Etichete
Andrei Klein, Cluj, evrei, Holocaust, lansare de carte, marturie
Tisztelt közönség, örvendek hogy Önöknek tudok szólni, de most viszont románul fogok tovább beszélni. Aş vrea să mă adresez tuturor, ca să nu fie frustrat publicul de limbă română care e prezent aici. Cred că, dintre spectatorii de faţă, majoritatea cunoaşte oricum româna, chiar dacă poate cu unele ezitări. Posso parlare anche in italiano. Şi apoi îl vom ruga pe domnul Klein să ne vorbească în ivrit, pentru a acoperi toate palierele. Lăsînd gluma la o parte, consider că se impune această întîlnire poliglotă, pentru prezentarea versiunii maghiare a unei cărţi de excepţie. Însăşi tema abordată pe parcursul volumului se referă la o situaţie complexă, o apăsare, o pată internaţională.
Trebuie să spun că pe mine m-a frapat, întîi de toate, personajul principal din cartea aceasta, şi anume Holocaustul. Noi lansăm o scriere care vorbeşte despre Holocaust, despre soarta unor evrei din Cluj, care au avut o viaţă tragică şi absolut neaşteptată pentru ei înşişi. Sînt oameni simpli, cu puţine studii, cu doar cîteva clase absolvite, cu meserii manuale, care s-au pomenit confruntaţi cu izbitura istoriei. Unii, mai precis părinţii domnului Klein, şi-au căutat refugiul, scăparea, dincolo de graniţă, în România. Acolo au fost prinşi, arestaţi, pentru singura vină de-a fi evrei, pentru nimic altceva. Au fost deportaţi în Transnistria, unde pe mulţi i-au văzut pierind în jurul lor. A fost o întîmplare că, acolo unde alţii au murit, ei s-au pomenit cu viaţa apărînd lîngă ei, anume tocmai cu cel care ne stă azi în faţă, autorul cărţii, care s-a născut în lagăr. (A fost un miracol că, printre atîtea morţi, au fost şi cîteva naşteri – după cum s-a amintit, există în total patru oameni care s-au născut în lagărul din Moghilev, Transnistria, şi mai trăiesc azi.) Aşadar avem de-a face cu un eveniment tragic din trecut, care a fost asumat, în mod oficial, a fost recunoscut de statul român şi azi se studiază în şcolile noastre.
Pe de altă parte, o pată la fel de urîtă apasă şi pe cealaltă memorie, de limbă maghiară. Restul familiei domnului Klein a rămas la Cluj, nu s-a refugiat în România. Ei au fost adunaţi, pe neaşteptate, şi în decurs de două săptămîni, în luna mai şi începutul lunii iunie 1944, au fost închişi într-un lagăr de la Fabrica de Cărămidă. Despre asta poate ne va spune mai pe îndelete domnul profesor Tibori Szabó Zoltán, un specialist care a scris o carte importantă pe această temă şi care va vorbi după mine. De-acolo, din lagărul improvizat, nu departe de centrul Clujului, ei au fost deportaţi la Auschwitz. Acolo au murit, din cîte se atestă, circa 90% din evreii Clujului. Este o situaţie extrem de apăsătoare pentru istoria maghiară. Sigur că este o catastrofă de care sînt răspunzătoare nu doar aceste două popoare. Holocaustul este o problemă de natură europeană şi chiar mondială, pe care nu o putem înregistra cu placiditate. Din aceste motive, nu poţi să parcurgi lucrarea lui Andrei Klein spărgînd seminţe sau ascultînd muzică. Este o mărturie copleşitoare, răvăşitoare, care dă peste cap tot ce ştiai. Este una din lecturile care m-au marcat adînc şi m-au impresionat. Nu mai reuşeam să las cartea din mîini.
Aşadar Holocaustul este primul personaj al cărţii, de cea mai adîncă anvergură. Apoi sînt însă fiinţele care îl suportă. Sînt persoanele ca atare. Şi aici într-adevăr asistăm – cum spunea adineaori domnul Mile Lajos, consulul general al Ungariei – la o mare diversitate de caractere. Este stupefiant să vezi că sînt oameni care provin din aceeaşi familie, dar sînt complet diferiţi. Unul este escroc, altul e sufletist, unul e generos, altul e autoritar şi intransigent. Îi ţin laolaltă legăturile de sînge. Deşi ei de multe ori se ceartă, se detestă, se blestemă, sînt totuşi obligaţi de soartă să stea împreună. Este iarăşi o situaţie dramatică, sfîşietoare, să asişti din interior la zbuciumul unei familii. Pentru mine – şi cred că pentru multă lume – aceasta este o noutate absolută. Se ridică o cortină, ni se dezvăluie o realitate care înainte era privită pios. Unii poate intuiau din propriile trăiri cît de divizate pot fi familiile. Dar eu unul nu am avut această experienţă dintr-o lectură “oficializantă”. Era o temă tabu, care acum e sfîşiată şi ne lasă uluiţi: cruzimea cu care sînt dezvăluite realităţile aspre din interiorul familiei.
Şi lucrurile şocante nu se opresc aici. După ce supravieţuieşte la Auschwitz, după ce prezintă ororile de neînchipuit, inclusiv moartea părinţilor săi, uciderea atîtor oameni, fabrica unde se făcea săpun din cadavre, atrocităţile inimaginabile, pe care le descrie cu luciditate, cu realism, stăpînindu-şi emoţiile, pentru a reda totul cu precizie, cu fidelitate, Lea vine la Cluj. Aici ea e izbită de stalinism. Nu se insistă foarte mult pe asta în carte, dar sîntem în Clujul anilor 50, cînd 5 sau 6 sau 7 membri dintr-o familie dormeau pe jos, într-o singură cameră. Ne confruntăm cu sărăcia, cu foamea, cu frica de-a vorbi. După hitlerism, vine stalinismul – aceşti oameni trec, fără avertisment, de la un dezastru la altul!
