Zece sofisme de la Cluj

Etichete

argumente, elevi, invatamint, liceul sincai, presa, presiuni, scandal, sofisme

Incidentul de la Liceul “Gh. Șincai” din Cluj a umplut ziarele locale și naționale, a înfierbîntat lumea pe rețelele sociale. Intensitatea confruntărilor a fost dată și de calitatea argumentelor aruncate în discuție. O scurtă trecere în revistă merită realizată.

1. Elevii și-au exercitat libertatea de expresie garantată prin Constituție. Într-adevăr legea fundamentală prevede că “libertatea de exprimare a gîndurilor, a opiniilor sau a credințelor și libertatea creațiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile”. Același articol prevede însă, ceva mai jos, că “libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine”. Prin insultarea grosolană a profesorilor de la clasă, elevii au încălcat clauza limitatoare a articolului despre libertatea de expresie.

2. Faptele incriminate s-au desfășurat pe internet, unde nu există legi și reguli. Prin sentințe ale unor tribunale din România și din alte țări ale Uniunii Europene, activitatea pe internet implică responsabilitate juridică. În baza acestui principiu, corespondența comercială are aceeași valabilitate pe internet ca și cea purtată prin poșta tradițională, iar escrocii sau hackerii din mediul virtual sînt urmăriți și pedepsiți de lege.

3. Denigrarea cadrelor didactice s-a petrecut pe un grup Facebook cu acces privat, așadar nu este o faptă din domeniul public. Constituirea unui grup de spectatori/comentatori cu peste 800 de persoane, care nu se cunosc toate între ele, deși își propun să le excludă tocmai pe victimele batjocurilor, depășește prin amploare o simplă activitate privată.

4. Grupul privat de pe Facebook a fost accesat abuziv de cadrele didactice. Această ipoteză n-a fost ilustrată cu dovezi. A reproșa persoanelor denigrate că au depus diligențe pentru a pune capăt situației dăunătoare în care se aflau este un argument nerelevant.

5. Discuțiile scandaloase nu s-au purtat în timpul programului, în perimetrul școlar, prin urmare ieșeau din jurisdicția cadrelor didactice. Amploarea numărului de participanți la acțiunea insultătoare, durata în timp a fenomenului și vulgaritatea violentă a batjocurilor au dus la degradarea imaginii publice a profesorilor vizați, le-au știrbit prestigiul în ochii elevilor, le-au prejudiciat rezultatele activității la clasă.

6. Au fost doar glumițe inocente ale unor puștani; a lua în serios niște meme-uri demonstrează lipsă de gust estetic sau de simț al umorului. Departe de a fi doar blînde ironii, unele postări, legate de anumite cadre didactice (menționate nominal), includeau obscenități și grosolănii rar întîlnite în mediul comunicării scrise. (“Nu-mi ajunge catalogul ăsta, să vă desenez cît de largă mi-e p…”, “De ce a trecut Ţ. strada? Ca să-mi sugă p…”, “Am venit aici să f… p… şi să predau geografie”, “Practic i-am s…-o lui B. ca să ajung director” etc., etc.) Amploarea insultelor era agravată de contextul didactic, oficial, al decorului în care victimele se plasau, surprinse în fotografii neautorizate, în atitudini de spontaneitate caraghioasă.

7. Investigarea faptelor a constituit un mare proces stalinist. În realitate cercetarea a fost efectuată de o comisie a profesorilor școlii, care i-a invitat la audieri pe elevii implicați, alături de părinții lor. Amploarea neobișnuită a anchetei s-a datorat numărului extins de participanți la situația incriminată. Concluziile au fost consemnate în documente oficiale. Deciziile de sancționare au fost luate de Consiliul Profesoral, sub monitorizarea Consiliului Elevilor, respectîndu-se toate etapele prevăzute de regulamentele școlare.

