Lansări Gaudeamus

Etichete

Dante, Gaudeamus, Ion Istrate, lansare de carte, Petrarca, sonete

Mă bucur că voi lansa la Tîrgul Național „Gaudeamus” volumele de sonete ale lui Dante și Petrarca, în traducerea amicului Cercetător Științific Dr. Ion Istrate. După cele trei cărți ale mele, acestea sînt următoarele apariții din Colecția de Italiană, pe care o coordonez la Editura Ecou transilvan din Cluj.

Reclame

Lansare de cărți

Etichete

Bucuresti, Gaudeamus, lansare de carte

Ne vedem la Gaudeamus București!

Lansare de carte

Etichete

blog, carte, internet, Jurnal, lansare de carte, Stari de spirit

O carte şocantă: Andrei Klein, “Lea. Povestea familiei mele”

Etichete

Andrei Klein, Cluj, evrei, Holocaust, lansare de carte, marturie

Tisztelt közönség, örvendek hogy Önöknek tudok szólni, de most viszont románul fogok tovább beszélni. Aş vrea să mă adresez tuturor, ca să nu fie frustrat publicul de limbă română care e prezent aici. Cred că, dintre spectatorii de faţă, majoritatea cunoaşte oricum româna, chiar dacă poate cu unele ezitări. Posso parlare anche in italiano. Şi apoi îl vom ruga pe domnul Klein să ne vorbească în ivrit, pentru a acoperi toate palierele. Lăsînd gluma la o parte, consider că se impune această întîlnire poliglotă, pentru prezentarea versiunii maghiare a unei cărţi de excepţie. Însăşi tema abordată pe parcursul volumului se referă la o situaţie complexă, o apăsare, o pată internaţională.

Trebuie să spun că pe mine m-a frapat, întîi de toate, personajul principal din cartea aceasta, şi anume Holocaustul. Noi lansăm o scriere care vorbeşte despre Holocaust, despre soarta unor evrei din Cluj, care au avut o viaţă tragică şi absolut neaşteptată pentru ei înşişi. Sînt oameni simpli, cu puţine studii, cu doar cîteva clase absolvite, cu meserii manuale, care s-au pomenit confruntaţi cu izbitura istoriei. Unii, mai precis părinţii domnului Klein, şi-au căutat refugiul, scăparea, dincolo de graniţă, în România. Acolo au fost prinşi, arestaţi, pentru singura vină de-a fi evrei, pentru nimic altceva. Au fost deportaţi în Transnistria, unde pe mulţi i-au văzut pierind în jurul lor. A fost o întîmplare că, acolo unde alţii au murit, ei s-au pomenit cu viaţa apărînd lîngă ei, anume tocmai cu cel care ne stă azi în faţă, autorul cărţii, care s-a născut în lagăr. (A fost un miracol că, printre atîtea morţi, au fost şi cîteva naşteri – după cum s-a amintit, există în total patru oameni care s-au născut în lagărul din Moghilev, Transnistria, şi mai trăiesc azi.) Aşadar avem de-a face cu un eveniment tragic din trecut, care a fost asumat, în mod oficial, a fost recunoscut de statul român şi azi se studiază în şcolile noastre.

Pe de altă parte, o pată la fel de urîtă apasă şi pe cealaltă memorie, de limbă maghiară. Restul familiei domnului Klein a rămas la Cluj, nu s-a refugiat în România. Ei au fost adunaţi, pe neaşteptate, şi în decurs de două săptămîni, în luna mai şi începutul lunii iunie 1944, au fost închişi într-un lagăr de la Fabrica de Cărămidă. Despre asta poate ne va spune mai pe îndelete domnul profesor Tibori Szabó Zoltán, un specialist care a scris o carte importantă pe această temă şi care va vorbi după mine. De-acolo, din lagărul improvizat, nu departe de centrul Clujului, ei au fost deportaţi la Auschwitz. Acolo au murit, din cîte se atestă, circa 90% din evreii Clujului. Este o situaţie extrem de apăsătoare pentru istoria maghiară. Sigur că este o catastrofă de care sînt răspunzătoare nu doar aceste două popoare. Holocaustul este o problemă de natură europeană şi chiar mondială, pe care nu o putem înregistra cu placiditate. Din aceste motive, nu poţi să parcurgi lucrarea lui Andrei Klein spărgînd seminţe sau ascultînd muzică. Este o mărturie copleşitoare, răvăşitoare, care dă peste cap tot ce ştiai. Este una din lecturile care m-au marcat adînc şi m-au impresionat. Nu mai reuşeam să las cartea din mîini.

