Etichete

, , , , , , ,

Mi-am propus să vă transport cu mintea înapoi, în interbelic, într-o perioadă considerată odinioară drept cea mai fastă din cultura română. Aş vrea să mă refer azi la o personalitate de impact, care a dat naştere unor mari scandaluri: Mihail Sebastian. Au existat trei momente diferite, cînd el a suscitat polemici, reacţii, ample fenomene de presă. Dar dacă stăm să ne gîndim, ele n-au fost provocate cu deliberare de autor. În primul rînd multe s-au legat de un roman al său, De două mii de ani… (apărut în 1934). Aici autorul, transpunîndu-ne în ficţiune, se referă la mentalitatea publică represivă, de izolare treptată a evreilor în corpul social, după Primul Război Mondial, şi de pregătire a Holocaustului în România. Era o premieră să pui asta într-o carte, pe vremea aceea, chiar dacă era o carte fictivă. Explozia a venit însă de la prefaţa lui Nae Ionescu, explicit antisemită, de o duritate şi o violenţă a negării drepturilor evreilor, care au şocat. Gîndirea hitleristă a lui Nae Ionescu era învelită în argumente “filosofice” şi “teologice” destinate să facă acceptată otrava: Iuda suferă pentru că merită să sufere, el e destinat să sufere, evreii nu l-au recunoscut pe Mesia, ei l-au răstignit pe Isus, aşadar merită să fie ucişi etc. Cele două mesaje, contradictorii, romanul într-o direcţie şi prefaţa extraordinar de brutală, cum rareori s-a scris aşa ceva în cultura noastră, în cealaltă direcţie, au dus la un cocteil exploziv. Scandalul s-a întins pe decenii.

sebastianAl doilea moment de agitaţii tectonice, stîrnite de opera lui Mihail Sebastian, a venit după căderea comunismului. În 1996 s-a publicat jurnalul său, care acoperă a doua jumătate a anilor ‘30 şi prima jumătate a anilor ‘40. Sîntem în preajma şi în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Cu o sinceritate stupefiantă şi cu un simţ al tragicului extrem de bine conturat, scriitorul denunţă măsurile discriminatorii luate pe rînd, în viaţa reală, împotriva evreilor: obligaţia de-a ieşi pe stradă pentru lopătarea zăpezii, impunerea să doneze bani şi diverse bunuri, la dispoziţia regimului militar, predarea schiurilor şi a aparatului de radio (a căror posesie devenea suspectă), constrîngerea evreilor din estul României să poarte steaua galbenă cusută la piept, jafurile, violurile, deportările în Transnistria, execuţiile sumare, crimele în masă, tot traiul acesta precar, cu sabia lui Damocles deasupra capului. Povestitorul nu ştie dacă ziua următoare nu-i va aduce cumva moartea, sau măcar deportarea. În context, el notează tot mai dezgustat, sau în orice caz dezamăgit, demisiile morale care se înşiruie fără oprire. Intelectuali reputaţi, în frunte cu însuşi Mircea Eliade, cel mai bun prieten şi liderul de generaţie, fac paşi în spate şi se leapădă de evreul Sebastian. Camil Petrescu, inteligenţă sclipitoare, dar cu o fire meschină, materialistă, şi atîţia alţii, nume culturale pozitive, ies la suprafaţa memorialisticii în tonuri deloc flatante.

Jurnalul lui Sebastian a provocat stupoare, uimire şi – aş putea spune – o accentuată dobîndire de conştiinţă. Pentru prima dată răsuna cu asemenea intensitate la noi vocea unui om care trecuse personal prin toate acestea; care povestea cu obiectivitate, echilibru şi, uneori, cu uşoară disperare, o gală de atrocităţi antisemite din istoria recentă a României. E bine să avem în vedere că oamenii de cultură şi intelighenţia românească nu prea excelează în autocritică. Ei practică mai curînd polemica. Şi atunci, să auzi mărturia unei victime – pentru că despre asta a fost vorba – a stîrnit întîi de toate compasiune la adresa autorului, îndată după apariţia jurnalului său, în anii ‘90. De la persoana scriitorului, sentimentul s-a extins asupra comunităţii din care provenea şi ale cărei suplicii le-a descris aşa de meticulos. În condiţiile de libertate a cuvîntului, dezbaterea tot mai insistentă despre zonele ascunse ale trecutului recent a dus la o prise de conscience. Numeroase publicaţii au repus pe tapet problemele de moralitate socială şi de responsabilitate istorică. Asta a grăbit procesul actual, aflat deja într-un stadiu avansat, de asumare critică a istoriei extremiste din cultura şi politica românească. Momentul a fost oficializat de cărţile apărute sub egida Preşedinţiei. Raportul final privind Holocaustul din România a fost elaborat de o prestigioasă comisie de istorici români şi străini şi-a fost însuşit de forurile politice responsabile ale ţării. A venit apoi un alt Raport final, dedicat analizei comunismului din România. Au fost, toţi aceştia, paşi consistenţi în asumarea unei identităţi moderne, democratice. Jurnalul lui Mihail Sebastian a ajutat, a influenţat consistent, la 50 de ani după moartea autorului, o limpezire a apelor în viaţa publică românească.