Cum vede Noe lumea?

Etichete

Alain De Botton, Biblia, imaginatie, imagine, Marcel Proust, Noe, privire

Cel mai compătimit personaj biblic al lui Proust, în prima copilărie, a fost Noe. Ce tristeţe să stai încuiat cu zilele într-o arcă şi să nu vezi în jurul tău decît apele! Mai tîrziu, cînd tînărul s-a confruntat cu perioade lungi de boală, care l-au obligat să nu iasă din încăperea lui, a înţeles că de fapt Noe a fost un om fericit. Lumea poate fi mult mai bine văzută şi înţeleasă nu atunci cînd o priveşti, ci atunci cînd imaginile exterioare, percepute de ochii tăi, sînt ulterior îmbogăţite de creierul tău, care le interpretează.

“După ce ne-am uitat la un munte, dacă ne închidem pleoapele şi ne concentrăm pe scena dinăuntru, sîntem călăuziţi spre cele mai importante detalii, masa de informaţii vizuale e interpretată, iar trăsăturile frapante ale muntelui sînt identificate: piscurile sale de granit, zimţii săi de gheaţă, ceaţa care pluteşte deasupra liniei copacilor; detalii pe care mai înainte probabil că le-am văzut, dar nu neapărat le-am observat.

Deşi Noe avea şase sute de ani cînd Dumnezeu a scufundat lumea sub ape şi ar fi avut destulă vreme să se uite împrejur, faptul că toate erau acolo, mereu în cîmpul său vizual, nu l-ar fi îndemnat să recreeze lucrurile pe dinăuntru. Ce sens avea să examineze îndeaproape un tufiş, cu ochii minţii, cînd avea o mare varietate fizică de tufişuri la îndemînă?

Ce mult s-au schimbat lucrurile după două săptămîni petrecute în Arcă, atunci cînd, meditînd cu nostalgie la vechile împrejurimi şi neputînd să le mai vadă, Noe a început desigur să se concentreze pe amintirea tufişurilor, a copacilor şi a munţilor şi astfel, pentru prima dată în viaţa lui de şase sute de ani, a început să le vadă cum trebuie.

Asta înseamnă că dacă avem ceva prezent fizic alături de noi, ne găsim departe de circumstanţele ideale pentru a-l remarca. Prezenţa poate fi, de fapt, tocmai elementul care ne încurajează să ignorăm sau să neglijăm, fiindcă simţim că ne-am îndeplinit obligaţia prin simplul contact vizual” (Alain De Botton, How Proust Can Change Your Life).

Reclame

Precauţia şi disoluţia

Etichete

arhive, colaboratori, Dorin Tudoran, Gabriel Andreescu, imagine, scriitori, Securitate

Într-o postare pe blog, fostul disident Dorin Tudoran se pronunţă şi pe marginea noii apariţii editoriale bucureştene de la Virgin Records: “Nu am citit integral cartea lui Gabriel Andreescu. Am citit doar cîteva dintre analizele cuprinse în ea. Nu m-au convins și i-am spus de ce. Sunt cu totul în favoarea precauției, a scormonirii și verificării fiecărui detaliu, înainte de a așterne pe hîrtie o concluzie. Aceste dosare cuprind capcane extrem de dificile chiar pentru cercetători reputați. / Ce mi se pare periculos este să răspunzi unui exces de zel (real sau mai greu de dovedit) cu un alt exces de zel. Salut precauția, dar resping disoluția. Acolo unde, din dorința introducerii tuturor nuanțelor necesare, spre a nu nedreptăți un om, culorile complementare ucid culoarea fundamentală, se produce disoluția subiectului”.

Combate adînc, monşer.