Aşadar Holocaustul este primul personaj al cărţii, de cea mai adîncă anvergură. Apoi sînt însă fiinţele care îl suportă. Sînt persoanele ca atare. Şi aici într-adevăr asistăm – cum spunea adineaori domnul Mile Lajos, consulul general al Ungariei – la o mare diversitate de caractere. Este stupefiant să vezi că sînt oameni care provin din aceeaşi familie, dar sînt complet diferiţi. Unul este escroc, altul e sufletist, unul e generos, altul e autoritar şi intransigent. Îi ţin laolaltă legăturile de sînge. Deşi ei de multe ori se ceartă, se detestă, se blestemă, sînt totuşi obligaţi de soartă să stea împreună. Este iarăşi o situaţie dramatică, sfîşietoare, să asişti din interior la zbuciumul unei familii. Pentru mine – şi cred că pentru multă lume – aceasta este o noutate absolută. Se ridică o cortină, ni se dezvăluie o realitate care înainte era privită pios. Unii poate intuiau din propriile trăiri cît de divizate pot fi familiile. Dar eu unul nu am avut această experienţă dintr-o lectură “oficializantă”. Era o temă tabu, care acum e sfîşiată şi ne lasă uluiţi: cruzimea cu care sînt dezvăluite realităţile aspre din interiorul familiei.

Şi lucrurile şocante nu se opresc aici. După ce supravieţuieşte la Auschwitz, după ce prezintă ororile de neînchipuit, inclusiv moartea părinţilor săi, uciderea atîtor oameni, fabrica unde se făcea săpun din cadavre, atrocităţile inimaginabile, pe care le descrie cu luciditate, cu realism, stăpînindu-şi emoţiile, pentru a reda totul cu precizie, cu fidelitate, Lea vine la Cluj. Aici ea e izbită de stalinism. Nu se insistă foarte mult pe asta în carte, dar sîntem în Clujul anilor 50, cînd 5 sau 6 sau 7 membri dintr-o familie dormeau pe jos, într-o singură cameră. Ne confruntăm cu sărăcia, cu foamea, cu frica de-a vorbi. După hitlerism, vine stalinismul – aceşti oameni trec, fără avertisment, de la un dezastru la altul!

Nemaiputînd rezista, Lea se hotărăşte să plece. Unde? La sora ei Mariska, în Israel. Şi aici intervine a treia oroare, care m-a şocat şi mai mult. În toate mărturiile despre aliya, pe care le-am citit pînă acum, plecarea în Israel e văzută ca atingerea scopului final, ca ajungerea în Paradis, pentru orice evreu care se respectă. Dar ce se întîmplă? Lea merge în Israel, la sora ei, şi acolo este depăşită de grozăvia pe care o întîlneşte. I se ia copilul, de către propria ei soră, nu i se mai permite să-şi vadă fetiţa, este ruptă de familia care i-a mai rămas, este trimisă să doarmă într-o magazie, într-o şură, lîngă cuşca cîinelui. Oamenii de la care s-ar fi aşteptat să primească iubire, de fapt o dispreţuiesc şi-i rezervă o condiţie de declasată. Cum se termină toate acestea? Se încheie prin sinuciderea Leei. Aşadar cineva care scapă de Hitler, cineva care scapă de Stalin, nu mai rezistă cînd ajunge în Israel! Tragedia familială este mai distrugătoare decît tragedia istorică. Eu aşa ceva n-am mai citit, n-am mai pomenit. Este o serie întreagă de mituri publice sfîşiate. Am spune că avem de-a face cu un romancier extraordinar. Dar apoi ne uităm mai bine şi vedem scrisorile efective. Constatăm că asta nu e roman, nu e artă, ci este viaţa adevărată. Existenţa reală poate uneori să depăşească ceea ce un romancier, un artist îşi propune să înfrumuseţeze, să facă mai dramatic. Viaţa e mai teribilă, în unele cazuri, decît arta.