Nemaiputînd rezista, Lea se hotărăşte să plece. Unde? La sora ei Mariska, în Israel. Şi aici intervine a treia oroare, care m-a şocat şi mai mult. În toate mărturiile despre aliya, pe care le-am citit pînă acum, plecarea în Israel e văzută ca atingerea scopului final, ca ajungerea în Paradis, pentru orice evreu care se respectă. Dar ce se întîmplă? Lea merge în Israel, la sora ei, şi acolo este depăşită de grozăvia pe care o întîlneşte. I se ia copilul, de către propria ei soră, nu i se mai permite să-şi vadă fetiţa, este ruptă de familia care i-a mai rămas, este trimisă să doarmă într-o magazie, într-o şură, lîngă cuşca cîinelui. Oamenii de la care s-ar fi aşteptat să primească iubire, de fapt o dispreţuiesc şi-i rezervă o condiţie de declasată. Cum se termină toate acestea? Se încheie prin sinuciderea Leei. Aşadar cineva care scapă de Hitler, cineva care scapă de Stalin, nu mai rezistă cînd ajunge în Israel! Tragedia familială este mai distrugătoare decît tragedia istorică. Eu aşa ceva n-am mai citit, n-am mai pomenit. Este o serie întreagă de mituri publice sfîşiate. Am spune că avem de-a face cu un romancier extraordinar. Dar apoi ne uităm mai bine şi vedem scrisorile efective. Constatăm că asta nu e roman, nu e artă, ci este viaţa adevărată. Existenţa reală poate uneori să depăşească ceea ce un romancier, un artist îşi propune să înfrumuseţeze, să facă mai dramatic. Viaţa e mai teribilă, în unele cazuri, decît arta.
Dar nici arta nu lipseşte! Spunea domnul consul Mile, pe bună dreptate, că această carte ne obligă să ne punem nişte întrebări, să ne gîndim cu care anume dintre personaje semănăm noi mai mult. Sîntem oare fratele generos şi sufletist? Sîntem sora autoritară şi arogantă? Sîntem unchiul crud şi cinic? Eu spun mai mult decît atît. Există personaje despre care nici nu ştim prea bine cum sînt cu adevărat. Iat-o pe Mariska, sora din Israel. Ea este un călău pentru Lea. Din cauza ei, probabil, implicit, se va ajunge la sinucidere. Dar tot Mariska îl primeşte pe nepotul Andrei cu mult drag, îi deschide drumurile în Israel, îl ajută economic. Cine este această Mariska? Este o femeie fără inimă? Este un zbir? Sau este, dimpotrivă, o rudă iubitoare? De multe ori, în sufletul unuia şi aceluiaşi om se pot întîlni sentimentele şi reacţiile cele mai divergente. Este ca în viaţa adevărată. Oamenii nu sînt albi sau negri. Ei sînt într-o zi aşa, în altă zi altfel. Ei se raportează într-un fel la unii, în alt fel la alţii. Sîntem imprevizibili şi avem acest grăunte de nebunie, care ne modifică şi ne face surprinzători.
Dincolo de tragedia, de natură continentală, a Holocaustului, dincolo de tragedia familială şi de cea personală, învăţăm aici despre faţa mereu surprinzătoare a individului, care se schimbă, astfel că avem dificultăţi în a-l cunoaşte şi a-l plasa într-un insectar. Însă noi nu sîntem insecte, pentru a fi catalogaţi. Putem fi aproximaţi, dar nu recunoscuţi, nu atestaţi cu precizie.
Avem aşadar şi latura artistică. Dar domnul Klein o admite şi eu îl confirm: nu avem de-a face cu un scriitor propriu-zis. El are ezitări stilistice, are căutări care nu totdeauna sînt izbutite. Cartea lui nu este în primul rînd o operă de artă. Însă este un document uman extraordinar. Vreau să afirm că trei mărturii de mare intensitate apasă asupra mea în mod de neşters. Întîmplător toate trei provin din sfera culturală maghiară. În primul rînd am în vedere capodopera lui Kertész Imre, autorul premiat cu Nobel, care s-a stins din viaţă ieri şi pe care noi tocmai l-am omagiat printr-un moment de reculegere. Despre cartea lui, Sorstalanság (Nedestinare), s-ar putea spune foarte multe lucruri. Întîlnim în ea o nouă imagine asupra Holocaustului, dintr-o perspectivă psihologică şi de mare complexitate estetică. A doua operă de artă care m-a răvăşit şi pe care cu siguranţă n-o voi uita este Fiul lui Saul, filmul care şi-a meritat Oscarul şi toate celelalte premii internaţionale cîştigate. Iar în planul documentului existenţial, chiar dacă nu este o lucrare strict beletristică, dar poate fi considerată şi aşa, este Lea. Povestea familiei mele, a cărei versiune în limba maghiară o lansăm aici.
Sînt onorat că am avut ocazia să exprim aceste gînduri. Mă bucur că domnul Andrei Klein ne-a dăruit o asemenea carte, pariul lui de-o viaţă, după 30 de ani de cînd a primit, ca moştenire, scrisorile unor oameni simpli, care ne povestesc în modul cel mai firesc despre lucrurile îngrozitoare care li se întîmplă. Vă felicit şi vă mulţumesc.
(Cluj, Muzeul de Artă, 1 aprilie 2016)
