Mihail Sebastian şi învăţămîntul (3)

Etichete

Cuvintul, invatamint, Marta Petreu, Mihail Sebastian, universitate, ziarist

Gazetarul de la Cuvîntul pune în evidență contradicția de sistem, care acționează asupra absolvenților universitari: pe de o parte au fost tentați să frecventeze cursuri superioare, pe de altă parte sînt blocați după absolvire, printr-o serie de legi care-i transformă în șomeri. Lipsa unei viziuni politice de ansamblu, asupra școlarizării și a coordonării învățămîntului cu nevoile societății, este decontată de tinerii intelectuali. “Facultatea de Drept din Bucureşti publică lista licenţiaţilor ultimei sesiuni de examen. Este un registru de vreo 300 de nume, 300 noi diplome, care reprezintă 300 de candidaţi la şomaj. / Cifra de altminteri este incompletă: ea nu cuprinde nici pe licenţiaţii celorlalte facultăţi juridice din ţară, nici pe studenţii anului 3, care din diferite motive au rămas să-şi treacă ultimele examene în sesiunea de toamnă. Pentru a stabili întinderea exactă a inflaţiei de diplome, ar trebui să totalizăm numărul licenţiaţilor facultăţilor de drept din Bucureşti, Iaşi, Cernăuţi, Cluj şi Oradea, din iunie, octombrie şi februarie. Am obţine astfel o cifră, ce reprezintă un dezastru anual şi progresiv, pe care nimeni nu-l controlează, fiindcă deocamdată primejdiile lui sunt latente şi surde, dar care duce neîndoielnic spre o zguduire generală în viitor. / Ce vor face aceşti tineri, pe care în fiecare an universităţile noastre îi aruncă pe stradă cu o hîrtie oficială în buzunar şi cu o inaptitudine totală în faţa unei societăţi sărace, în care toate locurile sunt ocupate şi toate drumurile închise? / Nu ştie nimeni. Nu vrea nimeni să ştie. Din cînd în cînd doar, dintr-un simţ explicabil de panică al celor bătrîni, se iau măsuri de apărare împotriva noilor veniţi, prin legi brutale cum a fost bunăoară stupida lege a advocaţilor de acum 2 ani. Iar aceste măsuri de opresiune nu schimbă nimic şi contribuie cel mult la legalizarea unor nefericiri existente. / Pentru licenţiaţii în litere, statul a crezut suficient să suprime pe cîţiva ani seminarul pedagogic, împiedicîndu-i să mai devină profesori. Măsura se impunea, căci astăzi nu mai există nici un loc liber în învăţămînt. Dar se întreabă cineva ce devin tinerii licenţiaţi, eliminaţi astfel din profesiunea lor? / Pentru licenţiaţii în drept există pe de altă parte scadenţa mai sus pomenitei legi advocăţeşti, menită să intre în vigoare în 1935. / Sunt însă acestea soluţii? Se rezolvă ceva cu asemenea cîrpeli sălbatice? / Încă odată şi încă odată se dovedeşte că dezastrul vine de mai sus şi de mai departe, că există undeva în centrul sistemului nostru de învăţămînt un motor spart, care va continua să înăbuşe viaţa noastră culturală şi socială sub mereu noi avalanşe de diplomaţi, în timp ce noi ne vom căzni stupid şi meschin să reparăm ici un robinet, colo o ţeavă crăpată. / Mereu incapacitatea noastră de a merge la rădăcinile unei soluţii.”(1)

Rezolvarea problemei nu constă nici în închiderea porții universităților, prin trasarea arbitrară a unui prag numeric de studenți (fiindcă asta produce nemulțumiri), nici în ridicarea absurdă a ștachetei pretențiilor de la catedră (fiindcă asta nu durează în timp și nu e o măsură unitară). Soluția sugerată de ziarist ar presupune evaluarea generală a nevoilor societății și adaptarea oportună a configurației interne a structurilor universitare la aceste nevoi. O măsură prea ambițioasă, pe care nici o guvernare nu și-o permite. “Micul scandal de vacanţă, pe care l-au provocat săptămîna trecută pretinsele declaraţii ale d-lor Vaida şi Tilea despre un pretins «numerus clausus» confesional în şcoli s-a terminat după cum ştiţi cu un comunicat oficial, ce pune capăt tuturor zvonurilor, dar deschide o altă problemă, atît de complexă aceasta, încît depăşeşte cu mult actualitatea imediată şi trecătoare. / Pentru diversele insinuări şi bănuieli lansate cu acest prilej, comunicatul oficial a avut o frază categorică: «guvernul nu înţelege să refuze nimănui instrucţia şi cultura românească». E lămurit. / Abandonînd însă problema sub acest aspect turbulent şi neserios, comunicatul o reia sub un aspect mai grav şi mai substanţial, cînd afirmă intenţia de a căuta şi de a găsi o soluţie pentru «şomajul intelectual». / Cu ştiinţă sau fără ştiinţă, guvernul pune astfel degetul pe una din cele mai dureroase răni ale vieţii noastre de după război. / A ajuns o platitudine să vorbeşti despre tragedia generaţiilor tinere, care în aceste timpuri confuze şi bătute de toate vînturile, sunt lăsate la marginea vieţii şi în voia mizeriei. Acesta nu e un fenomen specific românesc, ci general. Pretutindeni, maşina de stat şi angrenajul social se dovedesc insuficiente şi incapabile să cuprindă în cadrul lor generaţiile noi, pe care le refuză, pentru care nu mai găsesc întrebuinţare şi cărora nu le mai poate [sic! – L.A.] da condiţii normale de existenţă, muncă şi creaţie. / Faptul acesta este poate o consecinţă a crizei economice – dar numai în foarte mică măsură. El exprimă mai degrabă o criză de regim, de civilizaţie, de structură socială. / O societate care nu mai are ce face cu tinerii ei, este o societate virtual căzută. Acesta e cel mai sigur simptom de înţepenire şi de moarte. / Fenomenul aparţine întregului eşafodaj social burghez – şi în această măsură noi nu suferim decît o manifestare parţială a sa. Guvernul nostru nu este desigur nici destul de prezumţios, nici destul de curagios pentru a-şi închipui sau a încerca să remedieze ceva în această ordine de cauze şi forţe istorice. / Dar, în cazul special al României, situaţia este agravată de anumite condiţii, ce ne sunt specifice. Asupra lor se poate lucra şi în cadrul lor se pot încerca remedii. / Căci «şomajul intelectual» al generaţiilor tinere nu se datorează la noi numai lipsei de debuşeuri pentru muncă, ci şi exageratei invazii de diplome şi diplomaţi, pe care învăţămîntul nostru superior o întreţine şi o încurajează an cu an. Aici nu mai este vorba de păcatele structurale ale unei societăţi, incapabilă să ofere de lucru tuturor oamenilor săi, ci de dezmăţul unui sistem de învăţămînt, care trăieşte în vid şi produce în vid, fără nici o relaţie cu necesităţile limitate – mereu mai limitate – ale colectivităţii. Şcoala noastră, universitatea noastră, lucrează cu porţile închise, după norme abstracte şi cu un randament anual disproporţionat. / Ce soluţii se pot încerca pentru a încercui, cel puţin aici, în cauzele lui parţiale, răul? Foarte multe probabil, dar dintre toate, guvernul se opreşte la cea mai simplă. «Prin reducerea numărului tuturor studenţilor, fără nici un fel de deosebire, se va ajunge la selecţionarea dorită.» / Fraza este cam vagă, dar oricum spune destul. «Reducerea numărului studenţilor» nu e greu de bănuit cum speră guvernul să o cucerească. Va limita desigur cifra studenţilor acceptaţi la înscriere, iar pe toţi ceilalţi îi va elimina prin concursuri şi examene drastice. / Procedeul este expeditiv şi triumfător. Atît de triumfător, încît înaintea guvernului actual l-au mai încercat vreo trei perechi de guverne, ducînd totdeauna la inevitabile şi jalnice rezultate. / În fond, ce altceva a vrut d. dr. Angelescu în 1925, cînd a instituit prin lege cel mai aspru bacalaureat din lume, ce altceva a vrut decît «reducerea numărului studenţilor»? Şi concursurile de intrare în facultăţi, şi «anii preparatori» şi examenele mereu mai exigente, ce rost au avut altul, decît mereu aceeaşi «reducere»? / Rezultatul se cunoaşte. După doi ani, bacalaureatul era un simulacru de bacalaureat. În mai puţin de doi ani, examenele cele mai sălbatice se dovedeau insuficiente. / Era de altminteri fatal. Căci nu e suficient să trînteşti uşa universităţii în nasul unei întregi generaţii de tineri, ci trebuie să mai ştii ce să faci cu aceşti tineri, pe care i-ai lăsat în stradă. Îi trimeţi spre sinucidere sau spre revoluţie? Spre una sau spre alta în orice caz, dacă nu le găseşti o altă întrebuinţare. / Atunci? / Atunci însemnează că problema «şomajului intelectual» este mult mai complexă, decît două fraze de comunicat oficial pot să cuprindă. Şi că pentru a-i găsi remedii serioase, ea trebuie cercetată, nu din afară, ci dinlăuntrul ei, din miezul ei, de la datele ei iniţiale. Cine se apropie de chestiunea aceasta, se apropie în realitate de însuşi sistemul nostru de învăţămînt, se apropie de cele mai grave şi mai triste păcate ale aşezării noastre culturale.”(2)

Tentativa de limitare a numărului de studenți în universități, prin ridicarea unui baraj excesiv de exigențe în calea lor (“numerus clausus”), este denunțată de Mihail Sebastian, care vede în asta doar o intervenție timidă a guvernanților asupra efectelor fenomenului de inflație intelectuală, lăsîndu-se neremediate cauzele sale: inadecvarea specificului academic la specificul nevoilor sociale. În lipsa unei abordări structurale a problemei, ea nu va putea fi rezolvată. “D. Petre Andrei a făcut la Iaşi, cu privire la intenţia guvernului de a limita şomajul intelectual, cîteva noi declaraţii, cărora calitatea d-sale de subsecretar la ministerul instrucţiunii le dă o valoare de proiect autorizat. / Aşadar ceea ce cu două săptămîni în urmă spunea d. Vaida Voevod la Tekirghiol a fost în ciuda reportagiilor deformatoare mai mult decît un zvon. După comunicatul prezidenţei consiliului, iată declaraţiile d-lui Andrei vin să confirme că la baza acelor cuvinte fals reproduse şi rău comentate se afla totuşi o preocupare foarte serioasă a guvernului. Nu e vorba, şi nu poate fi, despre măsuri de adversitate etnică sau confesională, dar se impun, în cu totul altă ordine de idei, măsuri serioase de limitare generală a numărului studenţilor. Inflaţia universitară trebuie să înceteze – şi guvernul a decis să lucreze în acest sens. / Am discutat pe larg într-un articol trecut dificultăţile de realizare a intenţiei acesteia, foarte necesară în sine, dar enorm de complicată din punct de vedere practic. / Declaraţiile d-lui Andrei ne silesc să revenim. Se pare că guvernul pregăteşte pentru foarte curînd un lanţ de examene şi concursuri în jurul universităţii, un fel de lungă reţea de sîrmă ghimpată, care să oprească accesul noilor serii de bacalaureaţi în facultăţi şi şcoli superioare. / Metoda e simplă şi va fi tragică. Experienţe repetate din trecut ne dau dreptul să prevedem ori inutilitatea acestui baraj în cazul în care el se va uza repede, devenind ineficace – ori crearea unei masse de tineri dezorientaţi şi gata de orice exces, în cazul în care concursurile vor fi eficace şi – deci – îi va [sic! – L.A.] lăsa în stradă, dincolo de porţile ermetic închise ale universităţii. / Răul vine prea de departe, pentru a putea fi remediat de la suprafaţă. Ceea ce ar trebui în realitate schimbat fundamental în sistemul nostru de învăţămînt, este învăţămîntul însuşi. Guvernul se mulţumeşte a schimba examenele. D. Vaida, care este medic, încearcă astfel ceea ce în medicină se cheamă o «terapeutică simptomatică». Încearcă adică înlăturarea simptomelor, lăsînd intacte rădăcinile bolii. Important pentru un bolnav de meningită, de exemplu, este nu să faci să-i treacă durerea de cap (ceea ce se poate obţine prin droguri superficiale şi anestezice), ci să-l lecuieşti de meningită. O fiolă de morfină rezolvă totdeauna cele mai crunte dureri, fără să rezolve în fond nimic. / Acolo unde ar trebui transformat cu totul sistemul nostru universitar, acolo unde s-ar cere o radicală organizare a orientării profesionale, astăzi abandonată tuturor vînturilor, acolo în sfîrşit unde s-ar impune un alt eşafodaj, acolo unde cu un cuvînt e nevoie de o altă şcoală, guvernul se ocupă cu reforma examenelor. / E prea uşor, ca să nu fie primejdios.”(3)

Sistemul de învățămînt este fragilizat suplimentar, pe lîngă problemele sale structurale, de năravul recompensării activiștilor politici. Îndată ce sînt cîștigate alegerile, funcționarii superiori și directorii profesioniști sînt demiși, pentru a fi răsplătiți zeloșii membri de partid. Mihail Sebastian respinge dezgustat o asemenea manevră dubioasă. “Două zile după constituirea noului guvern, odată cu listele de prefecţi, ziarele au publicat listele noilor directori de liceu. În Capitală mai puţin, în provincie însă aproape pretutindeni – directorii şcolilor secundare au fost revocaţi sau siliţi să demisioneze şi imediat înlocuiţi cu partizani ai regimului. / Acest fapt, care nu face parte exclusiv din moravurile duciste, ci din ale tuturor partidelor politice, acest fapt este poate cel mai ruşinos, din toate cîte marchează o schimbare de regim. Amestecul brutal şi direct al clubului politic în şcoală constituie o insultă adusă învăţămîntului şi e un semn de dezmăţ cultural, care explică o bună parte din tristul hal al «instrucţiunii publice româneşti» (cum se spune în programele politice culturale). / Puţin ne pasă nouă că o şcoală este sau trebuie să fie o familie sufletească, o casă de tradiţie şi continuitate, o instituţie cu viaţă organică, aşezată. Puţin ne pasă nouă de asta. Ce vedem noi de acolo sunt zidurile, cancelariile, arhivele. Spiritul nu ne interesează. Ne închipuim că printr-o şcoală poate trece oricine, ca printr-o percepţie, poate veni şi poate pleca fără să lase în urma lui o amintire. Ne preocupăm de partea pur administrativă, pur birocratică a şcolii şi ne închipuim că asta e tot. De aceea o şi lăsăm în mîna clubului politic local, care împarte demnităţile în şcoală, cum le-ar împărţi în poliţie. / Gîndiţi-vă ce dezastruos exemplu este pentru o minte de copil, această schimbare repetată în viaţa şcolii lui, schimbare pe care o ştie legată nu de valorile muncii, ci de socotelile mahalagiilor care umblă pe stradă ţipînd «jos guvernul» sau «jos opoziţia». De mic, din primii ani de liceu, tînărul viitor cetăţean român află astfel că drumul spre carieră nu este printre cărţi, ci printre ciomege. / El îşi dă seama că a sta în şcoală, a munci acolo, a te ocupa de elevii tăi, a te apropia de ei, a-i cunoaşte, a munci pentru ei – toate acestea sunt inutile şi rămîn inutile. Valorile nu se creează în şcoală, ci la club. / Nu spun asta pentru noii directori. Nici pentru cei vechi. Unii nu sunt mai răi sau mai buni decît alţii. O spun pentru sistemul deplorabil, în numele căruia unii au fost destituiţi şi alţii numiţi, pentru ca mîine cei de azi să fie ei destituiţi, iar cei de ieri să le ia din nou locul. Şi tot astfel, pînă la nesfîrşit. / Pe noi puţin ne interesează dacă directorul unei şcoli este liberal, ţărănist, lupist, argetoienist… Ce ne interesează este să fie director. Şi pentru asta ar trebui, odată pentru totdeauna, schimbat sistemul.”(4)

Acestea sînt meditațiile mai importante ale lui Mihail Sebastian pe subiectul învățămîntului din vremea sa. El constată problema de supraproducție a diplomelor universitare, specifică întregii crize economice a perioadei 1929-1933 pe care o traversează, și se pronunță împotriva instituirii unui “numerus clausus”, prin mărirea taxelor și a costurilor academice, sau prin instituirea de examinări și evaluări nefirești. În schimb el vrea desființarea formalismelor lipsite de calitate, în învățămîntul superior, sincronizarea specificului studiilor academice cu nevoile sociale și neamestecul criteriilor politicianiste în selectarea cadrelor de conducere. În situații punctuale, fidel criteriului egalității de șanse în educație, el militează pentru sprijinirea materială a vreunei școli oropsite din vîrful munților, unde stă să se prăbușească, sau protestează împotriva fiscalității nemiloase, care a împins o studentă nevoiașă chiar la sinucidere.

La fel ca pentru toate sectoarele de gîndire și activitate ale lui Mihail Sebastian, comentatoarea lui de peste decenii decupează anumite sintagme ale sale (și i le răsucește semantic), preia descrieri ale situațiilor pe care ziaristul le critică (și i le atribuie) – și, în general, îl calomniază cu uimitoare sprinteneală. “O altă culpă a democrației este diagnosticată în domeniul, mereu criticat de Sebastian, al învățămîntului. Dacă în 1929 acuza, în spirit antiluminist, gratuitatea învățămîntului, în 1932 acuză democrația că generează «supraproducția» de licențiați. Și din acest punct de vedere, el urma școlărește poziția lui Nae Ionescu”(5) etc. “Ca mai înainte, el pledează și acum pentru numerus clausus (fără însă a folosi sintagma)”(6) etc. – în realitate am văzut că ziaristul de la Cuvîntul a folosit chiar de două ori sintagma, pentru a se disocia de noțiunea pe care ea o exprimă.

Prin răstălmăcirea unor afirmații, prin deformarea unor gînduri, prin decuparea tendențioasă a unor fraze, prin diabolizarea unor false impresii, prin denaturarea ostilă a realității (“antiluminist” și “elitist”), Marta Petreu îi dă brînci ziaristului democrat Mihail Sebastian în zona extremismului și-i inventează vecinătăți cu antisemiții (“A.C. Popovici”, “de la A.C. Cuza la legionari”). Un malpraxis echivalent cu o escrocherie.

Note:

(1) Mihail Sebastian, 300 de licenţiaţi, în Cuvîntul, sîmbătă, 15 iulie 1933, p. 1.
(2) Mihail Sebastian, Şomajul intelectual, în Cuvîntul, joi, 10 august 1933, p. 1.
(3) Mihail Sebastian, Sîrmă ghimpată în jurul Universităţii, în Cuvîntul, luni, 14 august 1933, p. 1.
(4) Mihail Sebastian, Liceul şi clubul politic, în Cuvîntul, joi, 30 noiembrie 1933, p. 1.
(5) Marta Petreu, op. cit., p. 67.
(6) Id., ibid.

Reclame

Mihail Sebastian şi învăţămîntul (2)

Etichete

Cuvintul, interbelic, invatamint, Mihail Sebastian, universitate, ziarist

Taxele de școlarizare tot mai mari care se pretind în învățămînt reprezintă, de fapt, nu doar problema personală a oricărei persoane nevoiașe, ci reflectă aviditatea deplorabilă a sistemului ca atare. Deși presat de numărul excesiv al studenților, statul închide ochii la lăcomia jenantă a universităților. Gazetarul se simte îndreptățit să denunțe această situație. “De ce să nu fim sinceri şi să nu recunoaştem că fiscalitatea excesivă, pe care o exercită şcoala în România, liceul deopotrivă cu universitatea, este făcută anume ca să oprească afluenţa elevilor şi a studenţilor. Sunt prea mulţi bacalaureaţi, sunt prea mulţi studenţi, sunt dezastruos de mulţi profesionişti liberi. Primejdia a fost înţeleasă tîrziu, căci pînă mai acum vreo cinci-şase ani trăiam într-un fel de desfrîu cultural (vezi activitatea zidărească a doctorului Angelescu), dar cînd în sfîrşit a fost înţeleasă, oficialitatea s-a înspăimîntat. / Trebuie oprit dezmăţul ăsta liceal şi universitar – şi-au spus oamenii. Trebuie – dar cum? Problema era dificilă şi rezolvarea ei presupunea o reformă de ansamblu, o schimbare nu de forme, ci de structură a învăţămîntului nostru. Prea greu, nu-i aşa?, pentru un ministru care era totdeauna şi în primul rînd, un om politic. S-a procedat atunci negustoreşte. / Sunt prea mulţi elevi şi prea mulţi studenţi? Să urcăm taxele şcolare – şi vor fi mai puţini. / Observaţi felul arbitrar în care au fost sporite an cu an birurile şcolăreşti, şi veţi vedea că acesta a fost principalul lor motiv: să instituie deghizat un numerus clausus, nu de ordin naţional, ci economic. Cine are, învaţă. Cine nu, nu. / Nu vom spune cît este de brutală şi neomenoasă această metodă. Noi nu suntem sentimentali. Vom spune numai că înainte de a fi brutală, ea este şi s-a dovedit ineficace. Numărul studenţilor n-a descrescut: s-au mărit doar necazurile lor. / În acelaşi timp însă, în care la noi şcolile transformate în percepţii, gem sub asediul elevilor şi al studenţilor, în străinătate se întîmplă un lucru exact contrariu. Se ştie poate că de cîţiva ani se aplică în Franţa principiul gratuităţii liceului. Acum doi ani, clasa a cincia, acum un an, clasa a şeasea au fost puse la dispoziţia publică, desfiinţîndu-se taxele obligatorii pînă atunci. În scurtă vreme, învăţămîntul liceal va fi, asemeni celui primar, complet gratuit. / Şi totuşi – aici este miracolul – numărul celor care frecventează liceul este într-o însemnată scădere. Pentru că şcoala franţuzească nu are nevoie de selecţii fiscale, cînd îi stă la îndemînă o selecţie proprie, a studiului, a capacităţii de lucru, a înclinărilor personale fiecărui elev. / Examene severe, studii strîns organizate, un control permanent al activităţii de clasă, iată cîte mijloace stau aiurea la îndemîna învăţămîntului pentru a se apăra. E mai firesc, este mai logic, este mai creator. Dar, să recunoaştem, este puţin mai dificil.”(1)

