Despre Dante

Etichete

Amalia Lumei, interviu, Mongolu

(Amalia Lumei în dialog cu Laszlo Alexandru)

– Dragă Alex, îmi povesteai odată că, fiind cu un prilej în spital, cu ani în urmă, îți recitai singur, spre a da sens clipelor de așteptare ale însănătoșirii, care venea în ritmul ei, treptat, cânturi din Divina Comedie de Dante Alighieri. Mi s-a părut încă de pe atunci, pe cât de remarcabilă, pe atât de uimitoare compania poetică pe care ți-o aleseseși. Cum s-a produs impactul capodoperei respective asupra ta? Când? 

– Dragă Amalia, sînt emoționat că evoci, în deschiderea conversației noastre, un episod al meu de cumpănă de acum 20 de ani. Într-adevăr, am fost internat la spital, cu o problemă medicală foarte periculoasă, timp de vreo trei săptămîni. Medicul m-a avertizat că viața mea atîrnă de un fir (nu de păr, ci de venă) și n-am voie să mă mișc absolut deloc. Pe de o parte mă apăsa programul din salon, unde se dădea stingerea la ora 21, eu fiind șoarece de bibliotecă, amator de ore mici, petrecute pe lumină, cu o carte-n mînă. Pe de altă parte mă apăsa apropierea neașteptată a tărîmului de dincolo, în care n-aș fi dat buzna cu tot dinadinsul. Scormonind prin creier cu ce m-aș putea ține ocupat, pe întuneric, vreo cîteva ceasuri înainte de venirea somnului, am încercat să-mi reamintesc primele versuri pe italiană din Divina Comedie. Era poemul meu preferat, îl studiasem ca student, îl predam de vreo zece ani ca profesor, terținele de început mergeau de la sine. Însă apoi mă blocam, spre marea mea supărare. O luam de la capăt cu recitatul în sinea mea. A doua oară, a treia oară, a cincea oară, parcă se tot adăugau pasaje din memorie. Dar cu goluri, care îmi provocau ciudă. Mi-am scos caietul, din geanta cu efecte personale de sub pat, și la lumina felinarului de pe stradă am început să notez fragmentele trunchiate. Iar ziua, cînd alții își schimbau pansamentele, eu comparam cu varianta din carte și completam cu litere mari, subliniind furios, cuvintele lipsă din memoria mea. Am reușit astfel să învăț tot Cîntul I, pasaje ample din Cîntul III și Cîntul V. Pe urmă am fost totuși externat și această formă de comuniune cu Dante a luat sfîrșit. Rezultatul imediat al experienței a fost că, de atunci, cînd le predau elevilor mei Cîntul I din Divina Comedie, la lectura model a textului în primă abordare, pornesc ținînd cartea sub priviri, dar apoi știu că oricum nu e nevoie, trec să mă uit în ochii lor, apoi las volumul deoparte, le văd uimirea cum li se întinde treptat pe fețe, la versul 100 ochii lor sînt mari-mari, iar cînd termin cu versul 136, cîteva secunde nu se mai aude nici musca.

– Ai publicat și în trecut eseuri și reflecții cu privire la trilogia dantescă. Mai apoi te-ai apucat și ți-ai procurat câteva rafturi de comentarii la Dante și nu m-ar mira să aflu că astăzi ești cel mai avizat cunoscător al ilustrului maestru. Care este stadiul cunoașterii și aprofundării marelui florentin la ora actuală, în lume și la noi? 

– Cunoașterea lui Dante, la nivel mondial, e multiformă și eteroclită, de la abordarea didactică, în școlile unde e studiată limba italiană, la abordarea artistică, în trupele teatrale care-l interpretează pe scenă sau în stradă, uneori în impresionante reprezentații one man show (Roberto Benigni), în romanele polițiste unde detectivul Alighieri trebuie să prindă criminalii din pivnițele medievale (Giulio Leoni), în desenele animate cu bătăi pe stilul ninja, cu pumni și picioare, printre monștrii infernali, și pînă la specialiștii serioși, care meditează asupra lui și-l comentează. În această ultimă sferă de activitate, iarăși se disting diverse clasificări posibile. Există criteriul cronologic: anumite lucruri vedeau primii comentatori medievali ai lui Dante, care se străduiau să-i acrediteze excelența (Boccaccio); altceva subliniau criticii romantici din Ottocento, impresionați de momentele de pasionalitate biografică ale poetului sau ale unor personaje construite de el (De Sanctis, Foscolo); altceva scoteau în evidență analizele minuțioase, practicate de școala filologică florentină din secolul XX (structurată în jurul lui Michele Barbi). Centrele de studii dantești edificate, de-a lungul deceniilor, în marile universități italiene ar merita de asemeni un moment de reflecție. Pe plan geografic abordînd situația, există firește deosebiri între școala germană de filologie dantescă, cea franceză, sau cea americană, atît de activă în ultimii 150 de ani.

