Conferință despre Dante

Etichete

conferinta, Dante, Paradisul

Reclame

Creștinism luptător (3)

Etichete

Biblia, credinta, Dante, Dumnezeu, infruntare, lupta, mintuire

Observația că lupta ne schimbă sufletul și ne pregătește pentru Paradis nu-i aparține doar Papei Francisc și nu se desprinde numai din pasajul de sfadă dintre Moise și Dumnezeu. Ea este afirmată limpede, în Evanghelii, de către Isus: “Din zilele lui Ioan Botezătorul pînă acum, Împărăția cerurilor se ia cu năvală, și cei ce dau năvală pun mîna pe ea” (Matei 11, 12).  Mîntuirea e rezultatul înfruntării, în care tăria și insistența credinciosului sînt puse la încercare. Isus repetă acest precept în altă parte, ca să fie bine priceput: “Legea și prorocii au ținut pînă la Ioan; de atunci încoace, Evanghelia Împărăției lui Dumnezeu se propovăduiește: și fiecare, ca să intre în ea, dă năvală” (Luca 16, 16).

Conceptul teologic este preluat și transpus de Dante Alighieri într-un context poetic-filosofic. Situația paradoxală a luptei creaturii cu Creatorul, în vederea mîntuirii, se îmbogățește cu noi nuanțe. Împărăția cerurilor poate fi cucerită doar prin iubirea și speranța creaturilor. Bătălia nu se poartă în sensul pămîntesc, de oprimare a dușmanului. Mărinimia lui Dumnezeu se lasă învinsă de asaltul carității și, primindu-i la sine pe “luptători”, de fapt îi asimilează și-i cucerește. Aluzia făcută de poetul italian, prin sintagma în limba latină, la pasajul biblic este evidentă.

“Regnum coelorum îndură violența venită din caldă iubire și vie speranță, ce-nving voința divină; nu în felul cum om pe om îl împilează, ci o înving fiindcă vrea ea să fie învinsă și, învinsă, învinge cu mărinimia ei” (Paradis XX, v. 94-99). Cele două componente necesare credinței, prin care Dumnezeu trebuie convins (și astfel învins), sînt iubirea fierbinte și speranța puternică. În prezența acestor două sentimente autentice, credința e dovedită și mîntuirea devine posibilă. “Victoria” noastră asupra lui Dumnezeu devine, în realitate, victoria Lui asupra noastră.

Situația aceasta paradoxală este limpede explicitată de Tommaso Di Salvo: “Doctrina pe care se întemeiază afirmația se slujește de un limbaj milităros și războinic, pentru a-l răsturna pe dos: între Dumnezeu și oameni se dezlănțuie o bătălie, se desfășoară un război, în care învinge cel care e mai puternic, care se impune prin violență asupra celuilalt. Iar credincioșii îl pot învinge pe Dumnezeu, folosind armele milostiveniei și ale nădejdii în El. Iar Dumnezeu, cel învins de creaturi, în clipa cînd pe această cale le duce în împărăția sa și le transformă în duhuri fericite, le învinge. Victoria finală este mereu a divinității, care în acest scop acceptă uneori să pară învinsă, ca un general care pe plan tactic pierde cîteva bătălii pentru a cîștiga războiul”.

Caracterul dinamic al relației omului cu Dumnezeu, așa cum se intuiește din pasajele Bibliei, a continuat să fie reafirmat, cu diverse instrumente, de marile spirite de-a lungul timpului.

La Chişinău (3)

Etichete

Chisinau, conferinta, credinta, cultura, Dante, Europa, filosofie, H.-R. Patapievici, international, prototip

După acest bombardament cultural-eclezial, cea mai bună continuare s-a dovedit a fi pauza de cafea şi gustări. La întoarcerea pe baricade, conferenţiarul a fost complimentat de public pentru acuitatea sa intelectuală. M-am înscris şi eu la cuvînt pentru a nota, pe marginea cazului Buttiglione, că, în cadrul Uniunii Europene, deciziile majore se iau prin acord comun. Poate din această cauză nu s-a adoptat Constituţia continentală, care a stîrnit atîtea discuţii. Franţa şi aliaţii săi insistau pe caracterul laic al documentului legislativ fundamental; Italia şi aliaţii săi persistau să impună un principiu confesional. În lipsa consensului, demersul a fost suspendat. Criteriul consensual de luare a deciziilor e mai democratic decît cel religios. Primul este în măsură să blocheze o prevedere intolerantă. Cel de-al doilea riscă să discrimineze o categorie socială neconvenabilă.

