Zacuscă (3)

Etichete

convorbiri, cultura, Daniel Cristea-Enache, diversitate, internet, literatura, Nicolae Manolescu, scriitori

Temele abordate sînt dintre cele mai diferite, de la o conversație la alta, în virtutea strategiei de-a lua cititorul pe nepregătite. Șeful breslei scriitorilor analizează importanța cuvîntului scris și evoluția sa, de la tăbliță la tabletă; caracteristici ale cenzurii comuniste; compromisuri ale scriitorilor în comunism; metoda critică manolesciană; bătrînețea sa debordantă în dinamism social și profesional; șirul de evenimente istorice la care Manolescu a avut privilegiul biografic de-a asista; sărbătorile din vremea comunismului; amintiri din tinerețe ale profesorului (cursuri, inspecții) și ale autorului (relația de la începuturi cu Uniunea Scriitorilor); impresii la lectura propriului dosar de urmărire, întocmit de Securitate; activitatea de cronicar literar; avantajele democrației; însemnări despre mentorul G. Ivașcu; opinii despre derivele ideologice periculoase ale unor scriitori din tînăra generație (Marius Ianuș îl elogiază cu spume pe Corneliu Zelea Codreanu – Paul Cernat laudă “strategic” cartea lui Marius Ianuș); amintiri autobiografice despre arestarea părinților și aventurile dosarului personal, în perioada studiilor; detalii privind ascendența familială; adeziuni politice interbelice ale părinților; amănunte despre cei doi copii ai săi; nevoia de revizuiri în literatură; imperativul de-a spune mereu ceea ce crezi; întîlniri cu G. Călinescu; gustul călătoriei și destinațiile turistice internaționale; avîntul de publicare în toată presa; configurarea canonului literar; culise ale activității de ambasador la UNESCO; meditații despre clasa politică autohtonă; canonul școlar și ofensiva douămiistă; viața literară în comunism; prietenia cu Alexandru Ivasiuc; tipologii narative din volumul Arca lui Noe; sarcasme memorialistice despre Marin Preda; metoda scrierii istoriei literare etc.

Poate fi surprinzător – față de sprinteneala cronicarului aflat mereu în mișcare, în căutarea unghiului potrivit de analiză a unei noi opere literare – reflexul de inerție al intelectualului, confruntat cu schimbarea vremurilor. Năvala internetului, care modifică strategiile de comunicare, este percepută ca un bîzîit iritant, de fundal: “greutatea cuvîntului nu se poate face simțită decît pe hîrtie”. Noile raporturi dintre oameni, îmbogățite, prin intermediul comunicării electronice, cu un dinamism sporit și un elan de democratizare, sînt persiflate cu scepticism: “Cei mai mulți internauți își închipuie că, dacă au la dispoziție acest mijloc uriaș de comunicare, nu e nevoie să se verifice prin alții și nu contează dacă au cu adevărat ceva de spus sau dacă posedă măcar limbajul potrivit. Așa că preferă nume de împrumut, ca niște măști, adică anonimatul. O dau anonimă, ca eroii lui Caragiale. Se bagă în vorbă, cum spune o expresie populară. Și se află în vorbă”. Probabil că băgatul în vorbă al anonimilor habarnamiști este o trăsătură generalizată a realităților de azi. Însă e totuși de preferat, în locul tăcerii respectuoase a publicului smerit, ce aspira lumina cunoașterii prin unicul filtru autorizat, pe vremea comunismului. Alternativa la debandada valorică și la inflația opiniilor de-acum o constituie doar seceta publicistică și dirijismul cu panaș de odinioară, pe care puțină lume stă să le mai regrete.

Reclame

Şi cu “Tribuna” cum rămîne?

Etichete

Consiliul Judetean Cluj, coruptie, cultura, Horea Uioreanu, Mircea Arman, Revista Tribuna, scandal

Abia ce s-a eliberat juniorul lui Horea Uioreanu din puşcărie, pentru trafic şi consum de droguri, că procurorii l-au înhăţat pe tătîne-său, preşedintele Consiliului Judeţean Cluj, pentru corupţie. Cică politicianul a şmenuit vreo 700.000 de lei, prin comisionul de 15% pe care-l percepea de la firmele pe care le conectase la ţîţa bugetului naţional. De la schimbul valutei pe trotuar şi pînă la schimbarea leilor, din buzunarul statului într-al său personal, a fost un pas mic, dar gratificant. La ora cînd transmit pe blog acest eveniment şocant din viaţa urbei noastre, anchetatorii studiază carneţelul unde şeful de cabinet a notat lista cu afaceriştii şi sumele prestate. Alte nume de talie se pregătesc să dea cu subsemnatul pe la Anticorupţie.