În locul unui numerus clausus construit în favoarea tinerilor înstăriți, care își permit să plătească oricît pentru obținerea diplomei, Mihail Sebastian indică așadar spre modelul franțuzesc, al exigenței profesionale care va cerne de la sine grîul de neghină, îi va descuraja pe cei mai puțin înzestrați intelectual și va echilibra statisticile numerice. Mai ales că nici creșterea tarifelor nu este practicată în mod unitar, iar lipsa de coordonare, la nivel național, în numele sacrosanctei “autonomii universitare”, conduce la discrepanțe nedrepte între diversele centre academice. “Studenţii în drept de la Facultatea din Cluj sunt încă în grevă. Nimeni nu s-a înscris la cursuri, nimeni la examene. / Taxele enorme ce apasă asupra studenţilor (taxe despre care un profesor universitar nu s-a sfiit să spună, sub semnătură, că reprezintă pur şi simplu UN JAF) împiedică pe tinerii studenţi de la Cluj să mai înveţe. Taxe de frecvenţă, taxe de bibliotecă, taxe de reparaţii, taxe de examene, taxe, taxe şi taxe. / Mărturisim că nu ştiam că Facultatea clujeană are şi ea asemenea îndeletniciri fiscale. Cunoşteam – şi îl cunoşteam bine – cazul Facultăţii din Bucureşti, administrată cu o mentalitate de perceptor. Am scris în nenumărate rînduri despre acest lucru, am reclamat, am cerut să se ia măsuri, am povestit fapte semnificative şi tipice. Drept urmare, s-au făcut anumite cîrpeli, ce ni se par şi insuficiente şi provizorii, dar s-au făcut. / De ce autorităţile universitare clujene nu urmează acest exemplu? Cel puţin acest exemplu. Să se reducă numărul taxelor, să se reducă suma lor, a fiecăreia în parte, să se eşaloneze plăţile în cîteva rate mici. Este ceea ce se poate face deocamdată pentru liniştirea necăjiţilor noştri studenţi. E foarte puţin, desigur, e insuficient – dar să se facă. / Rămîne în al doilea rînd, pentru o zi mai calmă, problema generală a gospodăririi universităţilor noastre. Căci nu e acceptabil, ca sub pretextul autonomiei universitare («autonomie» ce pînă azi nu a creat decît buclucuri), nu e acceptabil ca fiecare facultate să se administreze arbitrar, după bunul ei plac şi după fanteziile ei financiare. Această domnie a fiscalităţii «autonome» nu provoacă decît nedreptăţi şi inegalităţi, regimuri deosebite pentru studentul de la Cluj şi pentru cel de la Bucureşti sau Iaşi sau Cernăuţi, menţinînd astfel o stare continuă de agitaţie, o permanentă predispoziţie la mici conflicte, mari necazuri, uşoare şi grave enervări sau greve sau ciocniri. Nu se poate ca lucrurile să continue astfel. Situaţia aceasta nu va fi soluţionată cu cîrpeli de detaliu şi nici cu aşa zise măsuri de «asistenţă», ci neapărat în cadrul unei reforme de ansamblu, în care interesele speciale ale fiecărei universităţi să fie coordonate şi grupate în jurul unor criterii de organizare unitară. / Este ceea ce greva studenţilor de la Cluj trebuie să arate celor de cuviinţă.”(2)

Iată-l așadar pe tînărul ziarist de la Cuvîntul preocupat de așezarea învățămîntului universitar românesc pe baze de meritocrație și condamnînd stimularea exclusivă a cîștigurilor financiare. Iată-l activînd pentru o coordonare, la nivel național, a criteriilor de onestitate și profesionalism în educație, pentru a se descuraja micile abuzuri locale. Aceeași exigență în favoarea învățămîntului eficient, sobru și strict, care nu insistă doar pe cantitatea absolvenților, încurajînd astfel șomajul cultural prin supraproducție, în criza economică globală a perioadei 1929-1933, ci mai ales pe calitatea actului de învățare, o exprimă într-un alt articol Mihail Sebastian. “O statistică a universităţii din Cluj indică pentru anul şcolar ce s-a încheiat o impresionantă scădere a numărului studenţilor săi. Faţă de anul 1924, anul 1931-1932 prezintă un minus de 50 la sută. Se ţine seama în aceste cifre de toţi studenţii înscrişi, fără a-i scădea, cum ar fi just, pe acei care, înscrişi fiind, n-au frecventat cursuri, n-au dat examene şi… n-au fost studenţi. Cu această rectificare, probabil că procentul diminuării ar fi fost mai mare. / Faptul în sine este excelent. Un important element al crizei româneşti (criză ce este altceva decît o variantă a momentului critic universal) a fost şi este supraproducţia universitară. Am spus-o în dese rînduri. Numărul exagerat al aşa-zişilor «intelectuali» a dus la un vast şomaj al licenţiaţilor, ceea ce e destul de grav şi a dus mai ales la dezorganizarea şi devalorizarea universităţii, ceea ce este mult mai grav. / Obişnuiţi să judece pe criterii de «progres», «cultură democrată», «luminare a maselor» etc. etc., oamenii noştri politici s-au bucurat de acest asalt dat şcolilor înalte. Cînd şi-au dat seama că iureşul ăsta «intelectual» era în realitate un fals progres şi o nefericită cucerire, aceiaşi oameni politici au recurs la soluţii de cinci parale, care toate au dat greş. Nimeni nu mai contesta necesitatea de a se bara drumul spre universitate. Dar de asemeni nimeni (dintre politicieni bineînţeles) n-a priceput că lucrul acesta cere soluţii de ansamblu, soluţii încadrate într-o reformă generală a politicii noastre culturale. / Noi am trăit într-un permanent 10 Mai cultural. Revenirea la o politică şcolară sobră, strictă şi creatoare nu se putea face cu mici măsuri de detaliu. Se cerea crearea unui nou sistem de orientare profesională, o degajare a liceelor, o organizare a unei alte Universităţi, care să-şi merite realmente numele… şi se cereau alte multe lucruri. În locul lor, toţi reformatorii şcolari au instituit… examene. / Dar un organism otrăvit îşi descoperă în structura lui intimă propriile arme de apărare. Mai dureroase, mai lente, dar mai sigure. / Supraproducţia universitară a nenorocit cîteva generaţii de tineri. Acest lucru nu putea trece fără a servi de exemplu. Degajarea şcolilor înalte se impunea de la sine, din circumstanţele sinistre pe care afluenţa lor le crease. Universitatea din Cluj ne serveşte primele cifre. În 8 ani, 50 la sută mai puţini studenţi. Ar trebui să ştim precis dacă celelalte universităţi au înregistrat acelaşi fenomen, în proporţii egal de mari. / Universitatea din Bucureşti mai ales, centrul dezastrului nostru şcolar. Şi dacă da, dacă proporţia este aceeaşi, dacă tendinţa de scădere a populaţiei studenţeşti se vădeşte a fi generală şi fermă, dacă inflaţia culturală se apropie de sfîrşit atunci putem în sfîrşit spera. / Soluţia este pe aproape.”(3)

Confruntat cu demagogia ipocrit-iluministă a celor ce susțineau inflația de absolvenți universitari (pentru a stimula cîștigurile financiare ale facultăților, ce școlarizau în disprețul calității și în pofida cerințelor de piață ale societății), ziaristul Mihail Sebastian își continuă analizele sobre și căutarea de soluții, în limitele realităților dificile ale crizei economice. El nu este, de altminteri, singurul reprezentant proeminent al tinerei generații, care se străduiește să înțeleagă și să dea răspunsuri la problemele momentului. Mircea Eliade îi ține isonul, într-un articol unde, pe lîngă evaluarea situației, trece și la amenințări de violență (o extremă pînă la care Sebastian totuși n-a ajuns)(4).

Note:

(1) M. Sb., Selecţia fiscală în şcoală, în Cuvîntul, joi, 13 octombrie 1932, p. 1.
(2)  M. Sb., Studenţii clujeni în grevă, în Cuvîntul, luni, 24 octombrie 1932, p. 1.
(3)  M. Sb., 50% mai puţini studenţi, în Cuvîntul, vineri, 29 iulie 1932, p. 1.
(4) Mircea Eliade, Mi-e foame!…, în Cuvîntul, joi, 24 august 1933, p. 1: “Problema șomajului intelectual a mai fost cercetată în această gazetă. Toată lumea știe că există 6000 de licențiați universitari fără posturi; fără pîine și fără nici un rost în lume. Tragedia aceasta a intelectualilor tineri a fost pînă acum privită sentimental sau echivoc. Știu că sunt greutăți în alinarea ei, sunt obstacole în rînduirea licențiaților – dar prea s-a abuzat mult de mitologia «crizei», prea s-a răspuns cu imbecilități și rățoieli, cu îndemnuri la resemnare sau cu promisiuni caraghioase, unor nevoi și urgente și esențiale Statului românesc. Sunt vremuri grele, e adevărat, suferim oarecum de inflație de titrați – dar oare nu se poate face nimic, acum, pînă la realizarea marilor reforme pe cari ni le promite fiecare ministru de instrucție? E vorba de 6000 de tineri, cari mor de foame după 15 ani de studii și de cheltuieli istovitoare pentru familiile lor. / Ni se tot spune că «nu sunt locuri». Iată însă că revista Fapta, organ al Asociației generale a Licențiaților universitari din România, publică în fiecare număr al său o pagină întreagă cu «documente», arătînd de ce nu sunt locuri pentru tinerii licențiați; pentru că țara e îmbîcsită de profesori cumularzi, provinciile alipite gem de incapabili cari ocupă trei patru funcțiuni culturale. Universitățile sunt populate de caraghioși inculți. De aceea nu sunt locuri, de aceea mor tinerii de foame. Există o sumedenie de profesori netitrați, există nenumărați cumularzi și învîrtiți prin politică. Pentru salvarea celor șase mii de tineri nu e nevoe să așteptăm marile reforme ale ministerului de instrucție. O severă triare a profesorilor secundari și a celor din școlile de meserii, din școlile serale, speciale etc. – ar face numaidecît loc. Fapta publică în articolele de fond cîteva sugestii (pentru pensionarea profesorilor după maximum 30 de ani de învățămînt, pensionarea membrilor corpului didactic secundar, fără titlu universitar, la maximum 20 de ani serviți școalei, preferarea titraților universitari în orice funcție de stat etc.), cari sunt practice și legale. Nu știu cum vor fi ele privite în cercurile diriguitoare; probabil că birocrația și rutina vor învinge și de astă dată. Soluțiile tinerești, viguroase, vor fi trecute la coș și se va proceda la elaborarea unor complicate reforme, cu realizare nesigură. / Numai că lucrurile nu stau tocmai așa de simplu. Oamenii aceștia tineri nu au să se mulțumească să rabde an după an. (…) Și pentru că nimeni nu îi ascultă, oamenii aceștia tineri muritori de foame au să treacă într-o zi la fapte. Au și spus-o; și eu unul îi cred. / Domnilor, ăi de mîncați și beți pe banii noștri, lăsați-o mai încet cu «criza» și cu «vremurile grele»; cuvintele astea nu mai conving pe nimeni, astăzi. V-au văzut flămînzii benchetuind; v-au spus chiar și pe nume. Nu se teme nimeni dintre d-voastră de soluții directe?”

Mihail Sebastian şi învăţămîntul (1)

Etichete

Cuvintul, evrei, interbelic, invatamint, Marta Petreu, Mihail Sebastian, ziarist

Unul dintre principalele focare de răspîndire a antisemitismului, în perioada interbelică, s-a constituit în mediul universitar. În condițiile creșterilor teritoriale de la sfîrșitul Primului Război Mondial, populația majoritară, de proveniență amplu rurală, își vedea periclitată prezența în amfiteatre și în ulterioarele poziții de demnitate publică, prin avalanșa tinerilor minoritari, care insistau să urmeze cursuri superioare. Printre ei, în virtutea aplecării tradiționale a etniei lor spre învățătură, se remarcau evreii. Cum se putea rezolva oare disproporția dintre numărul redus al posturilor bugetare disponibile și afluența masivă de absolvenți universitari, dintre care mulți erau minoritari?

Dezbaterea se răspîndise în presa vremii, iar intelighenția era în căutarea soluțiilor valide. Pînă la apariția unei rezolvări oficiale, propuse de autoritățile statale, tensiunile au fost exploatate de spiritele intransigente și au fost agravate de mișcările extremiste. Ce răspunsuri a oferit ziaristul Mihail Sebastian la această problemă delicată, în coloanele ziarului Cuvîntul?

Cercetătoarea Marta Petreu este convinsă – și ne-o spune cu elan – că tînărul evreu, proaspăt absolvent de facultate, s-a transformat într-un partizan al blocării studiilor pentru cei mulți, că a devenit un propagandist al obscurantismului. “Aspirația – de origine iluministă – spre învățămîntul generalizat, spre accesul neîngrădit la școală și cultură nu a găsit, așadar, un partizan în Sebastian. Fapt uimitor, dacă ne gîndim că, prin evreitate, aparținea «poporului cărții» sau că debutul tulburărilor antisemite în România întregită s-a produs, în 1922, pornind de la accesul nelimitat al evreilor în universități. Or, în poziția sa de pînă în ianuarie 1934, Sebastian, susținînd numerus clausus, se întîlnește cu poziția antisemiților, care cereau restricționarea accesului evreilor în școlile superioare românești. A.C. Popovici, la începutul secolului al XX-lea, apoi antisemiții (de la A.C. Cuza la legionari), în epoca interbelică, au susținut același lucru, dar condiționat de rasă. Sebastian, repet, nu a indicat criteriul după care să fie limitat accesul la învățămînt, mulțumindu-se numai să ceară categorica lui îngrădire. În numele aceluiași puseu antiluminist și elitist, Sebastian și-a bătut joc și de cărțile de popularizare a cunoștințelor, de calendare «pentru popor», de cultura «pentru popor»”(1).

La fel ca de fiecare dată cînd afirmațiile romancierei de la Cluj contrazic așteptările generale, bazate pe ceea ce știam despre personalitatea lui Mihail Sebastian, despre eforturile sale de studiu și cultura sa bogată, despre gîndirea lui ponderată și lucidă, despre sentimentele lui generoase, e destul să verificăm ceea ce i se pune acum în cîrcă pe nedrept, pentru a constata falsificarea frapantă. Departe de-a susține cu aroganță numerus clausus în efectuarea studiilor, gazetarul de la Cuvîntul s-a implicat, cu întreaga lui sensibilitate, în colectarea de fonduri pentru o urgisită școală din vîrful muntelui, amenințată cu dărîmarea din cauza sărăciei. “În comuna Băniţa, din judeţul Hunedoara, într-un loc uitat de Dumnezeu, cu oameni necăjiţi, cu sărăcie mare, cu pîine puţină, un om se străduieşte de cîţiva ani să ţie în picioare o biată şcoală românească, unde să înveţe abecedarul douăzeci-treizeci de copii desculţi. Un om care a făcut tot ce a putut: a răbdat, şi-a îndemnat şcolarii să rabde, a cerut, a alergat, s-a plîns. De prisos. Nu are nimeni bani de dat. Statul mai puţin ca oricine. / «Iarna se apropie, ploile de toamnă vor începe; iar prin coperiş şi tavan va trece apa de ploaie în sala de învăţămînt şi va acoperi podeaua, iar viscolele iernii cu zăpada va şuera, aici în vîrful munţilor, pe ferestrele sparte, uşile şi găurile zidurilor ce comunică cu interiorul. În numele copilaşilor de şcoală strig în ghiarele disperării, fiind predispuşi îmbolnăvirii şi pe urmă morţii, cum anul trecut s-au îmbolnăvit ei şi învăţătorul.» / Nu e bine scris strigătul ăsta? Nu e. Dar Constantin Ştirbu din Băniţa nu ne scrie ca să facă literatură şi nici ca să-i tipărim numele în gazetă. E un om necăjit şi nu stă să-şi potrivească frazele. Bune, rele cum sunt – ele sunt triste şi asta e de ajuns. / Nu cerem nimic ministerului şcoalelor, Constantin Ştirbu i-a cerut deajuns şi dacă nu i s-a dat nimic, înseamnă că n-a fost de unde să i se dea. Dar ne adresăm dumitale cetitorule. Vei fi fiind un om necăjit şi d-ta, vei fi avînd supărările d-tale şi nevoile d-tale. Dar pentru şcoala din Băniţa trebue să găseşti în inima d-tale şi în buzunarul d-tale cîţiva gologani. Nu te uita la străzile asfaltate pe care umbli, nu te gîndi la automobilele şi tramvaiele cu care circuli, nu te opri în faţa caselor albe şi înalte în care locuim: ci imaginează-ţi că undeva, într-un vîrf de munte, undeva unde nu ajunge trenul, nici gazeta, nici pîinea, o mînă de copii vor să înveţe alfabetul. / Şi dacă te întîmpină pe stradă Constantin Ştirbu şi îţi întinde o foaie galbenă ce se cheamă «listă de subscripţie», pune mîna cu nădejde în buzunar – şi dă. Oricît, dar dă”(2).

Imaginea “antiluministă” și “elitistă”, care ni se vinde azi prin contrafacere, parcă nu se potrivește cu o asemenea intonație umanistă. Și nu e vorba de un efort izolat, sau de o implicare formală, în ansamblul publicisticii lui Mihail Sebastian. Gazetarul urmărește cu tenacitate subiectul sensibil, lansat în atenția opiniei publice, și-i menține actualitatea, prin apelul către autoritățile publice responsabile. “Anul trecut, în septembrie, am primit la redacţie o jalbă de departe, din munţi, din partea învăţătorului şcoalei primare din satul Băniţa, judeţul Hunedoara. Scrisori şi plîngeri ne vin multe, căci oamenii sunt deprinşi să găsească mai multă înţelegere şi prietenie într-o redacţie de ziar, decît într-o anticameră de minister. Dar din toate plîngerile cîte am primit şi primim, scrisoarea învăţătorului Constantin Ştirbu de la Băniţa era cea mai amărîtă. Omul nu cerea nimic pentru el. Cerea pentru şcoala lui – o biată baracă, în care de cîţiva ani îi adună pe copiii satului, ca să-i înveţe carte. Cîteva ierni au fost suficiente pentru a prăpădi de tot coliba şcoalei şi în pragul iernei trecute, învăţătorul se vedea ameninţat să rămînă cu şcolarii lui desculţi (fiindcă, la Băniţa, ţăranii sunt săraci) în ploaie şi zăpadă. (…) «În numele copilaşilor de şcoală, strig în ghiarele disperării…». Asta era prin septembrie, ce s-a întîmplat de atunci cu şcoala din Băniţa, n-am ştiut. Noi am scris aici, arătînd cum stau lucrurile, şi i-am îndemnat pe cetitorii noştri să-i trimeată un ban în dar şcolii aceleia «din vîrful munţilor», cum zicea epistola necăjitului nostru Constantin Ştirbu. / Iarna a trecut greu, la Băniţa mai greu decît oriunde şi şcoala tot prăpădită a rămas. Cei 93 de şcolari şi învăţătorul lor s-au luptat cum au ştiut cu zăpezile. «Ghiarele disperării» nu s-au dovedit chiar atît de tari, încît să biruie încăpăţînarea de a-i învăţa carte pe copiii ciobanilor de pe munte. Dar nici uşor de suportat n-au fost aceste ghiare. / Acum că a venit vara, Constantin Ştirbu ne scrie din nou. Fiindcă multe ierni de felul ăsta, oricum n-are să mai poată duce. Nu el. Dar copiii, care-i sunt daţi în grije, prost îmbrăcaţi şi prost hrăniţi, cum sunt prin locurile acelea. «Am bătut din poartă în poartă, cerşind fondurile necesare construcţiei localului, dar n-am putut aduna decît 43.100 lei. Încă atît mi-ar mai trebui şi ţinta ar fi reuşită.» / Constantin Ştirbu are încredere în oamenii de inimă, care ar voi să-şi imagineze un moment ce este munca lui încăpăţînată pe colţul de piatră seacă, unde se luptă de atîţia ani cu atîtea mizerii. Şi le cere să-l ajute. / Dar domnul ministru Gusti cunoaşte soarta şcoalei primare No. 2 din comuna Băniţa, judeţul Hunedoara? Poate nu. Şi poate că ar fi suficient să o cunoască”(3).

Sistemul de învățămînt are nevoie, în primul rînd, de sprijin material, din partea autorităților și a societății, pentru a fi înzestrat în mod adecvat. Dar apoi, între pereții școlii, trebuie întreținute mai ales dreptatea și echitatea, iubirea pentru cunoaștere și respectul pentru elevi. Orice violență, fizică sau spirituală, trebuie exclusă cu hotărîre dintr-un asemenea spațiu nobil. Sufletul copiilor e curat; el trebuie ferit de asprimile și duritatea educatorilor lipsiți de afecțiune. “Autorităţile şcolare din Hamburg au decretat zilele acestea legalitatea bătăii în clasă. Profesorii vor avea dreptul să întrebuinţeze nuiaua şi bastonul în anumite împrejurări fixate prin regulament: minciună, impertinenţă, lene şi nesupunere, exploziune de imoralitate, tragere la fit şi obrăznicie. Măsurile acestea, care existau sub imperiu şi care fuseseră abolite în 1918 de republică, reînvie după recomandaţia expresă a cancelarului Von Papen, care vrea să readucă Germania la moralitatea ei de Kindergarten dinainte de război. / Nu este desigur cea mai gravă din nenorocirile regimului de baroni, dar este, cred, cea mai subtilă. Şcoala este oricum o tragedie, chiar şi fără bătaie, o tragedie colectivă, sub apăsarea căreia multe suflete tinere cad în deznădejde sau destrămare. / Nu mai departe decît săptămîna trecută la noi, în România, a avut loc un proces dureros, în care avea să fie judecată revolta unui adolescent împotriva profesorului său. Într-adevăr un băiat de liceu, de la Iaşi, socotindu-se persecutat de unul din dascălii lui, a tras două focuri de revolver asupră-i şi a încercat în urmă să se sinucidă. Din fericire n-a murit nimeni. Dar la proces, toată lumea s-a simţit stingherită – acuzat, victimă, advocaţi şi procurori – nimeni neîndrăznind să acuze sau să apere, simţind probabil ce sumbră exasperare trebuie să se fi petrecut în inima acelui copil, cu nervii nu destul de tari ca să rabde teroarea, reală sau imaginată, a catedrei. / Ar trebui să fie un învăţămînt pentru toţi acei în grija cărora sunt lăsaţi copiii şi adolescenţii. «Autoritatea» şi «pedagogia», aceste două maşinării abstracte, care sunt date pe mîna directorilor, profesorilor şi examinatorilor, sunt de obicei, pentru oricine cunoaşte atmosfera otrăvită a clasei, două arme stupide şi apăsătoare, care terorizează şi revoltă. «Autoritatea» e foarte bună, dar dacă nu se îmbină cu iubire şi înţelegere, devine pur şi simplu demoralizatoare. / În ce mă priveşte, locul unde am învăţat pentru întîia dată nedreptatea şi bunul plac şi favoritismul a fost şcoala. Ori şcoala este tocmai refugiul singurului neam de oameni, care mai sunt sensibili la dreptate: copiii. / Căci noi, ăştialalţi, avem pielea tăbăcită de lovituri şi injustiţii şi nu ne mai dor şi nu le mai simţim, pe cînd ei suferă adînc în inima lor neîncercată”(4).

În lipsa ajutorului necesar din partea societății, persoanele defavorizate financiar sînt constrînse să renunțe la studii, iar o asemenea opțiune poate să ducă la tragedii. Sinuciderea unei studente necunoscute, care nu și-a mai putut plăti taxele de școlarizare, provoacă strigătul de durere și de protest al ziaristului Mihail Sebastian, împotriva rînduielilor nedrepte ale statului. “Maria Fenechiu din Şinca Nouă, care a murit deunăzi la Făgăraş tăiată în două de o locomotivă, n-a fost decît o fată oarecare. O sută de ani să fi trăit şi n-am fi auzit de ea. Frumoasă sau urîtă, bună sau rea, deşteaptă sau proastă, ar fi fost un suflet mai mult pe pămîntul ăsta al lui Dumnezeu şi, în lumea ei de acasă, s-ar fi necăjit şi s-ar fi bucurat, cum ne necăjim şi ne bucurăm cu toţii de trecerea timpului. / Dar i-a fost sortită acestei Marii o celebritate de un ceas şi numele ei a circulat cinci minute pe firele telegrafice ale României Mari. / «FĂGĂRAŞ, 12. – Studenta Maria Fenechiu, originară din comuna Şinca Nouă, neavînd cu ce să-şi plătească taxele şcolare, s-a aruncat înaintea trenului. / Corpul studentei a fost oribil mutilat. / Parchetul a autorizat înmormîntarea.» / «Parchetul a autorizat înmormîntarea»! Asta e tot ce a ştiut să facă aparatul de stat al României, autorităţile, puterile constituite, ordinea publică – tot ce au ştiut să facă, toate la un loc, pentru Maria Fenechiu. Să-i autorizeze înmormîntarea. / Sunt cu siguranţă neserios şi dovedesc incontestabil o teribilă lipsă de simţ politic, spunînd ce spun, dar mărturisesc deschis că nimic nu măsoară, după socoteala mea, mai adînc, absurditatea lumii în care trăim, decît moartea Mariei Fenechiu. Nici o criză economică, nici criza politică, nici raportul experţilor, nici conversaţiile de la Sinaia, nici reforma conversiunii. / Dacă aş fi om politic, aş renunţa în momentul ăsta chiar la cariera mea. Pentru că mi-aş da seama de blestemul de sterilitate care apasă asupra ei. O lume în care Maria Fenechiu moare, cum a murit şi pentru motivele pentru care a murit, este o lume strîmb pusă din temelii, o aşezare compromisă pînă în adîncuri, o clădire care îşi duce moartea în tencuială. Statul nu poate fi o aşezare abstractă, un fel de monstru mecanic construit din formule ţepene şi din simboluri găunoase şi trăind prin apăsarea şi distrugerea oamenilor vii, ce se află sub ascultarea lui. El nu poate creşte în afară de viaţa adevărată, viaţa zilnică, viaţa creatoare de pîine şi de iubire a oamenilor de rînd. Cel din urmă ins, dacă nu e cuprins în colectivitate, are dreptul să conteste buna aşezare a colectivităţii, care nu este destul de largă sau destul de armonioasă, ca să-l cuprindă şi pe el. Moartea acestui «cel din urmă» este un fapt tragic peste care nimeni nu poate trece. / Statul românesc este o maşină stupid construită, pentru motivul exclusiv că Maria Fenechiu a murit”(5).