Pînă la urmă statul sîntem noi, cetăţenii care îl constituim şi care putem deveni funcţionari abuzivi, care să promovăm nu valori civile, ci opţiuni confesionale, odată ajunşi într-o demnitate publică fără o adecvată selecţie.

Am continuat prin a observa că religiozitatea are o sferă amplă de acţiune în viaţa contemporană. Ea este de respectat ca opţiune individuală; este de acceptat şi în educaţia tineretului pentru o bună cultură generală şi estetică. Dar religia devine inacceptabilă, atunci cînd vrea să interfereze în decizia politică sau în procesul legislativ. I-am reamintit conferenţiarului că, încă din Evul Mediu, această problemă a fost clarificată de Dante Alighieri, în lucrarea sa politologică Monarchia. Împăratul e stăpînul trupurilor noastre; Papa e păstorul sufletelor noastre. Cele două puteri trebuie să-şi păstreze, fiecare, propria sferă de acţiune, pentru a nu se ajunge la perturbarea bunei funcţionări a treburilor cetăţii. Este oare de acord H.-R. Patapievici cu cele stabilite de Dante încă de-acum cîteva secole, sau ne propune cumva să revenim la ingerinţa Bisericii în treburile statului şi ale continentului?

M-am bucurat să aflu, din răspunsul primit, că eseistul bucureştean subscrie la tezele danteşti de odinioară, pe care le consideră valabile. Patapievici a subliniat că respinge calificativul de “reacţionar”, care îi este mereu atribuit pe nedrept. “Nu sînt un reacţionar, dar am exigenţe!” – ne-a comunicat el cu hotărîre. N-am vrut să-l indispun semnalîndu-i că, pentru a evita umbra unei asemenea acuzaţii, era mai indicat să-şi construiască prelegerea nu doar promovînd drepturile şi importanţa credinţei, în lumea de azi, ci marcîndu-i şi limitele sociale. La urma urmei, conferinţa era a lui, nu a mea. Fiecare îşi prezintă ideile în anvergura şi sub aspectul pe care le consideră potrivite.

Teaching Dante (4)

Etichete

Brunetto Latini, Dante, Divina Comedie, Francesca da Rimini, interpretare, profesor, Ulise

Aceeaşi ambivalenţă tensionată o găsim aşadar în figura lui Ulise. El este un şarlatan legendar, condamnat pentru faptele sale de pomină la flăcările Infernului, de unde Dante îl recuperează pe moment şi îl înnobilează cu o traiectorie eroică. Aventura sa, de explorare a limitelor umane, se petrece pe mare, într-un zbor nebun (“folle volo”), care sfidează şi încalcă legile impuse de zeităţi. Nebunia personajului vine să indice, încă o dată, firea sa transgresivă.

Aceasta este marea performanţă artistică a poetului italian medieval. El demonstrează virtuozitatea de-a crea personaje substanţiale şi polimorfe. Francesca da Rimini este, în acelaşi timp, o adulteră şi o iubită diafană. Brunetto Latini este, în acelaşi timp, un magistru venerat şi un homosexual fugărit de grindina flăcărilor. Ulise este, în acelaşi timp, un inventator de nemernicii, ireverenţios faţă de autoritatea divină, şi un erou cu spirit de sacrificiu pentru binele omenirii.

Dualitatea structurală a unor asemenea personaje este însă amputată de jurnalistul Rod Dreher. Acesta le percepe doar latura “pozitivă” şi se miră că autorul le-a condamnat la supliciile Infernului. El încearcă apoi să-şi extindă observaţia inadecvată spre concluzia unei desuetudini a poetului italian: “Follow your heart, believe in yourself, chase your dreams — these are all things our popular culture tells us are goods. Why does Dante condemn them?” Simplu: pentru că în poezia lui Dante există mai mult de-atît!