Iarăşi despre Gabriel Andreescu (3)

Etichete

Adrian Marino, arhive, colaboratori, Flori Balanescu, Gabriel Andreescu, imagine, Paul Goma, scriitori, Securitate

Dacă asupra faptelor consemnate în dosarele Securităţii cei care efectiv le-au văzut nu ezită să se pună de-acord, distanţele se lăţesc spre antipozi atunci cînd se ajunge la interpretarea lor. Gabriel Andreescu le comunică fără a clipi cititorilor că a identificat “eforturile dramatice ale lui Adrian Marino de a da un sens superior existenţei”. Nici mai mult, nici mai puţin.

De cealaltă parte, Flori Bălănescu e mai nuanţată: “Ce ne spun toate acestea: că este imposibil ca Adrian Marino să fi fost antrenat în jocurile Securităţii fără voia sau ştirea sa. (…) Nu am posibilitatea să evaluez în ce măsură Adrian Marino prin calitatea sa de colaborator al Securităţii a afectat persoana lui Paul Goma, a celor cu care a venit în contact sau situaţia familiei sale, deoarece nu am citit note informative sau măcar note redactate de ofiţerul de legătură pe seama lui Goma. Dar este cert că a fost folosit de Securitate. La acest nivel ierarhic nu mai pot apărea nume de umplutură, doar pentru îndeplinirea planului de către securimea măruntă. (…) Eu nu cred, precum Gabriel Andreescu, în redefinirea graduală a categoriei informator/colaborator: cîte fapte şi cîtă greutate (şi cine, după ce măsuri cîntăreşte) a acestor fapte să fie puse în contul cuiva – care e clar că a vizitat des Securitatea? În ciuda documentării şi subtilităţilor de interpretare, cîteva lucruri sînt încă valabile: 1. Adrian Marino a fost colaborator al Securităţii şi pentru aceasta chiar nu este nevoie să citim angajamentul semnat; 2. Nu se putea face ‘turism’ cultural şi/sau profesional înainte de 1989 fără ca Securitatea să îi aibă la mînă, cum se spune, cu ceva pe cei vizaţi (cazurile care scapă acestei reguli sînt rare şi foarte speciale, iar trecerile peste frontieră au fost una, maxim două). Altfel, nu mai vorbim despre un regim politic totalitar în care cetăţenii nu deţineau paşaport, ci îl primeau în condiţii speciale de la Ministerul de Interne.”

Atunci cînd doi cercetători se revendică de la aceleaşi documente studiate, dar ajung la rezultate sensibil diferite, de nu chiar contradictorii, este limpede că avem o problemă. Constatăm că nu frecventarea ori nefrecventarea arhivelor este în chestiune, ci buna-credinţă sau lipsa ei, în transmiterea situaţiei de la faţa locului. De altfel Gabriel Andreescu şi-a punctat cu dezinvoltură metoda, în preambulul cărţii: “acumularea de detalii, asociate cu citate, distruge şi fluenţa textului, şi capacitatea de a comunica sensul celor investigate. Soluţia aleasă după multe încercări a fost să sintetizez ideile documentelor şi să le confirm cu citate plasate ca note de final” (p. 16).

Sintezele pe care Gabriel Andreescu le aplică documentelor studiate sînt atît de originale încît nimeni nu i le mai confirmă. Ca la el, la nimenea! Iar apoi vin citatele, care trebuie să-i susţină cu orice preţ metoda “Nufărul”. Şi astfel – vorbindu-ni-se despre Manipularea Arhivei Securităţii – asistăm la una dintre cele mai stupefiante manipulări din viaţa publică postdecembristă.

Iarăşi despre Gabriel Andreescu (2)

Etichete

Adrian Marino, arhive, colaboratori, Flori Balanescu, Gabriel Andreescu, imagine, Paul Goma, scriitori, Securitate

Un lucru asupra căruia ambii cad de acord este că n-au găsit un angajament formal de colaborare cu Securitatea, semnat de Adrian Marino. Un alt aspect asupra căruia cei doi concordă este că hermeneutul clujean a prestat diverse servicii poliţiei secrete, sub numele de cod “Brătescu” şi “Bratosin”. Flori Bălănescu adaugă şi detaliul important că, în amplul dosar de urmărire informativă a lui Paul Goma, pe care ea l-a consultat, n-a aflat note semnate sau rezumate de Brătescu/Bratosin. Dar atunci ce-a găsit? Ei bine, instrucţiuni limpezi ale diverselor eşaloane, care prevedeau pilotarea operativă a unor scriitori în vederea influenţării lui Paul Goma, sau a diluării poziţiilor sale protestatare din Occident.