Dar nici arta nu lipseşte! Spunea domnul consul Mile, pe bună dreptate, că această carte ne obligă să ne punem nişte întrebări, să ne gîndim cu care anume dintre personaje semănăm noi mai mult. Sîntem oare fratele generos şi sufletist? Sîntem sora autoritară şi arogantă? Sîntem unchiul crud şi cinic? Eu spun mai mult decît atît. Există personaje despre care nici nu ştim prea bine cum sînt cu adevărat. Iat-o pe Mariska, sora din Israel. Ea este un călău pentru Lea. Din cauza ei, probabil, implicit, se va ajunge la sinucidere. Dar tot Mariska îl primeşte pe nepotul Andrei cu mult drag, îi deschide drumurile în Israel, îl ajută economic. Cine este această Mariska? Este o femeie fără inimă? Este un zbir? Sau este, dimpotrivă, o rudă iubitoare? De multe ori, în sufletul unuia şi aceluiaşi om se pot întîlni sentimentele şi reacţiile cele mai divergente. Este ca în viaţa adevărată. Oamenii nu sînt albi sau negri. Ei sînt într-o zi aşa, în altă zi altfel. Ei se raportează într-un fel la unii, în alt fel la alţii. Sîntem imprevizibili şi avem acest grăunte de nebunie, care ne modifică şi ne face surprinzători.

Dincolo de tragedia, de natură continentală, a Holocaustului, dincolo de tragedia familială şi de cea personală, învăţăm aici despre faţa mereu surprinzătoare a individului, care se schimbă, astfel că avem dificultăţi în a-l cunoaşte şi a-l plasa într-un insectar. Însă noi nu sîntem insecte, pentru a fi catalogaţi. Putem fi aproximaţi, dar nu recunoscuţi, nu atestaţi cu precizie.

Avem aşadar şi latura artistică. Dar domnul Klein o admite şi eu îl confirm: nu avem de-a face cu un scriitor propriu-zis. El are ezitări stilistice, are căutări care nu totdeauna sînt izbutite. Cartea lui nu este în primul rînd o operă de artă. Însă este un document uman extraordinar. Vreau să afirm că trei mărturii de mare intensitate apasă asupra mea în mod de neşters. Întîmplător toate trei provin din sfera culturală maghiară. În primul rînd am în vedere capodopera lui Kertész Imre, autorul premiat cu Nobel, care s-a stins din viaţă ieri şi pe care noi tocmai l-am omagiat printr-un moment de reculegere. Despre cartea lui, Sorstalanság (Nedestinare), s-ar putea spune foarte multe lucruri. Întîlnim în ea o nouă imagine asupra Holocaustului, dintr-o perspectivă psihologică şi de mare complexitate estetică. A doua operă de artă care m-a răvăşit şi pe care cu siguranţă n-o voi uita este Fiul lui Saul, filmul care şi-a meritat Oscarul şi toate celelalte premii internaţionale cîştigate. Iar în planul documentului existenţial, chiar dacă nu este o lucrare strict beletristică, dar poate fi considerată şi aşa, este Lea. Povestea familiei mele, a cărei versiune în limba maghiară o lansăm aici.

Sînt onorat că am avut ocazia să exprim aceste gînduri. Mă bucur că domnul Andrei Klein ne-a dăruit o asemenea carte, pariul lui de-o viaţă, după 30 de ani de cînd a primit, ca moştenire, scrisorile unor oameni simpli, care ne povestesc în modul cel mai firesc despre lucrurile îngrozitoare care li se întîmplă. Vă felicit şi vă mulţumesc.