Falsa problematizare este eroarea pedagogică în care profesorul mediocru eşuează mereu. El le pretinde bunăoară elevilor să argumenteze astfel: “Explicaţi de ce viaţa oamenilor este mai fericită sau mai nefericită, de cînd cercetătorii au stabilit că pămîntul e plat şi stă în centrul universului”. Unii demonstrează “fericirea” existenţei umane, alţii “nefericirea” ei. Dar nimeni nu se răzvrăteşte împotriva premiselor false, care îi sînt impuse arbitrar. Căci educaţia opacă e repetitivă şi obedientă. Nu încurajează rebeliunea şi subversiunea. Orice ziarist cu un pospai de lectură visează la autoritatea catedrei.

Teaching Dante (3)

Etichete

Dante, Divina Comedie, interpretare, sfatuitori de inselaciune, Ulise

În cîntul XXVI din Infern, Dante priveşte, înclinat de pe o punte, în străfundul bolgiei unde sînt torturaţi sfătuitorii de înşelăciune. Acolo strălucesc multe luminiţe, ca licuricii în adîncul văii, la lăsarea întunericului într-o seară de vară. Virgiliu îi explică: înăuntrul flăcărilor sînt spiritele păcătoase, fiecare se înfăşoară în ceea ce îl arde (“Dentro dai fuochi son li spirti; / catun si fascia di quel ch’elli è inceso”). În timpul vieţii, aceşti păcătoşi au acţionat pe ascuns, i-au învăţat pe alţii să trişeze – acelaşi comportament îl au şi după moarte, numai că pavăza le este şi tortură. Într-un rug înalt se frămînă laolaltă Ulise şi Diomede, pentru trei mari înşelăciuni: povestea calului troian, cu care prin minciună au deschis porţile cetăţii asediate; ademenirea la război a lui Ahile, care şi-a pierdut apoi viaţa; furtul – prin trădare – al statuii sacre, care o reprezenta pe Palas Athena şi proteja cetatea Troia:

58.       “e dentro da la lor fiamma si geme
l’agguato del caval che fé la porta
onde uscì de’ Romani il gentil seme.

61.       Piangevisi entro l’arte per che, morta,
Deïdamia ancor si duol d’Achille,
e del Palladio pena vi si porta.”

Acest personaj controversat, pe care Virgiliu îl numeşte în Eneida “urzitor de nelegiuiri” (“scaelerum inventor”), este preluat de Dante şi transformat într-un erou renascentist avant la lettre. Sub noua sa înfăţişare, Ulise nu mai revine niciodată în Ithaca. El renunţă de bună voie la patrie, la familie – nu-l împiedică de la asta nici duioşia pentru fiul său, nici mila pentru bătrînul său tată, nici iubirea datorată Penelopei – şi porneşte din Troia în direcţia geografică opusă, pentru a descoperi lumea, viciile umane şi virtutea. Însoţit de-o mînă de oameni credincioşi, pe-o navă, el sfidează toate limitele. Încalcă voinţa zeilor şi trece de coloanele lui Hercule, ce marcau sfîrşitul lumii. Atunci cînd tovarăşii lui ezită, istoviţi şi descurajaţi, îi îmbărbătează cu vorbe memorabile: gîndiţi-vă la gloria strămoşilor voştri, n-aţi fost făcuţi să trăiţi ca animalele, ci pentru a urma virtutea şi cunoaşterea.

118.     “Considerate la vostra semenza:
fatti non foste a viver come bruti,
ma per seguir virtute e canoscenza.”

Eroul civilizator dantesc îşi plăteşte îndrăzneala cu viaţa. Un vîrtej imens de ape îi răsuceşte ambarcaţiunea, o răstoarnă şi-o aspiră în adîncuri.