Astfel, în “Nota de măsuri” din 14 februarie 1978, informatorii “Valeria”, “Bogdan”, “Braşoveanu” şi “Brătescu” urmau a fi dirijaţi în cercurile literare conduse de Sanda Stolojan şi Monica Lovinescu, “pentru lansarea unor date şi versiuni din care să rezulte rolul şi intenţiile lui Paul Goma de ‘a se face exponentul exilului românesc’”. La 14 nov. 1978 este consemnată într-o “Notă” de patru pagini întîlnirea de la Paris a lui Paul Goma cu Victor Frunză şi “cu criticul literar Adrian Marino de la Cluj”. Acelaşi autor apare consemnat în documentele Securităţii cu specificarea: “Adrian Marino – scriitor în atenţia UM 0920, pînă de curînd la ISJ Cluj”, cu explicaţia că acea unitate militară era Direcţia de Contrainformaţii Externe, sub comanda generalului Mihai Caraman. În planul de măsuri din 29 ian. 1979, este prevăzută “determinarea unor intelectuali români de prestigiu care, cu prilejul deplasărilor ce le fac în străinătate pentru motive de serviciu sau personale, să acorde comunităţilor româneşti sprijin direct în organizarea unor acţiuni culturale care să combată afirmaţiile calomnioase făcute de PAUL GOMA presei occidentale. În acest scop vom folosi pe următoarele persoane: AUREL MARTIN, DAN GRIGORESCU, ADRIAN MARINO, MUNTEANU ROMUL, BERCIU ŞTEFAN, DINU GIURESCU. Se va continua selecţionarea şi a altor persoane”. Inutil să precizez că dincolo, în cartea lui Gabriel Andreescu, nu se insistă pe asemenea detalii.

Iarăşi despre Gabriel Andreescu (1)

Etichete

Adrian Marino, arhive, colaboratori, Flori Balanescu, Gabriel Andreescu, imagine, Paul Goma, scriitori, Securitate

Cartea publicată recent de Gabriel Andreescu, prin care se încearcă inocentarea unor intelectuali de frunte ce-au colaborat cu Securitatea, nu trece neobservată. Ipotezele triste, care contrazic opiniile altor disidenţi anticomunişti ori pe ale altor cercetători ai arhivelor secrete, stîrnesc noi ecouri. În numărul pe februarie 2013 al revistei ieşene Timpul, Flori Bălănescu îi dedică două pagini mari dintr-o intervenţie anunţată cu continuare.

E notorie fervoarea cu care Flori Bălănescu l-a susţinut în ultimii ani – chiar şi împotriva evidenţelor frapante – pe Paul Goma. Partizanatul ei sans rivages i-a prilejuit măcar o bună cunoaştere a prozatorului parizian, a scrierilor sale, cît şi a relaţiilor de culise, a înfruntărilor sau complicităţilor cu regimul comunist. Cercetătoarea şi-a adunat informaţiile din domeniul public, din cărţile şi articolele publicate, dar şi din arhiva CNSAS. Avem aşadar situaţia privilegiată cînd un alt frecventator al documentelor secrete vine să compare ce-a văzut cu ochii săi şi ce anume ne povesteşte Gabriel Andreescu, în volumul publicat la Polirom. Rezultatele confruntării sînt edificatoare.