O situație specifică regăsim în dantologia românească, pornind de la ingenuitățile secolului al XIX-lea (Maria P. Chițiu, N. Gane). Imediat mai apoi, lucrurile se coagulează miraculos în jurul lui George Coșbuc, poet de mare talent și genial traducător al Divinei Comedii. Versiunea poetică românească dată de el n-a fost de nimeni depășită. Mînat de entuziasmul efervescent, G. Coșbuc s-a năpustit însă și pe tărîmul exegezei, cu două ipoteze marginale, în edificarea cărora s-a implicat cu patimă, pe multe pagini. El a proclamat că, în istoria florentină medievală, Beatrice, femeia iubită de Dante, n-a existat în mod concret; ar fi fost doar un ideal alegoric, un simbol teologic-filosofic, plăsmuit în mintea poetului – ipoteză tributară dantologiei italiene din secolul al XIX-lea, ulterior complet căzută în desuetudine. El a militat pentru devansarea cu doi ani atît a nașterii lui Dante, cît și a călătoriei sale imaginare în lumea de apoi, pe baza unor complicate calcule calendaristice, întinse din antichitate pînă în etapa medievală – o bizarerie încăpățînată a poetului bistrițean.

Drumul lui Dante în cultura noastră a continuat, mai apoi, cu alte patru traduceri integrale din Divina Comedie și încă vreo patru șantiere incomplete, rămase în paragină. S-au adăugat, la acestea, un volum colectiv, de bună factură academică, la 700 de ani de la naștere (Studii despre Dante), o monografie informată, păcătuind totuși prin locvacitate (Al. Balaci), un manuscris despre estetica dantescă, din motive politice confiscat de Securitate (?!) și revelat la publicare, după decenii, ca fiind o banalitate (Edgar Papu), un eseu despre cosmologia fizică dantescă (H.-R. Patapievici), o acribioasă teză de doctorat despre Natura în “Divina Comedie” (Dragoș Cojocaru). După cum se vede, în mai toate situațiile a fost vorba de insistențe personale, duse – sau nu – la bun sfîrșit de intelectuali fascinați, în sinea lor, de gîndirea, arta și personalitatea poetului italian.

– După ce, mai mulți ani, ai trudit la tălmăcirea trilogiei Infernul, Purgatoriul și Paradisul, publicând-o pe blog, prin mijloace proprii, ți-a apărut, în fine, și editată pe hârtie, la Editura Cartier din Chișinău. Prin ce diferă tălmăcirea ta de celelalte, dinainte existente în română?

– Un sport pe cît de răspîndit, pe atît de zadarnic la noi, a fost ca toată lumea să se întrebe: “care e cea mai bună traducere din Divina Comedie?”. Cîtă vreme încă nu s-a stabilit, definitiv, dacă o traducere trebuie să fie “frumoasă” sau “fidelă”, cîtă vreme mai circulă butada că traducerile sînt ca femeile, cele frumoase nu sînt fidele, iar cele fidele nu sînt frumoase, o ierarhie a versiunilor românești ale poemului dantesc e greu de realizat. Una (a lui Coșbuc) excelează în fidelitate, alta (a Etei Boeriu) păcătuiește prin liricizare, altele izbutesc uimitoare performanțe punctuale, scăzînd apoi incredibil în alte pasaje. Dar, în toate aceste situații, discuția s-a mutat de la poet spre tălmăcitorii săi – un demers inacceptabil. Traducătorul trebuie, prin definiție, să-și asume un rol subaltern, ancilar, în culisele operei originale, iar gloria întreagă i se cuvine autorului. De aceea am optat din capul locului să includ în lucrarea mea textul original, în italiană, segmentat pe terține, pe care să le pun în lumina încrucișată a trei reflectoare: a) o traducere de maximă fidelitate (fără pretenții poetice); b) o parafrază explicativă, pentru limpezirea mesajului denotativ și a eventualelor sale dubluri conotative; c) o sinteză de critică a criticii, pentru explicitarea profesionistă a virtuților literare, istorice, filosofice, teologice ale versurilor tocmai parcurse. Acesta fiind planul care a stat la temelia întregii construcții, m-aș bucura să nu se vorbească pe viitor despre “traducerea lui Laszlo Alexandru din Divina Comedie” ci, eventual, despre “ediția critică a lui Laszlo Alexandru din Divina Comedie”. Spun, cu modestie, că eu nu doar am redat cuvintele poetului; am orientat, de fapt, atenția cititorului.

– Aflat în situația de a-ți contempla retrospectiv munca la aceste volume, ce calități prioritare și ce neajunsuri i-ai putea găsi, la această oră a vieții și activității tale?

– Sper că această problemă se va afla în atenția comentatorilor lucrării mele. N-aș vrea să le stric bucuria: într-o direcție sau cealaltă.

– Consideri că, prin strădania ta, investiția personală de timp și energie în cunoașterea de către români a lui Dante a luat sfârșit, în ce te privește, sau vrei ca și de aici înainte să mai dedici ore de meditație și de muncă subiectului? Altfel spus, ce urmează cu privire la Dante Alighieri, în viața ta? 

– O scurtă privire în urmă se impune. În volumul A revedea stelele. Contribuții la studiul operei lui Dante, m-am mișcat în următoarele direcții: 1) am analizat traducerile românești din Divina Comedie: integrale (George Coșbuc, Ion Țundrea, Giuseppe Cifarelli, Eta Boeriu, Alexandru Marcu), sau parțiale (George Buznea, Marian Papahagi, George Pruteanu, Răzvan Codrescu); 2) am reflectat la cercetările românești despre autorul italian (Edgar Papu, H.-R. Patapievici, Dragoș Cojocaru); 3) am inclus conferințele publice ale mele, de prezentare în ansamblu a Infernului, Purgatoriului și Paradisului; 4) am detaliat exemple de virtuozitate artistică din poemul dantesc (anafora dublată de poliptot, simetria, acrostihul compus din anafore etc.); 5) am examinat valabilitatea unor interpretări de autori străini despre Dante (Giovanni Papini, Jorge Luis Borges). De la prima ediție (2013), la a doua, “adăugită” (2018), cartea mea a mai crescut cu vreo 80 de pagini.