Teaching Dante (2)

Etichete

Brunetto Latini, Dante, Divina Comedie, homosexuali, infamie, interpretare, recunostinta, Rod Dreher, ziarist

În cîntul XV din Infern, protagonistul Dante se întîlneşte cu fostul său magistru, Brunetto Latini. Revederea neaşteptată îi smulge o exclamaţie de surprindere: “siete voi qui, ser Brunetto?”. La fel de mult se bucură şi bătrînul învăţător, acum decăzut într-un hal fără de hal, însă fericit să-şi încurajeze fostul învăţăcel şi să-i prezică un destin glorios peste veacuri, dacă va avea curajul de a-şi urma steaua norocoasă (“Ed elli a me: ‘Se tu segui tua stella, / non puoi fallire a glorïoso porto, / se ben m’accorsi ne la vita bella’”). La elogiile primite, Dante răspunde cu o la fel de emoţionantă confesiune de recunoştinţă, faţă de scumpa imagine paternă a celui care în lumea de zi cu zi l-a învăţat cum omul se eternizează (“ché ‘n la mente m’è fitta, e or m’accora, / la care e buona imagine paterna / di voi quando nel mondo ad ora ad ora / m’insegnavate come l’uom s’etterna”).

Întregul pasaj, de-o impresionantă vibraţie sufletească, e totuşi contrabalansat de postura în care se află Brunetto în Infern şi de păcatul pentru care este sancţionat. De fapt sîntem în Cercul al VII-lea, unde sînt osîndiţi homosexualii. Ei aleargă fără încetare, biciuiţi de-o veşnică ploaie de foc. Alături de Brunetto se mai frămîntă şi alte nume de vază ale acelor vremuri: Priscian, d’Accorso, episcopul de’ Mozzi, iar ceva mai încolo nobilii Rusticucci, Tegghiaio şi Guido Guerra. A curs multă cerneală în paginile comentatorilor, care s-au străduit să explice, de-a lungul anilor, cum de-a reuşit Dante să juxtapună, în versurile sale, două ipostaze aparent incompatibile: admiraţia sublimă faţă de un magistru mort şi conotaţia degradantă, infamantă, a viciului său pedepsit. Un analist recent, Riccardo Scrivano, care a recitit cu atenţie întregul cînt XV, ne propune să nu căutăm o rezolvare unilaterală, prin ştergerea culpei lui Brunetto, sau prin relativizarea admiraţiei lui Dante: “nu putem concilia cu forţa ceea ce nu trebuie conciliat: aşadar e neavenit să credem că îl explicăm pe Brunetto negînd păcatul ori compătimirea lui Dante”. Lucrurile trebuie luate aşa cum sînt. Divina Comedie ne prezintă o realitate problematică, de multe ori delicată şi contradictorie.

În faţa acestei mirabile complexităţi artistice a poeziei danteşti, jurnalistul Rod Dreher amputează conotaţiile pasajului şi ne vorbeşte înflăcărat numai despre îndemnul lui Brunetto: “believe in yourself”. Lectura lui e vulgar de simplă, deformatoare.

Teaching Dante (1)

Etichete

adulter, Dante, Divina Comedie, Francesca, interpretare, pasiune, ratiune, Rod Dreher, ziarist

Ziaristul Rod Dreher îşi continuă aventurile sporovăielilor pe blogul The American Conservative. Orice i se întîmplă de-a lungul zilei, omul reuşeşte s-o lege în vreun fel de Dante. Dacă are de condus maşina cîteva ceasuri, pe o distanţă lungă, ascultă fireşte înregistrarea terţinelor celebre. Cînd şade la masă, închină paharul de vin ori savurează friptura, gîndul îi zboară la versurile medievale. Sau cel puţin asta ne declară. De-aici şi pînă la a se-ntreba demonstrativ How To Teach Dante To High Schoolers era o distanţă de-un pas. Naivitatea lui – cînd e dusă la exces – merită să fie totuşi examinată pentru a fi corectată. Iată-l prezentîndu-le adolescenţilor, în mod stîlcit şi parţial, trei situaţii celebre din Divina Comedie.

 At least three of the damned the pilgrim meets in Hell symbolize things considered virtuous in today’s world. Francesca followed the passions of her heart, yet she is damned. Brunetto Latini advises Dante to set his course through life by his own stars, and he will succeed. Ulysses exercised boundless curiosity and a craving for discovery — yet is punished for it. Follow your heart, believe in yourself, chase your dreams — these are all things our popular culture tells us are goods. Why does Dante condemn them?