(Cluj, Muzeul de Artă, 1 aprilie 2016)

Despre cenzură (1)

Etichete

arhive, cenzura, cercetare, comunism, lansare de carte, Liliana Corobca, Ratio et revelatio

Mulțumesc pentru invitația care mi-a fost adresată. Mă bucur să fiu prezent la evenimentul organizat de Editura Ratio et Revelatio, care tipărește numai cărți elegante și consistente. Am văzut printre altele Eneida, recent publicată, așadar constat că se merge pe o linie clasică, inclusiv cu subiectul despre cenzură, care azi-mîine se va clasiciza. Mă bucur să o cunosc pe Liliana Corobca, autoarea cu care odinioară am corespondat, am schimbat cîteva cărți prin poștă, deși n-am apucat încă să ne întîlnim, să ne cunoaștem personal. Așadar bucuria mea e dublă azi.

Subiectul în sine, despre cenzură, este complex și delicat, chiar dacă poate da loc și la picanterii. Însă dacă ne transpunem cu gîndul în vremea aceea, adică în comunism, instituția cenzurii nu era deloc amuzantă. Dimpotrivă, ne cam umplea de fiori. Eu pot să spun că, din fericire, nu apucasem să debutez și nici nu credeam că voi publica în acele condiții. Se impusese un fel de ștachetă, foarte meschină, iar lumea nu prea sărea de pe trambulină, fiindcă dădea cu capul și oricum nu putea să se înalțe.

Aș vrea să-mi amintesc una din cronicile literare, apoi des citată, a lui Nicolae Manolescu, din 1991. Se referea la o carte de comentarii radiofonice a Monicăi Lovinescu și o definea pe autoare printr-un titlu foarte elocvent: Cel mai ascultat cronicar literar. Pînă la urmă aveam două personalități complementare. N. Manolescu era condeiul cel mai citit și cu autoritate estetică, din țară, în paginile revistei România literară. Monica Lovinescu dădea interfața de la Europa liberă, cu prestigiul profesional și de autoritate a judecăților de natură etică, din Occident. Comentatorul observa ceva interesant și o spunea în cronica sa: faptul că cei doi se completau. El, Manolescu, nu-și permitea să afirme pe șleau în publicistică anumite lucruri, nu depășea o graniță. Iar ceea ce el nu-și mai dădea voie să scrie, venea și completa Monica Lovinescu. Dar unde se afla oare limita? Scriitorul din țară avea libertatea deplină să analizeze universul interior al operelor pe care le comenta – romane, poezii, figuri de stil, simboluri livrești etc. -, dar îi era interzis (și o știa foarte limpede, ca atare nici nu încerca) să iasă din lumea literară, să se refere la realitățile sociale ale momentului, la grupări, la conflicte între scriitori, la politica partidului. Toate acestea îi erau automat blocate, lui și altora care ar fi vrut să le exprime pe față. Ceea ce el nu putea să spună, completa Monica Lovinescu în analiza cărților, dînd și aspectul social sau politic al problemei. Prin urmare frumoasa teorie cu arta pentru artă, care a fost vehiculată și îmbrățișată strîns de criticii literari și scriitorii de aici, ca un fel de stindard de apărare, în fața avalanșei politicului, era interesantă, ca strategie, dar era parțializantă. Lor nu li se permitea să spună mai mult decît ceea ce ținea de arta pură. Și atunci se abțineau. Iar apoi se prevalau de libertatea de-a nu spune nimic în plus. Era un mic joc pervers. Așa se face că realitățile sociale legate de literatura română – pentru că eu unul sînt literat și din direcția aceasta vin spre cartea pe care o prezentăm succint acum – erau complet neglijate. Iar cenzura ține de o realitate socială, a fenomenului literar din comunismul românesc.