În volumul de dialoguri cu scriitorul și istoricul Ovidiu Pecican, ambii autori am desfășurat o amplă panoramă à bâtons rompus asupra convergențelor ideatice și tematice dintre gîndirea lui Dante și cultura europeană, în general, literatura română, în special.

În cele trei volume Lectura lui Dante, am luat la pas capodopera poetului, i-am tradus și i-am explicitat terținele, le-am trecut prin filtrul criticii prestigioase, într-o edificatoare sinteză a manifestării sale de-a lungul secolelor.

Întrucît, după toate acestea, mai am peste 100 de pagini cu analize dantești necuprinse în volum(e), iar alte ipoteze insistă să-mi dea tîrcoale, da, estimez că aventura mea cu Marele Florentin va continua și în viitor.

(La Mongolu, anul II, nr. 5, ianuarie-februarie-martie 2021, p. 10-11)

Publicitate

Viaţa la blog (5)

Etichete

blog, blogger, comunicare, interviu, scriitor

7. Reuşiţi să vă întîlniţi cu cititorii dvs? În ce proporţie îi cunoşteţi/recunoaşteţi?

Elevii mei sînt primii mei cititori, iar cu ei mă văd zilnic. Dar fireşte că avem alte lucruri de povestit în clasă decît despre volumele mele. Am organizat cîteva lansări de carte. Însă acolo vin de obicei oameni binevoitori, care îl laudă pe fericitul autor, iar publicul aplaudă cu politeţe, fără a-şi exprima rezervele. Am ţinut cîteva conferinţe. Asistenţa părea interesată (din fericire) de ideile noi pe care le aruncam în arenă, nu de publicaţiile mele din urmă. A fi scriitor echivalează, pentru mine, cu o lungă plimbare prin tunel. Vorbesc de unul singur şi nu ştiu dacă mi se-aude glasul. Cîteodată îmi răspunde ecoul, mai ascuţit ori mai atenuat, şi-atunci “ben puoi sapere ormai che il suo dir suona” (poţi şti bine deja că vocea lui răsună). Nu-mi trasez în imaginaţie cititorul mediu, pe care să-l linguşesc cu deşănţare, asemeni unui Paulo Coelho, pentru a-mi umple buzunarele. Pe cel care mă citeşte prefer să-l surprind şi să-l indignez, nu să-l plictisesc.

8. În ce măsură sunt influenţaţi cititorii dv. de articolele pe care le scrieţi? Îmi puteţi da un exemplu?

Exact acum 24 de ani, în seara de 21 decembrie 1989, eram în fruntea coloanei de protestatari care mărşăluiau spre centrul Clujului cerînd “Jos comunismul!”. La Fabrica de Bere, demolată recent, am fost întîmpinaţi de lanţul de trăgători al armatei, condus de ofiţerul Ioan Laurenţiu Cocan. Individul a reacţionat cu o violenţă feroce la manifestaţia paşnică a civililor: a ordonat deschiderea focului, a ieşit el însuşi furibund în faţa soldaţilor şi a început să-i vîneze cu împuşcături de pistol pe cei ce urlau spre el, ascunşi pe după case ori maşini. Eram tînăr pe-atunci, încă nu împlinisem 24 de ani. L-am văzut stînd crăcănat în faţa trupei şi trăgînd cu arma în noi. Am văzut, în stînga mea, o tînără horcăind împuşcată în inimă. Mi-au trebuit aproape zece ani pînă să asimilez în mintea mea acele grozăvii, pentru a le putea descrie. Dar apoi m-am dezlănţuit. Am început să vorbesc despre acel Cocan în presa bucureşteană, într-un ziar românesc din New York, în vreo două cărţi tipărite, la postul de Radio Cluj. Omul mi-a văzut volumul în librărie, s-a găsit cu nume şi prenume în paginile sale. M-a căutat în cartea de telefon. În februarie 2000, într-o noapte pe la ora 1, m-a sunat pentru a-mi spune textual: “Trebuia să mori şi tu, în pizda mă-tii, acum zece ani!”. Şi m-a anunţat că, dacă tot îmi ştie adresa, va veni să-mi ia gîtul, cînd nu-l aştept. Din păcate pentru el, am izbutit să-l înregistrez pe robotul telefonului şi, în ziua următoare, cu sprijinul unei asociaţii a revoluţionarilor, am convocat o conferinţă de presă. S-a stîrnit ceva scandal.

La şcoală au aflat şi elevii mei. Printre ei – o fată se numea Cocan. După cursuri a venit să se jure, impresionată, că ea n-are nici o legătură de rudenie cu acel nemernic, totul e o coincidenţă de nume. M-a înduioşat pînă la zîmbet. A mai trecut ceva timp. Şi-apoi eleva respectivă mi-a relatat un lucru uluitor. I-a spus acasă mamei sale, care lucra ca asistentă medicală, povestea criminalului din decembrie ‘89, aşa cum o ştia de la mine. Într-o zi s-a prezentat la serviciul de urgenţă fostul ofiţer Ioan Laurenţiu Cocan, bătut măr în urma unei altercaţii cu vecinii. Mama elevei mele l-a recunoscut. L-a apostrofat indignată pentru crimele de la revoluţie şi, primind din partea sa răspunsuri vehemente, a refuzat să-l îngrijească.

Iată în ce măsură pot fi influenţaţi cititorii de articolele pe care le scriu.