Nu sînt un pasionat al tapajelor politice sau financiare. Pe mine mă interesează cultura şi, implicit, soarta unei reviste la a cărei dezvoltare am pus umărul cîţiva ani de zile, prin articole de specialitate. Faptul că Horea Uioreanu şi-a drenat nişte bani de la buget i-a afectat indirect pe toţi contribuabilii. Dar faptul că Horea Uioreanu l-a impus pe Mircea Arman la conducerea Tribunei şi l-a susţinut acolo, în ciuda repetatelor scandaluri grobiene, i-a afectat direct pe mulţi iubitori de cultură clujeni.

Înalt prea-arestatul preşedinte judeţean a “rezolvat” concursul prin care un profesor universitar cu 50 de cărţi publicate era dat la o parte, ca fiind neadecvat, iar o nulitate cu ifose şi dosar penal era promovată. Înalt prea-arestatul preşedinte judeţean a muşamalizat protestele sutelor de scriitori, anchetele din presa scrisă şi televiziune, apelul oamenilor politici de la guvernare şi cel al directorului TIFF de-acum un an. Înalt prea-arestatul preşedinte judeţean a îngropat concluziile unei comisii convocate “în regim de maximă urgenţă” şi recomandările de destituire a managerului abuziv, formulate de Comisia de cultură din C.J. A cerut el scuze, în locul filosofului-boxer care, într-o lansare de carte, l-a ameninţat pe-un ziarist că-l aşteaptă la ieşire şi “îi sparge fălcile” – iar după aia n-a făcut nici o brînză administrativă contra scandalagiului.

În decurs de-un an şi jumătate sub cizmele lui Mircea Arman, Tribuna a fost sugrumată. Ea a încetat să mai exprime vocea echilibrată a diverselor grupări artistice şi scriitoriceşti. Lumea bună, în loc să mai dea năvală ca odinioară, acum o taie la sănătoasa oripilată. A rămas doar un grupuleţ resentimentar care-şi face ego-masaje, număr de număr, pe bani publici. Aud că municipiul Cluj-Napoca va deveni curînd ceva capitală a tineretului european. Dacă evenimentul va fi salutat, din coloanele revistei Tribuna, de aceiaşi D.R. Popescu, Andrei Marga şi Grigore Zanc, care împreună au împlinit deja vîrsta de 200 de ani, atunci următoarea candidatură va trebui depusă obligatoriu la Guiness Book.

La Chişinău (4)

Etichete

Chisinau, conferinta, cultura, Europa, filosofie, international, prototip

Oraşul ca atare a fost o surpriză pentru mine, în rarele momente cînd am apucat să-l văd. Mai mult ca oriunde stăteau alături, contrastant, vechiul şi noul. Chiar peste drum de Palatul Republicii zăcea într-o rînă, cu geamurile sparte şi zidurile găurite, o coşmelie delabrată. Doi paşi mai încolo trona o vilă măreaţă, cu zugrăveala deteriorată. Mi-a atras atenţia de departe o clădire cochetă, proaspătă, cu un parc îngrijit în faţa sa. M-am apropiat să constat că e oficiul stării civile. Un edificiu uimitor prin eleganţă, dar cu paznici la poartă şi camere de filmare pe ziduri, s-a dovedit a fi ambasada americană. Ceva mai încolo se distingea profilul aristocrat al muzeului de ştiinţe naturale. Străzile erau toate vălurite, cu asfaltul crăpat, plin de zbîrcituri şi noroi. Probleme cu parcarea nu existau, maşinile erau puţine şi treceau în goană. Am observat un hîrb şubred şi ruginit, ideal pentru programul “Rabla” de la noi, încadrat strîns de autoturisme de teren 4 x 4, cum văzusem doar la televizor. Troleibuzele circulau rar şi aveau un aspect antediluvian. Mai vioaie păreau cîteva microbuze, ce brăzdau străzile şi se opreau la semnul trecătorilor, care se îmbulzeau să urce. Toate aveau acoperişul scund şi erau supraaglomerate, aşa că pasagerii se îndoiau de şale şi ţineau fundul în geam. Zonele întinse de verdeaţă şi parcurile abundente alungau orice gînd de depresie.