Între ziaristul interbelic de la Cuvîntul, care punea în cauză înseși temeliile de echitate ale statului român, din cauza sinuciderii unei tinere nevoiașe care nu și-a mai putut plăti studiile, și ziarista contemporană de la Apostrof, care îl acuză pe Mihail Sebastian de aroganță și elitism, de indiferență la problemele de învățămînt ale celor umili, se cască diferența dintre adevăr și minciună.

Note:

(1) Marta Petreu, Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian, Iaşi, Ed. Polirom, 2009, p. 68.
(2) M. Sb., O şcoală la 1150 metri, în Cuvîntul, joi, 22 septembrie 1932, p. 1.
(3) Mihail Sebastian, Şcoala din Băniţa, în Cuvîntul, duminică, 11 iunie 1933, p. 1.
(4) M. Sb., Pedagogia criminală, în Cuvîntul, joi, 20 octombrie 1932, p. 1.
(5) M. Sb., A murit Maria Fenechiu, în Cuvîntul, luni, 17 octombrie 1932, p. 1.

Mihail Sebastian şi politica de la “Cuvîntul” (14)

Etichete

Cuvintul, falsificare, interbelic, jurnalism, Marta Petreu, Mihail Sebastian, politica

După ce am văzut opiniile lui Mihail Sebastian despre politica internă românească a anilor ‘30 – aşa cum se regăsesc în paginile Cuvîntului sau în seria de Opere apărute recent sub auspiciile Academiei Române –, examinarea lucrării publicate de Marta Petreu oferă un exerciţiu edificator. De la cartea care, încă din titlu, caută influxuri diabolice în subiectul cercetat, nu trebuie să aşteptăm prezentarea realităţii, ci stratageme în trucarea ei. Părea imposibilă transformarea unui comentator ironic, raţional, ponderat, critic al moravurilor dubioase din vremea sa, nemulţumit de insuficienta democraţie, într-un spirit exaltat, aservit patronului, un “papagal de presă” care “se fandoseşte”, un ins suspect moral şi periculos social, un extremist frenetic, labil de caracter şi temperament. Romanciera de la Apostrof depăşeşte limitele imaginaţiei.

Care sînt strategiile la care apelează? În primul rînd ea nu-i oferă cititorului o panoramă exactă asupra vieţii politice din interbelic, cu răsturnările de situaţie la guvernare, cu dezertările şi migraţia de la un partid la altul, cu violenţele sociale, corupţia, demagogia şi instabilitatea economică extinse tocmai în perioada 1929-1933. Fără contextul adecvat al crizei de atunci, criticile justificate ale lui Mihail Sebastian, privind lacunele din angrenajul democraţiei, sînt translate în zona extremismului. În al doilea rînd, ea nu face o prezentare obiectivă a ziarului Cuvîntul, unde autorul a fost angajat. În locul atitudinii politice independente a gazetei, polifonice şi echidistante, cu partizanate alternative (pînă spre finele anului 1933), se construieşte o imagine prefabricată: “Sebastian a ales «casa Cuvîntului», în a cărei ideologie de extremă dreaptă s-a îmbăiat cu voluptate şi pînă la profundă îmbîcsire”(118). Pentru a se terfeli imaginea scriitorului, este mînjită înfăţişarea gazetei în care el şi-a investit activitatea şi pentru care şi-a declarat în public afecţiunea.

În al treilea rînd ea nu ne oferă o descriere corectă şi nuanţată a articolelor publicate de Mihail Sebastian, a ideilor pentru care autorul a militat, în situaţiile cu care s-a confruntat. Marta Petreu selectează detalii şi fraze din scrierile publicistului, pe care le scoate din contextul ideatic şi le deformează în sensul dorit, ca să-şi poată demonstra tezele cu care a pornit la drum. “Pentru tema cărţii mele, mi s-a părut de prisos să merg cu documentarea amănunţită în ziare şi reviste dincolo de limita anului 1935: pur şi simplu, pentru a dovedi că Sebastian a fost, pînă în 1933, în siajul lui Nae Ionescu, un comentator politic de extremă dreaptă, nu am avut nevoie şi de publicistica de după anul 1935 a celor doi”(119). Întregul efort pe 300 de pagini al Martei Petreu e destinat unui scop limpede stabilit: infamarea lui Mihail Sebastian. Tot ce nu-i intră în aşteptări este îndepărtat, iar amănuntele rebele sînt adaptate ţelului asumat.

De pildă autoarea nu insistă pe violenţele antisemite de la Oradea, din iarna anului 1927, patronate din umbră de guvern. Ele ar fi justificat rezerva morală a tînărului ziarist faţă de liberali şi i-ar fi legitimat contestaţia politică din paginile gazetei. Însă nu un portret fidel şi de bună-credinţă şi-a propus să ne ofere monografa, care să treacă în revistă cauzele şi efectele istorice. Miza cărţii publicate de Marta Petreu este de-a inventa cauze şi de-a construi efecte, după unica voinţă arbitrară a romancierei. Polemicile lui Sebastian împotriva abuzurilor concrete înfăptuite de Partidul Liberal, în epocă, sînt echivalate cu… agresarea liberalismului, ca idee şi concepţie politică, sau cu… atacarea democraţiei: “Democraţia este depăşită, cu valorile ei cu tot, iar comentatorul politic nu varsă nici o lacrimă pe mormîntul ei, deoarece o consideră imorală, coruptă, vorbăreaţă, echivalînd cu «înfumurare, lipsă de omenie, desconsiderare sălbatecă a celor mulţi». Faptul că se bazează pe liberalism – pe care Sebastian, în tradiţia Cuvîntului, îl detesta – este viciul ei de fond”(120).

Atunci cînd ziaristul îi critică pe ţărăniştii veniţi la guvernare, pentru că nu şi-au pus în practică programul administrativ, Marta Petreu nu ne prezintă esenţa obiecţiilor lui. Dar îl învinuieşte că le-a preluat de la Nae Ionescu, acela care, cu cîţiva ani mai devreme, i-a îndemnat pe ţărănişti “s-o rupă cu statul de tip democrat-liberal” şi “mai apoi i-a criticat aspru pentru că nu au rupt-o cu tradiţia liberală şi cu statul democrat”(121). Iată cum Maestrul, care aşteaptă de la ţărănişti autocraţie, ar fi fost copiat de Discipolul care le solicită ţărăniştilor descentralizare şi debirocratizare.

Mihail Sebastian face o analiză politologică, despre diversele tipuri de vot (cel politic “pur”, al majorităţii populaţiei, şi cel “utilitar”, al minorităţilor etnice) şi observă că există o diversitate de interese electorale într-o democraţie. Comentatoarea conchide uluitor că avem un ziarist evreu ostil faţă de alogeni: “iată-i deci pe minoritari nu cu prea puţine, ci cu prea multe drepturi şi, din cauza belşugului lor de drepturi, vinovaţi de falsificarea vieţii politice româneşti!”(122).

După ce-a răstălmăcit ideile obiectului său de studiu, cercetătoarea revine, cîteva pagini mai tîrziu, repetă şi consolidează acuzaţiile de mare gravitate: “Deşi nu a scris nici un rînd explicit antisemit, Sebastian nu a fost apărătorul din Cuvîntul al drepturilor minorităţii evreieşti din România, ci, dimpotrivă, cel care, subminînd drepturile tuturor minorităţilor, le-a subminat, implicit (prin acel straniu articol, Minorităţile în alegeri), şi pe ale comunităţii sale de origine”(123). În realitatea faptelor, tocmai în cele 3 luni finale cînd la Cuvîntul înflorea deriva legionară, Sebastian publica pe prima pagină articolul Ion Trivale. Acolo se vorbea despre poetul evreu care şi-a dat viaţa pentru apărarea României, în Primul Război Mondial. Era condamnată ingratitudinea oficialităţilor, care aruncă în uitare sacrificiul suprem al minoritarilor. “Cînd la Predeal s-a ridicat, acum trei ani, monumentul lui Mihail Săulescu, au fost pomeniţi acolo, în faţa Regelui, toţi scriitorii căzuţi în război. Ion Trivale a fost uitat. Uitare ce nu-l putea lovi pe el, cel din eternitate, căci glontele care îl lovise din faţă anula pe totdeauna loviturile ce mai puteau veni din spate. / Adevărul este că Ion Trivale se chema, pe numele lui de acasă, Iosif Netzler. Şi era evreu. Un evreu care trăise din plin drama spirituală a izolării lui şi gîndise cu luciditate toate punctele lui de contact cu o cultură românească, în care se integra şi în slujba căreia aducea un spirit critic dintre cele mai precise şi mai pasionate. Marile lui studii publicate după 1910 în «Noua Revistă Română» revin mereu asupra problemelor, pe care prezenţa lui pe acest pămînt românesc le ridica într-o minte loială şi într-o inimă deschisă. / Cîţiva ani mai tîrziu, Iosif Netzler verifica totala lui sinceritate, murind. / Crede cineva, are cineva stupiditatea de a crede că o uitare poate să suprime o moarte?”(124)

Marta Petreu ia fraze din diverse fragmente de articol, le accentuează ostil conotaţiile, pe care doar ea le zăreşte, şi îşi biciuieşte victima. În acest scop nu ezită să ascundă realităţile efective, care îi contrazic speculaţiile veninoase. Întrebarea retorică a autorului interbelic trebuie repetată şi în zilele noastre: crede cineva, are cineva stupiditatea de a crede că o falsificare grosolană poate să suprime o realitate?

Mecanismul defăimător se clădeşte pe morişca citatelor unilaterale, răstălmăcite, pe deformarea contextelor şi a ansamblului de idei din care provin. Cel mai adesea este indusă o masivă teorie a conspiraţiei. Afirmaţiile lui Mihail Sebastian nu sînt cele pe care le putem citi, negru pe alb, în pagina tipărită, ci ele trebuie să ascundă mereu gînduri oculte, strategii complotiste, partizanate extreme, contrafaceri şi conspiraţii. Iată-l pe ziarist cum dezvăluie precaritatea democratică a partidelor politice din vremea lui; iată-l semnalînd pericolul ca oamenii de rînd să boicoteze alegerile. Foarte rău! sare detractoarea. Procedînd astfel, el s-a coalizat pe ascuns cu legionarii! “Ce face Sebastian, cînd «familia» şi «casa» Cuvîntului se declară trup şi suflet solidare cu gardiştii eliminaţi de pe listele electorale? El (…) declară public, în cursivul din 21 decembrie, că nu votează”(125).

“Extremismul de dreapta moderat” (bizară contorsiune conceptuală) este extras cu forcepsul din două articole ale lui Mihail Sebastian. Într-unul ziaristul se declară nemulţumit de ofertele electorale pe care le are la dispoziţie (Cei care nu votează!). El indică ceea ce nu doreşte, fără a milita în favoarea cuiva. Într-altul semnalează jocurile politicianiste, care golesc de conţinut voturile electoratului, indiferent dacă acestea au fost obţinute paşnic sau prin violenţă (Cu sînge sau nu, tot una e). El se distanţează de năravurile care ştirbesc democraţia, fără a pleda pentru vreo soluţie violentă, ce nu-i stătea în concepţie şi caracter. Denigratoarea de peste decenii îi supralicitează ideile, agravează impactul de semnificaţie al titlurilor gazetăreşti şi conchide că Sebastian a făcut ceea ce n-a făcut: partizanat extremist.

Dacă temelia acuzaţiei este şubredă, ea trebuie consolidată prin repetarea sa agravantă şi prin retorica inflamată. Neadevărul insinuat prin răstălmăcire este gonflat prin neobosită reluare. “El a scris texte prin care a lovit, din toate puterile, în democraţia românească, făcînd în mod obsecvios jocul gardist al lui Nae Ionescu”(126).

Acuzaţia “prin învăluire” este dublată de cea prin atribuirea de “colegialităţi” forţate. Cu o săptămînă înainte de suspendarea ziarului, la 24 decembrie 1933, se publică, fără ştirea prealabilă a lui Sebastian, o “scrisoare deschisă” a lui Corneliu Zelea Codreanu. Acesta deplîngea persecuţiile la care sînt supuşi legionarii şi ameninţa voalat autorităţile statului. Motiv de triumf pentru Marta Petreu! Stilul patetic e scos din rastel şi e aruncat în luptă: “În ajunul Crăciunului, în acelaşi număr în care Sebastian îşi declara pe pagina întîi nepăsarea faţă de sîngele alegătorilor, Zelea Codreanu făgăduia, pe pagina a treia, că acei «peste 10000 de copii români» închişi (…) «nu vor rămîne nerăzbunaţi»”(127). Tocmai am văzut că Mihail Sebastian nu îşi declarase pe pagina întîi nepăsarea faţă de sîngele alegătorilor. Iar manevrele politice dubioase ale lui Nae Ionescu nu pot fi încărcate pe nota de plată a prozatorului, dacă vrem să furnizăm o cercetare ştiinţifică de bună credinţă.

Dar “scrisoarea deschisă” devine, ca prin farmec, o colaborare publicistică asumată, iar vecinătatea întîmplătoare ajunge colegialitate: “Exact din acest număr, Zelea Codreanu devine colaborator al Cuvîntului şi deci coleg cu Sebastian”(128). Şi, pentru ca manipularea să-şi facă bine efectul, minciuna mai este repetată de cîteva ori de-a lungul cărţii(129).

O metodă inedită – pentru o lucrare care se vrea de tip academic – ţine de remarcile privind defecte fizice sau de caracter ale celui studiat. El ar fi “un tînăr debutant cu înfăţişare de licean astenic, dar care, arogant, îşi etalează în orice ocazie adevărurile sale categorice”(130). Insinuările de complicitate şi necinste se ţin lanţ: “Contaminarea ideatică şi stilistică între maestru şi discipol este transparentă, sugerînd complicata şi pasionala lor simbioză”(131). “Ca admirator fervent al patronului şi ca angajat al ziarului, tînărul ziarist a scris fără efort pe linia politică hotărîtă de Nae”(132). (După cum s-a văzut, linia politică a lui Mihail Sebastian critica deficienţele din viaţa democratică. În schimb publicistica lui Nae Ionescu încuraja autocraţia, venirea la tron a lui Carol al II-lea şi triumful hitlerismului. Ele seamănă ca Polul Nord cu Polul Sud, cele două puncte extreme de pe glob.)

Iată şi altă răstălmăcire frapantă. I. Ludo îl atacă uşor grobian, în presă, pe Nae Ionescu, aflat deja la închisoare şi în imposibilitatea de-a răspunde. Sebastian protestează, cu o scrisoare dezgustată, împotriva faptului că e lovit cineva căzut la pămînt (“nu mă rabdă inima să nu-ţi spun că a înjura un om fără putinţa de a răspunde este un gest oribil”). Marta Petreu conchide triumfător: “Existenţa acestei epistole arată că în primele luni ale anului 1934 Sebastian era solidar cu fostul său director, în al cărui destin politic mai credea”(133). Cine vorbea despre “destin politic”?! Teoria conspiraţiei funcţionează cu motoarele duduind.

Nu există neghiob care să poată pescui din lac toţi bolovanii contrafăcuţi pe care i-a aruncat, în înţelepciunea sa, Marta Petreu. Închei acest capitol prin clarificarea unui alt pasaj de intensă manipulare informaţională: “Marea cantitate de comentarii politice ocazionale pe care le-a scris arată că pînă la sfîrşitul anului 1933, poate chiar pînă ceva mai tîrziu, pînă la începutul anului 1935, Sebastian a fost – la fel ca mulţi colegi de generaţie – un antipaşoptist convins, un antidemocrat pe faţă (antiliberal înverşunat şi permanent, antiţărănist convins – în măsura în care ziarul său era antiţărănist); la fel, el a fost cuprins de starea «revoluţionară» a epocii şi a locului; a fost un antihitlerist ingenios; a simpatizat fascismul mussolinian şi pe revoluţionarii spanioli (fie ei de stînga, ca Francesc Macià, sau de dreapta, ca Franco); a fost un antieuropean rece şi, complementar, un înflăcărat adept organicist al autarhiei României”(134).

După ce am conspectat şi am studiat toate articolele publicate de ziarist în Cuvîntul, sînt în măsură să-i răspund denigratoarei în felul următor: 1) Sebastian a pomenit uneori cu simpatie paşoptismul, ca fiind perioada aurorală a politicii româneşti, pe cînd lucrurile erau clare şi taberele distincte, inconfundabile. “Am avut noi vreodată partide politice, deosebite structural? Am avut. O singură dată. La începuturile vieţii noastre de stat modern, cînd revoluţia paşoptistă grupase după temperament, după cultură, tradiţie, clasă, după instinct în fine, două tabere profund distincte: liberali şi conservatori. / Dar de atunci lucrul se redusese la o evidentă caricatură” etc. (135).

2) Sebastian şi-a concentrat întreaga activitate de publicist politic în direcţia consolidării democraţiei româneşti, prin criticarea lacunelor şi a abaterilor pe care le constata în viaţa de fiecare zi. 3) Sebastian a fost un adversar tenace atît al partidului liberal, fiindcă pilotase “Pogromul itinerant” de la Oradea, din iarna anului 1927, cît şi al liderului I.G. Duca, pe care l-a criticat pentru demagogia sa şi pentru măsurile de forţă luate împotriva libertăţii presei. 4) Sebastian s-a disociat de ţărănişti, datorită inconsecvenţei lor, după ce nu şi-au pus în practică programul de descentralizare şi debirocratizare administrativă; l-a persiflat pe liderul ţărănist Romul Boilă, care a fost acuzat de corupţie. 5) Sebastian a fost unul dintre cei mai constanţi şi înverşunaţi antihitlerişti din presa românească; a intuit pericolul uriaş al dictaturii lui Adolf Hitler, încă de la începuturile sale. 6) Sebastian s-a disociat de “încruntatul Duce” şi “dictatorul” care “s-a înconjurat de un aparat glorios împovărător”, fiind “aproape de cabotinaj prin aparenţe” – cu toate că a semnalat două-trei gesturi ale sale dătătoare de speranţă, pe la începuturile guvernării fasciste. 7) Sebastian l-a ironizat pe revoluţionarul spaniol de dreapta Franco, în opinia lui doar un aventurier hazardat, cu o “fierbere fără consistenţă”. 8) Sebastian l-a elogiat, la deces, pe omul de stat catalan Francesc Macià, pe care l-a considerat un simbol al stabilităţii politice şi al luptei împotriva dictaturii. 9) Sebastian n-a fost un antieuropean – nici rece, nici cald. El a admirat raţionalismul şi democraţia franceză. 10) Sebastian n-a avut propuneri de autarhie politică pentru România. În contextul celor două blocuri militare ce se conturau înainte de al Doilea Război Mondial, a avut în vedere constituirea unei alianţe locale, pe axa Dunării. “«Europa centrală», a cărei organizare o aşteptăm de atîta vreme, trebuie smulsă ca obiectiv din cîmpul marilor puteri străine – singure responsabile de faptul că un asemenea organism cu toate şansele de viaţă şi creaţie întîrzie să se facă. Ne trebuie o Europă centrală care să nu fie nici a d-lui Tardieu (vezi proiectul dunărean din 1931), nici a d-lui Mussolini (vezi recentul memorandum şi toate încercările anterioare, de sursă italiană), nici a lui Hitler. O Europă centrală care să se facă nu în jurul unei axe politice, ci al unei axe geografice: Dunărea.”(136)

Cartea publicată de Marta Petreu despre activitatea de gazetar politic a lui Mihail Sebastian reprezintă una dintre cele mai spectaculoase falsificări pe care mi-a fost dat să le constat în activitatea mea intelectuală.

Note:

(118) Marta Petreu, Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian, Iaşi, Ed. Polirom, 2009, p. 196.

(119) Idem, ibid., p. 6.

(120) Idem, ibid., p. 97-98.

(121) Idem, ibid., p. 88.

(122) Idem, ibid., p. 114.

(123) Idem, ibid., p. 127.

(124) Mihail Sebastian, Ion Trivale, în Cuvîntul, joi, 23 noiembrie 1933, p. 1.

(125) Marta Petreu, op. cit., p. 119-120.

(126) Idem, ibid., p. 122; vezi şi p. 123, 126, 127, 128, 129 etc.

(127) Idem, ibid., p. 123.

(128) Idem, ibid., p. 122.

(129) Vezi op. cit., p. 119, 127, 164, 228.

(130) Idem, ibid., p. 77-78.

(131) Idem, ibid., p. 94.

(132) Idem, ibid., p. 96.

(133) Idem, ibid., p. 130.

(134) Idem, ibid., p. 96-97.

(135) M. Sb., “Partide de idei”, în Cuvîntul, sîmbătă, 28 mai 1932, p. 1.

(136) Mihail Sebastian, Părăsim politica – şi intrăm în geografie, în Cuvîntul, 15 octombrie 1933, p. 1.