Lupta cu umbra (2)

Etichete

amintiri, arhive, colaboratori, Gabriel Andreescu, imagine, Mihai Botez, scriitori, Securitate

Gabriel Andreescu persistă în meşteşugul răstălmăcirii mele, scriind imperturbabil în cartea sa: “Motivat de reproşul (legitim) al asocierii lui Botez cu guvernarea PDSR, pe care o reprezenta la New York şi ulterior la Washington, italienistul din Cluj a ajuns să promoveze susţineri imunde precum implicarea lui Botez în spălarea banilor murdari ai Securităţii şi chiar a pus pe umerii fostului disident anticeauşist adeziunea nonşalantă ‘la politica de violenţe minereşti a lui Ion Iliescu’ (Laszlo Alexandru, Amintiri cu cîntec). Nu am reuşit să găsesc un singur document care să probeze susţinerea mineriadelor de către Mihai Botez” (p. 213-214 nota).

Cum stau lucrurile în această situaţie? Să facem un pas îndărăt şi să plasăm evenimentele în ordine cronologică, pentru a le înţelege dedesubturile. În cadrul unui discurs ţinut în Congresul de la Washington, în anul 1995, David B. Funderburk, fost ambasador american la Bucureşti, făcea o panoramă nuanţată asupra situaţiei româneşti, arătînd printre altele: “Degradarea economică, morală şi spirituală pricinuită de comunism a avut consecinţe enorme şi îi va urmări pe români generaţii întregi. Vechii comunişti sînt tot la putere, sub un nume diferit, însă ţara a făcut eforturi să se apropie de Statele Unite şi să se integreze în lumea Vestului”. În încheierea intervenţiei, diplomatul lansa un apel arătînd că “este timpul să sprijinim poporul României. Trebuie să-i susţinem pe adevăraţii democraţi, în eforturile lor de democratizare a ţării, precum şi în procesul de privatizare, pentru a o apropia de Statele Unite şi de Occident”.

Mihai Botez, purtătorul de servietă al lui Iliescu, s-a şifonat de realităţile prezentate – altminteri cu multă diplomaţie – de colegul american şi-a înhăţat stiloul pentru o replică perfidă. “Ca ambasador, nu veţi fi surprins că pentru ambasadorul României în Statele Unite este dificil să vă împărtăşească toate opiniile, mai ales pe acelea privind evoluţia noii Românii democratice în perioada post-1989. Însă ca fost disident anticomunist, refugiat politic în Statele Unite şi într-o vreme rezident permanent în S.U.A., am învăţat să respect punctele de vedere la care nu subscriu în întregime”. Fostul activist pentru drepturile omului îşi azvîrlea pe talgerul cîntarului întregul prestigiu personal, pentru a înfrumuseţa realităţile româneşti, abia devastate de un şir de mineriade: “în spiritul adevăratei democraţii, pe mine personal nu mă tulbură la fel de mult pe cît pare să vă tulbure pe dumneavoastră situaţia normală că nu toţi cei aleşi ne împărtăşesc propriile valori şi deci establishment-ul politic în tranziţie are membri diferiţi de noi înşine” (pentru întreaga discuţie vezi Cei doi ambasadori, în volumul meu Între Icar şi Anteu, 1996, p. 96-100).

Pe urmele acestui schimb de opinii difuzate de presă, mi-am permis să conchid că Mihai Botez s-a făcut complice “la politica de violenţe minereşti a lui Ion Iliescu”, prin faptul că şi-a spălat patronul în ochii cancelariilor occidentale. Replica lui Gabriel Andreescu, despre faptul că el n-a găsit nici “un singur document care să probeze susţinerea mineriadelor de către Mihai Botez” nu e în chestie. Ar fi de prisos să-i explic filosofului disidenţei ponderea gesturilor de culise şi a manevrelor diplomatice, în stare să depăşească efectele cuvîntului tipărit, ale gestului deschis asumat.

Deocamdată constat că eu le reamintesc cititorilor impactul unei campanii de presă de-acum aproape două decenii, iar avocatul turnătorilor mă acuză de “colportare”. Eu analizez o poziţie politică de ansamblu, a unui disident răspopit, iar avocatul turnătorilor mă ia la bani mărunţi, căutîndu-mă la litera textului. Acesta e Gabriel Andreescu. Îl întrebi cît e ceasul şi el te-acuză că umbli în blugi. N-are decît să-şi servească ipocriziile flambate la alte mese, la alte ospeţe. Involuţia lui zgomotoasă, din adversar al serviciilor secrete în partizan al instrumentelor oculte echivalează cu o dezgustătoare decepţie.