Hotelul nou-nouţ era imaculat şi silenţios, personalul discret şi prevenitor. Instalaţiile se puneau în funcţiune, magic, dacă introduceai cartela magnetică în fanta amenajată. Ca preţ era de vreo trei ori mai scump decît la Bucureşti. Seara am coborît în restaurantul spaţios, complet pustiu. Chelnerul a aprins repede toate becurile, a pornit muzica, m-a poftit să mă aşez oriunde. I-am cerut un pahar de vin caracteristic pentru acea regiune. M-a întrebat: roşu sau alb? Am ales prima variantă. Prea bine. L-am rugat totuşi să nu fie sec, prefer demidulce. Hm, din păcate nu aveau decît sec. Ok, atunci să-mi dea un vin alb specific. Prea bine. Dar să fie demidulce. Hm, din păcate nu aveau decît sec. Ok, atunci să-mi dea orice vin demidulce, roşu sau alb, chiar dacă nu-i de producţie locală. Hm, nu aveau nici un soi de vin care să nu fie sec, nici local, nici internaţional. Am rămas descumpănit. Ok, să-mi dea atunci un pahar de Coca-Cola. Prea bine. Dar să nu fie rece, dacă e posibil. Hm, trebuie să verifice. S-a dus în colţul încăperii, a ridicat receptorul, a început să explice, a insistat, a gesticulat. Într-un final a apărut cu paharul. M-a întrebat politicos ce altceva mai doresc să comand. Am renunţat.

Nicăieri ca acolo n-am avut prilejul, în două zile, să mă întîlnesc cu atîţia ambasadori, academicieni şi excelenţe de diverse calibre. Toţi păreau modeşti şi naturali, titlul social venea după ei ca o trenă inefabilă, ajungea la destinaţie după ce ei se îndepărtau. Vorbeai cu omul, schimbai cu el două glume, se ducea mai încolo, şi-apoi aflai că a fost sau va fi ministru. La plecare am luat taxiul, care trebuia să mă ducă pînă la autogara din capătul oraşului. Mă întreţineam cu şoferul despre cum e viaţa pe la ei. La un moment dat s-a întrerupt din vorbire şi, cu un gest banal, mi-a indicat maşina care venea spre noi din sens invers: o vedeţi? E a primului-ministru. Locuieşte prin apropiere. Cred că acuma merge la serviciu. E un om tare destoinic. Mie îmi place foarte mult.

Aşa a fost la Chişinău.

La Chişinău (3)

Etichete

Chisinau, conferinta, credinta, cultura, Dante, Europa, filosofie, H.-R. Patapievici, international, prototip

După acest bombardament cultural-eclezial, cea mai bună continuare s-a dovedit a fi pauza de cafea şi gustări. La întoarcerea pe baricade, conferenţiarul a fost complimentat de public pentru acuitatea sa intelectuală. M-am înscris şi eu la cuvînt pentru a nota, pe marginea cazului Buttiglione, că, în cadrul Uniunii Europene, deciziile majore se iau prin acord comun. Poate din această cauză nu s-a adoptat Constituţia continentală, care a stîrnit atîtea discuţii. Franţa şi aliaţii săi insistau pe caracterul laic al documentului legislativ fundamental; Italia şi aliaţii săi persistau să impună un principiu confesional. În lipsa consensului, demersul a fost suspendat. Criteriul consensual de luare a deciziilor e mai democratic decît cel religios. Primul este în măsură să blocheze o prevedere intolerantă. Cel de-al doilea riscă să discrimineze o categorie socială neconvenabilă.

Pînă la urmă statul sîntem noi, cetăţenii care îl constituim şi care putem deveni funcţionari abuzivi, care să promovăm nu valori civile, ci opţiuni confesionale, odată ajunşi într-o demnitate publică fără o adecvată selecţie.

Am continuat prin a observa că religiozitatea are o sferă amplă de acţiune în viaţa contemporană. Ea este de respectat ca opţiune individuală; este de acceptat şi în educaţia tineretului pentru o bună cultură generală şi estetică. Dar religia devine inacceptabilă, atunci cînd vrea să interfereze în decizia politică sau în procesul legislativ. I-am reamintit conferenţiarului că, încă din Evul Mediu, această problemă a fost clarificată de Dante Alighieri, în lucrarea sa politologică Monarchia. Împăratul e stăpînul trupurilor noastre; Papa e păstorul sufletelor noastre. Cele două puteri trebuie să-şi păstreze, fiecare, propria sferă de acţiune, pentru a nu se ajunge la perturbarea bunei funcţionări a treburilor cetăţii. Este oare de acord H.-R. Patapievici cu cele stabilite de Dante încă de-acum cîteva secole, sau ne propune cumva să revenim la ingerinţa Bisericii în treburile statului şi ale continentului?