Mihail Sebastian şi politica de la “Cuvîntul” (13)

Etichete

Cuvintul, interbelic, jurnalism, Mihail Sebastian, polemici, politica

Soluţia la demagogia politicienilor versaţi şi la discursurile sofisticate, dar lipsite de sinceritate, este reapropierea de nevoile omului simplu. Problemele cotidiene trebuie identificate şi denumite cu termenii de toate zilele, iar apoi rezolvate. “Am fost duminică la Brăila, la întrunirea cetăţenilor acestui oraş necăjit şi am asistat la una din cele mai semnificative adunări din cîte am cunoscut. / Problemele în discuţie erau simple, iar soluţiile erau clare: revendicări practice, lămurite, uşor de rezumat în cîteva cifre. Dar oamenii amărîţi nu prea ştiu să vorbească cu metodă. «Navlu, comisie europeană, tarife preferenţiale» sunt termeni abstracţi pentru înţelegerea cuiva care pricepe mai degrabă alte cuvinte: foame, frig, boală. / «Vorbeşte, domnule, de ce ne doare», a strigat cineva de sus, de la galerie către un vorbitor oprit la cîteva consideraţii tehnice. / «Despre ce ne doare?» S-a vorbit şi despre asta. S-a vorbit numai despre asta. Fiecare a cerut ce i se părea mai grabnic, fiecare a strigat ce îi era mai aproape de inima lui bătută. / Să nu ne mai taie apa! Să nu ne mai taie lumina! Să nu ne mai vîndă lucrurile din casă! Să nu se mai pună trei rînduri de sechestru pe acelaşi dulap! Să nu-mi mai trimeată băiatul acasă de la şcoală, că n-am cu ce plăti! / E ceva naiv poate în această lungă serie de plîngeri personale, directe, mărunte. Naiv, dar nu lipsit de înţeles. Adevărul este că oamenii sunt sătui de orice formulă, de orice abstracţie, de orice program. Ani de-a rîndul nu li s-au servit decît programe. O adevărată inflaţie de programe. Nu mai are nimeni ce face cu ele, nu mai aşteaptă nimeni nimic de la ele, nu le mai pricepe, nu le mai aşteaptă. Oamenii cer fapte: fapte meschine, zilnice, strîmte, imediate, dar fapte înainte de orice. Nu parole salvatoare, care închid în ele germeni de fericire eternă, ci pur şi simplu lucruri mărunte şi imediat uşurătoare. / Dacă îmi oferi un program, care îmi garantează cu precizie reconstrucţia generală economică – nu e rău. Dar dacă îmi dai să muncesc şi să cîştig azi pîinea familiei mele – e nesfîrşit mai bine. / Formule politice se puteau servi perfect cu 8 ani în urmă şi nu era greu de găsit o sală de întrunire care să le primească cu entuziasm. Astăzi însă cînd din 1000 de oameni strînşi la un loc, 960 au în buzunar trei hîrtii roşii şi verzi de sechestru, exerciţiul acesta nu mai e posibil. / În trei ceasuri de tînguiri, revendicări şi ameninţări, n-am auzit la Brăila un singur cuvînt despre politică şi partide. Nici în bine, nici în rău. Asta nu interesa pe nimeni. / Adevărul este că ideea de partid şi de politică este definitiv destrămată în conştiinţa publică. Înainte vreme, un strigăt de durere comună se îndrepta automat spre partid, singurul factor care putea formula valabil o cerinţă de ordin general. Astăzi această cale este definitiv abandonată. Abandonată din instinct, un instinct care nu păcăleşte. / E comic să vezi politica noastră zbătîndu-se în căutarea cîtorva aşa zise «platforme»: platformă de retragere, platformă de revendicare a guvernului, platformă de opoziţie, platformă electorală. Cîte platforme atîtea prostii. / Nu mai merge nimeni după asemenea steaguri. / Şi politicienii care votează şi răsvotează în comisii, subcomisii, cercuri de studii şi cluburi ideologice programe noi pentru porcării vechi, riscă să fie primiţi cu strigătul bădăranului de la Brăila: «Vorbeşte, domnule, de ce ne doare!».”(114)

Discreditarea programelor golite de conţinut, care sînt enunţate şi nu sînt aplicate, care asigură prosperitatea activiştilor şi uită de masa oamenilor de rînd, conduce la o situaţie paradoxală într-o democraţie: refuzul de a vota. Cetăţenii îşi pierd încrederea în instrumentul fundamental care le conferă, de fapt, puterea în stat. Fie că se votează la stînga sau la dreapta, partidele îşi schimbă doctrina a doua zi după scrutin, politicienii dezertează la gruparea adversă, iar peste capetele electoratului se revarsă aceleaşi fraze ipocrite şi abstracte. Precaritatea moralei publice duce la descurajarea corpului electoral. “Am întreprins o mică anchetă publică în jurul meu, în lumea prietenilor şi tovarăşilor mei de lucru, scriitori, profesori, medici, oameni de carte, toţi din acea mult pătimită «generaţie tînără», în numele căreia atîţia şefi de plutoane ideologice îşi permit să enunţe adevăruri absolute. Şi am făcut o constatare, care prea este generală, ca să nu aibe un sens precis. Nici unul dintre ei, nici unul vă spun, nu este înscris în listele electorale. Nici unul nu votează. / Întîmplare? Neglijenţă? Indiferenţă faţă de aspectele vieţii publice? Nu cred. Sau poate, individual, de la caz la caz, aceste aparente pricini să joace oarecare rol, dar în bloc, absenţa de la urne exprimă altceva, mai puţin superficial. / De indiferenţă mai ales nu poate fi vorba. Căci oamenii aceştia, care refuză să-şi exercite «drepturile cetăţeneşti», sunt totuşi pasionaţi de problemele vremii lor, de sensul politic al ceasului pe care îl trăiesc, de indicaţiile crizei istorice care îi preocupă nemăsurat mai mult decît pe orice profesionist electoral. Prin ceea ce scriu, prin ceea ce cugetă, prin ceea ce lucrează fiecare în domeniul lui de muncă, ei încearcă să formuleze judecăţi de valoare asupra acestei vieţi româneşti, în care sunt atîtea lucruri de făcut, atîtea de restabilit, atîtea de suprimat. / Nu e ciudat atunci, veţi spune poate dv., nu e ciudat că atunci cînd mecanismul politic al regimului le pune la îndemînă un instrument de intervenţie directă în viaţa publică, ei îl nesocotesc, renunţînd de bună voie la această cale? Nu e ciudat refuzul lor de a face un act de prezenţă politică, votînd? / Nu, ciudat nu e deloc. Dimpotrivă, e foarte normal. Absenţa aceasta de la urne se sprijină pe conştiinţa inutilităţii operaţiei, pe siguranţa că nimic nu se poate modifica astfel. Din cîte partide noi şi vechi se agită, din cîte mişcări cuminţi sau dezmăţate se «lansează», din cîte formule ultra-vechi sau ultra-noi se aruncă în piaţa politică, nici una nu încadrează gîndirea acestei elite, nici una nu răspunde întrebărilor ei, nici una nu soluţionează gravele ei aşteptări. / Lupta politică se dă la suprafaţă, pe chestiuni artificiale, pe controverse de doi bani, pe «puncte de vedere» complet în afară de realităţi. Iar dincolo de această luptă, în care se angajează atîţia pezevenghi şi atîţia martiri, rămîn intacte puţinele lucruri mari şi serioase. În slujba lor, stau cei care nu votează.”(115)

În situaţia formalismului ipocrit, procesul electoral devine o mascaradă. Parlamentul nou rezultat se supune voinţei guvernului. Executivul îşi aserveşte legislativul. Astfel decizia alegătorilor, care şi-au exercitat voinţa directă în ce priveşte configuraţia parlamentară, este diluată şi răstălmăcită. Fie că sînt violente sau paşnice, alegerile ajung să fie golite de conţinut. “Nu vi se pare abuzivă avalanşa de comentarii, opoziţioniste şi guvernamentale, în jurul alegerilor şi al rezultatului lor? / Ziarele de nuanţă liberală (fosta «anumită presă» de pe vremuri) celebrează cu diverse grade de entuziasm libertatea îngerească a operaţiilor electorale. Ziarele de opoziţie deplîng dimpotrivă teroarea sub care aceste alegeri au decurs. Pentru unii, a fost în ţară o atmosferă senină de Kindergarten. Pentru alţii, a fost un adevărat măcel. / Opoziţia afirmă că au fost omorîţi cîţiva zeci de cetăţeni. Guvernul se apără, declarînd că chiar dacă au fost ucişi vreo 10-20, au fost în schimb înviaţi pentru vot vreo 20-30.000. / Vechi cetitori ai lui Caragiale, noi ştim că adevărul stă cam la mijloc. Noi ştim că nici aşa de liliale n-au fost alegerile d-lui Duca şi sperăm că nici aşa de mîrşave n-au fost. / Dar, întrebarea pe care ne-o punem şi pe care o propunem meditaţiei cetitorului este cu totul alta. Să aibe oare vreo importanţă, pentru situaţia politică a ţării, modul în care s-au făcut aceste alegeri? Faptul de a fi fost foarte sălbatice sau de a fi fost din contră foarte gentile, schimbă oare efectiv ceva din funcţia parlamentului eşit din asemenea alegeri, angelice sau drăceşti? / Iată, nouă ni se pare că nu. Cu riscul de a trece drept cinici, vom spune că în realitate un parlament românesc este mereu acelaşi, fie că el s-a născut peste o punte de cadavre, fie că a crescut sub un curcubeu de libertăţi civice. / Parlamentele noastre nu funcţionează niciodată în numele justificării lor electorale. Cu desăvîrşire lipsite de iniţiativă, complet paralizate de executiv, ele lucrează în subordine, ca un auxiliar tehnic – în cazul cel mai bun – al guvernului. Numai formal parlamentul românesc primeşte un «mandat» de la naţiune. Dar acest mandat nu-l cunoaşte, nu-l exercită şi nu-l poate exercita. / În drept şi în teorie, camerele ar fi organul generator al guvernului. Sugestiile, orientările, directivele, de aici ar trebui să le primească guvernul. / Dacă lucrurile s-ar întîmpla într-adevăr aşa, atunci da, atunci fără îndoială, originea camerelor ar fi determinantă pentru viaţa lor. Rezultate din alegeri sîngeroase, ele ar fi descalificate, întrucît mandatul lor ar fi mandatul crimei. Rezultate din alegeri libere, mandatul lor ar fi mandatul naţiunii. / Dar nu e nevoie să fii constituţionalist, pentru a şti că treburile nu merg deloc astfel, aici, la noi. Constituite printr-un sistem de forţe, camerele funcţionează în cadrul cu totul altor forţe. Expresie – să zicem – a unei serii de elemente politice, ele trăiesc prin cu totul alte elemente politice. Termenii alegător-parlament-guvern nu au deloc legătura suitoare, pe care le-o presupune candoarea democrată. «Alegător-parlament» e una, «Parlament-guvern» este cu totul alta. Orice relaţie între aceste două sisteme este lămurit exclusă. / Astfel fiind, ce are de căutat aici libertatea sau sălbăticia alegerilor? Şi într-un caz şi într-altul, nu este parlamentul deopotrivă de apt pentru biata lui meserie? Şi-a depăşit vreodată un parlament românesc, oricare ar fi fost el, menirea de înregistrator al ordinelor guvernului? A fost vreodată un guvern, unul singur, în situaţia de a ţine seama de parlament? / A existat vreo deosebire esenţială între parlamentul naţional-ţărănesc din 1928, primul parlament al primelor alegeri libere româneşti, şi oricare parlament poliţist liberal şi averescan dinainte? / Hotărît, nici una. La fel de şters, la fel de terorizat de voinţa guvernului, la fel de strivit sub pumnul primului ministru, parlamentul d-lui Maniu a fost egal în servilism şi incompetenţă cu cele mai triste camere ale lui Ion I.C. Brătianu. Să nu uităm că în acest parlament liber de la 1928, a fost asasinată reforma administrativă, pe care o aştepta ţărănismul. Să nu uităm că acest parlament liber l-a ales regent pe un domn Sărăţeanu, la ordinul provocator al unui domn Maniu. / Şi atunci, la ce a servit consultarea liberă a ţării şi răspunsul ei entuziast, la ce a servit, dacă acest gir moral unanim a fost utilizat la asemenea deplorabile isprăvi? / Însîngerate sau nu, parlamentele româneşti sunt condamnate să fie ceea ce au fost mereu: organe de execuţie servilă, la ordinul şi dispoziţia guvernului. Ele nu pot reabilita un cabinet, dar nici nu-l pot compromite. Ele nu-i pot slăbi situaţia politică, dar nici nu i-o pot consolida. / Elementele politice în joc sunt altele, cu totul altele. / Iar dacă vă amuză jocul de-a comentarea alegerilor, puteţi să comentaţi! Numai să ştiţi că este un joc.”(116)

Vinovați pentru degradarea democrației sînt politicienii și jocurile lor echivoce, prin care voința populară este diluată, alterată, deturnată. Oamenii simpli sînt însă dedicați democrației, pînă la sacrificiul suprem, așa cum li s-a întîmplat sătenilor plecați în toiul iernii să voteze și au plătit cu viața, rătăciți printre nămeți. Elogiindu-le jertfa, ziaristul își reafirmă cu toată puterea, într-un context emoțional, propriile valori sociale. “Au murit mai zilele trecute, în judeţul Rîmnicul Sărat, douăzeci şi cinci de oameni, prinşi de viscol pe drum. Se întorceau spre satele lor, după ce votaseră la alegerile comunale. Au murit pentru un principiu, fără îndoială, căci au murit votînd, exercitîndu-şi drepturile lor de cetăţeni liberi şi conştienţi, au murit alegînd. / Morţile acestea în ger, agonia aceasta lungă şi, se zice, dulce în zăpadă – evocă întotdeauna un fascinant eroism. Pionierii Nordului au murit aşa. Expediţiile arctice s-au stins în singurătatea aceea de sticlă şi stele. Sunt morţi ciudate, ancorări inevitabile ale unui itinerariu pornit din cunoaştere. Au vrut oamenii să cunoască cele ce se află dincolo. Au pornit spre dezolarea aceea de oglinzi răsturnate, au rămas singuri – şi au murit aşa. / O agonie care impresionează şi către care fără voie mă duce gîndul amintindu-mi de cei douăzeci şi cinci de morţi din Rîmnicul Sărat. De ce au murit nevinovaţii aceia? Nu mă pot împotrivi ispitei de a vedea în moartea lor un semn şi a-i căuta tîlcul. Pentru că oamenii aceia au fost liberi, au crezut în libertatea voinţii lor, au luptat pentru consolidarea ţării şi fericirea neamului lor. Nu pot uita o clipă că erau cetăţeni şi conştienţi de puterea şi misiunea lor. De abia acum înţeleg toate implicaţiile şi toate consecinţele acestui miracol modern: alegerea. Acum, cînd mă gîndesc la ciudăţenia ceremonialului şi la eroismul oficianţilor. Să mori pentru o idee, pentru a-ţi exercita drepturile cîştigate cu atîtea jertfe de cîteva generaţii. Poate e cea mai vorbitoare ilustrare a Drepturilor Omului, a Libertăţii şi a Societăţii moderne. / Gîndiţi-vă că oamenii aceia au pornit din satele lor, mînaţi de un entuziasm întru nimic mai prejos decît acela al exploratorilor arctici. N-au pornit pentru o cunoaştere, desigur. Dar s-au îndreptat către secţiile de vot cu tot sufletul lor, după mature chibzuinţe. Au ajuns la vot străbătuţi de o convingere, pe temeliile căreia s-a ridicat Statul românesc de azi. Nu mai e uşor de bagatelizat, acum, votul şi libertatea votului. Aceşti douăzeci şi cinci de cetăţeni ucişi de ger – nu dau, oare, un nimb principiului însuşi al democraţiei? / O serie de probleme, ridicate deodată, dintr-un simplu accident de anotimp.” (117)

Acestea sînt principalele opinii despre politica internă românească, exprimate de Mihail Sebastian în Cuvîntul. După cum se constată, ele acoperă o gamă largă de aprecieri. Autorul înţelege să militeze, cu instrumentele jurnalistice, polemice, de multe ori sarcastice, pe care le are la dispoziţie, în favoarea democraţiei autentice. Este dezamăgit de precaritatea ideologică a politicienilor din vremea lui şi de aranjamentele lor personale. Gazetarul combate, în rîndul activiştilor de partid, migraţia politică, ipocrizia, amnezia tendenţioasă, sterilitatea de acţiune şi, cu sporită vehemenţă, corupţia. Printr-o mare libertate de exprimare, folosind argumente precise şi exemple notorii, dar fără a insulta sau a jigni persoanele vizate, scriitorul îi trage la răspundere pe demnitari pentru politicile lor neinspirate, inconsecvente, nedemocrate. Plecînd de la realitatea cotidiană, el conceptualizează diferite situaţii, formulează judecăţi de principiu şi trage semnale de alarmă, referitoare la şubrezirea vieţii publice. O menţiune suplimentară trebuie adusă poziţiei sale neutre, neaservite politic, în concertul dezbaterilor furtunoase. Mihail Sebastian este intelectualul independent care, prin activitatea civică intensă, îşi pune inteligenţa şi iscusinţa profesională în slujba comunităţii.

Preocuparea lui principală este contribuţia la instaurarea unei stabilităţi sociale, în limitele democraţiei şi ale moralităţii publice. Misiunea pare imposibilă, în contextul frămîntat de la începutul anilor ‘30. Pe plan extern încep deja să se formeze marile blocuri militare, ce prefigurează Al Doilea Război Mondial. Soluţia ezitantă a ziaristului merge spre constituirea unei alianţe dunărene, a micilor state neafiliate, care să menţină laolaltă libertăţile şi democraţia (vezi art. Părăsim politica – şi intrăm în geografie). Pe plan intern sporeşte instabilitatea, din cauza corupţiei şi a iresponsabilităţii partidelor politice, din cauza presiunilor autoritare tot mai insistente ale lui Carol al II-lea. Rezolvarea ar sta în consolidarea societăţii civile, prin care un cetăţean, conştient de drepturile şi obligaţiile sale, nu i-ar permite Statului “să mai fie un poliţai obtuz şi abuziv, devenind realmente o gospodărie” (vezi art. Funcţionarii publici).

Fireşte că istoria a călcat în picioare toate speranţele ziaristului lucid şi a precipitat lucrurile către prăpastie.

Note:

(114) Mihail Sebastian, “Vorbeşte, domnule, de ce ne doare!”, în Cuvîntul, miercuri, 25 octombrie 1933, p. 1.

(115) Mihail Sebastian, Cei care nu votează!, în Cuvîntul, joi, 21 decembrie 1933, p. 1.

(116) Mihail Sebastian, Cu sînge sau nu, tot una e, în Cuvîntul, duminică, 24 decembrie 1933, p. 1.

(117) Amyntas, Au căzut pentru libertate…, în Cuvîntul, sîmbătă, 21 ianuarie 1933, p. 1.

Mihail Sebastian şi politica de la “Cuvîntul” (12)

Etichete

Cuvintul, interbelic, jurnalism, Mihail Sebastian, polemici, politica, taranisti

Lucrurile nu stau mai bine nici de cealaltă parte a baricadei. Ţărăniştii sînt taxaţi cu asprime pentru renunţarea la linia lor politică principală. Marca ideologică a unui partid rezidă în concepţia sa administrativă. Strategia prin care o organizaţie politică îşi propune să guverneze, în manieră efectivă, reprezintă caracteristica sa esenţială. Ce se întîmplă, însă, cînd partidul anunţă un ansamblu de măsuri publice necesare, iar apoi, ajuns la guvernare, îşi încalcă programul? Care mai poate fi credibilitatea ţărăniştilor care, veniţi la putere, refuză descentralizarea şi debirocratizarea preconizate chiar de ei? Discreditul de principiu este inevitabil. “A vorbi despre «politica administrativă a guvernului» însemnează a deschide dintr-odată cel mai grav proces, ce apasă nu răspunderea guvernului actual, care la urma urmelor face ce poate, dar răspunderea întregului regim naţional-ţărănist de la 1928 pînă azi, de la primul guvern Maniu pînă în acest ceas. Renunţările, eşecurile, ezitările şi trădările ideologice care jalonează aceşti aproape cinci ani ultimi ai partidului naţional-ţărănist au putut fi multe şi grele în toate direcţiile, în politica financiară, în politica economică, în politica agrară, în metode, în legislaţie şi în sistem, dar nicăieri n-au fost mai grave, mai iremediabil grave, decît în ceea ce d. Armand Călinescu numeşte astăzi cu dezinvoltură «politica administrativă». / Cu oarecare îngăduinţă, se poate spune că oriunde i-ar fi fost regimului naţional-ţărănist iertat să-şi calce obligaţiile, oriunde, numai aici nu. / «Politica administrativă» nu este altceva decît politica însăşi. Piatra unghiulară a unui regim, centrul său de comandă, spiritul său. Dacă facem deosebire între birocraţie şi administraţie, dacă înţelegem că «a administra» însemnează a crea cadre şi forme pentru activitatea generală a unei colectivităţi, atunci «politica administrativă» îşi capătă înţelesul exact de formulă sintetică a vieţii naţionale. Şi niciodată regimul naţional-ţărănist nu s-a trădat mai complet şi mai adînc pe sine însuşi, decît cînd s-a trădat aici. / Memoria miniştrilor e scurtă şi a opiniei publice la fel. Subsecretarul de la interne vorbind însă despre «politica administrativă» ne aminteşte, fără voie desigur, că partidul azi la guvern n-a fost totdeauna un simplu şi oarecare partid, ci că la o anumită dată a fost expresia unui moment revoluţionar. / În mai 1928, cînd se agita umbra Albei Iulia, sub o regenţă anemică şi sub un guvern liberal intrat în panică, naţional-ţărănismul întrunea puteri strivitoare de revoluţie. El nu se afla atunci în luptă cu guvernul liberal, ci cu statul liberal. Asta însemnează că se ridica nu împotriva unui cabinet, ci a unui sistem, a unei ierarhii, a unei structuri. Sistem, ierarhie şi structură cărora urma să li se substituie altele, fundamental potrivnice, organic potrivnice. Dacă în acel ceas nu s-ar fi aflat faţă în faţă decît Vintilă Brătianu şi Iuliu Maniu, lupta ar fi fost banală, dacă nu meschină. Adevăraţii ei pioni însă erau statul liberal deoparte şi statul ţărănist de altă parte. Statul liberal care trebuia dărîmat şi cel ţărănist care trebuia construit. Dărîmat şi construit în primul rînd în ceea ce un stat are mai caracteristic şi mai determinant: osatura lui administrativă, scheletul lui politic. / Sistemul administrativ al unei ţări este sistemul ei vertebral. Loveşti aici dacă vrei să distrugi efectiv ceva. Clădeşti tot aici, dacă vrei să construieşti. Tot restul nu este decît completare, consecinţă şi amănunt. / Acest lucru îl ştiau atunci naţional-ţărăniştii, sau simulau a-l şti – căci prima operă pe care o înscriau în program era reforma administrativă. Reformă, nu cîrpeală. O totală răsturnare de criterii şi orientări. O desăvîrşită rupere cu trecutul. / Maşinăriei de stat liberal, complicată, greoaie, hibridă, centralizată stupid şi ierarhizată juridic, trebuia să-i urmeze un aparat de stat simplificat, ţărănesc, gospodăresc, sprijinit pe spirit local şi pe necesităţi provinciale. / Asta trebuia. Ce a urmat, ştiţi. D. Iuliu Maniu s-a dovedit curînd a fi un Vintilă Brătianu într-o variantă mai puţin patetică, iar revoluţia ţărănistă a sucombat într-o legislaţie liberală, burgheză şi capitalistă. Iar în ce priveşte reforma administrativă, timp de vreo doi ani, a tras cine a vrut de ea, cînd la dreapta, cînd la stînga, pînă cînd a ieşit din întuneric exemplarul acela monstruos, de a cărui paternitate s-a lepădat toată lumea, operă zdrenţuită şi strîmbă, sortită unei morţi inevitabile. Rînd pe rînd au căzut toate marile inovaţii ale reformei («direcţiile regionale» azi, «prefecţii administrativi» mîine…), pînă ce bătută de toate vînturile, legea revoluţionară a ţărănismului s-a destrămat definitiv şi fără urme. / Cînd se va face istoricul regimului atît de inegal şi de frămîntat al naţional-ţărănismului, se va vedea că examenul totalei lui inaptitudini pentru o viaţă nouă a statului român a fost dat odată pentru totdeauna cu dezastrul reformei administrative. / Astăzi, în iulie 1933, subsecretarul de la interne anunţă cu toată liniştea că «noua reformă administrativă… n-a fost încă votată». / E un epilog cu involuntar humor.”(108)