Viaţa la blog (4)

Etichete

blog, blogger, comunicare, interviu, scriitor

6. Dacă nu aţi avea blogul, aţi reuşi să vă promovaţi la fel de bine şi prin alte mijloace media? Dacă da, care ar fi acestea?

Repet nuanţa care, pentru mine, e destul de importantă. Nu urmăresc să mă promovez – îmi propun să mă exprim. Înainte de a-mi deschide blogul personal, am coordonat, între 2003 şi 2012, revista electronică E-Leonardo. Publicaţia poliglotă a inclus 116 autori români şi străini, clasici şi contemporani, 15 traducători, cu pagini de poezie, proză, eseu, istorie, civism, polemică sau memorialistică, însoţite de muzică, pictură, fotografie etc. A reprezentat o iniţiativă simpatică, în etapa de pionierat a comunicării culturale pe internet şi a avut de-a lungul anilor peste 33.000 de accesări, din peste 40 de state ale lumii. Constat acum, printr-o simplă comparaţie, că în doi ani de blog am depăşit audienţa realizată în zece ani de revistă electronică. Dar cum se explică una ca asta? A crescut de-atunci numărul celor ce utilizează internetul, al oamenilor care acceptă realitatea că mesajul cultural poate fi transmis pe căi (post)moderne, imprevizibile. Pe de altă parte blogul e mai atracţios prin comunicarea sa “comprimată”, prescurtată, de impact, în comparaţie cu studiile ample, împănate cu note de subsol şi referinţe bibliografice. Ritmul cotidian de împrospătare a conţinutului, spre deosebire de cel anual sau bianual de dincolo, este de asemeni hotărîtor. Capacitatea superioară de sincronizare cu evenimentele îşi face efectul.

Pe lîngă aceste mijloace scrise de comunicare publică, am acceptat cîteva zeci de invitaţii la emisiuni radiofonice sau televizate, în studiouri clujene sau bucureştene. Premiera absolută într-o asemenea activitate am trăit-o la televiziunea din Lecco, unde a trebuit să explic în transmisiune directă, în anul 1994, la începutul carierei mele, cum anume e predată italiana la Cluj. Stresul folosirii unei limbi străine, în care pe-atunci nu eram dezinvolt, sub şuvoiul reflectoarelor şi al întrebărilor unui ziarist foarte dinamic, n-a mai fost apoi niciodată aşa de intens.

La acest capitol ar putea avea o anumită importanţă şi cei 20 de ani de publicistică, pe care am desfăşurat-o în reviste culturale din România (Bucureşti, Cluj, Oradea, Tîrgu Mureş, Tîrgu Jiu, Constanţa, Bistriţa, Craiova, Iaşi), SUA (New York şi California), Italia (Roma), Israel (Tel Aviv), Germania (Dietzenbach).

Viaţa la blog (3)

Etichete

blog, blogger, comunicare, interviu, scriitor

3. Cu ce vă diferențiați față de ceilalți bloggeri care scriu în același domeniu?

Există o imensă varietate de bloguri, în funcţie de persoanele sau grupările care le redactează şi de finalităţile pe care le urmăresc. De la platformele unor publicaţii sau edituri, destinate să consolideze compartimentul de marketing, pînă la adnotările sfioase ale adolescentului ce descoperă cu stîngăcie lumea care-l înconjoară, toate registrele şi paletele sînt reprezentate. În ce mă priveşte optez pentru un conţinut foarte eteroclit. Împletesc însemnările autobiografice, amintirile despre anii de şcoală sau momentele care m-au format ca personalitate, comentarea unor gesturi sau situaţii cu rezonanţă etică din viaţa cotidiană, dialogul cu alte reflecţii despre lume (prin redarea unor citate percutante), analiza unor opere artistice, traducerea unor mici fragmente eseistice etc. Nu sînt condiţionat de dorinţa unui cîştig financiar sau de imagine, iar asta îmi dezleagă mîinile, îmi conferă o mare libertate interioară în găsirea şi tratarea subiectelor. Faptul că sînt profesor la catedră mi-a inculcat probabil reflexul de-a explicita, de-a pune în lumină aspecte mai puţin cunoscute publicului larg, de a-i instrui pe alţii. Nu mă sfiesc aşadar să mă scufund în detalii privind lirica italiană medievală, creaţia şi receptarea lui Dante Alighieri. O situaţie interesantă: accesarea blogului meu e extrem de fluctuantă, de la o zi la alta, şi este direct influenţată de subiectul pe care-l tratez. Cînd am scris despre acrostihul compus din anafore, sau despre hipotipoza realizată prin hendiade în Divina Comedie, aveam doar 20 de cititori. Cînd am atacat polemic un ziar din Bucureşti, care exalta aniversarea unui prozator alunecat, din păcate, pe orbita antisemitismului, am avut într-o singură zi 585 de accesări din 15 state diferite. Dacă aş fi oareşce specialist în comunicare publică, mi-aş trage concluziile: aş lăsa în plata Domnului poeziile de demult şi sentimentalismul, m-aş năpusti în scandalistică şi politicianisme de Dîmboviţa. Însă pe mine, cum ziceam, nu rating-ul mă preocupă, ci exprimarea autenticităţii. O simplă statistică: între 21 ianuarie 2012 şi 18 decembrie 2013 s-au efectuat peste 34.000 de accesări ale blogului meu, din peste 25 de ţări.