M-am bucurat să aflu, din răspunsul primit, că eseistul bucureştean subscrie la tezele danteşti de odinioară, pe care le consideră valabile. Patapievici a subliniat că respinge calificativul de “reacţionar”, care îi este mereu atribuit pe nedrept. “Nu sînt un reacţionar, dar am exigenţe!” – ne-a comunicat el cu hotărîre. N-am vrut să-l indispun semnalîndu-i că, pentru a evita umbra unei asemenea acuzaţii, era mai indicat să-şi construiască prelegerea nu doar promovînd drepturile şi importanţa credinţei, în lumea de azi, ci marcîndu-i şi limitele sociale. La urma urmei, conferinţa era a lui, nu a mea. Fiecare îşi prezintă ideile în anvergura şi sub aspectul pe care le consideră potrivite.

La Chişinău (2)

Etichete

Chisinau, conferinta, cultura, Europa, filosofie, H.-R. Patapievici, ideal, international, model, prototip

Musafirul cel mai vizibil a fost, fără îndoială, H.-R. Patapievici. I s-a alocat întregul spaţiu de o oră şi jumătate, din prima sesiune de comunicări. El a utilizat şi timpul dezbaterilor şi, în mai bine de două ore, ne-a transmis gîndurile sale despre importanţa spiritualităţii creştine. Prelegerea a fost construită pe o strategie inductivă, prin succesiunea exemplelor din care ascultătorii, pilotaţi de vorbitor, ar fi urmat să extragă miezul de învăţătură. Punctul de pornire era plasat tocmai în China comunistă din 1992, unde conducătorii partidului unic erau frămîntaţi de ideea de-a stimula creşterea economică sustenabilă, prin revenirea la valorile moralei religioase. Această opinie bizară, de plasare a credinţei la rădăcina producţiei economice, ar fi fost reluată de liderii comunişti chinezi în anii 2002, 2003 şi 2006. Vorbitorul n-a insistat să ne ilustreze în ce măsură succesul de azi al economiei chinezeşti s-ar datora vreunei paradigme religioase, dar pesemne că nu asta urmărea – argumentarea strînsă –, ci mai curînd morişca unei cazuistici convergente.

Din China sărim cu mintea la André Malraux. Meditaţia că secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc nu se regăseşte, ce-i drept, în cărţile prozatorului francez. Dar i-a fost atribuită de-un apropiat, care îşi aminteşte că l-a auzit pronunţînd-o. Astfel dovada paternităţii e stabilită.

Criza instituţiilor europene s-ar datora impermeabilităţii faţă de revelaţia pe care chinezii, ei, au avut-o deja: strînsa împletire dintre progres şi creştinism. Iată cazul italianului Rocco Buttiglione, catolic practicant şi politician apropiat de sfera Vaticanului. După ce şi-a mărturisit convingerea că homosexualitatea constituie un păcat, candidatura la funcţia de comisar european i-a fost revocată. Asta duce la ideea că profesarea deschisă a credinţei e un dezavantaj, care blochează accederea în demnităţile continentale. Creştinii au devenit cetăţeni de rangul doi şi, în cadrul U.E., se realizează o contraselecţie. Se construieşte astfel un “ghetou autoimpus”, o situaţie cu atît mai nedreaptă cu cît părinţii fondatori ai Europei unite – De Gasperi, Schuman şi Adenauer – erau spirite religioase. Din păcate însăşi Constituţia europeană s-a împiedicat în piatra de încercare a laicităţii statului francez.

Am aflat de pe buzele conferenţiarului că educaţia trebuie să fie bazată pe valori, nu pe bunuri materiale. Ne este reamintit Karl Marx care, în Privitor la chestiunea evreiască (1843), s-a pronunţat împotriva democraţiei liberale, fiindcă era creştină. Dar, spre deosebire de marxism, creştinismul ia omul aşa cum este, nu încearcă să-l modifice.

Un lung excurs ne descrie naşterea Europei, reflectată în Iliada lui Homer, care este “un poem al forţei” (după cum notează Simone Weil). H.-R. Patapievici insistă pe deosebirea dintre troienii mai vociferanţi, dar cu valori familiale mai pregnante, şi grecii care au o cultură a ascultării celuilalt, precum constata Pierre Manent.

Lucrurile merg unse, în firul diegetic al vorbitorului, către spiritualitatea lui Noica, preluată şi ea, ce-i drept, prin intermediul lui Blaga, cel care, în Eonul dogmatic, înţelegea dogma metodologic, ca pe o metodă de operare. Prin urmare trebuie să fim atenţi la dispozitivul care încorporează raportul de transcendenţă în realitate. Trebuie să ne ştim reintegra zeii. Cam asta a fost. La sfîrşit: aplauze.