Lupta cu umbra (1)

Etichete

amintiri, arhive, colaboratori, Gabriel Andreescu, imagine, Mihai Botez, Nicolae Manolescu, scriitori, Securitate

O altă ţintă a estetizărilor lui Gabriel Andreescu e fostul disident Mihai Botez, trecut cu arme şi bagaje, după decembrie 1989, în tabăra lui Ion Iliescu. Am avut de cîteva ori, de-a lungul anilor, prilejul să-mi exprim în scris părerea despre fostul ambasador al României la Washington, preocupat să dilueze în ochii Occidentului actele de violenţă publică ale patronului său politic. Între esenţa opiniilor mele şi felul cum sînt ele (re)aduse azi la cunoştinţa publicului de către G. Andreescu, om însetat de lecturi corecte şi obiective, se cască o prăpastie.

Ziceam aşa (în volumul Între Icar şi Anteu, Dacia, 1996, p. 96): “Nu mă număr printre aceia care, poate, au exultat aflînd din ziarul Ziua că Mihai Botez ar fi fost un colaborator al Securităţii şi că se ocupa cu spălarea banilor murdari ai ocultei instituţii tocmai în America. Nu m-au convins aceste acuzaţii deoarece prezentau două mari carenţe: lipsa de probe şi momentul delicat (ca să folosesc un eufemism) în care a fost declanşată campania. Consider că zilele imediat următoare încetării din viaţă a fostului disident trebuiau respectate de toată lumea, cu o minimă decenţă şi pioşenie”. După aceea am trecut la analiza vicleniilor lamentabile, la care s-a pretat în scris Mihai Botez pentru a-l înfrumuseţa pe Iliescu.

Într-un eseu polemic (Amintiri cu cîntec, 2009) m-am delimitat de memorialistica părtinitoare a lui Nicolae Manolescu la adresa amicilor săi Ivasiuc şi Botez. Am reamintit cîteva opţiuni şi intervenţii echivoce ale acestora. În concluzii am temperat viziunea fals-catastrofală a scriitorului de la România literară: “Îndurerata lamentaţie finală a lui Nicolae Manolescu, din însemnările lui memorialistice (‘Unul dintre cei mai importanţi disidenţi români este astăzi aproape uitat’), rămîne mai curînd lipsită de acoperire. După decesul aceluia, survenit în 1995, au vuit ziarele că fostul disident anticeauşist devenise colaborator al Securităţii şi că se ocupa cu spălarea banilor murdari ai ocultei instituţii, pe continentul american. Şi totuşi, pînă la epifania dejecţiilor camuflate prin arhivele explozive, o şcoală generală din Bucureşti poartă, în zilele noastre, numele lui Mihai Botez”.

Ce pricepe Gabriel Andreescu de-aici? “Fantasma recrutării lui Botez de către Securitate a fost colportată şi de Laszlo Alexandru” (p. 213, nota). A reaminti publicului un scandal de presă răsunător şi a-i informa pe cititori (fără a lua poziţie în favoarea sau împotriva ştirii, pînă la apariţia de noi dovezi) echivalează cu o… “colportare”?! Mă lasă rece dovezile de rea-credinţă cu care sînt tratat. Dar mă indispun eforturile de falsificare a gîndurilor mele.