4. Prin ce modalități vă încurajați cititorii să ofere feedback?

Există scriitori care îşi transformă blogul sau pagina de Facebook în adevărate forumuri de dezbatere cu cititorii. Mie îmi lipsesc timpul şi energia pentru aşa ceva. Sînt mai preocupat de subiectul şi conţinutul viitoarei postări, decît de administrarea narcisistă a celei precedente. Vorba lui I.D. Sîrbu: “Cu sufletul trăiesc în romanul viitor, cu spiritul lucrez la cel de pe masă, cu trupul lupt pentru manuscrisele deja predate”. Mă limitez să semnalez pe peretele meu de Facebook postările de pe blog. Acolo vin (sau nu) aprecieri prin like şi succinte comentarii, întrebări sau nedumeriri din partea amicilor, cărora le răspund fără excepţie. Pe platforma wordpress apar de asemeni like-uri sporadice sau completări din partea cititorilor. Prin metoda “following” 47 de persoane s-au înscris din proprie iniţiativă să primească automat pe mail toate însemnările mele. Ele au fost pomenite favorabil, de cîteva ori, într-o revistă a presei săptămînale, despre care aflam ulterior: “Prin blogosfera literară”. Publicaţii electronice internaţionale ca Orizonturi culturale italo-române / Orizzonti culturali italo-romeni sau Baabel au difuzat numeroase texte preluate de pe blogul meu. Am stîrnit iritări pe unele site-uri din Franţa şi Statele Unite, dar nici că mi-a păsat. Vorbind pe şleau, nu urmăresc o strategie deliberată de “a mă vinde”, pentru simplul motiv că nu sînt de vînzare. În loc să încurajez cititorii să-mi ofere feedback, a trebuit să descurajez vreo doi grafomani care m-au concurat cu abundenţa notelor de subsol, în care nu pe mine mă discutau, ci pe ei se puneau în valoare. Am ales să-i ignor şi metoda a funcţionat: în scurtă vreme am scăpat de ei. Cititorul cel mai devotat, care pînă azi m-a însoţit de-a lungul anilor cu peste 200 de comentarii succinte, informate şi de bun-simţ, pentru care îi sînt recunoscător, semnează cu pseudonimul “neax”.

5. Care credeți că sunt 3 aspecte care vă ajută să aveți un blog de succes?

Onestitatea, actualitatea şi erudiţia.

Viaţa la blog (2)

Etichete

blog, blogger, comunicare, interviu, Revista Tribuna, scriitor

2. Cînd s-a născut blogul pe care îl dețineți?

La 1 februarie 2010. Susţineam de cîţiva ani o rubrică permanentă în paginile Tribunei, o publicaţie foarte activă în climatul regional şi naţional, ba chiar şi cu unele colaborări internaţionale. După inaugurarea site-ului său, ne-a venit ideea să-l dinamizăm cu o serie de adnotări culturale pe blog. Mi-am asumat acest proiect împreună cu bunul coleg Ovidiu Pecican. Fiecare a făcut acolo ce s-a priceput. Cu o frecvenţă cotidiană, el a construit un roman-foileton balcanico-satiric; eu am conturat un jurnal de gînduri despre cărţi, filme şi idei care circulau în spaţiul public. Blogul revistei Tribuna a fost şantierul de lucru pe care s-au întrupat cartea lui Ovidiu Pecican, Bokia (Ed. Tracus Arte, 2011), cărţile lui Laszlo Alexandru, Viaţa de zi cu zi (Ed. Herg Benet, 2011) şi Exerciţii de singurătate (Ed. Herg Benet, 2012).

Am motive să cred că activitatea noastră, de o tenacitate sîcîitoare şi cu deschideri polemice în plan politic şi cultural, a deranjat o seamă de persoane sau personaje. Un timp am fost protejaţi de presiunile administrative, care se insinuau tot mai insistent spre conducerea redacţiei. Dar apoi problema s-a pus în termeni de “libertatea cuvîntului”: nu era democratic să vorbim noi nestingheriţi, în spaţiul public, fără a fi controlaţi şi corectaţi. Era nevoie de nişte insulte robuste, ca să fim descurajaţi. O Megeră cu spume la gură a intrat pe blog să ne ia la palme, ca să ne băgăm minţile-n cap. Între urletele gogomane, argumentele tac. Ambii scriitori ne-am văzut de drum, că doar nu Tribuna ne-a făcut şi nu ea o să ne desfacă. La vreo săptămînă după retragerea noastră anunţată, un hacker a atacat blogul şi l-a bombardat cu zeci de mii de semne interogative, care sfîşiau corpul cuvintelor şi făceau totul ilizibil. Am corectat ultimele rînduri ale mele, care le comunicau cititorilor unde mă vor găsi în continuare. Atacul vandalului s-a repetat.

Cîteva luni mai apoi chiar şefia Tribunei era decapitată politic sub pretextul pensionării. De-atunci s-a lungit pelteaua scandalurilor cu noul manager, care şi-a inaugurat mandatul decernînd palme (ne)academice subordonaţilor din redacţie, scriitorilor din revistă, cititorilor care s-au hazardat în librăria din centrul Clujului, cînd s-a rătăcit şi el p-acolo. Foaia s-a făcut mai colorată la copertă, ilizibilă în conţinut şi de negăsit la chioşcuri (dar e oricum necitită, aşa că nu-i nici o pagubă). Blogul lor nu mai există, ca dovadă că nimeni nu ne rîvnea locul, ci doar scalpul. Din februarie 2012 mi-am trecut însemnările zilnice pe blogul de autor unde continuă în prezent.