8. Au fost atribuite sancțiuni de grup disproporționate, în mod terorist. De fapt, în urma dezbaterilor din Consiliul Profesoral (for abilitat să decidă tragerea la răspundere a elevilor), s-a stabilit o gamă largă de sancțiuni, în funcție de implicarea fiecăruia în faptele reprobabile, prin scăderea notei la purtare între 9 și 4, cu posibilitatea de revenire asupra pedepsei, în schimbul unui viitor comportament ireproșabil. Doi elevi (din cei peste 800) au fost mutați disciplinar, ceea ce le dă posibilitatea de a-și încheia netulburați școlarizarea într-o altă unitate de învățămînt.

9. Pedepsindu-i pe elevi, profesorii le-au creat o suferință atroce pe toată viața și au săpat o falie traumatizantă între generații. Procesul educativ are la dispoziție, de cîteva secole, argumentul recompensei pentru faptele pozitive și al pedepsei pentru cele negative. Tot așa cum premiile vin să răsplătească învățătura sîrguincioasă, sancțiunile sînt destinate să semnaleze abaterile de la activitatea corectă. A cere eliminarea unui set de măsuri din panoplia profesorului înseamnă a-l lipsi pe acesta de instrumentele specifice în exercitarea meseriei sale.

10. Charlie Hebdo = Șincai Memes. Revista satirică pariziană, care a fost atacată cu brutalitate de teroriști, critica lacunele democrației din lumea occidentală, precum și din cea musulmană. Grupul satiric de pe internet al liceenilor din Cluj, ocolind instituțiile și procedeele democratice din învățămîntul românesc, a subminat activitatea adulților care încercau să-i inițieze, de bine, de rău, în spațiul responsabilității personale.

Publicitate

Pinocchio în acţiune (2)

Etichete

candidatura, minciuni, plagiat, politica, scandal, sofisme, Victor Ponta

Minciuna directă, flagrantă, e destinată să-l ia de piept pe ascultător şi să-l lase perplex. E cazul afirmaţiei că Ponta a plătit politic (şi moral!) pentru plagiatul său. Să ne amintim cîteva situaţii asemănătoare. Ministrul Apărării din Germania, Karl-Theodor zu Guttenberg, a fost acuzat că şi-a plagiat teza doctorală, iar la scurt timp politicianul cu perspective a fost nevoit să demisioneze, să dispară de pe scena publică. Preşedintele în exerciţiu al Ungariei, Schmitt Pál, a fost dovedit că şi-a plagiat doctoratul şi, după o serie de eschive, s-a retras din funcţiile statale. În plan autohton, miniştrii Mang şi Dumitrescu au plecat de la Educaţie, după acuzaţiile de plagiat. Singur Victor Ponta a rămas neclintit la şefia partidului şi a guvernului, pregătindu-şi chiar ascensiunea, printr-o nouă candidatură. Care a fost, prin urmare, “plata politică” (şi morală!) pentru greşeala făptuită “în urmă cu 16 ani”?

În realitate Ponta n-a formulat niciodată scuze publice pentru grava fraudă ştiinţifică şi etică pe care a comis-o. El n-a renunţat în mod limpede şi neechivoc la titlul academic obţinut prin înşelăciune. Nu şi-a retras cărţile plagiate de pe piaţă, să le dea la topit. După o tăcere de doi ani pe acest subiect – combinată cu manevre de culise pentru “rezolvarea” situaţiei –, iese acum la suprafaţă cu un şir de viclenii. “O parte a opiniei publice mă consideră vinovat” reprezintă o strategie de focusare a adevărului. În fapt eroarea sa stigmatizantă, amplu mediatizată de cele mai prestigioase mijloace de informare, l-a aruncat pe primul-ministru român în penumbra internaţională. Din stirpea unui Adrian Severin (politician european care a fost filmat în timp ce primea avantaje necuvenite, dar care a refuzat cu obstinaţie să demisioneze pînă cînd i-a expirat mandatul), performanţa externă a lui Victor Ponta frizează penibilul, din cauza lipsei de credibilitate etică.