La Chişinău (1)

Etichete

Chisinau, conferinta, cultura, Europa, ideal, international, model, prototip

Tocmai am revenit de la Chişinău, unde m-am bucurat să particip la conferinţa internaţională Omul nou al Europei: modele, prototipuri, idealuri. Manifestarea ştiinţifică, aflată la a treia ediţie, a fost organizată de Universitatea de Stat din Moldova, în colaborare cu Konrad Adenauer Stiftung, şi a fost coordonată de conf. univ. dr. Tatiana Ciocoi, şefa catedrei de literatură universală. Alături de specialiştii de la faţa locului, i-am văzut pe “seniorii” catedrei precum şi pe “tinerele speranţe”, la care s-au adăugat editori, scriitori, jurnalişti şi cercetători cu doctorate şi experienţă din cadrul Academiei de Ştiinţe a Moldovei. Evantaiul oaspeţilor a inclus filologi din diferite centre universitare: Berlin, Bucureşti, Sibiu, Iaşi, Bacău, Suceava, Cluj.

În deschidere, ambasadorul Germaniei în Republica Moldova, dl. Matthias Meyer, a subliniat dificultatea de-a se identifica un singur model, valabil pentru întreaga diversitate tipologică a omului european. El a omagiat, totodată, figura lui Carl Schmidt, destoinicul primar de origine germană al Chişinăului în perioada 1877-1903, demisionat din funcţie în semn de protest împotriva pogromului antisemit de odinioară.

Concluziile conferinţei au beneficiat de prezenţa academicianului Valeriu Matei, directorul filialei moldovene a I.C.R., care a recapitulat momentele de dezvoltare culturală pe care le-a sprijinit sau influenţat. Între cuvîntarea preliminară şi cea finală s-au succedat, pe şapte secţiuni, cîteva zeci de intervenţii ştiinţifice, cu subiecte dintre cele mai diverse şi cu performanţe eterogene.

Poveşti cu savantul (3)

Etichete

ambasador, colaborator Securitate, cultura, disident, Ion Iliescu, Ionut Vulpescu, manipulare, Mihai Botez

La începutul anului 1990 s-a întîmplat că bucureştenii care cereau democraţie şi includerea ţării în curentul vest-european au fost ciomăgiţi cu bestialitate de minerii veniţi din Valea Jiului. Acţiunile respective au primit numele de mineriade, iar imaginile televizate cu preşedintele Ion Iliescu, mulţumindu-le încîntat minerilor pentru gestul de vitejie, au circulat în lumea largă. Să fii ambasador pe vremea aia nu era tocmai o trufanda. Iar de se-ntîmpla să mai fii şi intelectual, conştiinţa ta avea toate motivele să intre în fibrilaţie. Soluţiile găsite de unii au fost revelatoare. Alexandru Paleologu era în post la Paris. A ales să critice deschis regimul neo-comunist de la Bucureşti şi să publice în capitala Franţei o carte de-o mare luciditate: Souvenirs merveilleux d’un ambassadeur des golans. (Da-da, era perioada forjării de noi cuvinte: “mineriadă” pe româneşte, “les golans” pe franţuzeşte.) Punerea în acord a conştiinţei de sine cu gestul public l-a costat pe Al. Paleologu funcţia de demnitar. Îndată după cîştigarea alegerilor din duminica orbului, Iliescu l-a demis din poziţia de ambasador.

Mihai Botez a optat să ducă servieta zîmbăreţului de la Cotroceni care-şi cotonogea poporul. A decis să-i spele imaginea la Washington. Şi-a investit în acest scop tot ascendentul de fost militant pentru democraţie. Atunci cînd în Congresul american s-a auzit o umbră de reproş la adresa României, unde “vechii comunişti sînt tot la putere, sub un nume diferit”, excelenţa sa domnul ambasador a sărit ca din gură de şarpe: “ca fost disident anticomunist, refugiat politic în Statele Unite şi într-o vreme rezident permanent în SUA, am învăţat să respect punctele de vedere la care nu subscriu în întregime. (…) În spiritul adevăratei democraţii, pe mine personal nu mă tulbură la fel de mult cît pare să vă tulbure pe dumneavoastră situaţia normală că nu toţi cei aleşi ne împărtăşesc propriile valori şi deci establishment-ul politic în tranziţie are membri diferiţi de noi înşine”.