Unii demnitari ţărănişti se pare că oricum nu se deosebesc, prin aviditatea îmbogăţirii rapide, de ansamblul clasei politice. Aceeaşi lipsă de scrupule, pe calea chiverniselii în ritm accelerat, le defineşte traseul. Corupţia trebuie denunţată şi biciuită, cu debordant sarcasm, în orice formaţiune politică. “D. Romul Boilă protestează. Evident. Un om politic îţi va vorbi totdeauna despre «interesele supreme ale ţării», cînd îl vei duce la parchet. Sunt, se vede, noţiuni înrudite. / Dar e în protestul d-lui Boilă un dram de dreptate şi trebuie să-l recunoaştem. Dumnealui spune anume că procedura utilizată în cazul său este excepţională. Foarte adevărat. A deschide forţat registrele băncilor, a căuta acolo cifre de interes «intim», a organiza astfel un fel de percheziţie generală a bogăţiei unui ins, este o operaţie neobişnuită. În materie de probe în justiţie, asemenea metode nu ştim că există. / Deci d. Boilă se ridică împotriva acestui tratament excepţional. Nu că e sever, se plînge domnul acesta, ci că este excepţional. Protestul e just şi ni-l însuşim. / Adică de ce numai averea d-lui Boilă să fie controlată, aşa, haiduceşte? Parcă numai d. Boilă este boilă în ţara românească? Parcă numai el s-a îmbogăţit peste noapte, la umbra bugetului statului? / Nu. Desigur că nu. Boilă sunt ei sute şi mii – ţie-i Dumnezeu în paza lui, pînă i-o prinde poliţia sub o pază mai straşnică. Sunt «boili» de tot soiul: ţărănişti, ardeleni, liberali, averescani, lupişti, mari, mici, celebri sau obscuri, compromişi sau «oneşti», deştepţi sau proşti. Sunt toţi aceia care au guvernat şi care s-au ales pe urma guvernării, care cu o casă, care cu un depozit la bancă, o vie, un automobil… Nu are dreptate d. Boilă de la Cluj să se simtă obidit, cînd lui îi umblăm prin buzunare, iar pe ceilalţi Boilă din România Mare îi lăsăm în bună pace? / Ba da. O mărturisim cu toată simpatia (puţină, ce-i dreptul) pe care codul penal ne îngăduie s-o mai avem pentru d-sa. / Şi cerem guvernului să intre urgent în legalitate. Îi cerem adică să transforme procedura extraordinară, utilizată în cazul Boilă, într-o procedură ordinară – şi de drept comun. Îi cerem să trateze în mod egal, frăţeşte, pe toţi boilii ţării noastre. Pe toţii boilii, oricum i-ar chema. Să se deschidă registrele de depunere ale băncilor, să se revizuiască actele de proprietate, să se controleze inscripţiile ipotecare. Să se facă un tablou comparativ al averilor dinaintea unei guvernări şi de după ea. Să se sune mobilizarea penală a tuturor boililor, chiar dacă nu-i cheamă Romul. / Şi astfel d. Romul nu va mai fi un persecutat.”(109)

Atunci cînd nu-şi manifestă rapacitatea, politicienii par de o incompetenţă uluitoare, dublată de o egală iresponsabilitate intelectuală. “Viaţa noastră publică trăieşte în cel mai vast desfrîu intelectual. Nimic nu angajează şi nimic nu obligă. Totul este posibil şi totul este iertat. A te ridica azi împotriva unui program şi a ţi-l însuşi mîine – această operaţie cu vădit caracter penal – devine în politică un exerciţiu lipsit de sancţiune. O generală iresponsabilitate intelectuală umbreşte dialectica politicii noastre. Ideile circulă din buzunar în buzunar, cu o dezinvoltură supremă. Bărbaţii noştri de stat trăiesc sub regimul indiviziunii proprietăţii politice, discutînd, trăind şi bătîndu-se pe etern aceleaşi confuzii programatice, comune tuturor şi aparţinînd nimănui. / În acest obştesc dezmăţ, e o îndrăzneală desigur să iei pe cineva de piept şi să-l întrebi de unde anume deţine hîrtia cu idei şi soluţii pe care o agită.”(110)

N-ar fi surprinzător, în asemenea condiţii, să se perfecteze o unificare a celor mai importante partide de pe scena politică, avîndu-se în vedere absenţa ideologiilor limpezi, a responsabilităţilor clar asumate şi a vinovăţiilor tranşant pedepsite. “Nimic, nici invectiva, nici dispreţul, nici ura, nimic nu desparte definitiv la noi. / De aceea nu ne-ar mira să-i vedem la braţ pe d-nii Averescu, Duca şi Maniu, defilînd frăţeşte înaintea «opiniei publice». Totul e posibil – şi cine s-ar gîndi să protesteze? În orice caz nu noi. (…) Că d-nii Averescu, Duca şi Maniu s-ar putea uni – e treaba lor. Dar că se găsesc ziare democrate, care să pledeze pentru asemenea unire – e puţin şi treaba noastră. / Iată că de la o vreme aceste ziare vorbesc deferent despre partidul liberal şi respectuos despre cel al poporului, iată, ele iau interviuri d-lui Duca şi îi publică fotografia d-lui Goga, iată că îl laudă pe mareşalul Averescu şi se interesează de sănătatea d-lui Dinu Brătianu. / Abia îţi vine a crede. Cum? Mareşalul Averescu nu este «călăul ţăranilor de la 1907»? Cum? D. Duca nu este «regizorul pogromului de la Oradea Mare»? Şi d. Goga nu este «omul celor 13 milioane»? Şi partidul poporului nu este o «citadelă reacţionară»? Şi partidul liberal nu este un «organism bancar»? Şi amîndouă laolaltă nu sînt «asupritoarele libertăţilor cetăţeneşti»? / Era parcă ieri. Ceteam toate aceste formule patetice în presa democrată. Ni se rupea inima de compasiune. / Astăzi, călăul ţăranilor de la 1907 şi regizorul pogromului de la Oradea şi omul celor 13 milioane sunt pionierii presei democrate. Iar fotografiile lor, argumente. / Ceea ce dovedeşte încă o dată relativitatea lucrurilor politice.”(111)

Un loc de refugiu, pentru Mihail Sebastian, ar putea fi în zona minoritară. Dacă tot a denunţat ansamblul incompetent şi corupt al scenei politice româneşti, ziaristul şi-ar fi putut asuma condiţia evreiască, pentru a pune umărul la activismul pe acea dimensiune. Dar nu. Analiza lui politologică respinge şi această falsă soluţie. Militantismul minoritar vizează un alt segment public, diferit – deşi complementar – faţă de implicarea politică generală. “Guvernul ducist a încheiat cartel electoral cu saşii. D. Iunian a încheiat cartel cu ucrainenii. Gazetele de opoziţie atacă primul cartel, gazetele guvernamentale îl atacă pe cel de al doilea. Deşi pretextele acestor atacuri pe tema «demnităţii naţionale» sunt străvezii şi deşi nimeni nu crede în ce spune, toate fiind la noi indiferente – problema acestor carteluri electorale cu grupările politice minoritare nu este mai puţin gravă. (…) Sunt două categorii de probleme politice, pe care le angajează la noi alegerile parlamentare. În primul rînd problemele de politică generală a ţării: finanţe, economie, orientare externă, administraţie, apărare naţională… / În al doilea rînd, problemele particulare ale minorităţilor, probleme privind şcoala lor, confesiunea lor, cultura lor. / Primul ciclu de probleme este reprezentat de partidele româneşti, de partidele politice propriu-zise (ducişti, georgişti, naţional-ţărănişti, uniunea agrară, agrarieni etc.). / Al doilea ciclu este reprezentat de organizaţiile minoritare respective (maghiari, saşi, ucrainieni etc.). / Între aceste două grupuri de organisme politice, există o mare deosebire din capul locului: ele acţionează pe planuri distincte. «Distincte» nu vrea să spună desigur «potrivnice» (cum s-ar putea insinua cu perfidie şovină). Interesele minoritare pot fi legitime, juste şi acceptabile. Ele sunt însă totdeauna de ordin particular. Ele se grupează într-o sferă mai restrînsă decît sfera problemelor generale de stat. / Din această deosebire prea limpede, ca să nu fie acceptată, decurge un adevăr mai delicat, dar nu mai puţin precis. Şi anume: EXISTĂ O DEOSEBIRE FUNCŢIONALĂ ÎNTRE VOTUL POLITIC PROPRIU-ZIS ŞI VOTUL MINORITAR. Căci fiecare din aceste două specii de vot se pronunţă şi decide asupra unei alte serii de fapte din complexul politic. / Un exemplu pentru simplificare. Cetăţeanul care votează cu «liberalii ducişti» bunăoară (căci or fi şi de ăştia) ia, prin votul său, atitudine în toate chestiunile noastre de stat. El se pronunţă pentru economia capitalisto-bancară, pentru executarea datoriilor interne, pentru plata cuponului extern, pentru Mica Antantă, pentru politica externă occidentală. Votul său îmbrăţişează toate aspectele vieţii de stat. Dimpotrivă, cetăţeanul sas, de la Sibiu, care votează cu partidul lui săsesc, nu ia atitudine în nici una din aceste probleme, care ori nu-l interesează, ori i se par subordonate necesităţilor lui de viaţă locală. Votul său decide asupra altor lucruri: asupra şcoalei săseşti, asupra dreptului de a-şi vorbi limba proprie, asupra subvenţiilor pe care biserica lui are dreptul să le primească de la stat… Toate chestiuni fără îndoială legitime, dar în afară de sfera marilor probleme generale. / Nu suntem noi atunci îndreptăţiţi să spunem că votul dat partidului liberal (sau oricărui alt partid) are altă semnificaţie şi alt coeficient politic, decît votul dat partidului săsesc (sau oricărei alte organizaţii minoritare)? / Fără îndoială că da. / Şi atunci, dacă lucrurile stau astfel, nu cumva orice cartel electoral cu un organism minoritar însemnează o confuzie voită a două poziţii politice distincte? Şi această confuzie nu poate duce la o completă falsificare a situaţiei parlamentare şi deci a situaţiei politice? / Răspunsul stă la îndemîna oricui. (…) În esenţă, asemenea carteluri însemnează a capta o serie de voturi pe un anumit plan particular, cu gîndul de a le face mai tîrziu active şi valabile pe un plan nesfîrşit mai larg.”(112)

Pe această mare agitată a vieţii politice, unde se modifică peste noapte principiile, convingerile şi afilierile, este nevoie de o instituţie stabilă, caracterizată prin seriozitate şi profesionalism. Ziaristul de la Cuvîntul descoperă o oază de normalitate în organul reprezentativ al funcţionarilor publici, pe care îl elogiază într-un moment festiv. “Societatea funcţionarilor publici serbează astăzi jumătate de veac de existenţă. Este un eveniment care valorează cît o demonstraţie. Căci organizaţia aceasta a luat fiinţă, a trăit şi a progresat în afară de bugetul statului, fără concursul oficialităţilor, şi uneori împotriva lor. Este una din foarte puţinele treburi serioase, din cîte s-au făcut la noi, fără subvenţii, fără speculaţii, fără presiuni politice. Un exemplu de gospodărie publică, ridicată an cu an, chibzuită cum trebuie, condusă cu socoteală. / Tot ce a realizat această organizaţie s-a întemeiat pe un foarte solid simţ profesional. Nu era delor uşor într-o breaslă de birocraţi, care prin psichologia lor de sedentari, nu au în genere spiritul de solidaritate a muncii şi conştiinţa drepturilor lor. Ani întregi tagma funcţionarilor publici a fost complet aservită politicii şi la dispoziţia cluburilor de partid. Întîiul ministru cu obligaţii electorale putea să dispună după bunul lui plac: să numească, să revoace, să suspende. Ce consecinţe avea acest sistem, ce ferment continuu de laşitate şi destrămare constituia el în sînul funcţionărimii – nu e greu de bănuit. Birocratismul care este una din cele mai ascunse otrăvuri ale unui stat, a fost cultivat metodic de democraţia noastră nepotistă. / Împotriva acestor agenţi de descompunere, Societatea funcţionarilor publici a însemnat o reacţiune tenace, lipsită de violenţă inutilă, dar decisă, constructivă, continuă. În 50 de ani a isbutit să ceară şi să impună o legislaţie, care să-l scoată pe funcţionar de sub voia capricioasă a politicei şi să-i creeze cadre profesionale sigure. În 50 de ani, a organizat metodic asistenţa socială a funcţionarului, punîndu-l la adăpostul mizeriei. În 50 de ani, a isbutit mai ales altceva, mai important decît toate casele de pensii şi organizaţiile de ajutor. A isbutit să creeze şi să menţină spiritul profesional, certitudinea drepturilor de breaslă, simţul solidarităţii şi al prieteniei colective. / În acest fel, societatea funcţionarilor publici a jucat un adevărat rol de educaţie civică. Fiindcă un cetăţean trebuie să fie învăţat a colabora cu forţele constituite ale statului, nu supunîndu-li-se stupid şi orb, ci servindu-le în cadrul drepturilor şi datoriilor corelative, acceptînd loaial toate obligaţiile, dar opunîndu-se hotărît abuzului. Dacă spiritul de corp, care a însufleţit timp de jumătate de secol Societatea funcţionarilor publici, ar fi un criteriu general de conduită al tuturor categoriilor de oameni muncitori, Statul ar înceta poate să mai fie un poliţai obtuz şi abuziv, devenind realmente o gospodărie.”(113)

Note:

(108) Mihail Sebastian, Politică administrativă?, în Cuvîntul, joi, 3 august 1933, p. 1.

(109) M. Sb., Dar ceilalţi domni Boilă?, în Cuvîntul, duminică, 13 septembrie 1931, p. 1.

(110) Mihail Sebastian, Discursul d-lui Iunian, în Cuvîntul, luni, 18 septembrie 1933, p. 1.

(111) M. Sb., Pe frontul democrat, în Cuvîntul, marţi, 15 septembrie 1931, p. 1.

(112) Mihail Sebastian, Minorităţile în alegeri, în Cuvîntul, duminică, 10 decembrie 1933, p. 1.

(113) Mihail Sebastian, Funcţionarii publici, în Cuvîntul, luni, 26 iunie 1933, p. 1.

Mihail Sebastian şi politica de la “Cuvîntul” (10)

Etichete

Anschluss, Austria, cancelar, Cuvintul, Dollfuss, Germania, Hitler, interbelic, Marta Petreu, Mihail Sebastian

Sebastian şi Austria

În contextul mişcărilor extremiste europene, o nouă demisie de la gîndirea democratică îi este imputată lui Mihail Sebastian, ca ipotetic partizan al unificării Austriei cu Germania. După ce-am văzut deja ostilitatea prelungită a ziaristului de la Cuvîntul faţă de totalitarismul nazist, poziţia lui de adept al Anschluss-ului ne pare din start croită cu aţă albă: cum oare s-ar fi bucurat adversarul statornic al lui Hitler de succesele expansioniste ale Cancelarului? Şi totuşi Marta Petreu ne asigură că aşa stau lucrurile: “Sebastian s-a ocupat şi în 1933 de chestiunea austriacă, susţinînd cu îndreptăţire realitatea «geografică şi culturală» a Europei Centrale şi arătînd că toate problemele continentului trec prin «marele nod» al Austriei; ideea lui (…) este că unirea Austriei cu Germania reprezintă «o chestiune de viaţă, de necesitate geografică, de fatalitate istorică»”(90). Întrucît monografa mimează obiectivarea, dîndu-se un pas înapoi şi citînd diligentă chiar cuvintele scriitorului, ca pentru a-l împinge să se autodiscrediteze în “transmisiune directă”, ne vedem obligaţi să verificăm afirmaţiile neverosimile.

Fireşte că e vorba, din nou, de pasaje extrase din ansamblul ideatic şi răstălmăcite. Mihail Sebastian prezenta de fapt, în articolul său, o situaţie politică (şi de mentalitate publică), nicidecum un partizanat personal antidemocratic! El pornea observînd că Austria îşi negociază abil independenţa, în politica externă, în faţa Marilor Puteri, şi obţine avantaje economice consistente, cu toate că pe ascuns, în politica sa internă, favorizează măsuri comerciale şi tendinţe unioniste cu Germania. “Acţiunea cancelarului Dollfuss deşteaptă în străinătate simpatii unanime. La Londra, cancelarul austriac a cunoscut un real succes de presă şi public. La Paris, a fost de-a dreptul sărbătorit. La Roma chiar unde flirtul fascisto-hitlerist putea să creeze rezerve serioase, la Roma chiar, politica premierului austriac a găsit aprobări categorice. / În conflictul austro-german, toată lumea este de partea Austriei. Consensul este general. Şi – adăugăm noi – explicabil. Căci este de ajuns să apară deodată în actualitate perspectiva Anschluss-ului pentru ca din senin concordia să se stabilească între toţi foştii aliaţi, de la Apenini la Tamisa. / Curioasă problemă şi Anschluss-ul ăsta! Este mortul-viu al politicii europene de la 1919 pînă astăzi. Cîte lespezi de mormînt nu s-au aruncat asupră-i, cîte acte de deces nu i s-au scris şi ştampilat, cîte oraţii funebre nu i s-au făcut… Inutil. E un mort robust şi recalcitrant. La căpătîiul său, s-au întîlnit de foarte multe ori Anglia, Franţa şi Italia, într-o comuniune de sentimente aproape familiară. / Decesul la care asistau era un deces cu repetiţie. Cancelarul Dollfuss le serveşte astăzi o nouă variantă, cea mai aprigă, dar cu siguranţă nu cea din urmă. / Fiindcă a fost din capul locului ceva artificial în toată această problemă. Anschluss-ul este o chestiune de viaţă, de necesitate geografică, de fatalitate istorică. Iar toate forţele ce i-au fost opuse, au fost de ordin juridic. Aici stă toată neînţelegerea şi întreaga rădăcină a chestiunii. Lupta se angaja între o realitate şi între un contract. E aşa de greu de spus pentru cine se pronunţă viaţa într-o asemenea bătălie? / Austria nu ştia poate precis dacă ea personal are sau nu are interes să se unească cu Germania, dacă vrea sau nu vrea acest lucru. Dar ştia cu certitudine altceva: ştia că Franţa are interes să nu se întîmple Anschluss-ul, că Italia nu vrea Anschluss-ul, că Anglia nici ea nu-l vrea. / Şi atunci nimic n-a fost mai simplu, mai logic şi mai practic pentru guvernele succesive ale Austriei decît să prezinte independenţa ţării ca pe o concesie făcută foştilor aliaţi. Concesie ce presupunea evident compensaţii. / Austria n-a pierdut niciodată prilejul de a aminti marilor puteri ce sacrificiu constituie pentru ea independenţa, ce obligaţie penibilă, ce hatîr scump. / În 1920, ministrul Eichhoff, reprezentantul Austriei la Paris, îi trimetea lui Jules Cambon, preşedintele conferinţei ambasadorilor, o adresă în termeni care rezumau cu anticipaţie toată politica internaţională austriacă în decursul deceniului următor: / Puterile care dispun de destinul nostru şi care dealtfel ne impun datoria de a duce o existenţă independentă… / Această «datorie», această resemnată «datorie», Austria a negociat-o permanent, cînd cu argumente patetice, cînd cu ameninţări limpezi. / Brutal vorbind, toată istoria politicei Austriei faţă de marile puteri foste aliate şi a acestor mari puteri faţă de Austria, se poate rezuma într-un scurt şi lămurit dialog. / – Vreţi să rămîn independentă? Plătiţi! / – Vrei să plătim? Rămîi independentă. / De la 1920 pînă azi, între Austria şi Marile Puteri a fost un nesfîrşit schimb de despăgubiri reciproce. Marile Puteri dădeau bani, iar Austria semna garanţii de independenţă. Astfel se acumulau deoparte tratatele şi protocoalele, iar de altă parte împrumuturile. / Era naiv însă să se creadă că de dragul unor compensaţii economice şi financiare, oricît de mari, Austria avea să abandoneze definitiv şi complet perspectiva unirii cu Germania. / În primul rînd, ar fi fost netactic. Anschluss-ul se dovedise un excelent instrument de presiune şi ameninţare. Întocmai ca scrisoarea lui Agamiţă Dandanache, el «mai trebuia şi altădată». / Pe de altă parte, chestiunea angaja cu adevărat prea profunde realităţi naţionale, ca să fie abandonată în schimbul unor milioane împrumutate. / Iată de ce, mai mult sau mai puţin închisă în străinătate, problema Anschluss-ului continua să fie cultivată metodic în interior, stimulată, studiată, menţinută într-o continuă şi arzătoare actualitate. Unirii politice cu Germania, interzisă ca formulă politică, i se substituiau eufemisme străvezii şi ceea ce s-a numit cu entuziasm «Die Grossdeutsche Wirtschaftseinheit» n-a fost decît o travestire incompletă a veşnic aceluiaşi Anschluss. Protocolul vamal austro-german de la Viena, în martie 1931, a fost numai un simptom, unul singur şi nu cel mai grav, al procesului lent şi sistematic ce se desăvîrşea în Austria şi Germania, la adăpostul candidelor garanţii de independenţă.”(91)

Poziţia tînărului ziarist, confruntat cu circumstanţe de o asemenea complexitate politică, e foarte limpede expusă: el e observatorul neutru, care se străduieşte să priceapă esenţa lucrurilor (aşadar, în nici un caz favorabil Anschluss-ului, cum îl prezintă falsificator, ciuntind propriile lui cuvinte, comentatoarea de azi!). El e cel care semnalează, cu îngrijorare, că unificarea germano-austriacă pare propulsată de o forţă populară internă, îndelung pregătită, care nu va mai putea fi mult timp ţinută în loc de jocurile diplomaţiei. “Vedeţi deci, convulsiunile actuale din patria d-lui Dollfuss nu sunt accidente şi detalii, ivite din chiar senin. Ele se încadrează într-o succesie de fapte şi forţe politice, care vin de departe şi din adînc. / Va putea cancelarul de astăzi să le bareze? Şi este bine să le bareze? / Răspunsul ţine de partea pe care o iei în acest proces. Dar dacă nu iei nici o parte şi dacă nu ai decît ambiţia de a pricepe exact ce anume se petrece, atunci trebuie să recunoşti că eforturile cancelarului Dollfuss sunt deşarte. Iar bucuria Marilor Puteri, grăbită. / Să ţii lucrurile în loc – nu este şi n-a fost niciodată o soluţie. Ele trebuie să treacă mai departe şi să-şi împlinească destinul. Destinul lor regretabil poate, incomod desigur, dar necesar. / Că realizarea Anschluss-ului ne este sau nu plăcută, că ea loveşte sau nu interesele noastre şi ale altora – aceasta este altă chestiune. Cu totul altă chestiune. Va trebui să fie lămurită din timp, pentru a nu ne lăsa surprinşi. / Deocamdată e suficient să ştim că regimul Dollfuss şi crîncena sa luptă este numai un episod. O paranteză.”(92)