Copite de la Gabriel Andreescu (7)

Etichete

arhive, colaboratori, comunism, Gabriel Andreescu, imagine, Nicolae Balotă, scriitori, Securitate

Există şi mărturia unui scriitor care, cu cîteva decenii înainte ca “Someşan” să fie deconspirat, i-a intuit culisele abisale şi s-a ferit de el cu prudenţă. Cum rezolvă G. Andreescu acest impas etic, ce-i contrazice toată schelăria cărţii? El mimează imparţialitatea şi ne oferă citatul cu pricina din I.D. Sîrbu. Doar că îl amputează… Îşi propune să evidenţieze demersul – vorba vine – resentimentar al prozatorului, aşa că îi redă pasajele tipic sarcastice. În schimb i le elimină pe cele practic-concluzive (marcate mai jos cu bolduri): “Balotă, de care nu am încetat să mă interesez în acei ani, a trecut cu nota zece [puşcăria – n. L.A.], după cîte ştiu: a fost demn, excelent dascăl de celule, nu i se atribuie nici un moment de slăbiciune sau laşitate. Ca după ieşire să devină un hămesit al parvenirii şi gloriei şi un total lipsit de scrupule ipochimen al tuturor concesiilor. Şi-a pierdut caracterul, dacă aşa ceva se poate pierde. Căsătoria cu Bianca (o poşetă plină de calcule şi vanităţi) l-a împlinit, ajunsese atît de oficial (…) încît la Paris, unde am stat la acelaşi Cămin popesc, eu discutam cu ei ca şi cu Ion Brad sau Mihnea. Adică prudent, circumspect, gura bate curu” (vezi p. 117).

Am prezentat aici o singură situaţie, vizînd opinii publicate de mine, pe care Gabriel Andreescu le rezumă stîlcit, tendenţios, deformator. El îşi construieşte replica în mod arbitrar, invocîndu-mi numele, dar duelînd cu umbra mea. Exemplele unei asemenea strategii ar putea fi multiplicate pînă la sastisire. Căci e neverosimil ca grupuri-grupuri de analişti, cercetători şi specialişti să vadă un anumit lucru în arhivele fostei Securităţi (pe care să-l transmită ca atare în articolele, cărţile şi rapoartele lor oficiale în faţa instanţei de judecată), iar G. Andreescu – în perfectă bună-credinţă – să vadă tot acolo exact opusul său.

Eforturile disidentului anticeauşist de-a înălbi un pluton de turnători ai foştilor săi colegi de luptă democratică ilustrează un record trist al realităţilor noastre cotidiene. Iar volumul său, gongoric botezat Cărturari, opozanţi şi documente. Manipularea Arhivei Securităţii, e un fals ambulant de cea mai lamentabilă speţă.

Copite de la Gabriel Andreescu (6)

Etichete

arhive, colaboratori, comunism, Gabriel Andreescu, imagine, Nicolae Balotă, scriitori, Securitate

Nu-i pretindeam să aloce 12 pagini de carte, cîte mi-a luat mie discuţia cu pricina (vezi Domnul T., în vol. Exerciţii de singurătate. Însemnări pe blog din perioada 23 august-1 septembrie 2011, p. 155-167). Dar ideile mele puteau fi corect rezumate chiar şi numai într-un alineat, după cum am arătat adineaori. În loc de aşa ceva, G. Andreescu îi diabolizează cu elan pe scriitorii şi publiciştii care au persiflat identitatea someşană a lui Nicolae Balotă. De blamat e nu cel ce şi-a turnat colegii la Securitate, ci “mulţimea celor care exultă cînd simt mirosul de sînge. Pe blogul său, Cristian Pătrăşconiu îl invocă pe cărturar de parcă i-ar fi fost tovarăş: ‘Oare ce o mai face Nicolae Balotă? Someşan, tot someşan?’. Ioan T. Morar îl asistă şi el pe Mihai Pelin: ‘avem de-a face cu un foarte harnic colaborator al Securităţii, cu un turnător plin de zel’ (p. 116).”

Nu mă şifonez că filosoful disidenţei nu-mi împărtăşeşte opiniile. Dar e lamentabil că mi le ciunteşte pentru a le răstălmăci: “consecvent atitudinii în tonuri albe-negre, Laszlo Alexandru dă umbrei cîtă întunecime cuprinde”. Cum ar veni povestea, eu dau întunecimi umbrei, nu personajul care-a turnat la Secu. Năucitoare perspectivă! De vină e nu cel care-a făcut porcăriile, ci acela care nu-şi ţine gura cînd le constată.