Cu asemenea isteţimi de condei nu-i de mirare că Mihai Botez a fost promovat de Iliescu, din ambasador la ONU în ambasador la Washington. Au mai trecut 20 de ani pînă cînd Ionuţ Vulpescu, noul protejat al lui Ion Iliescu, împins pe listele PSD în Parlamentul României, a descoperit în revista Cultura “sacrificiul civic al lui Mihai Botez”, care s-a implicat în “refacerea relaţiilor cu SUA, deteriorate nu numai de ultimii ani ai lui Ceauşescu, ci şi de derapajele post-revoluţionare (mineriadele, ezitările şi greşelile noilor instituţii democratice ş.a.). Contribuţia savantului la integrarea euro-atlantică a ţării noastre e considerabilă şi ea trebuie adăugată fără ezitare la capitolul operei sale civice”.

Iată cum personajul care şi-a amanetat conştiinţa militantă, în faţa noului val de violenţe din România anilor ‘90, devenindu-le complice activ, e declarat azi erou al civismului. Şi de către cine? De-un Ionuţ Vulpescu, fost consilier prezidenţial al lui Ion Iliescu şi fost autor de carte fotbalistică: Din ţara în care stînga e Cîrţu şi dreapta e Lăcătuş. Ionuţul din poveste leagă o paralelă între Mihai Botez şi Nicolae Iorga, mai presară două-trei contradicţii senine şi ne-o repetă sacadat, pînă ne intră bine-n cap: savant-savant-savant-savant-savant-savant-savant-savant-savant-savant.

‘Ai sictir!

Poveşti cu savantul (2)

Etichete

colaborator Securitate, cultura, disident, Ionut Vulpescu, manipulare, Mihai Botez

Laturile umbroase ale lui Mihai Botez sînt depăşite natural. Zvonul colaborării lui cu serviciile secrete este expediat ca o scamă de pe rever: “scandalul unei posibile (pînă acum, nedovedite) colaborări cu fosta Securitate”. Convertirea de la adversitatea faţă de vechii comunişti la complicitatea cu noii comunişti e evitată. În schimb capătă o nouă dimensiune, de dragul retoricii, latura ştiinţifică a personajului: “marele savant şi disident Mihai Botez”, “vorbim despre un savant eminent”, “Securitatea, în stilul caracteristic, s-a răzbunat pe savantul care nu consimţea la ceea ce se întîmpla în ţară”, la congresele internaţionale “savantul nu se reprezenta pe sine, ci excelenţa şcolii româneşti”, “savantul tot a reuşit să mai participe la cîteva reuniuni ştiinţifice internaţionale”, “savantul a fost printre primii din România”, “savantul nu s-a dat bătut”, “natura sacrificială a angajamentului civic şi politic al savantului”, “specialist în viitorologie şi în probabilistica socială, savantul nu-şi putea face prea mari iluzii”, cu încununarea: “contribuţia savantului la integrarea euro-atlantică a ţării noastre”. Să bălmăjeşti de zece ori, în 1.700 de cuvinte, hiperbola “savant” – pe care nu mai ai spaţiul s-o umpli de conţinut – reprezintă o tristă contraperformanţă de stil.

Amuzantul Ionuţ Vulpescu nu are complexe faţă de contradicţiile flagrante, care-i dichisesc intervenţia ca stafidele tortul de sărbători. Pe de o parte ne spune că Mihai Botez e insuficient admirat în zilele noastre: “se cade să repunem opera şi personalitatea sa pe un circuit firesc de receptare”. Pe de altă parte aflăm că “la şcoala care îi poartă numele, din sectorul 3 al Capitalei, a avut loc, cu participarea unor personalităţi politice şi culturale, o manifestare dedicată memoriei lui Mihai Botez”. Păi dacă omul nu-i destul de preţuit, cum de s-au strîns personalităţile politice şi culturale la o manifestare omagială, la şcoala bucureşteană care-i poartă numele? Articlierul ne povesteşte că disidentul a fost sancţionat de autorităţile comuniste prin interzicerea călătoriilor internaţionale (“Securitatea, în stilul caracteristic, s-a răzbunat pe savantul care nu consimţea la ceea ce se întîmpla în ţară blocîndu-i vizele de ieşire din ţară şi, implicit, participările la aceste manifestări ştiinţifice”). Imediat mai apoi ne spune însă cu pieptul bombat că “savantul tot a reuşit să mai participe la cîteva reuniuni ştiinţifice internaţionale, unde contribuţia sa a fost remarcată. Aş aminti doar Congresul European al Culturii, desfăşurat la Madrid în 1985, unde a reprezentat atît matematica din România, cît şi cercetarea interdisciplinară”. Mic-mic, dar textul pulsează de-o veselă neghiobie.