Puțini s-au atins pînă acum de acest subiect. E interesant că îmi vin în minte tot cercetători oarecum din afara fenomenului, așadar nu scriitori, romancieri, poeți consacrați. Aceștia aveau cel mult izbucniri de indignare, de revoltă, de lamentări individuale. Exista obiceiul că, dacă erați prieteni, un exemplar ți-l dăruia autorul, care corecta cu pixul pe pagină, adăuga unele cuvinte, pentru a scoate în evidență ce anume ar fi vrut să publice și nu i s-a permis. Nu aveau decît această reacție izolată. Dar o tratare analitică și sumativă a fenomenului, din partea literaților, eu n-am prea văzut. Interesantă pe linia abordărilor de sociologie literară a fost Katherine Verdery, care a vorbit inclusiv despre protocronism și grupările de putere, coagularea cîmpurilor de forță din literatura română. Așadar o cercetătoare americană. Acum, mai recent, am găsit o carte groasă, mare, interesantă, publicată de Anneli Ute Gabanyi. Ea și-a strîns și a publicat la Iași, la editura universității, notele sale interne de la Europa liberă, pe care le-a elaborat timp de zeci de ani. Aici făcea o analiză, mai mult sau mai puțin confidențială, a realităților sociale din cultura română. Găsim și capitole interesante despre cenzură, jurnalista dădea seama despre problemele acesteia, pe măsură ce le întîlnea în presă, pentru școala lor de cercetare internă, unde se documentau jurnaliștii Europei libere pentru a-și scrie articolele.

Acum însă avem această abordare exclusivă pe cenzură (celelalte, pe care le-am amintit, erau doar tangențiale), în două volume: Instituția cenzurii comuniste în România. Despre ce este vorba? Autoarea a mers în Arhivele Naționale Istorice Centrale, a fotografiat documente (pentru că există și mulțumiri la adresa unei rude care i-a împrumutat aparatul foto, așa că știm cum se desfășura cercetarea), apoi le-a selectat. Sînt vreo 300 de documente, care se întind pe cîteva decenii, de pe la sfîrșitul anilor ‘40 și pînă în anii ‘80: de la înființarea cenzurii, devenită apoi Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor (DGPT), cu organigrama precisă, cine a fost șef, cine a fost șef de secție, care au fost lectorii etc. Problemele sînt dispuse oarecum ierarhic: de la documentele oficiale de înființare, prerogativele, structura și organizarea, raporturile cu alte instituții ale statului, relația capitală-provincie și pînă la portretul “specialistului” care se chinuie pe plantație, reconstruit din cioburi documentare. Vom vedea, în mod surprinzător, că cenzura nu era chiar atotputernică, fiindcă unii lucrători erau “furați” ca să fie trimiși șoferi pe la minister, sau secretare pe la ambasade. Șefii protestau că omul e calificat, nu se pot lipsi de el. Pe de altă parte, și cadrele înseși (găsim liste detaliate cu nume), sărmanele, trăgeau tare să-și termine liceul la seral. Unii deveneau chiar studenți, erau picați de profesori în sesiune, nu făceau față să presteze și la cenzură, să învețe și la facultate. Aveau o viață grea. Mai sînt și liste cu bolile de care sufereau. Te pomenești că aveau mustrări de conștiință, de-acolo dădeau în fandacsii și idiosincrazii, ca să nu mai vorbesc de bolile cardiovasculare și alte minunății, pe care ți le dă o asemenea meserie stresantă. Una peste alta, acum, cînd citim, constatăm că era o lume destul de măruntă. Am impresia că noi, stînd acasă și tremurînd și construindu-ne autocenzura, de care pomenise și N. Manolescu în articolul citat, vedeam dracul mai negru decît era.

Această carte ne dă oricum o perspectivă foarte interesantă: cenzura ne pîndea pe noi, iar acum am ajuns s-o pîndim noi pe ea… Ne uităm peste gard dincolo, așa cum și ea se binocla peste gardul literaturii. Și descoperim o lume destul de meschină. Dracul era mai inofensiv decît ni-l închipuiam. Erau oameni modești, simpli, mulți fără studii. Alții erau efectiv politruci. Sînt înduioșătoare cîteva autocritici și declarații înfocate: subsemnatul lector Cutare, recunosc că am citit doar 250 de pagini și mă angajez solemn să citesc chiar 300 de pagini luna viitoare. Mă gîndeam: eu cam cîte pagini parcurg lunar? Care e ritmul meu? Țin pasul cu un cenzor sau nu? Sigur că eu citesc nu ca să cenzurez, ci ca să mă informez și să mă formez. Dar aveau o latură hazlie jurămintele astea, prin care ei se angajau să lectureze mai mult luna următoare.