La doar patru luni de la publicarea acestei analize politice de o frapantă clarviziune, în octombrie 1933 cancelarul Engelbert Dollfuss supravieţuia ca prin miracol unei tentative de asasinat, comise de tînărul naţional-socialist austriac Rudolf Dertill. Un nou prilej pentru ziaristul M. Sebastian de a-şi prezenta judecăţile asupra agitatei realităţi din Europa Centrală. Se profilează pe fundal figura tragică a cancelarului austriac, victimă iminentă a instabilităţii politice interne, combinate cu destabilizarea externă. Un om energic şi bine intenţionat, care e strivit de avalanşa istoriei. “Trebuie să recunoaştem că atentatul de la Viena nu a fost o surpriză. Fie că a lucrat din propriu îndemn, fie că a executat o indicaţie politică, tînărul Dertil îndreptînd o ţeavă de revolver asupra cancelarului Dollfuss a făcut un gest uşor de încadrat în datele situaţiei austriace. / Nebuni, maniaci şi exaltaţi se găsesc oriunde şi oricînd. Şi nu caută nimeni să descifreze raţiuni politice în gesturile unui sărit din minţi. În 1932, Paul Doumer, bătrînul şi îndureratul prezident al republicii franceze, cădea sub bătaia unui revolver cu desăvîrşire iresponsabil. Nu funcţiona acolo decît un trăgaci şi o capsă – în nici un caz o conştiinţă sau o pasiune. / Este exclus ca acest Dertil să fie şi el un dement? Un Gorgulof austriac? Nu, exclus nu este. Dar, de astă dată, chiar nebun fiind, atentatorul acesta loveşte cu un suspect simţ de oportunitate. / Prea la timp ar fi murit Dollfuss, dacă nenorocirea ar fi făcut să moară – prea la timp, pentru ca în această obscură afacere să nu fie o puternică prezumţie de complicitate politică. Nu un revolver să fi fost la mijloc, ci, Doamne fereşte, o febră tifoidă sau un trăznet picat din cer – şi tot ar fi fost justificat să credem că medicina şi meteorologia s-au amestecat aici din patimă politică. / Este Dertil naţional-socialist? Nu este? A împuşcat din ordin? A împuşcat din proprie iniţiativă? / Discuţie zadarnică. Presa austriacă afirmă, presa germană neagă. Dovezi certe nu se vor găsi nici deoparte, nici de alta – iar Dertil se va prezenta în faţa judecătorilor săi, cu numai două corpuri delicte: un revolver şi o carte. Revolverul este al lui, iar cartea este a tatălui şi maestrului său, Raymond Gunther, sumbru ideolog de extrema dreaptă. / Ar mai fi un al treilea corp delict de implicat în proces, dar acesta nu va putea fi adus la bară: conjunctura austriacă. / Lucrurile au ajuns în Austria într-o fază, în care o desfăşurare a lor liniştită nu mai poate fi sperată. Tot ce era hibrid şi neviabil în alcătuirea acestui stat, a trecut din forma crizei latente, la o formă acută, convulsivă şi vehementă. Toate problemele falsei structuri austriace se află astăzi la suprafaţă, deschise ca o rană complexă pe care un cuţit interior o lărgeşte permanent în toate sensurile. Şi tot ce se încearcă pentru calmarea catastrofei este inutil, dezorientat, lipsit de eficacitate. Un guvern «tare» cu Dollfuss, sau un regim fascist cu Starhenberg, sau o dictatură militară cu Vaugoin – toate bazate pe dubla paralizare a Vienei socialiste şi a Tirolului hitlerist, toate sunt simple şi artificiale formule de temporizare, de confuzie, de oprire în loc. / În această totală descumpănire, cancelarul Dollfuss ocupă un loc de dificultăţi maxime şi încearcă să consolideze o poziţie dintre cele mai precare. / Trebuie să convenim că pune în această cauză o tenacitate şi o bună credinţă, incontestabile. / Incontestabile, dar şi inutile. Nimeni nu luptă astăzi în Europa cu mai multă încordare şi cu mai puţine şanse. Într-un fel, nu este exagerat să spunem că efortul acestui bărbat este eroic, eroic în chiar inevitabila lui înfrîngere. Cei care nu văd în Dollfuss decît un poliţist, meschinizează din rea credinţă sau din prostie portretul unui catolic de clasă superioară. Destinul lui, acţiunea lui, directivele acestei acţiuni, sunt într-adevăr cu mult peste nivelul unei politici poliţiste. / Dar asta nu schimbă nimic în mersul lucrurilor. Cincisprezece ani Austria a trăit pentru Anschluss, cu acest obiectiv, cu acest ideal, cu această justificare. / Nimeni n-a făcut excepţie, nimeni nu s-a abătut de la această linie. / Nici social-democraţii. Pe sub mînă sau direct, toate guvernele austriace au întreţinut mişcarea de apropiere austro-germană. / Anschluss-ul politic nu era pentru moment posibil – dar s-au încercat nenumărate alte formule de Anschluss economic, financiar, cultural. Negociindu-şi continuu independenţa, Austria nu părăsea nici un moment gîndul de a şi-o pierde totuşi într-o zi, de bună voie, în braţele Germaniei. / Aceasta a fost constanta politicii austriace, de la 1918 pînă azi, pînă la Hitler şi Dollfuss. Indiferent de partide – indiferent de regimuri, Austria, alimentată cu banii marilor puteri, trăia cu resortul sufletesc al unei Mari Germanii. Protocolul vamal austro-german din 1931 nu l-au făcut hitleriştii, ci – dacă nu mă înşel – socialiştii şi centrul. Ori, în termeni sinceri, acest protocol se chema Anschluss pur şi simplu. / Iată-l însă pe Dollfuss în obligaţia de a schimba în 1933 cursul a 15 ani de viaţă austriacă şi de orientare politică. / Iată-l în situaţia de a se ridica împotriva unei stări de spirit şi de fapt, pe care au creat-o toate partidele la un loc, inclusiv partidul său personal, şi de a întoarce brusc sensul unor realităţi cultivate lent şi metodic. / Încercarea poate fi în teorie justificată. / În fapt ea este sortită căderii. Dollfuss se luptă mai puţin cu Hitler, cît se luptă cu cei 15 ani de acţiune austro-germană, la care şi el, ca atîţia alţii, a colaborat în trecut. Iar tînărul atentator Dertil, dement sau responsabil, trage în numele acestor 15 ani care nu mai pot fi astăzi anulaţi – căci e prea tîrziu. / Austria a jucat pe două tablouri, pe al Europei şi pe al Germaniei, şi astăzi a venit ceasul să-şi clarifice jocul. Toate nesincerităţile se plătesc, chiar cele mai strategice.”(93)

După alte cîteva luni de la tipărirea acestor meditaţii lucide ale gazetarului român asupra situaţiei politice austriece, cancelarul Dollfuss pierea asasinat de un comando nazist, format din opt pistolari (la 25 iulie 1934). Iar urmaşul său, cancelarul Schuschnigg, demisiona la 11 martie 1938, în faţa ultimatumului dat de Hitler, dar şi confruntat cu presiunea politică internă pe care nu mai reuşea s-o ţină în frîu. Intrarea trupelor germane în Austria a beneficiat de contextul unei primiri delirante, din partea populaţiei civile, iar invazia a primit şi denumirea de Blumenkrieg (“războiul florilor”), cu întîmpinarea entuziastă a Führerului de către oficialităţi, la Primăria din Linz, cu marea manifestaţie triumfală a 200.000 de oameni la Heldenplatz în Viena etc.

Evenimentele istorice din Austria anului 1938 s-au petrecut ca o consecinţă a situaţiilor politice, pe care ziaristul de la Cuvîntul le-a consemnat, aşa cum se reflectau în faptele publice, şi le-a analizat, cu neutralitate şi acut profesionalism, cu aproape cinci ani mai devreme! Însă denigratoarea de azi, răstălmăcindu-i expertiza de atunci, prin citare parţială şi rezumare tendenţioasă, îşi repetă fără ezitare acuzaţiile neîntemeiate, pentru a-şi grava cît mai stăruitor eforturile falsificatoare: “În Austria, în schimb, recomandă Anschluss-ul, socotindu-l o «fatalitate istorică», pe care numai Dollfuss, cancelarul Austriei, n-o vede”(94). Uluitor.

Note:

(90) Marta Petreu, Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian, ed. cit., p. 87.

(91) Mihail Sebastian, Paranteza Dollfuss, în Cuvîntul, vineri, 23 iunie 1933, p. 1.

(92) Idem, ibidem.

(93) Mihail Sebastian, Atentatul de la Viena, în Cuvîntul, sîmbătă, 7 octombrie 1933, p. 1.

(94) Marta Petreu, op. cit., p. 99.

Mihail Sebastian şi politica de la “Cuvîntul” (9)

Etichete

Cuvintul, interbelic, Marta Petreu, Mihail Sebastian, politica, Spania

Sebastian şi Spania

Romanciera clujeană e convinsă că Mihail Sebastian – pe linia complicităţilor cu insurecţia extremistă europeană – a tratat confruntarea civilă din Spania “îngăduitor, căci a apreciat-o mai ales dintr-un punct de vedere estetic”(82). La fel “a privit problema revoluţionarilor spanioli, mai ales a lui Franco, în care vedea un neliniştit”(83). După ce-a introdus tema neadevărată a simpatiei gazetarului de la Cuvîntul pentru mişcările revoluţionare spaniole şi pentru liderul extremist, repetarea agravantă a contrafacerii, după alte cîteva pagini, nu mai constituie o surpriză: “le justifică acţiunile, de pildă pe acelea ale lui Franco, în numele «neastîmpărului» revoluţionar şi al «dorului de aventură» (e un raţionament de estet, pe care, la sfîrşitul anilor 1930, îl va folosi şi Cioran, pentru a justifica în general spiritul revoluţionar”(84). Trimiterile bibliografice de subsol se fac, într-adevăr, la cele patru articole publicate de M. Sebastian pe tema politică spaniolă. Dar sintagmele citate sînt, fireşte, scoase din context şi răstălmăcite, iar comparaţia cu exaltările naziste ale lui Cioran accentuează perspectiva agravantă.

Dacă facem un mic salt pînă la pagina ziarului, pentru a verifica temeiul convingerilor denigratoare ale exegetei, vedem că realitatea stă altfel. Departe de-a încuraja ori a justifica aventurismul păguboaselor furtuni în cana cu apă, spiritul cartezian al lui Sebastian, dimpotrivă, le persiflează sardonic. “Juna republică spaniolă trece prin a noua sau a zecea mică revoluţie, de la înfiinţarea ei. Este un fel de paludism revoluţionar fără leac. Neamul acesta de toreadori şi poeţi a prins gustul sîngelui şi al proclamaţiilor, ceea ce este o pasiune greu de săturat. / Două elemente par să stea la baza acestei stări de revoltă permanentă. / În primul rînd o raţiune psihologică. Regimul Primo de Rivera crease, prin apăsare, o serie întreagă de răzvrătiţi. Oameni care îşi descopereau în exil, în conspiraţii, în închisori, o vocaţie de martiri. Dictatura spaniolă a cultivat cu încăpăţînare temperamente revoluţionare şi le-a furnizat, timp de cîţiva ani, material suficient de indignare. / Instaurarea republicii i-a luat brusc acestei întregi armate de conspiratori rostul de a fi. În mod normal, a doua zi după căderea lui Alfons, toţi aceşti martiri trebuiau «lăsaţi la vatră», să-şi vadă de treburile lor personale. / Operaţia însă n-a fost atît de simplă. Revoluţia este un viciu, de care nu te desparţi ca de o pălărie veche. Foştii conjuraţi au păstrat în sînge gustul răzmeriţii. Iată, între capii ultimelor tulburări de la Sevilla se află vechiul revoluţionar, maiorul Franco. Cel mai vioi, cel mai îndrăzneţ, cel mai activ luptător al republicii. Isprăvile lui de acum 3-4 ani n-au fost încă uitate. Fruntaş al revoluţiei din primăvara lui 1931, uite-l însă conducător al contrarevoluţiei din iarna 1933. / De ce? Din neastîmpăr. Din dor de aventură probabil. Din vocaţie. Mîine, cînd se va instaura, să zicem, noul regim pe care îl vrea astăzi (dar vrea omul ăsta cu seriozitate un regim?), va fi cel dintîi care va suna alarma împotriva lui. / Această fierbere, fără consistenţă şi fără obiect, este însă numai un detaliu în explicarea crizei permanente din Spania. Adevărul esenţial este că tînăra republică spaniolă s-a construit pe o temelie din capul locului falsă. Noi nu mai suntem într-un veac de probleme politice, ci într-unul de probleme sociale. Or revoluţia din 1931 a încercat să fie exclusiv de ordin politic. O revoluţie democrată şi liberală, care semăna ridicul de mult cu cea de la 1848 (detaliul răzmeriţii catalane, accentuînd caracterul naţional şi paşoptist al mişcării). O asemenea naivitate se plăteşte inevitabil, căci direcţiile mari istorice, pe care se mişcă lumea, nu pot fi nesocotite de nimeni şi împotriva lor nu se pot ridica jucării perimate, cu întîrzieri de 80 de ani. / Acelaşi lucru s-a întîmplat cu revoluţia germană din noiembrie 1918, care avînd să aleagă între politic şi social, a optat pentru politic, falsificîndu-se şi compromiţîndu-se astfel definitiv, ca numai după 13 ani să ajungă la farsa Adolf Hitler. / Zilele festive de la Madrid, din martie 1931, cînd se vorbea despre libertate şi democraţie, erau naive ca într-o operetă. Abia acum începe să se vadă treaba asta.”(85)

De cîtă naivitate prefabricată este oare nevoie, pentru a interpreta exact pe dos afirmaţiile lui Mihail Sebastian? Ziaristul de la Cuvîntul ia peste picior versatilitatea lui Franco – ajuns în interval de doi ani, din fruntaş al revoluţiei, conducător al contrarevoluţiei, împins de spiritul său aventurier. Marta Petreu îi pricepe vorbele ca o luare de poziţie îngăduitoare, complice, simpatetică. Şi, de fapt, “paludismul revoluţionar fără leac”, deturnarea insurecţiei care, în loc să rezolve “problemele sociale”, “a încercat să fie exclusiv de ordin politic” exprimă tot atîtea rezerve ale comentatorului politic. Aşa citeşte romanciera de azi îngăduinţa şi admiraţia lui M. Sebastian faţă de realităţile spaniole agitate.

Într-o intervenţie succesivă pe aceeaşi temă, ziaristul trecea dincolo de persiflarea spumoasă a situaţiei, pentru a deplînge nociva instabilitate a guvernelor. El încerca să identifice cauzele anarhiei. Combătînd demagogia sterilă, care sub masca parlamentarismului a condus la numeroase căderi de guverne, el proclama nevoia unei reale preocupări pentru viaţa grea a celor mulţi, a oamenilor mărunţi. Se impunea o “revoluţie de valori spirituale şi sociale”, care să amelioreze traiul cotidian, şi nicidecum o revoluţie “politică”, de fapt politicianistă: “E o poveste care se repetă cu monotonie. Cad guverne, se ridică guverne, se convoacă noi cortesuri, se dizolvă cortesuri – şi totul e de prisos; viaţa politică spaniolă rămîne mereu confuză, mereu bătută de vînturi capricioase, mereu lipsită de orientare. / Este la drept vorbind ceva fals, ceva profund fals în structura acestui stat nou, care îşi imaginează că a făcut o revoluţie şi care în realitate n-a izbutit decît să escamoteze o revoluţie. / Criza spaniolă dinainte de martie 1931 şi de plecarea lui Alfons al XIII-lea era o criză de structură. Toţi gînditorii politici spanioli, de la Unamuno la Gasset, au spus-o şi continuă să o spună. Ceea ce i-ar fi trebuit unei Spanii noi ar fi fost o revoluţie, dar o revoluţie de valori spirituale şi sociale, o punere a statului pe baze noi, o rezolvare curagioasă a problemelor nu de politică, ci de viaţă spaniolă. / Între ce trebuia şi ce s-a făcut este însă o teribilă prăpastie. Revoluţia au gîndit-o cîteva spirite profunde, dar au făcut-o cîţiva politicieni superficiali. Şi asta i-a fost nefericirea. (…) Nu este loc în aceste timpuri decît pentru revoluţii de ordin social. Politica rămîne irevocabil pe planul al doilea – şi tot ce se face în această ordine este obligatoriu steril. / Spania ispăşeşte faptul de a fi ignorat acest adevăr. Ea se joacă deocamdată «de-a lupta parlamentară», în timp ce în adînc, în rîndurile tulburi ale masei, se zbat surde marile probleme gîtuite. Provizoriu şi insuficient gîtuite.”(86)

După mai puţin de două luni, Mihail Sebastian îşi relua aprecierile asupra situaţiei politice spaniole, cu o consecvenţă ce n-ar fi trebuit să permită nici o neînţelegere, nici o răstălmăcire. Pe fundalul agitaţiei haotice, datorită nerezolvării problemelor sociale, şi în contextul consolidării partidelor de stînga, rezultatul votului a favorizat totuşi, în mod surprinzător, dreapta aproape desfiinţată. Spania, iată, făcea “alegeri reacţionare”. “După toate socotelile, alegerile spaniole trebuiau să se facă spre stînga, dacă nu de-a dreptul spre extrema stîngă. De trei ani, de la instalarea republicii, forţele politice în luptă sunt social-democraţii şi comuniştii. Dreapta şi centrul, amorfe amîndouă, nu contau decît în micile combinaţii parlamentare, în micile aranjamente de scrutin de la zi la zi. Republica spaniolă nu era numai o democraţie oarecare, ci o democraţie neliniştită, în care problemele sociale se puneau înaintea celor politice, cu o brutalitate şi o urgenţă ce întreţinea în ţară o permanentă febră revoluţionară. Sindicatele muncitoreşti spaniole erau cele mai agitate – şi ecourile acestei agitaţii telegraful ni le comunica regulat, zilnic aproape. / Întreaga viaţă politică a Spaniei se resimţea de urmările unei revoluţii politice, făcută grabnic şi superficial într-un timp care este al revoluţiilor sociale. Aceste convulsiuni ni se păreau explicabile. «Revoluţionarii» spanioli din primăvara lui 1931 nu fuseseră deloc revoluţionari. Ei crezuseră că e vorba de soluţia unei crize de ordin politic, cînd, în realitate, această criză era de ordin structural. Confuzia punctelor de plecare închidea în mod necesar viitoare frămîntări. (…) Iată însă că lucrurile se petrec tocmai pe dos. Alegerile dau o majoritate de centru şi de dreapta. Stînga iese înfrîntă; socialiştii pierd un procent important de voturi şi mandate, iar comuniştii sunt pur şi simplu la pămînt. / Cum se explică această bruscă oprire în loc? Ce frînă intervine aici spre a bara mersul mai departe al lucrurilor, precipitarea lor spre noi ciocniri şi poate spre noi soluţii? / Greu de răspuns. Este poate o ultimă ezitare în faţa dezastrului. O încordare voluntară în mijlocul atîtor forţe despletite. Nu o «chemare la ordine», cît o chemare la imobilitate, într-o ţară prea mobilă, prea vioae, prea bătută de vînturi. (…) Cine va putea spune după ce logică Elveţia, ţară «de tout repos», ţară de păstori şi ţărani, ţară de mici orăşeni cu stare, face alegeri socialiste, în timp ce Spania, ţara tragică şi neliniştită, cu proletariat numeros la sate şi la oraşe, cu mişcări sindicale nervoase şi reacţiuni publice violente, face alegeri reacţionare?”(87)

Acel Mihail Sebastian care descifra, din rezultatul votului spaniol, dorinţa de pace socială şi refuzul anarhiei destabilizatoare era însă cu totul altul decît cel pe care ni-l descrie azi Marta Petreu, sub pana căreia gazetarul a fost un partizan înfocat al mişcărilor revoluţionare extremiste europene…

Şi – nu – Francesc Macià nu a fost elogiat, de către M. Sebastian, pe linia “slăbiciunii sale pentru figurile de revoluţionari autoritari şi aventuroşi”(88), după cum ne dezinformează iarăşi monografa. În realitate analistul deplîngea moartea omului de stat catalan care a izbutit să-şi desprindă patria de sub autoritatea centralismului spaniol, după căderea dictatorului Primo de Rivera. Dispariţia preşedintelui Macià permitea conturarea unor tulburări sociale, pe care Sebastian le deplînge. “Ce frumos cap de bătrîn, ce frumos exemplu de vitalitate! Ani de-a rîndul a luptat împotriva lui Primo de Rivera şi a Burbonilor. Nu în numele unor teorii de drept constituţional şi nici în numele unor revendicări politice. Lupta dimpotrivă pentru ceva viu, concret: pentru Catalonia, pentru provincia lui, pentru pămîntul lui. Şi după ce în martie 1931 a smuls-o regatului, a trebuit cîteva luni mai tîrziu să o smulgă republicii, o republică ce moştenea prejudecăţile centraliste ale vechiului regim. Victoria a fost şi de astă dată cu el, iar în jurul steagului pe care singur îl ducea mai departe, poporul catalan îşi regăsea pentru prima oară un spirit de solidaritate contrazis de tumultuoasa sa psichologie. / Moartea lui Macia deschide din acest ceas foarte întunecate perspective.”(89)

Legăturile lui Mihail Sebastian cu realităţile spaniole se împletesc, în mod consecvent, cu poziţia observatorului lucid, raţional, ce ia în derîdere formulele artificiale, contrafăcute. Maiorul Franco, un aventurier frenetic, care schimbă succesiv taberele, din simplă “fierbere fără consistenţă”, e luat peste picior. (Marta Petreu zice că e justificat în mod îngăduitor.) Revoluţiile “politice”, care nu ţin seama de realităţile sociale, peste care se implantează cu forţa, sînt persiflate sau deplînse. M. Sebastian nu ezită, în acelaşi timp, să laude implicarea sinceră şi spiritul de sacrificiu ilustrate de luptătorii pentru binele public.

Note:

(82) Marta Petreu, Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian, ed. cit., p. 87.

(83) Idem, ibidem.

(84) Idem, op. cit., p. 99.

(85) M. Sb., În Spania, în Cuvîntul, vineri, 13 ianuarie 1933, p. 1.

(86) Mihail Sebastian, Criză de guvern în Spania, în Cuvîntul, duminică, 8 octombrie 1933, p. 1.

(87) Mihail Sebastian, Alegeri în Spania, în Cuvîntul, vineri, 24 noiembrie 1933, p. 1.

(88) Marta Petreu, op. cit., p. 123.

(89) Mihail Sebastian, Macia, în Cuvîntul, sîmbătă, 30 decembrie 1933, p. 1.