Poveşti cu savantul (1)

Etichete

colaborator Securitate, cultura, disident, Dorin Tudoran, Gabriel Andreescu, Ion Iliescu, Ionut Vulpescu, manipulare, Mihai Botez, Radu Ioanid

În ultimul număr al revistei Cultura, un anume Ionuţ Vulpescu sare zgomotos în apărarea memoriei lui Mihai Botez, fost disident al regimului Ceauşescu şi fost ambasador american al regimului Iliescu. Nimeni n-a contestat lupta lui Botez împotriva comunismului ceauşist, aşa cum nimeni n-a contestat cîrdăşia sa cu neo-comunismul iliescist. În ecuaţie au mai apărut şi campaniile de presă despre colaborarea lui M. Botez cu Securitatea, ipoteza că fostul disident spăla banii murdari ai ocultei instituţii prin Statele Unite. S-a publicat apoi volumul Eu, fiul lor (Ed. Polirom, 2010), care sintetizează dosarele întocmite de poliţia politică împotriva lui Dorin Tudoran. În prefaţa semnată de Radu Ioanid, se arată că “dosarele de urmărire informativă ale lui Dorin Tudoran conţin 15 informări datate 1982-1985 provenind de la Mihai Botez, informări date locotenent-colonelului Marian Ureche, şef adjunct al UM 0800. Dintre aceste informări, opt sînt ‘semnate’ Mihai Botez, Botez Mihai, BMH sau Mihai Botez Horia, una este semnată şi datată olograf, iar restul sînt rapoartele lui Marian Ureche despre convorbirile sale cu Botez. De la raport la raport, conştiinţa sursei se degradează treptat, relatarea detaşată a martorului binevoitor şi subtil din primul raport (foarte asemănător de altfel cu rapoartele date de Tudor Vornicu despre Silviu Brucan) dispărînd în favoarea unor informări punctuale despre Dorin Tudoran, dar şi despre activitatea unor diplomaţi americani în post la Bucureşti”.

Analiza lui Radu Ioanid a stîrnit de-atunci un imens nor de vorbe-n vînt. Diverse categorii de cetăţeni s-au năpustit să coafeze lucrurile. N-a uimit insistenţa ilustrată de Viorica Oancea, sora lui Mihai Botez. Dar stupefiant s-a dovedit a fi un alt disident anticeauşist, Gabriel Andreescu, omul care a vizitat arhivele doar pentru a-şi umple de carne intenţiile de inocentare a turnătorilor de odinioară (vezi Cărturari, opozanţi şi documente. Manipularea Arhivei Securităţii, Ed. Polirom, 2013). În cacofonia manevrelor cu odgonul, numitul Ionuţ Vulpescu trage tare la vîslă să ajungă din urmă plutonul.

O lecţie de viaţă

Etichete

Amici di Cesare Pavese, Bucuresti, cultura, editura, Franco Vaccaneo, Gaudeamus, Giulio Einaudi, Mara Chiritescu, Mimmo Fiorino, precizie, prietenie, punctualitate, Torino

Am găsit Tîrgul Gaudeamus din Bucureşti la fel ca-n ceilalţi ani. Poate ceva mai animat şi mai îmbelşugat, cu o pletoră de oferte intelectuale ispititoare. Lansările de carte, dezbaterile, şedinţele de autografe se succedau fără oprire, uneori chiar se suprapuneau. Pentru mine a fost, însă, mai ales întîlnirea cu doi oameni extraordinari: Franco Vaccaneo, preşedintele Scarampi Foundation, şi Mimmo Fiorino, autorul cărţii Alla guida dell’Einaudi, tocmai publicată pe româneşte. Franco a colaborat cîteva decenii cu una dintre cele mai prestigioase edituri italiene şi l-a cunoscut bine pe preşedintele ei, Giulio Einaudi, iar Mimmo lucrează de peste treizeci de ani în cadrul respectivei edituri şi a fost vreo 12 ani şoferul patronului. A văzut şi-a auzit mulţi scriitori renumiţi, a asistat la scene culturale memorabile, a şi schiţat cîteva dintre ele în volumul nou apărut.