Nu puține sînt detaliile amuzante. La un moment dat, un șef scrupulos îl laudă pe cenzor și îl propune la premiul de 300 lei, pentru vigilență. Omul muncii a observat la ziar, în discursul rostit de tovarășul Gheorghe Gheorghiu-Dej, pe cînd se referea la Partidul Muncitoresc Român, că acesta avea rolul de CĂLĂU-ză a societății. Iată o situație absolut subversivă. Cum să fie, Doamne ferește, Partidul Muncitoresc Român CĂLĂU-za societății comuniste?! Nu doar greșeala de o singură literă, ci chiar despărțirea în silabe putea să prezinte pericol de stat.

Sau avem întîmplări care nu sînt greșeli de tipar, ci pur și simplu niște alăturări cu conotație ideologică. În viața culturală a Capitalei se constată că pe afișele de la cinematografe se creează o supărătoare îmbinare, cu efecte regretabile. (Aici fac o paranteză pentru a sublinia un detaliu elocvent. Ce fel de cinematografe aveam noi, la Cluj, pînă în ultimii ani ai comunismului? Erau “Republica”, “Victoria”, “Muncitoresc”, “23 August”, “Timpuri Noi”, “Steaua Roșie”. Gîndiți-vă dacă astea pot fi nume valabile de cinema, într-o lume normală. Era clar că pînă și la asemenea nuanțe se lucra cu scopul îndoctrinării.) D-apoi în anul 1961, cînd ia auziți ce putea să se întîmple. La cinematograful “Vasile Roaită” rula filmul Bufonul regelui, la “Const. David” – Cocoșatul, la “T. Vladimirescu” – Cîinele din mlaștină, la “16 Februarie” – Acțiunea Cobra, la “Grivița” – Moment periculos, la “Al. Sahia” – Omul cu două fețe, la “23 August” – O aventură în marea Caraibelor, la “Olga Bancic” – Pescuitori în ape tulburi, la “Al. Sahia și I.C. Frimu” – Escrocii, la “Sala Palatului R.P.R.” – Trecerea interzisă. Nu se poate, tovarăși, trebuie să luăm măsuri!

Iată că nu doar cenzura la literă conta pe atunci, ci și despărțirea în silabe (nu cumva să apară că Partidul e CĂLĂU-ză), ori contextul afișelor de cinema. Sînt de admirat acești bieți cenzori, care făceau surmenaj și depresie sentimentală sau crize de circulație sangvină pentru a-și îndeplini scrupulos datoria. Ne lipsesc poate specialiștii cenzurii, în ziua de azi, pe la multele edituri care scot pe bandă rulantă diverse subproducții.

Haidegăr ce părere are?

Etichete

amenintari, lansare de carte, mahala, Mircea Arman, scandal, Tribuna

Aud că ieri, la Cluj, lansările de carte au căpătat o nouă dimensiune intelectuală, de un subtil rafinament al dezbaterilor. În timp ce Cornel Nistorescu şi Andrei Marga îşi prezentau cîte un volum recent apărut, la Librăria Book Corner, în discuţie a apărut şi Mircea Arman, menajerul revistei Tribuna. Mai întîi el şi-a exprimat inteligenta opinie că fiecare ziarist care scrie lucruri imprecise ar trebui “să meargă la puşcărie, acolo unde îi este locul”. Patronul editurii Compania, Petru Romoşan – cu un trecut furtunos în culisele de idei ale culturii române – i-a ţinut hangul. În schimb alţii, printre care ziaristul Mihai Şoica, au fost de altă părere.