Mihail Sebastian şi politica de la “Cuvîntul” (8)

Etichete

Cuvintul, democratie, Franta, interbelic, Marta Petreu, Mihail Sebastian, politica

Sebastian şi Franţa

În efortul de a-l transforma, peste decenii, pe Mihail Sebastian în ceea ce n-a fost – un spirit totalitar –, Marta Petreu încearcă şi imposibilul, adică să ne convingă în vreun fel că autorul ar fi avut o orientare contrară democraţiei franceze(72). Aceeaşi tehnică a citatelor parţiale şi răstălmăcite, respectiv a evitării textelor ce contrazic flagrant ipoteza prefabricată, îi însoţesc şi aici demersul. Dacă am lua în discuţie doar un anumit articol, cu titlul Francezul, un tip ne-european, trimis din capitala Franţei de ucenicul-scriitor, ne-ar frapa, într-adevăr, galeria judecăţilor sale diminutive. Va trebui totuşi să-l raportăm la obişnuitul stil ambiguu-ironic al lui Mihail Sebastian, care ştie atît de bine să conteste subtil, dînd impresia că aprobă, să laude persiflînd, să deplîngă rîzînd, să afirme negînd: “Dacă mi-ar fi îngăduită o mică fantezie geografică, aş desemna o hartă a Europei din care Franţa ar lipsi. Aş face din ţara aceasta un nou continent, izolat, depărtat, cu graniţe naturale şi cred că din această eliminare nici Europa n-ar ieşi sluţită, nici Franţa dezechilibrată. Adevărul este că, privită din inima Parisului, Europa este poate o noţiune, dar nu e deloc o realitate. Continentul nu se vede de aici. E o formulă uneori, nu este însă niciodată un spirit. / A trăi la Paris doi ani însemnează a fi absent din Europa doi ani. Şi, spunînd aceasta, nu întrebuinţez o simplă imagine, ci mă gîndesc la o absenţă materială, întreagă. Tot ce se întîmplă pe continent ajunge la Paris cu titlu de document. S-ar spune că francezul înscrie la rubrica curiozităţilor evenimentele de dincolo de graniţe. Sunt ştiri amuzante, alarmante, vesele, triste – dar sunt numai ştiri. Adică anecdote. Nu ai la Paris elementele de înţelegere şi reconstruire care să-ţi permită o vedere exactă a celor ce se întîmplă peste hotare. (…) Francezul e un prizonier al temperamentului lui. Nu ştie să vadă decît de la această linie departe, nu ştie să judece decît cu acest criteriu. Pentru că e vorba de un tip cartezian, nu mă tem să spun că francezul e un mărginit (ceea ce în limbaj cartezian, ca şi în intenţia noastră dealtminteri, poate fi un elogiu). E un om care îşi cunoaşte limitele, care şi le impune.”(73)

Ar greşi, fireşte, cel care, din aceste rînduri răsfăţate, trimise de un bursier dezadaptat de noua sa situaţie locativă, ar conchide că Mihail Sebastian a îmbrăţişat o orientare antifranceză. Căci, la întoarcerea sa în Bucureşti, cu antenele îndreptate spre toate semnalele occidentale, la doar trei săptămîni după ce scrisese elogios despre Enciclopedia italiană, scriitorul se grăbeşte să-l întîmpine călduros pe criticul Léon Pierre Quint (ca dovadă că e abuziv să punem entuziasmele sale culturale pe seama partizanatelor politice): “Poate că d-l Pierre Quint va rămîne suficient timp în România pentru ca să afle cît de viu sunt iubite cărţile franceze la noi. Ce interes spontan şi larg deşteaptă în presa noastră literară faptele de cultură franceză, oamenii, tipăriturile, revistele, problemele acestei culturi.”(74)

Cu alt prilej, Mihail Sebastian consemnează înduioşat noul obicei francez al “deghizărilor” publice. În contextul piesei de teatru a lui Marcel Achard, ce reconstituia realităţile paşnice ale trecutului, dramaturgul le ceruse spectatorilor să vină la un dejun festiv costumîndu-se în ţinuta epocii de la 1900. Iar joaca mondenă a fost încununată de succes. “De atunci n-a fost lună în care parizienii să nu se pasioneze după o nouă reconstituire mondenă a trecutului. Actualităţile de cinematograf au dus pînă la noi ecourile şi imaginile acestor inocente plăceri. S-au organizat adevărate procesiuni în stilul anilor 1900-1910. Cînd o cursă de taxiuri de la 1910, cînd o defilare de echipagii la Bois de Boulogne, cu valeţi anacronici şi toalete desmormîntate, cînd o expoziţie de artă decorativă din vremea marii expoziţii… S-a reconstituit primul zbor cu avionul, s-au pus în circulaţie cîteva autobuze cu cai şi platformă, s-au reactualizat romanţe sentimentale de pe vremea bunicilor noştri. Expoziţia retrospectivă a lui Boldini sau Toulouse-Lautrec în plastică şi cartea lui Paul Morand în literatură au întregit această pasiune generală pentru anii dinaintea războiului. / Oricîtă ironie ar intra în aceste evocări, nu e mai puţin adevărat că ele ascund un sîmbure de regret. E ceva nostalgic şi trăit în amintirea aceasta stăruitoare, în chemarea acestor umbre din trecut. E un fel de evadare din actualitate, o mărturisire indirectă că formele noi de viaţă te neliniştesc şi te sperie, că în fond ai prefera agitaţiei lor certitudinea placidă dinaintea catastrofei. 1900 era un an comod şi idilic. 1933 este un an întunecat şi grav. În 1900, dominau nenumărate iluzii în plină juneţe. Astăzi, nu domnesc decît o serie de dezamăgiri definitive şi cîteva nădejdi neclare. / Spune mult faptul că această pasiune pentru deliciile epocii lui 1900 vine din Franţa şi este a francezilor.”(75)

În contextul frămîntat din preajma celui de-al Doilea Război Mondial, fuga în trecut echivalează cu nostalgia după viaţa tihnită a aristocraţiei mondene. Ea reprezintă o naivă şi înduioşătoare evadare – ce poate fi, sentimental, înţeleasă – din faţa nebuniei totalitare, chiar dacă oferă riscul deconectării de la realitatea tragică a actualităţii, cu preţul pierderii unor poziţii-cheie în planul deciziilor politice: “Este o adevărată fugă dinaintea timpului. Un refugiu nemărturisit. Un refugiu care îşi are dealtminteri echivalenţe mult mai serioase, dincolo de viaţa mondenă, în politică. / Tot ce se face în politica externă a Franţei şi în politica ei economică porneşte de la grija unică de a păstra lucrurile cum sînt, de a menţine vechile certitudini, vechile principii, vechile adevăruri, de a restabili un echilibru din alte vremuri şi a-l sili să dureze. E o poziţie care îşi are tragicul ei şi justificările ei. Foarte uşor să o ironizezi, dar nu prea uşor să o înţelegi în tot ce are ireductibil şi poate fatal. / Buletinul meteorologic al lumii e întunecat: vreme rea, vreme foarte rea. E greu pe asemenea timp să ieşi afară din casă. Cine îţi poate face o vină din faptul că în timp ce plouă cu grindină, furtună şi fulgere, tu tragi obloanele ferestrelor, încui uşile şi rămîi să meditezi la zilele cu soare din trecut? / Rişti desigur ca lucrurile să se limpezească fără tine, peste capul tău şi rişti ca la sfîrşitul potopului, deschizînd uşa casei tale – presupunînd că a mai rămas în picioare – să dai de o lume pe care nu o mai cunoşti, care nu te cunoaşte şi în care nu-ţi mai găseşti locul. / Dar deocamdată, pînă atunci, e aşa de greu să te desparţi de tot ce ţi se pare că există astăzi, de tot ce a existat pînă astăzi… / Nostalgicele toalete de la 1910! Cine ar fi spus că într-o zi vor fi atît de consolatoare?”(76)

Este edificator să ilustrăm, comparativ, aceste însemnări jurnalistice – avînd valoarea unor meditaţii filosofice asupra mentalităţilor, a comportamentului public – şi procedura brutală prin care le răstălmăceşte Marta Petreu. Romanciera transpune articolul gazetarului interbelic, din planul realităţilor franceze comentate, în acela al… politicii româneşti (un prim abuz de interpretare); îi impută apoi lui Mihail Sebastian că i-ar propune regelui Carol al II-lea să recurgă la o politică de… autarhie naţionalistă (al doilea abuz uluitor, prin atribuirea unor intenţii tenebroase, de parcă tînărul gazetar ar fi fost în măsură să influenţeze politica regală); îl acuză, pe urmă, de complicitate cu militantismul reacţionar al lui Nae Ionescu. Tripla răstălmăcire e pusă în practică prin intermediul aceleiaşi viclenii a citatului parţial, deformator, destinat să consolideze edificiul contrafăcut: “Pe cealaltă parte a paginii, Sebastian scrie despre fel de fel de mondenităţi din Europa, realizate în stilul începutului de secol, bun pretext pentru a conchide, într-un registru graţios-estetic (dar care aminteşte izbitor şi de editorialul lui Nae Ionescu, La potecă), că e cazul să tragem obloanele ţării, să ne închidem în graniţele noastre pînă vor veni vremuri mai bune: «Buletinul meteorologic al lumii e întunecat: vreme rea, vreme foarte rea. E greu pe asemenea timp să ieşi afară din casă. Cine îţi poate face o vină din faptul că în timp ce plouă cu grindină, furtună şi fulgere, tu tragi obloanele ferestrelor, încui uşile şi rămîi să meditezi la zilele cu soare din trecut?». Cu alte cuvinte, cei doi, într-o simbioză deplină, picură în urechile regelui, pe două stiluri, o idee unică: autarhia politică şi economică a ţării” (77). Demonstraţia, pe de-a-ntregul falsă, sprijinită pe un citat trunchiat, e încununată de concluzia mincinoasă. Gazetarul medita cu tandră ironie la atmosfera democraţiei franţuzeşti de odinioară – monografa conchide că el vrea să impună autarhia dictatorială în lumea românească.

Alte articole ale lui Mihail Sebastian punctează realităţile democratice franceze, avînd totodată valoarea unor sumbre meditaţii generale asupra situaţiei politice europene, atît de încordate. Inoportunul Aristide Briand, de exemplu, îl evocă nostalgic şi cu un suspin de regret pe fostul constructor al concordiei dintre Franţa şi Germania (un act diplomatic de mare complexitate, care îi adusese ideatorului său chiar Premiul Nobel pentru Pace). În noul context tensionat, cînd germanii se reînarmează intens, iar mişcările franţuzeşti de extrema stîngă dezvoltă o retorică a agresivităţii, statuia celebrului pacifist riscă să rămînă azvîrlită în desuetudine. (Păcat că monografia Martei Petreu uită să menţioneze această intervenţie, care dezminte orice gîndire extremistă, “revoluţionară” sau exaltată a lui Mihail Sebastian.) “În timp ce la Nurenberg congresul naţional-socialist se închide cu cîteva salve de tun, deocamdată strict simbolice, dar capabile să devină în scurt timp efective, într-un sat din Bretania ministrul de externe al Franţei inaugurează un monument în amintirea lui… Aristide Briand. / Inoportună umbră! Inoportună şi nefericită. În doi ani de cînd a plecat din viaţă, în trei ani de cînd a plecat din politică, delicata lui construcţie internaţională, Europa lui bine crescută, continentul lui amical, cuminte şi gentil s-a prăbuşit cu o brutalitate ce n-a mai iertat nimic, nici formele, nici politeţea, nici hipocrizia măcar. (…) Astăzi catastrofa este declarată ritos şi între bîrnele fumegînde ce cad de pretutindeni din schelăria incendiată a continentului, circulaţia idealurilor briandiste a devenit imposibilă. Anemice cum sunt, ar fi în stare să sucombe la întîiul colţ de stradă. (…) Umbrei lui Aristide Briand îi rămîne consolarea de a convorbi cu apele mării, în faţa căreia i se ridică bustul, contemplînd zbaterea inutilă a valurilor, nu mai inutilă însă decît zbaterea noastră, a oamenilor. Şi acest gînd îl poate împăca în eternitate.”(78)

O figură politică franceză asupra căreia Mihail Sebastian îşi opreşte atenţia este E. Daladier, pe care îl elogiază pentru hotărîrea pe care o afirmă, în discursurile şi acţiunile sale, în faţa agresiunilor brutale ale totalitarismelor europene. Pentru întîia oară, democraţia locvace şi uşuratică învaţă să-şi apere cu determinare fiinţa. (Păcat că monografia Martei Petreu uită să amintească articolul în cauză.) “De această dată, proiectul francez are o limpezime inginerească. Chestiunea a fost formulată scurt şi exact, cu înlăturarea oricărei arguţii. Asta şi explică de altfel puternicul succes actual al Franţei în cadrul conferinţei dezarmării. / Cui se datoreşte acest reviriment de simţ practic şi de orientare realistă, de două ori verificate – odată în politica internă prin congresul de la Vichy şi a doua oară în politica europeană, prin dezbaterile asupra dezarmării? / Spiritului general al timpului în primul rînd, desigur, care nu-i mai permite democraţiei vorbăreţe distracţii de elocinţă şi o sileşte la atitudini lămurite. Dar, aproape în aceeaşi măsură, unui om politic pe care nimeni nu l-a bănuit, nimeni nu l-a sperat, pînă în ziua în care, ieşit din cea mai obscură combinaţie parlamentară, s-a revelat spre surpriza tuturor un incontestabil şef de guvern. Prezidentul Daladier a fost pînă în toamna lui 1932 cel mai vag democrat radical, cel mai nedefinit şi sentimental parlamentar de stînga. Pus în fruntea unui cabinet, sortit să cadă în 14 zile, a rămas în acest loc «provizoriu» un an încheiat, cu şanse de a-şi perpetua multă vreme constructivul său provizorat. / E ciudat de observat cum îşi recrutează Franţa oamenii de întîia mînă, prin jocul aparent al întîmplării, prin colaborarea anonimă a culiselor, prin colaborarea involuntară a socotelilor parlamentare dejucate. Şi e ciudat cum ştie ţara aceasta de politicieni şi birocraţi să-şi descopere, cînd îi trebuie, într-un elector un tehnician.”(79)

Atunci cînd primul-ministru Daladier este, totuşi, îndepărtat de la putere, ca victimă a instabilităţii, Sebastian se grăbeşte să elogieze forţa de profunzime a unei adevărate democraţii: politicienii săi, odată ajunşi la guvernare, ştiu să acţioneze pe linia deciziilor administrative înţelepte, în pofida convingerilor politice partizane. (Păcat că monografia Martei Petreu uită să dezbată conţinutul articolului.) “Cum se explică această stabilitate menţinută în ciuda celor mai convulsive schimbări politice? Într-un singur fel: ceea ce este determina[n]t în structura statului francez nu este politica, ci administraţia, nu spiritul politic, ci spiritul administrativ. Afirmaţia poate părea îndrăzneaţă pentru o ţară, în care prima voluptate publică, primul viciu comun este totuşi politica. Numai că ea rămîne veşnic în afara forţelor real hotărîtoare. / E interesant de observat cum simplul fapt de a veni la guvern îl schimbă pe omul politic francez, ori de pe ce bănci parlamentare ar veni, de pe ale dreptei sau ale stîngii. În mai 1932, Herriot, şeful unei victorii radicale şi socialiste, venit la guvern, face spre surprinderea tuturor o politică de centru, sobră, prudentă, simplu gospodărească. E chemat la ordine de un vot al stîngii cuprinsă de remuşcări şi cade. Edouard Daladier îi ia locul şi timp de un an face exact aceeaşi politică temperată de gospodar. Să nu se uite, era un Daladier venit din cea mai avansată aripă radicală. Răspunderea guvernului schimba un vag democrat de stînga, într-un precis administrator fără culoare politică. Astăzi cade şi el la o cotitură oarecare, fără semnificaţie, fără gravitate şi îi va urma… cine s-a nimeri să-i urmeze. Nu e riscat să spunem că numele succesorului este indiferent. Căci oricine ar fi şi pe orice majoritate s-ar rezema, politica lui va fi aceeaşi, exact aceeaşi. Şi «politică» e prea mult spus. E mai degrabă o supunere modestă la necesităţile situaţiei, care rămîne identică.”(80)

Numeroasele comentarii profunde, dedicate scriitorilor francezi şi în special lui Marcel Proust, autorul său de căpătîi, vin să mărturisească despre afecţiunea sinceră a lui Mihail Sebastian pentru această literatură şi cultură, în paralel cu atenţia concentrată cu care urmăreşte politica franceză şi îi sprijină afectiv evoluţiile democratice. Ziaristul trecea, în amintirile de epocă ale multor martori, drept un spirit raţional, lucid şi cartezian, mare admirator al Franţei. Lanţul de falsificări pe care-l răsuceşte Marta Petreu în jurul lui, preluînd fragmentar două-trei texte, cu finalităţi distincte în economia ideatică şi răstălmăcindu-le, pentru a induce imaginea unui Sebastian antifrancez şi antidemocrat, este lovit de nulitate. Dacă mai era nevoie de o probă directă a faptului că M. Sebastian rejectează spiritul prusac, bornat şi totalitar, în schimb aderă cu entuziasm la democraţia franceză, chiar şi în aspectele sale ireverenţioase, ne stă la dispoziţie admirabila intervenţie cu titlul Un “De profundis” vesel: “În timp ce în Germania un decret-lege al noului regim introduce bătaia în şcoli, ca instrument pedagogic, în Franţa studenţii se pun în grevă, pentru a-şi apăra dreptul de a-i «ucide» pe profesori la fiecare sfîrşit de an. Ucidere simbolică numai şi sentimentală – dar ucidere oricum. / Într-adevăr este în tradiţia vieţii studenţeşti pariziene, ca după ultima oră de curs a unui profesor, la finele anului, să i se organizeze în curtea şcolii o înmormîntare în toată regula. Magistrul în chestie este reprezentat printr-o efigie şi dus astfel la groapă, cu tot ceremonialul de rigoare: cruci, prohod, panegiric. Este un obicei oarecum macabru, dar care pînă azi a fost tolerat cu suficient scepticism şi cu oarecare bunăvoie uneori. Ce vreţi? Il faut que jeunesse se passe. / Obiceiul acesta este observat cu stricteţe mai ales la şcolile comerciale. Nu se ştie precis de ce. Fanteziile tradiţiei. / Ei bine, săptămîna trecută s-a întîmplat un incident, care a indignat toată tinerimea studioasă pariziană, geloasă de drepturile ei pînă azi necontestate. La Ecole des Hautes Etudes commerciales îşi termină cursul pe 1933 d. Jaquelin, vestit profesor al Facultăţii de drept. Este un bătrîn sever, cu o barbă de culoarea foilor de tutun şi cu o privire de procuror. Îmi aduc aminte de el, cu un copilăros fior de teamă. Şi de aceea, înţeleg foarte bine de ce studenţii săi de anul ăsta, cînd a fost să-l înmormînteze, după regulele de totdeauna, au făcut-o cu un plus de entuziasm şi fervoare. Ziarele spun că au fost cele mai vesele şi mai însufleţite funeralii. / Se pare că acest exces de bucurie a indispus autorităţile şcolare, care au încercat să ia oarecari măsuri represive. Atîta a fost de ajuns, pentru ca toţi studenţii înaltului institut universitar să declare grevă. Ei cer cu energie să nu le fie luat dreptul de a glumi. Împotriva necazurilor inevitabile relaţiilor cu profesorii şi programul, împotriva examenelor şi notelor rele, ei n-au decît o singură dată pe an satisfacţia de a cînta De profundis. Această satisfacţie vor să şi-o apere cu orice preţ. / Greva a avut cel mai deplin succes. Directorul şcolii a declarat într-un interview că nici prin gînd nu i-a trecut să pedepsească pe cineva şi că inocentele funeralii de fine de an nu au decît să continue. Slavă Domnului, nimeni nu a murit pînă azi în urma acestor ceremonii funebre. / Nu ştiu dacă gustaţi sau nu pasiunile macabre ale studenţimii acesteia. Dar, fie că da, fie că nu, veţi recunoaşte că această libertate a jocului, această îngăduinţă largă pentru fanteziile unor tineri, care cu siguranţă nu sunt mai răi decît alţii, este infinit superioară ca metodă bătăii legiferate din şcolile nemţeşti. / Acest simplu detaliu, ce imensă distanţă sufletească măsoară!”(81)

Şi ce imensă distanţă sufletească măsoară Mihail Sebastian, în calitatea sa de admirator nuanţat şi ironic al îndrăznelilor studenţeşti, al stabilităţilor democratice franţuzeşti, faţă de portretul încruntat, al tînărului extremist totalitar, spre care se chinuie să-l îmbrîncească falsităţile scornite de Marta Petreu!

Note:

(72) Marta Petreu, Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian, ed. cit., p. 70-71.

(73) Mihail Sebastian, Francezul, un tip ne-european, în Cuvîntul, joi, 7 mai 1931, p. 1-2, aici: citat de la p. 1.

(74) Mihail Sebastian, Un critic francez la noi, în Cuvîntul, vineri, 26 mai 1933, p. 1.

(75) Mihail Sebastian, 1900 în mondenitate şi politică, în Cuvîntul, vineri, 9 iunie 1933, p. 1.

(76) Idem, ibidem.

(77) Marta Petreu, op. cit., p. 105.

(78) Mihail Sebastian, Inoportunul Aristide Briand, în Cuvîntul, miercuri, 6 septembrie 1933, p. 1.

(79) Mihail Sebastian, Daladier, în Cuvîntul, sîmbătă, 14 octombrie 1933, p. 1.

(80) Mihail Sebastian, Scurt comentariu la criza franceză, în Cuvîntul, vineri, 27 octombrie 1933, p. 1.

(81) Mihail Sebastian, Un “De profundis” vesel, în Cuvîntul, joi, 23 martie 1933, p. 1.

Mihail Sebastian şi politica de la “Cuvîntul” (7)

Etichete

Cuvintul, fascism, interbelic, manipulare, Marta Petreu, Mihail Sebastian, monografie, Mussolini, propaganda, ziarist

Sebastian şi fascismul

Înainte de-a trece la prezentarea poziţiei complexe a ziaristului de la Cuvîntul faţă de fascismul italian, se cuvine făcută o serie de precizări istorico-politice, pentru reconstituirea nuanţată a situaţiei de la începutul anilor ‘30. Noi, azi, beneficiem de o imagine globală, de perspectivă, asupra faptelor de odinioară. Pe baza ei avem reflexul de-a plasa automat semnul egalităţii între nazism şi fascism, ca două sisteme opresive, totalitare şi catastrofale pentru istoria secolului trecut. Dar, în anii 1932-1933, cînd comentatorul politic român îşi tipărea observaţiile în gazetă, situaţia nu era chiar atît de limpede. Prima etapă a guvernării lui Benito Mussolini s-a remarcat printr-un şir de iniţiative contradictorii, menite să-i arunce în confuzie pe adversarii săi din ţară şi de peste graniţe. Direcţia autoritară a administraţiei interne era deja conturată, dar antisemitismul încă nu se manifestase la nivel guvernamental. Au apărut surprinzătoare gesturi de deschidere spre dialogul extern. La 15 ianuarie 1927 era primit la Roma de către Mussolini, în vizită diplomatică, Winston Churchill. La 2 aprilie 1929, Ducele se întîlnea cu ministrul englez de externe Neville Chamberlain, iar în 1930 semna un tratat de pace cu Austria, în care sprijinea lupta împotriva Anschluss-ului, purtată de cancelarul Dollfuss. La 9 iulie 1931 era primit în Italia secretarul de stat american Henry Lewis Stimson. În luna decembrie a aceluiaşi an, dictatorul italian l-a întîmpinat pe Mahatma Gandhi, a cărui admiraţie a cîştigat-o. Acesta era adevăratul context politic în care evolua ziaristul Mihail Sebastian atunci cînd, în cele cîteva articole din 1932-1933, persifla soluţia totalitară a fascismului italian, însă îi recunoştea pe alocuri excepţia gesturilor pozitive (editarea unei enciclopedii, protecţia ecologică etc.). Fireşte că jurnalistului îi lipsea darul divinaţiei şi nu putea să prevadă, în acele săptămîni, ulterioara apropiere dintre Italia şi Germania. Probabil că, prins în menghina strivitoare a istoriei, intelectualul mai hrănea iluzia unei confruntări între cele două dictaturi (fascismul şi nazismul), care ar fi putut conduce la prezervarea unor insule de democraţie europeană.

De fapt prin “Protocolul de la Roma”, semnat între Italia, Ungaria şi Austria la 17 martie 1934, cele trei state se angajau să colaboreze împotriva presiunilor expansioniste ale lui Adolf Hitler. Aşa se face că o primă tentativă hitleristă de anexare a Austriei a eşuat, după intervenţia lui Mussolini (care se pare că a deplasat chiar trupe italiene spre frontieră, pentru a zădărnici lovitura de stat a nemţilor). Abia după aventurile războinice ale lui Mussolini în Etiopia, cînd Societatea Naţiunilor i-a impus Italiei blocajul economic al sancţiunilor (la 18 noiembrie 1937), iar Hitler i-a sărit concret în ajutor, prin furnizarea ilicită de materii prime, s-a profilat între nazism şi fascism deja celebra complicitate, în scopul reîmpărţirilor teritoriale. Ea a fost consfinţită prin Pactul de Oţel, semnat la 22 mai 1939 între miniştrii de externe Galeazzo Ciano şi Joachim von Ribbentrop. A urmat tragedia cunoscută.