În cele două zile, cît am participat împreună la activităţile organizate de Mara Chiriţescu, în cadrul Asociaţiei Culturale “Amici di Pavese”, am avut de toate. O cină italiană şi o cină românească, prezentarea a trei cărţi, o dezbatere şi o recitare bilingvă din Divina Comedie, o degustare de vin şi de ciocolată piemonteză. Mai presus de toate am avut prilejul să ne descoperim unii pe alţii. N-a fost vorba acolo de titluri nobiliare ori avantaje sociale. Încă din clipa cînd ne-am cunoscut, italienii mi-au propus cu naturaleţe să ne tutuim, deşi eu sînt cu vreo zece ani mai tînăr. Relaţiile au evoluat cu aceeaşi fermecătoare spontaneitate, în care fiecare şi-a scos pe masă întîmplările sufleteşti ce-l ajută să meargă înainte în viaţă. Mimmo s-a grăbit să mă avertizeze că va include, în viitoarea lui carte, unele dintre lucrurile aflate de la mine. Eu mă pot declara fascinat de cele auzite de la ei. Amintirile cu penuria crîncenă din România comunistă a anilor ‘80, pe care Franco a cunoscut-o prea bine. Povestea româncei minunate, fiică de demnitar, care voia cu orice preţ să se mărite cu el spre a scăpa din infernul comunist. Memorabila plimbare cu barca pe lacul Snagov, cînd italianul nu ştia dacă să se ferească mai curînd de fata superbă, ce-i făcea avansuri şi propuneri, sau de apa în care nu ştia să înoate.

Mimmo, în ce-l priveşte, şi-a evocat tinereţea de hamal în Germania, cu bătrîna contesă care l-a luat de pe străzi pentru a-i da de mîncare şi de lucru (într-un stabiliment deocheat, dar de lux). Serile de vară petrecute în Calabria, cînd soarele iradiază şi ţărmul Siciliei pare să se apropie pulsînd de coastele continentului. Relaţia furtunoasă cu Giulio Einaudi, care ba îşi scăpa lodenul pe trepte, pentru a savura precipitarea subalternilor ce se năpusteau să i-l ridice, ba îşi apostrofa şoferul cu apelativul “Boule!”, fiindcă lua virajele prea abrupt. (Continuarea întîmplării era nu mai puţin savuroasă: şoferul semnaliza dreapta, oprea maşina, se răsucea ameninţător spre şef şi-l avertiza că, dacă nu-i convine, n-are decît să meargă pe jos, fiindcă el nu se lasă insultat. A doua zi patronul îl convoca în birou şi-i cerea scuze.) Vizitele impresionante la Primo Levi, al cărui manuscris iniţial fusese respins la Einaudi de către Natalia Ginzburg, dar care mai apoi fusese reapropiat de editura care şi-a admis greşeala profesională. Casa cu mătuşi bătrîne şi bornate de care Primo Levi se îngrijea cu abnegaţie. Musca imensă din cupru sculptat, ce-i atîrna de tavanul din birou şi semăna cu cealaltă, care-i bîzîia mereu în cap, pînă cînd l-a împins la sinucidere…

Ne depănam pe rînd poveştile, fiecare spre delectarea celorlalţi comeseni. Era vorba de lucruri trecute, sedimentate şi clarificate în sufletul vorbitorului. Altceva m-a impresionat mai cu seamă. Am avut în aceste două zile prilejul de-a ne da cîteva întîlniri în holul hotelului unde eram cazaţi: pentru micul dejun, pentru deplasarea la tîrgul de carte, pentru cină, înainte de plecare. Eram mereu lăsat de prietenii mei să stabilesc eu ora de întîlnire. Îmi priveam de cîteva ori ceasul, înainte de-a ieşi din cameră. (Învăţasem în tinereţe, de la alţi amici italieni, că nu există un semn mai grosolan decît lipsa de punctualitate.) Se făcea exact ora convenită, coboram treptele, ei mă aşteptau impasibili pe scaun, se ridicau zîmbind, eu mă scuzam dacă nu cumva am întîrziat, ei mă asigurau foarte politicos că nici pomeneală. O dată aşa, a doua oară aşa, a treia oară aşa. Am început să mă simt stingherit. Ultima dată am ieşit din cameră cu şapte minute mai devreme. Cei doi prieteni mă aşteptau politicos în hol. Am izbucnit cu nedumerire în faţa acestui joc. Au început amîndoi să rîdă şi mi-au povestit că bătrînul Giulio Einaudi, timp de peste treizeci de ani, şi-a stabilit întîlnirile la ora 7 şi 14 minute, la ora 16 şi 17 minute, la ora 10 şi 46 minute. Cine nu ajungea la timp, nu mai avea ce discuta cu el. Aşa că ei, amîndoi, s-au obişnuit să vină la orice întîlnire cu cincisprezece sau douăzeci de minute mai devreme. În felul acesta, de-a lungul deceniilor, n-au întîrziat nicăieri niciodată.

Am rămas cu gura căscată de stupoare. Abia mai tîrziu am refăcut în minte că Franco m-a bătut amical pe umăr, rîzînd cu poftă, şi mi-a înhăţat valiza mare cît o zi de post, pe care a cărat-o cu dezinvoltură, vorbind mereu, pînă la portbagajul maşinii mele. Avionul lor spre Italia avea să decoleze abia după vreo 2 ore şi 39 de minute.