Probabil consilierii de imagine i-au recomandat acum să recurgă la sofismul ad misericordiam, să caute adeziunea electoratului prin stîrnirea milei pentru situaţia sa tristă (“M-a afectat foarte tare, aş minţi să spun că nu m-a afectat tot acest scandal şi acuzaţia aceasta repetată”). Omul e mîhnit, ar fi bine să-l votăm. După o escrocherie, altă viclenie. După o şmecherie, altă pungăşie. Aşa se construieşte o carieră de politician, urcîndu-se treptele duplicităţii şi ale contrafacerii. Pînă cînd?

Pinocchio în acţiune (1)

Etichete

candidatura, minciuni, plagiat, politica, scandal, sofisme, Victor Ponta

S-au împlinit doi ani de cînd premierul Victor Ponta a fost acuzat de prestigioasele publicaţii Nature şi Frankfurter Allgemeine Zeitung că şi-a plagiat teza de doctorat. Informaţia a fost reluată pe tot globul de Agenţia Reuters, Agenţia France Presse, Agenţia Associated Press, El Mundo, Washington Post, The Guardian, Global Post, Le Figaro, Chicago Tribune, Radio Kossuth Budapesta, ba chiar şi de portalul nigerian PM News. În acest răstimp s-a succedat o serie de frămîntări politico-ştiinţifice, pe faţă sau prin culise. Chestionat la Bruxelles asupra situaţiei sale, Ponta le-a declarat în iunie 2012 ziariştilor spanioli că va demisiona dacă se dovedeşte că a plagiat. În paralel subordonatul lui, antologicul Liviu Pop, desfiinţa Consiliul Naţional de Etică, doar cu cîteva ore înainte ca acesta să se pronunţe; schimba componenţa Consiliului Naţional de Atestare a Titlurilor Universitare, care tocmai voia să constate plagiatul. Decanul Facultăţii de Drept îşi prezenta subit demisia, ceea ce n-a împiedicat Universitatea din Bucureşti să declare public stabilirea şi reprobarea plagiatului.

Pregătindu-şi terenul pentru alegerile prezidenţiale, alaltăieri pricinaşul şi-a recunoscut strategic isprăvile ştiinţifice. E o premieră care merită consemnată. Ce-a avut de zis? “Eu am o decizie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care mă absolvă de această acuzaţie. Mai mult decît atît nu pot decît să mă duc, nu ştiu, la Tribunalul de la Haga. Deci, strict instituţional acesta este răspunsul meu.” De fapt ICCJ a decis în luna martie că Victor Ponta nu va fi urmărit penal pentru fapta sa, nicidecum că ea nu s-ar fi produs, ori că făptaşul ar fi inocent. Argumentaţia politicianului a continuat: “Al doilea răspuns, care e cu caracter personal: sunt acuzat de ceva ce am făcut rău, am greşit în urmă cu 16 ani. Dacă omoram pe cineva, după 16 ani cred că eram pus în libertate. Cred că am plătit preţul politic, moral. M-a afectat foarte tare, aş minţi să spun că nu m-a afectat tot acest scandal şi acuzaţia aceasta repetată. Am o întrebare: cam cîte zeci de ani trebuie să plătesc pentru ceva ce, sigur, justiţia a zis că sunt nevinovat, dar o parte a opiniei publice mă consideră vinovat?”

O frecventă viclenie de argumentaţie aruncă în desuetudine faptele incomode care sînt dezbătute, pentru a le goli de semnificaţie. “Am greşit în urmă cu 16 ani” este o afirmaţie nerelevantă, atîta vreme cît, după doctoratul contestat, au apărut şi alte cărţi cu semnătura autorului Victor Ponta, acuzate că includ ample pasaje plagiate. Printre acestea se află Răspunderea în dreptul internaţional umanitar, tipărită în 2010 şi aflată pînă azi în vînzare. Lucrarea li “se adresează, în egală măsură, atît studenţilor, teoreticienilor, cît şi tuturor celor interesaţi de problematica dreptului internaţional umanitar şi a celui internaţional deopotrivă”. Departe de-a fi vorba despre o eroare uitată, a unui autor pocăit, asistăm la o falsificare ştiinţifică flagrantă, care îşi continuă efectele în prezent.