În această etapă a workshop-ului, sufletul gazetei culturale a izbucnit în injurii şi ameninţări împotriva jurnalistului: “Îţi arăt eu, eu fac culturism, am făcut box, ce ai putut scrie de mine, minciuni.Te aştept când ieşi”, “îţi sparg fălcile”. Ulterior s-a fălit cu forţa sa fizică invidiabilă: “ridic 180 de kilograme”.

Probabil că Heidegger ar fi fost mîndru să-l audă pe consilierul traducătorului său pe româneşte. Nu ştiu de ce scriitori ca Alexandru Vlad ori Vasile Gogea au simţit nevoia de-a legitima cu prezenţa lor asemenea şuste de bodegă mică, rău famată. Pesemne pîndeau ziua cînd Clujul va fi proclamat capitală culturală europeană.

Întîlnire în jurul lui Dante

Etichete

Angela Ion, Bucuresti, Dante, Divina Comedie, Franco Palmieri, Gaudeamus, intilnire culturala, lansare de carte, Laszlo Alexandru, Mara Chiritescu, Ovidiu Pecican

Asociaţia Culturală “Amicii lui Pavese” anunţă, în cadrul Tîrgului Internaţional “Gaudeamus” Bucureşti, o întîlnire în jurul lui Dante Alighieri, sîmbătă, 23 noiembrie, ora 11, la Bursa de contact.

Vor fi lansate volumele Incantati dalla Commedia de Franco Palmieri, A revedea stelele. Contribuţii la studiul operei lui Dante de Laszlo Alexandru, Per la selva oscura. Dante parlato de Laszlo Alexandru-Ovidiu Pecican, illustrazioni di Alexandru Pecican, con una presentazione di Patrizio Trequattrini. Invitaţi: Franco Palmieri şi Laszlo Alexandru.

Vor fi citite pasaje din Divina Comedie de doamna Angela Ion, actriţă la teatrul Odeon, şi de regizorul Franco Palmieri. Vor fi degustate specialităţi de vin “Dolcetto”, produs şi de familia lui Giulio Einaudi la San Giacomo, şi alte specialităţi de ciocolată piemonteză la standul Asociaţiei.

Lansări de carte

Etichete

Biblioteca "Octavian Goga" Cluj, Cristian Ivanes, Dante, lansare de carte, Ovidiu Pecican, tutti frutti

Biblioteca Judeţeană “Octavian Goga” Cluj vă invită la o “Întîlnire cu scriitorul Laszlo Alexandru”. Cu acest prilej vor fi lansate volumele: A revedea stelele – contribuţii la studiul operei lui Dante şi Tutti frutti. În cadrul manifestării vor lua cuvîntul dr. Ovidiu Pecican – profesor universitar, scriitor; dr. Cristian Ivaneş – profesor, jurnalist; dr. Laszlo Alexandru – profesor, scriitor.

Publicul va asculta un recital vocal-instrumental susţinut de conf. univ. dr. Cornelia Cuteanu şi studentul Alexandru Suciu, de la Academia de Muzică “Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca.

Evenimentul va avea loc joi, 14 noiembrie 2013, ora 16,30, în Sala Media, et. 7, Sediul Central, Calea Dorobanţilor, nr.104.

În prezenţa autorului

Etichete

Andrei Marga, Apocalipsa, autor, lansare de carte, paranoia, Sfintul Ioan

Paranoia lansărilor de carte patronate de Andrei Marga. Încă de anul trecut, din noiembrie, se anunţa pe site-ul ICR prezentarea Apocalipsei lui Ioan, tradusă de Cristian Bădiliță. “La eveniment, alături de autor, vor participa ÎPS Virgil Bercea, Episcop greco-catolic de Oradea, Andrei Marga, Președintele Institutul Cultural Român, și Nicolae Brînzea, Secretar General al aceleiași instituții”.

O fi ajuns şi Sfîntul Ioan, autorul Apocalipsei, să zică două vorbe la lansare?

Razzar

Etichete

Alexandru Pecican, lansare de carte, Ovidiu Pecican, Razzar

Vă invit la lansare de carte.