Acestea erau limitele politice între care evoluau analizele ziaristului din Bucureşti. El intuia presiunea confruntărilor în desfăşurare, dar nu avea cum să prevadă ulterioara alianţă funestă dintre fascism şi hitlerism. În puţinele articole referitoare la activitatea lui Mussolini, Mihail Sebastian păstrează, în permanenţă, aceeaşi atitudine negativă de principiu, chiar dacă în cîteva situaţii remarcă detalii pozitive ale omului politic. În a doua jumătate a anului 1932, bunăoară, gazetarul consemnează în policromie portretul Ducelui, aşa cum rezultă el dintr-o carte tocmai apărută. “Un nou Mussolini mult mai uman, mai nuanţat şi mai complex, se desemnează în cartea recentă a lui Emil Ludwig, acest abil reporter internaţional. / Faţă de şeful fascismului, atitudinea curentă a străinilor este dublă. Admiraţie pentru revoluţionarul care a dărîmat un regim şi a iniţiat clădirea altuia. Rezervă faţă de omul care s-a înconjurat de un aparat glorios împovărător şi a mimat cu talent, dar şi cu emfază, atitudini supreme. Gloria e atît de aproape de cabotinaj prin aparenţe, încît trebuie foarte multă măsură şi simţ critic pentru a-i găsi stilul social adecvat. Acest stil, Mussolini nu l-a găsit totdeauna. De aceea personalitatea lui avea şi are ceva iritant, provocator uneori, incomod. (…) Democraţia n-o fi creat un regim politic, dar a creat o mentalitate socială. Mentalitate socială la care silueta morală a Ducelui contravine. O singură dată, într-o singură împrejurare, am bănuit că în dosul acestei figuri grandilocvente se poate ascunde un suflet de om neliniştit şi înţelegător. Acum vreo doi ani, cînd Mussolini a adresat, prin cinematograful vorbitor, un mesagiu poporului… francez. Lucrul nu era uşor. Ostilitatea parizienilor – vreau să spun a oamenilor de pe străzile Parisului – faţă de dictatorul în cămaşe neagră, nu este cruntă, dar e ascuţită şi vioaie. S-ar fi putut ca discursul să-i fie primit cu huiduieli. / Ei bine, au fost dimpotrivă, cîteva minute de linişte şi reculegere, cum nu se va fi întîmplat adesea în faţa unui ecran. Omul de pe pînză vorbea prietenos, fără exces, într-o franţuzească bună, în termeni limpezi, evocînd zilele sumbre ale războiului, pe care el le trăise ca simplu soldat în tranşee, discutînd posibilităţile de viitor ale păcii, trecînd cu abilitate peste adversităţi, fără să le ignoreze însă, desemnînd sobru greutăţile şi rezervele politicii internaţionale de aici încolo. A fost o cuvîntare serioasă şi îngrijorată, dar vibrînd de un simţ omenesc surprinzător. Ducele era de nerecunoscut.”(57)

Cîteva luni mai tîrziu, scriitorul subliniază ciudăţeniile unei dictaturi care face neaşteptate gesturi de generozitate faţă de fauna periclitată. Asemenea amabilităţi poate că îi vor conferi, în posteritate, circumstanţe atenuante. “Ediţia italiană a cărţii lui Axel Munthe [Cartea de la San Michele] era precedată de o prefaţă anume scrisă de autor, care observa, între altele, cît de frumoase sunt păsările Italiei şi mai ales cît sunt de frumoase cele din insula Capri. Asemenea bucurii ale ochiului ar trebui cultivate, scria el, şi e păcat că locuitorii din Capri, vînători în mare parte, nu cruţă aripile ce vin să fîlfîie deasupra pămîntului lor. La urma urmelor, o lege care să oprească împuşcarea păsărilor ar putea să apere această bogăţie liberă a insulei, împotriva oamenilor prea iubitori de praf de puşcă. (…) Se întîmplă însă ca Mussolini, care conducînd o duzină de ministere, mai are timp şi de cetit literatură, să dea peste cartea lui Axel Munthe şi să ia cunoştinţă de dezideratul atît de neserios din prefaţă. Şi se mai întîmplă ca acest Mussolini să nu se sperie a traduce într-un text de lege gîndul emoţionant al unui poet. (…) Fapt este că păsările Italiei au aflat de legea încruntatului Duce, căci în ultima vreme s-a observat o neobişnuită imigrare păsărească spre Capri. Stoluri întregi se refugiază în zona de cer imunizat şi astfel orizonturile insulei Capri se pavoazează cu mii de aripi colorate, ca o invazie de steguleţe festive. / Toată istoria asta, pentru că un om, care era poet, le-a iubit şi pentru că alt om, care era dictator, a înţeles. / În ziua în care se va judeca opera fascismului, această mică poveste va cîntări cred greu în registrul justificărilor. Cu atîta lucru se poate scuza nu numai un regim, dar o istorie.”(58) Caracterul poetic, cu final hiperbolic, al textului citat este evident. Deturnarea mesajului său, prin decodarea unei fascinaţii totalitare a scriitorului, e abuzivă. Învăţătura aferentă, descifrabilă cu uşurinţă, este că surprizele plăcute sînt posibile şi în mijlocul mlaştinii. Ducele “încruntat”, care este un “dictator”, a avut, iată, o neaşteptată tresărire ecologistă.

În altă împrejurare Mihail Sebastian rămîne uimit de performanţele noii Enciclopedii italiene şi se bucură că obiectivitatea ei ştiinţifică a putut fi menţinută, în ciuda regimului fascist, care n-a interferat ideologic. “Nu ştiu dacă vreo bibliotecă de la noi posedă cele 16 volume, pînă astăzi apărute, ale enciclopediei italiene, pe care statul fascist o tipăreşte de cîţiva ani, cu intenţia de a o termina în 1937. Poate biblioteca Academiei, unde, e drept, n-am căutat-o. Dar dacă nici acolo nu se află, va trebui să se aducă neîntîrziat această enciclopedie, nu numai pentru serviciile de documentare ce le poate face lectorilor, dar mai ales pentru exemplul uluitor ce-l constituie. Mi se pare că nu are nimeni dreptul să judece justificarea fascismului italian, înainte de a fi răsfoit aceste volume. / Este o construcţie literalmente formidabilă. Toată cultura şi civilizaţia timpului expusă sistematic, precis, complet. Fiecare articol este un mic tratat. Am deschis la întîmplare să citesc articolul dedicat unui mic sat francez, articolul lui Alexandru cel Bun al nostru, articolul dedicat problemelor de alimentaţie… La întîmplare, din nu importă ce ordine de idei, din nu importă ce disciplină. Pretutindeni, date, cifre, scheme, fotografii, scări grafice. Nu este materialul inert al enciclopediilor curente, cele care au compromis geniul [sic!] şi i-au creat reputaţia de didacticism steril, pe care o cunoaştem. Pare a fi o operă însufleţită, organică şi realmente vie. O adevărată operă de arhitectură complexă şi simplă în acelaşi timp. / Datele şi dimensiunile acestei clădiri, încă neterminată, sunt prin ele înşile [sic!] extraordinare. «Enciclopedia Italiană» va cuprinde 35 de volume plus un volum de indice, 35.000 pagini, 7000 planşe, 800 planşe colorate, 60.000 de fotografii şi desene, 44 milioane de cuvinte şi 250 milioane de litere. / Socoteala aceasta este oarecum americănească, dar cred că este totuşi insuficientă pentru a vă comunica sentimentul de uimire, ce te cuprinde cunoscînd mai deaproape realizarea cifrelor acestora fabuloase. / «Enciclopedia» apare din iniţiativa guvernului fascist şi cu fondurile statului italian, în editura institutului Giovanni Treccani. Redactorii ei sunt repartizaţi în 40 de secţiuni speciale, pentru fiecare disciplină ştiinţifică sau artistică în parte, secţiuni conduse fiecare de către un director. Savanţii şi scriitorii utilizaţi sunt în majoritate italieni, recurgîndu-se însă pentru anumite capitole la competenţa specialiştilor străini indispensabili. Acest imens laborator, această imensă uzină este pusă sub direcţia generală a lui Giovanni Gentile, în sarcina căruia rămîne munca dificilă de sinteză şi coordonare a unui atît de vast material. Sinteză ce se face în baza unui strict principiu de obiectivitate ştiinţifică, ceea ce de altminteri este şi ciudăţenia acestei enciclopedii «fasciste», cu desăvîrşire lipsită de spirit partizan, nu numai în capitolele sale ştiinţifice, dar chiar şi în cele istorico-politice. / Întrebarea este dacă o asemenea operă nu ajunge pentru a legitima un regim.”(59) Gazetarul subliniază că exemplul italian, al muncii ştiinţifice de amploare, neîndiguite de vicisitudini politice, ar trebui preluat cît mai grabnic. În context se percepe nemulţumirea lui faţă de atotputernicia intervenţiei ideologice în toate proiectele culturale de la noi.

Rînduri sarcastice îi provoacă ziaristului de la Cuvîntul cruciada fascismului italian împotriva neologismelor. Obsesia pentru autohtonizarea cuvintelor străine denotă imaturitate naţională. “Guvernul fascist a luat o ultimă măsură de educare a sentimentului naţional. A interzis anume tuturor cetăţenilor italieni să întrebuinţeze în scris sau în vorbă cuvinte de origină străină. Nu ştiu ce pedeapsă sancţionează acest veritabil «delict de neologism», nu ştiu dacă moartea, sau surghiunul, sau numai ocnele, dar fapt e că de azi înainte funcţionează pe teritoriul peninsulei un fel de tribunal etimologic, în faţa căruia vor fi aduse toate expresiile suspecte şi vor fi sever cercetate. Cu deosebire sunt socotiţi drept subversivi termenii de origine franceză. În permanenta îmbufnare franco-italiană acest detaliu nu este lipsit de haz. E un protest copilăros şi simpatic, care este în orice caz preferabil unui război, ba chiar unei conferinţe de pace. / Cetăţeanul italian nu mai are dreptul să-i spună omului care conduce un automobil şofeur cum se zice în mai toate limbile pămîntului, ci autist. / Asta seamănă puţin cu imaginaţia bunului nostru Aron Pumnul care, în veacul trecut, ţinea morţiş să nu-i mai spunem cîrpei cu care ne ştergem nasul «batistă», fiindcă era vorbă străină, ci să-i spunem «nasuflete», fiindcă aşa vine mai pe româneşte. / Dacă te gîndeşti mai bine, bagi de seamă că asemănarea aceasta între reformele lingvistice ale lui Benito Mussolini şi ale lui Aron Pumnul nu este doar o glumă. S-ar putea ca amîndouă să aibe aceeaşi semnificaţie. / Căci de îndată ce o colectivitate trece printr-un acces de «redeşteptare naţională», o apucă un dor furios de purism. Nu mai vrea să mănînce decît naţionalmente, să se îmbrace, să umble şi să vorbească decît autohton. Mişcarea înflăcărată şi naivă a latiniştilor noştri de pe la una mie opt sute şi ceva, de care noi zîmbim astăzi în şcoală, era un simptom firesc şi repetabil. / Filologia este întîia victimă a orgoliului naţional în deşteptare. Politica vamală vine abia în rîndul al doilea. «O, vorbiţi, scriţi româneşte!» se schimbă în alt veac şi în alte circumstanţe în «o, vorbiţi, scrieţi italieneşte!», cu această simplă deosebire că ne socotim astăzi destul de bătrîni şi de amărîţi ca să nu ne mai jucăm cu asemenea jucării agreabile şi demodate. / Nu. Hotărît nu. Neamurile nu îmbătrînesc.” (60)

Atunci cînd se apleacă asupra situaţiei politice propriu-zise, scriitorul lansează o nouă rafală de ironii la adresa fascismului italian şi a celui maghiar care, militînd pentru aceleaşi idei revanşarde, au intrat în coliziune. Agresivitatea internaţională a lui Mussolini e persiflată, căci se izbeşte de similarul comportament politic unguresc. Revizionismul fascist e redus la un derizoriu absurd, atunci cînd se confruntă cu sine însuşi. “Alaltăieri la Budapesta, o nouă organizaţie iredentistă, din cele 999 cîte vor fi existînd acolo, a organizat o nouă manifestaţie pentru revizuirea tratatelor şi recuperarea teritoriilor «pierdute». Manifestanţii s-au dus să strige ura la legaţia italiană, clădire care este pentru junii entuziaşti maghiari cam ceea ce este statuia lui Mihai Viteazul pentru junii bucureşteni. / Cînd vor avea şi ungurii un Caragiale al lor, el nu va neglija probabil să remarce acest fapt cu oarecare humor. / Comedia de alaltăieri a fost însă ceva mai serioasă. Căci ce credeţi dvs. că s-au dus să ceară ungurii la legaţia italiană? / Retrocedarea Croaţiei? Nu. / A Banatului sîrbesc? Nici. / A Transilvaniei? Doamne fereşte! / S-au dus să ceară, nici mai mult nici mai puţin, decît înapoierea portului Fiume. Pur şi simplu. Cerere făcută direct celui interesat, în termenii cei mai politicoşi, dar direct: d-lui Benito Mussolini. / Nu se poate întîmplare mai binevenită. Ea ne serveşte nouă cu mult mai mult decît toate acţiunile noastre posibile de contra-propagandă. Căci cererea manifestanţilor de alaltăieri îi va pune pe italieni în situaţia de a înţelege, pe propria lor spinare, consecinţele politicii lor revizioniste. Iar Ducele va afla că loviturile sale au uneori ricoşeu. / Obiectiv vorbind, din momentul în care ai acceptat temeiurile acţiunii maghiare pentru revizuire, pretenţiile asupra portului Fiume sunt perfect logice. Şi tinerii iredentişti budapestani cerîndu-i d-lui Mussolini să le redea portul Fiume, nu-i cer decît să fie consecvent cu sine. Este aici o socoteală foarte simplă şi dacă lucrurile s-ar întîmpla în politică după logică şi consecvenţă, la ora la care scriem aceste rînduri, la Fiume s-ar cînta imnul lui Racozi [Rákoczi – n.n., L.A.]. Din fericire însă pentru Italia, în marea politică externă mai intră şi un dram de inconsecvenţă, inconsecvenţa fiind, la drept vorbind, ştiinţa nuanţelor. / Avem însă tot dreptul să sperăm ca de aici încolo, în urma incidentului pomenit, să se producă oarecare moderaţie în pasiunea de justiţie europeană a d-lui Mussolini. Nu că energicul stăpîn al destinelor italiene se va speria de manifestaţia mai mult platonică de la Budapesta. Dar oricum, nu este agreabil ca un străin să rîvnească, fie numai în glumă, la ceea ce tu ai mai de preţ. D. Mussolini nu va uita că Fiume însemnează, prin pateticul episod D’Annunzio, piatra de început a conştiinţei fasciste. Şi simplul fapt că bunii săi amici maghiari cugetă la dobîndirea acestui port italian şi fascist îl va face să mai lase puţin revizuirea tratatelor pentru a reflecta la revizuirea amiciţiilor.”(61)

Altădată Mihail Sebastian îşi exprimă uimirea că forţele totalitare (Rusia comunistă şi Italia fascistă) semnează tratate diplomatice şi vor să stabilească pacea europeană, cînd ele, ca nişte adevărate state revoluţionare (i.e. dictatoriale), pe plan intern comit abuzuri, nu diplomaţie. “Într-adevăr, nu vi se pare ciudat că ceea ce am numit mai sus «factori pacificatori» ai continentului se află a fi astăzi tocmai Rusia şi Italia, Rusia sovietică şi Italia fascistă? Un stat revoluţionar de extremă stîngă şi unul revoluţionar de extremă dreaptă? Nu este paradoxală întîmplarea, care face ca rolul de mediator, de arbitru, de păstrător al echilibrului european să rămînă în seama a două state, care prin regimul şi spiritul lor sunt anti-europene? (Înţelegînd desigur prin «european» spiritul democrat, industrial şi libertar, ce a făcut pînă la război tipul comun de stat pe bătrînul continent.)”(62)

România, confruntată cu pericolul constituirii unor mari blocuri militare, în preajma izbucnirii războiului mondial, ar trebui să recurgă la soluţia unei mici alianţe locale, la gurile Dunării. Doar astfel şi-ar prezerva adevăratul spirit european, mai presus de interesele etnice înguste. Ipoteza este avansată de Mihail Sebastian în articolul Părăsim politica – şi intrăm în geografie (alt titlu răstălmăcit cu frenezie de comentatoarea contemporană). “Obligaţi să punem la dosar, pentru timpuri mai senine, harta politică, o deschidem larg pe cea geografică. Şi aflăm că România e o ţară care se mărgineşte la sud cu Bulgaria, la sud-vest cu Iugoslavia, la vest cu Ungaria, la nord-vest cu Cehoslovacia şi la nord, nord-vest cu Polonia. (…) E o politică strîmtă? De acord. Ceva mai mult: nu e deloc politică. Este numai o supunere la realitate. O ascultare calmă, neambiţioasă, nebruscată a ordinelor pe care ni le comunică zi de zi existenţa acestui stat aici, în acest colţ de pămînt unde l-a lăsat Dumnezeu să fie. Asta e tot. / Societatea Naţiunilor – e foarte frumos. Parisul, Londra, Berlinul, Roma – e foarte măgulitor. Dar deocamdată, în aceste timpuri apăsătoare, nu ne priveşte. E un ideal la care visăm şi noi, pentru o zi în care istoria lumii va fi mai confortabilă. Deocamdată rămînem aici. În geografie. / «Europa centrală», a cărei organizare o aşteptăm de atîta vreme, trebuie smulsă ca obiectiv din cîmpul marilor puteri străine – singure responsabile de faptul că un asemenea organism cu toate şansele de viaţă şi creaţie întîrzie să se facă. Ne trebuie o Europă centrală care să nu fie nici a d-lui Tardieu (vezi proiectul dunărean din 1931), nici a d-lui Mussolini (vezi recentul memorandum şi toate încercările anterioare, de sursă italiană), nici a lui Hitler. O Europă centrală care să se facă nu în jurul unei axe politice, ci al unei axe geografice: Dunărea.”(63)

Din articolele examinate mai sus se vede limpede că Mihail Sebastian, în perioada colaborării sale la Cuvîntul, a rămas consecvent cu gîndirea sa democrată, antidictatorială. Scriitorul a persiflat prin diverse argumente soluţia fascistă, chiar dacă i-a găsit şi vreo două amănunte acceptabile (redactarea unei enciclopedii, protecţia ecologistă). Deşi se referea la fenomene politice dintr-o perioadă cînd abuzurile Ducelui încă nu alunecaseră pe panta antisemită (1929-1933) şi nu intraseră în complicitate cu hitlerismul, M. Sebastian a avut argumentele şi sarcasmul pentru a le critica. Să-i recapitulăm, pe scurt, raţionamentele. Mussolini este “încruntatul Duce” şi “dictatorul”, este “omul care s-a înconjurat de un aparat glorios împovărător şi a mimat cu talent, dar şi cu emfază, atitudini supreme”, este “aproape de cabotinaj prin aparenţe”, “personalitatea lui avea şi are ceva iritant, provocator uneori, incomod”, “silueta morală a Ducelui contravine” la “mentalitatea socială” a democraţiei, el are o “figură grandilocventă”, “ostilitatea parizienilor (…) faţă de dictatorul în cămaşe neagră nu este cruntă, dar e ascuţită şi vioaie”. Guvernul fascist “nu mai vrea să mănînce decît naţionalmente, să se îmbrace, să umble şi să vorbească decît autohton”. “Regimul şi spiritul” fascist “sunt anti-europene”, în măsura în care a fi european înseamnă a fi “democrat, industrial şi libertar”. Europa centrală nu mai trebuie să aştepte, subjugată, jocurile revizioniste ale lui Mussolini şi Hitler.

Despre asta vorbesc articolele lui Mihail Sebastian în Cuvîntul!

După ce-am constatat situaţia de la faţa locului, să vedem cum anume ne-o prezintă comentatoarea sa peste decenii. Cartea Martei Petreu ar trebui recomandată, ca bibliografie specială, în toate cursurile despre manipularea şi distorsionarea informaţiei. Stratagema ei – de mare virtuozitate – include următorii paşi:

1) Se ia un obiect de studiu care nu se află în circuitul larg (eventual din presa interbelică);

2) Se omit din prezentare liniile ideatice de forţă ale fenomenului;

3) Se înhaţă două-trei detalii secundare;

4) Sensul lor e răsturnat: două fraze ironice sînt citite în cheie serioasă; o afirmaţie hiperbolică sfîrşeşte înţeleasă ad litteram;

5) Se repetă pînă la stereotipie neadevărul construit astfel, prin deformare şi supralicitare: “a ajuns să facă elogiul lui Mussolini”(64); “Din 1929, Sebastian a fost un admirator – la început prudent, apoi mai înflăcărat – al lui Mussolini”(65); “Forţa fenomenului Mussolini îl fascinează”(66); “Ducele devine cu adevărat colosal în ochii lui Sebastian în decembrie 1932”(67);

Este recomandat să se adauge, ca ingrediente, cîteva date concrete, pentru un plus de credibilitate: ani calendaristici, numere de revistă, trimiteri la pagină.

6) Sînt presărate formule mnemotehnice, pentru culpabilizarea discretă a cititorului care încă nu s-a lăsat convins (de ex: aşa cum am stabilit, după cum s-a văzut deja, aşa cum s-a demonstrat mai sus). Sebastian “a continuat să privească fascismul cu simpatie, justificîndu-i existenţa prin cele mai extravagante argumente, ba pentru că Mussolini protejează (cum am văzut mai sus) păsările din Capri, ba pentru că Italia fascistă publică o uriaşă enciclopedie”(68). “Încă din 1929, Sebastian a fost, aşa cum s-a văzut, un admirator – la început, prudent, apoi mai înflăcărat – al lui Mussolini” (69).

7) După ce noua realitate fabricată a fost acreditată, victima este acuzată de ipocrizie; ea se preface că nu-şi mai aminteşte ceea ce noi, cititorii, ştim deja prea bine: “Sebastian pare a fi uitat complet că el însuşi a justificat fascismul lui Mussolini cu cele mai puerile şi mai extravagante argumente, ba pentru că Ducele editează enciclopedii, ba pentru că permite expoziţia avangardistă de pălării, ba pentru că protejează păsările de pe insula Capri”(70).

8) Concluzia se extinde global, de la amănuntele distorsionate, şi subliniază cu hotărîre minciuna de ansamblu: “Sebastian a scris, din 1929 pînă în 1933, articole de justificare istorică a fascismului italian, fiind unul dintre admiratorii Ducelui”(71).

Aşa trebuie să arate o monografie universitaro-academică?

Note:

(57) Mihail Sebastian, Un alt profil al lui Mussolini, în Cuvîntul, vineri, 5 august 1932, p. 1.

(58) Mihail Sebastian, Păsările zboară spre Capri…, în Cuvîntul, sîmbătă, 24 decembrie 1932, p. 1.

(59) Mihail Sebastian, “Enciclopedia Italiană”, în Cuvîntul, sîmbătă, 6 mai 1933, p. 1.

(60) Mihail Sebastian, “Autist” şi “nasuflete”, în Cuvîntul, 11 martie 1932, p. 1.

(61) Mihail Sebastian, Revizuirea trece şi prin Fiume?, în Cuvîntul, joi, 16 februarie 1933, p. 1.

(62) Mihail Sebastian, Diplomaţie între Roma şi Moscova, în Cuvîntul, duminică, 3 septembrie 1933, p. 1.

(63) Mihail Sebastian, Părăsim politica – şi intrăm în geografie, în Cuvîntul, 15 octombrie 1933, p. 1.

(64) Marta Petreu, Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian, ed. cit., p. 27.

(65) Marta Petreu, op. cit., p. 36.

(66) Marta Petreu, op. cit., p. 72.

(67) Marta Petreu, op. cit., p. 73.

(68) Marta Petreu, op. cit., p. 86.

(69) Marta Petreu, op. cit., p. 101.

(70) Marta Petreu, op. cit., p. 228.

(71) Marta Petreu, op. cit., p. 253.