Viaţa la blog (1)

Etichete

blog, blogger, comunicare, faima, interviu, scriitor, succes

D-ra Rebeca Chiorean, studentă în anul II la Facultatea de Ştiinţe Politice, Administrative şi ale Comunicării – Comunicare şi Relaţii Publice, în cadrul Universităţii “Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca (uf! am obosit pînă am scris toată denumirea instituţiei), îmi cere un interviu despre “viaţa la blog”. Are nevoie de aşa ceva pentru o cercetare metodologică la şcoală. Bine, să vedem ce iese.

1. Sunteți un blogger renumit, urmărit de sute de persoane zilnic, atît din oraș cît și din afară. V-ați gîndit vreodată că veți ajunge faimos prin blogul personal? V-ați propus acest obiectiv?

Calificativul de “faimos”, obţinut în urma scrisului pe blog, e tot aşa de relativ ca şi definiţia de “chel”. Cîte fire de păr trebuie să-ţi lipsească pentru a fi considerat pleşuv? Cîţi cititori trebuie să te urmărească pentru a fi blogger renumit? În acest domeniu lucrurile au decurs la fel ca-n celelalte sectoare ale mele de activitate. Am devenit traducător fără a-i cere voie nimănui. Pur şi simplu m-am îndrăgostit de-o carte extraordinară (Ai toată viaţa înainte), pe vremea cînd eram student, şi-am început s-o scriu pe româneşte într-un caiet pe sub bancă, de-a lungul cursurilor plicticoase de socialism ştiinţific sau de materialism dialectic şi istoric. După ce-am refăcut de trei ori tot manuscrisul cap-coadă, mi-am zis că a ieşit ceva acceptabil şi-ar fi cazul să văd cum trebuie procedat în România ceauşistă pentru a publica un roman occidental de succes. Restul aventurii l-am povestit în altă parte. Privesc în urmă la lucrurile care s-au petrecut pe traseu şi pot trage o concluzie provizorie. În viaţă se întîmplă adesea că activitatea noastră principală, care ne ocupă vremea şi ne roade nervii, cade apoi în desuetudine. În schimb un hobby neserios, o preocupare frivolă şi colaterală, ne configurează direcţia de deplasare. Nu ştiu facultăţi din România unde, în ziua de azi, să se mai predea cu acelaşi aplomb fanatic socialismul ştiinţific sau materialismul dialectic şi istoric. Dar cartea lui Romain Gary, tradusă de mine ca o joacă nonconformistă, tocmai a ajuns la a treia ediţie în Bucureşti şi, din cîte înţeleg, se vinde ca pîinea caldă. Mi-au scris oameni pe care nu i-am văzut niciodată ca să-mi mulţumească pentru traducerea acestui roman, a cărui lectură a însemnat foarte mult pentru ei. O doamnă emoţionată mi-a relatat la telefon că e vorba despre cartea ei de căpătîi: atunci cînd a fost cerută de soţie, i-a dăruit-o logodnicului pentru a se face mai bine cunoscută sufleteşte. Dar să nu divaghez.

Am devenit scriitor fiindcă n-am fost de acord, la un moment dat, cu ceea ce citeam într-o cronică literară a lui Nicolae Manolescu. I-am trimis cu poşta o scrisoare, în care îi expuneam că ar trebui să pricepem altfel sensurile poeziei Din ceas, dedus… a lui Ion Barbu, dacă am muta o virgulă în text (operaţiune absolut legitimă). Prestigiosul autor mi-a inclus misiva, sub formă de articol critic, în paginile României literare pe care o conducea şi astfel am debutat în 1991. De-atunci am ţinut-o înainte netulburat, prezentîndu-le contemporanilor mei gîndurile, situaţiile, interpretările, analizele pe care nu le puteam accepta la ei, pe care eu le vedeam altfel. Mă uit în spate şi constat că s-au adunat vreo 11 volume pe stilul ăsta (cînd oare?). Dar ştiu că m-am distrat bine.

De ce aceste explicaţii aparent divagante? Pentru a circumscrie în mod credibil felul meu de-a fi în viaţă. Nu m-am ghidat după raţiuni de oportunitate sau după calcule de beneficii personale (în plan financiar, ca imagine publică, de evoluţie în carieră etc.). Am avut o intuiţie gratificantă, într-o strategie de expresie, şi am pornit pe calea respectivă. La fel am procedat şi atunci cînd mi-am deschis un blog. Mi-a plăcut să fiu liber.

Biografie poliglotă (2)

Etichete

biografie, cultura, intelectual, interviu, Katerin Katerinov, lingvistica, poliglot

Acum zece ani am avut prilejul să realizez pentru E-Leonardo un interviu cu Katerin Katerinov. Profesor de origine bulgară, el a devenit faimos la nivel internaţional prin publicaţiile sale dedicate învăţării italienei. După ce-a obţinut o licenţă în filologie la Sofia, a ales să se stabilească încă de tînăr în Italia, unde s-a implicat în elaborarea unei metodologii originale de predare a limbii italiene, în cadrul Universităţii pentru Străini din Perugia.

Am fost curios să aflu de la el detalii privind viaţa din Bulgaria sub comunism, impactul social-politic resimţit de un est-european ce încerca să se adapteze în Occident, la jumătatea secolului trecut, dar mai ales transformările lingvistico-filosofice care îl remodelează pe omul ce-şi părăseşte patria. Multe din aceste problematici se concentrau într-o interogaţie, recunosc azi, uşor sfidătoare: “de fapt noaptea în ce limbă visaţi dumneavoastră?”.