G. Andreescu e nevoit să admită apoi că “Laszlo Alexandru aduce, pe lîngă calificative, şi exemple. Citează un pasaj din Antologia ruşinii, cules de Virgil Ierunca dintr-un articol semnat de Balotă în 1973” (ibid.). Nici frazele ruşinoase, adunate de V. Ierunca din presa vremii, nu sînt în măsură să-l aducă la sentimente mai realiste pe avocatul turnătorilor. Acesta, dimpotrivă, îi taxează cu ciudă pe “arhivarii oportunismelor”. De ce nu şi-au văzut de treabă?!

Copite de la Gabriel Andreescu (5)

Etichete

arhive, colaboratori, comunism, Gabriel Andreescu, imagine, Nicolae Balotă, scriitori, Securitate

Încăpăţînarea de-a merge împotriva evidenţelor devine metodă structurantă şi ne este aproximată încă de la-nceput. “Există o obligaţie de completitudine. Cum nu poate reproduce ansamblul, cercetătorul are de făcut inventarul tipurilor de susţineri: cele care par a acuza, unele care par a nega, altele care ar scuza. Însă acumularea de detalii, asociate cu citate, distruge şi fluenţa textului, şi capacitatea de a comunica sensul celor investigate. Soluţia aleasă după multe încercări a fost să sintetizez ideile documentelor şi să le confirm cu citate plasate ca note de final” (p. 16). Gabriel Andreescu într-adevăr s-a străduit să păstreze fluenţa textului, aşa că şi-a stabilit-o de-acasă. N-a “sintetizat ideile documentelor”, ci a mers în arhive spre a-şi confirma preconcepţiile, şi pentru asta a căutat documente de sprijin. Demersul lui parţializant şi manipulator e stupefiant.

Nu mă sfiesc să dau un exemplu de modus operandi, legat de modesta mea persoană, menţionată pe fugă în cartea sa. Cititorul îşi face astfel o părere comparativă despre cum stă realitatea şi cum o aduce din condei arhivarul improvizat. Acum doi ani am comentat volumul Amor intellectualis. M-am referit atunci la traiectoria de moralitate publică a lui Tudor Vianu şi a învăţăceilor săi. Magistrul optase pentru o strategie echivocă, de aservire faţă de regimul comunist, încercînd să ţină totuşi ridicată ştacheta culturală. Interesant e că şi discipolii săi i-au călcat pe urmele duplicitare. Edgar Papu a fost esteticianul tobă de carte, care a eşuat în protocronism şi elogierea lui Corneliu Vadim Tudor. I. Negoiţescu a fost cărturarul manierist şi aderent la disidenţa lui Paul Goma, care s-a inventat ca istoric literar, dar a semnat şi-un angajament de colaborare cu Securitatea. Nicolae Balotă a strălucit în comentarea culturii occidentale şi s-a dovedit un dîrz militant politic ţărănist, în anii urgiei staliniste. Însă după ieşirea din puşcărie a derapat în articole ceauşiste elogioase prin Scînteia şi România liberă (după cum o documentează Antologia ruşinii întocmită de Virgil Ierunca). Profilul său echivoc a fost sesizat şi de unii amici din epocă. De pildă I.D. Sîrbu a sfîrşit prin a-l ocoli prudent, pentru a se scuti de turnătoriile lui prezumate. Iar în ultima vreme a răzbătut în presă informaţia că Balotă şi Someşan ar fi acelaşi lucru. “Să fie oare un adevărat blestem, acela că ucenicii Domnului T. ţîşnesc în viaţa culturală ebluisant şi cîrmesc în viaţa socială mizerabil?!” – m-am întrebat eu odinioară exasperat. În ce fel îmi rezumă Gabriel Andreescu opiniile?