Atunci lingvistul mi-a desfăşurat sub ochi tot evantaiul comunicării, cu diversele ei elemente componente: cine vorbeşte? cui? ce? unde? cum? cînd? de ce?. În funcţie de aceste ingrediente, utilizatorul se vede obligat să se adapteze de la un caz la altul. “În aceeaşi măsură visul (ultima parte a întrebării) este o comunicare imaginară ce se supune în mod obligatoriu respectivelor norme. Dacă, de exemplu, o visez pe bunica şi momente din copilăria mea, nu voi visa fireşte în italiană sau în bulgară, ci în dialectul în care doar ea se exprima (nici chiar mama mea, care aparţine unei generaţii succesive). Dacă în vis îmi revine o conversaţie cu soţia mea sau cu fiica mea (aceasta din urmă reprezintă un alt paradox: fata unui bulgar, cu nume de familie bulgăresc terminat în -ov, cu cetăţenie, dacă ar vrea, inclusiv bulgară, dar nu ştie nici o boabă în bulgară), nu poate fi altminteri desigur decît în limba folosită în casă, adică italiana standard. Chiar monologurile mele, cu condiţia să nu se refere în mod specific la copilăria mea, nu le pot pronunţa în minte altfel decît în limba italiană. Anumite concepte şi experienţe de viaţă sînt indisolubil legate de o limbă sau alta – ‘relativismul lingvistic’ (ipoteza Sapir-Whorf). Inclusiv Eminescu al vostru îşi punea în mod foarte serios problema dacă noi sîntem cei care dominăm limba sau dacă, viceversa, ea e cea care ne domină pe noi precum şi viziunea noastră asupra lumii, şi înclina în mod evident spre această din urmă ipoteză.”

Biografie poliglotă (1)

Etichete

Bernard Pivot, biografie, cultura, interviu, poliglot, scriitor, Vladimir Nabokov

O neobişnuită situaţie biografică ilustrează scriitorul Vladimir Nabokov. Născut într-o familie de nobili ruşi, a fugit din patrie cu ocazia revoluţiei comuniste din 1918. A făcut studii la Cambridge şi sejururi prelungite în Franţa, Germania şi Anglia. A devenit profesor universitar de literatură rusă şi europeană în Statele Unite. În ultimii săi 18 ani a ales, în mod bizar, să trăiască într-un hotel din Elveţia, la Montreux. După cum mărturisea dezinvolt, “Je suis un écrivain américain, né en Russie et formé en Angleterre où j’ai étudié la littérature française avant de passer quinze années en Allemagne” (sînt un scriitor american, născut în Rusia şi format în Anglia, unde am studiat literatura franceză înainte de-a petrece cincisprezece ani în Germania).

E firească aşadar curiozitatea jurnalistului Bernard Pivot, care îl descoase în emisiunea sa Apostrophes, realizată la apariţia versiunii franceze a romanului Ada sau ardoarea: “Vladimir Nabokov, vă simţiţi mai degrabă rus, mai degrabă american, sau acum, dacă trăiţi în Elveţia, elveţian? Care e limba dumneavoastră preferată: rusa? engleza? sau franceza?”. După o scurtă digresiune cu explicaţii autobiografice, scriitorul precizează: “Limba strămoşilor mei este în continuare cea în care mă simt perfect acasă. Dar nu voi regreta niciodată metamorfoza mea americană. Limba franceză, sau mai curînd franceza mea, care e ceva cu totul special, nu se pliază prea bine pe supliciile imaginaţiei mele. Sintaxa ei îmi interzice anumite libertăţi pe care mi le iau cu celelalte două limbi. Se înţelege de la sine că ador rusa. Dar engleza o depăşeşte ca instrument de lucru. O depăşeşte în bogăţia nuanţelor, în proza delirantă şi în precizia politică”.

Iar explicaţiile deconcertante continuă: “La trei ani vorbeam engleza mai bine ca rusa. Pe de altă parte, am avut o perioadă, între vîrsta de 10 şi 20 de ani în care, deşi citeam o mulţime de autori englezi, Wells, Kipling, Shakespeare, revista The Boys Own Paper, ca să citez doar cîteva vîrfuri, nu vorbeam engleza decît rareori. Învăţasem franceza la 6 ani. Adevăratele comori mă aşteptau în biblioteca tatei. La 12 ani cunoşteam deja toţi poeţii binecuvîntaţi ai Franţei.” Viitorul om de litere era deja şocat, la acea vîrstă fragedă, de-o “rimă incestuoasă” folosită de Verlaine.

Tutti frutti (4)

Etichete

interviu, proiecte, radio, tutti frutti

M.L.M.: Despre Exerciţii de singurătate: ce v-a inspirat să scrieţi cartea?

L.A.: Exerciţii de singurătate, volumul care s-a tipărit acum vreo săptămînă şi va fi lansat la tîrgul Gaudeamus de la Bucureşti, este un jurnal public de lectură pentru 2011. Am început să ţin aceste însemnări cu un an mai înainte şi-a ieşit o primă carte. Am un blog pe care postez diverse comentarii polemice, meditaţii culturale, citate prestigioase. Însemnările din 2010 au dat o carte: Viaţa de zi cu zi. Am continuat cu însemnările din 2011, acest volum, care tocmai a apărut la Editura Herg Benet din Bucureşti. E deja aproape finalizat şi succesivul jurnal, pe 2012. Sînt răspunsuri rapide la sfidările cotidiene, o reacţie şi polemică, şi descriptivă, dar şi analitică, pentru că sînt numeroase pagini despre Dante Alighieri şi lirica italiană din Evul Mediu. Ele sînt alăturate unor meditaţii legate de viaţa culturală contemporană, de cărţi pe care le-am citit recent, de filme pe care le-am văzut şi sînt în dezbatere publică. Albert Camus, acelaşi autor preferat al meu din adolescenţă, are o proză despre un artist care lasă în urmă, pe pînză, un singur cuvînt. Asta este moştenirea sa culturală cea mai importantă. Lumea se năpusteşte să vadă ce-a vrut să spună pictorul cu limbă de moarte. Dar nu se înţelege foarte bine dacă acel cuvînt e solitar sau solidar. Poate că este marea dilemă a artistului. Dacă trebuie să fii solitar pentru a scrie (fiindcă e clar că într-o vitrină sau în mijlocul mulţimii nu te poţi exprima pe hîrtie), sau dacă trebuie să fii solidar. Cele două concepte pînă la urmă nu sînt tocmai antonime. Le văd ca pe o situaţie complementară. Trebuie să te ştii izola, pentru a putea să te identifici cu ceilalţi. Solitar/solidar, această glisare, jocul în jurul unei singure litere, este de fapt o meditaţie existenţială despre meseria scriitorului. El trebuie să lucreze singur, dar pentru ceilalţi. Dacă scrie numai pentru el, eşuează. Aşadar şi Exerciţiile de singurătate sînt pentru a fi citite de ceilalţi.

M.L.M.: Ce proiecte aveţi pentru viitor?

L.A.: Proiectele mele ţin de dorinţa de a-mi păstra autenticitatea. Din acest punct de vedere nu cred că există ameninţări consistente. Doresc apoi să-mi fac datoria ca profesor, cu aceeaşi abnegaţie şi dăruire cu care am făcut-o de 20 de ani încoace. Chiar dacă poate n-o să mai am încă 20 de ani la dispoziţie. Mai mult ca sigur nu. Important e să-mi spun cu toată onestitatea punctul de vedere, indiferent dacă supăr pe unii sau pe alţii. Să am încredere în mine însumi şi să nu mint. Asta cred că mi-a reuşit pînă acum. Iar dacă ce-a fost mai mult a trecut, cu siguranţă voi izbuti şi în continuare.

M.L.M.: Mulţumim foarte mult!

L.A.: Vă doresc mult succes în această emisiune pe care o pilotez cu tot dragul şi încerc să vă ajut să descoperiţi o meserie zbuciumată şi stresantă, dar extrem de gratificantă. Poate să dea satisfacţii enorme şi vă veţi convinge de asta cu timpul.

M.L.M.: Vă mulţumim!

Tutti frutti (3)

Etichete

interviu, proiecte, radio, realizari, tutti frutti

M.L.M.: În ce măsură proiectele din tinereţe s-au realizat la maturitate? A existat o consecvenţă între ce v-aţi propus şi ce-aţi realizat?

L.A.: Consecvenţă există în atitudine. Eram, cum ziceam şi adineaori, un mare spirit rebel. Ne aflam în perioada dictaturii comuniste, cînd a fi răzvrătit era un lux care se plătea destul de scump. Şi totuşi am făcut cîteva gesturi. Chiar spre final, în 1988, cînd eram student. Nu aş vrea să mă mîndresc cu lucruri pe care le-am scris deja, deci nu acum le dezvălui. Dar am organizat cu colegii mei o revoltă, care a dus pînă la Comitetul Central al P.C.R., în ‘88. Denunţam nişte abuzuri ale activiştilor comunişti de-aici, de la Cluj. Pe urmă am participat, în decembrie ‘89, la revoluţie. Am văzut o tînără fată împuşcată la cîţiva metri în stînga mea, la Fabrica de Bere. Noi coboram cu vreo mie de demonstranţi spre centrul oraşului, în seara de 21 decembrie, pentru a protesta împotriva comunismului. Un tipograf a fost ucis, mai în spate, şi această fată, Luminiţa Mişan, cam de vîrsta mea, a fost împuşcată lîngă mine. Deci eram un spirit rebel, cred că sînt şi acum. Poate că de asta am oarecare succes la elevii mei, pentru că se pot identifica uneori, în izbucnirile lor adolescentine, cu adolescentul care mă străduiesc să rămîn cîteodată. Dincolo de asta, maturitatea aduce şi ideea, sau măcar tentativa închegării unor lucruri temeinice. Cred că activitatea mea ca profesor încearcă să fie astfel, prin sutele de elevi pe care i-am lăsat în urmă şi din care mulţi lucrează în disciplina numită limba italiană, pe care eu o predau. Mulţi îşi cîştigă pîinea de zi cu zi, la diverse firme private din ţară sau din străinătate, unii au ajuns chiar să le conducă. Asta nu mai e rebeliune sau teribilism, ci un gest foarte substanţial: să ajuţi pe cineva să-şi cîştige existenţa din ceea ce îl înveţi. Sper că în scrisul meu aduc o geană de lumină în viaţa culturală, chiar dacă sînt detestat de mulţi confraţi scriitori, pentru că uneori tonul meu este mai tranşant sau mai caustic. Dar mă străduiesc şi acolo să spun lucrurilor pe nume şi să clarific nişte împrejurări. Aşadar cred că e o împletire, o consecvenţă între ceea ce am fost şi mă străduiesc să rămîn şi ceea ce încerc, la maturitate, să construiesc şi să încheg într-un mod mai consistent.