Bieţii şcoleri – în faţa cărora s-ar pomeni vorbind Rod – ar cam avea de furcă să-i răspundă la asemenea întrebări inepte. Toate trei denotă cunoaşterea părtinitoare a unor personaje danteşti celebre. Francesca – eroina cîntului V din Infern – şi-a urmărit, ce-i drept, pasiunea inimii, dar asta a condus-o la amorul ilegitim pentru cumnatul Paolo. Atît în Evul Mediu italian, cît şi în Postmodernismul american, adulterul incestuos riscă uneori să fie sancţionat de soţul încornorat: dincolo cu spada, dincoace cu carabina. Nimic surprinzător în ordinea lucrurilor. Admirabil e mai ales felul în care Dante a ştiut să dozeze, în poezie, tensiunea dintre osîndă şi milă, dintre raţiune şi pasiune. Francesca a greşit şi e pedepsită, deşi e compătimită, căci a fost subjugată de iubire. Să vezi în toate astea doar banalul “follow your heart” denotă o lectură vulgar de simplă, deformatoare.

Dante pe americăneşte

Etichete

America, blog, Dante, internet, lectura, Lectura Dantis, Rod Dreher, self-help book, Wall Street Journal

Acum două săptămîni a apărut în The Wall Street Journal un articol simpatic despre Divina Comedie văzută ca “the most astonishing self-help book ever written”. Autorul, Rod Dreher, este un ziarist dinamic, pasionat de teme culturale, gastronomice şi religioase, colaborator constant la The American Conservative.

Gazetarul nu se dezminte în strategiile de atragere a publicului spre ce are el de zis. Tonul exaltat, incendiar, cu care vorbeşte despre Dante ca despre explozia conductei de gaz din centrul oraşului, sau ca despre accidentul de maşină de pe strada de-alături, îşi are beneficiile sale de simpatie. Important e să-ţi aduci subiectul spre zilele noastre, să-l scoţi pe poetul italian din conul de umbră baroc-medievală, pentru a-l transforma într-un Superman sau Spiderman postmodern. “He writes a book about his to-hell-and-back trek, and it’s an instant best-seller, making him beloved and famous.” (În fapt Dante a murit exilat şi cu averea confiscată, la Ravenna. Capodopera lui a circulat în primele două secole fragmentar şi aleatoriu, prin manuscrise. Nu exista pe vremea aceea tiparul, aşadar nici noţiunea de best-seller editorial.) Înflăcărarea jurnalistului continuă pe pasaje întinse. Informaţiile de popularizare se împletesc cu hiperbola senzaţionalistă: “In its day, it’s worth recalling, the poem was a pop-culture blockbuster. Dante wrote it not in the customary Latin but in Florentine dialect to make it widely accessible. He wasn’t writing for scholars and connoisseurs; he was writing for commoners. And it was a hit”. Poemul medieval prezentat ca o baladă rock sau ca un pop hit are toate elementele să ne contrarieze.

Discursul începe să sune mai autentic şi convingător acolo unde autorul vine către propriile sale experienţe: s-a întors după mulţi ani în orăşelul natal, pentru a fi alături de sora lui bolnavă de cancer. Ajuns într-o situaţie limită, îşi pune întrebări despre drumul în viaţă, reuşitele şi eşecurile pe care le-a avut, opţiunile pe care a trebuit să le facă. “The tale of my sister Ruthie’s grace-filled fight with cancer and the love of our hometown that saw her through to the end changed my heart – and helped to heal wounds from the teenage traumas that had driven me away. But things didn’t work out as I had expected or hoped. By last fall, I found myself struggling with depression, confusion and chronic fatigue – caused, according to my doctors, by deep and unrelenting stress. My rheumatologist told me that I had better find some way to inner peace or my health would be destroyed.” A intrat într-o librărie, a deschis la nimereală cartea lui Dante şi a constatat surprins că, şi acolo, eroul principal se confruntă cu o criză existenţială, tipică pentru jumătatea vieţii. Îi taie calea trei animale fioroase, protagonistul ar vrea să urce spre lumină dar nu mai poate, e disperat şi nu ştie încotro s-o apuce. “Dante’s search for deliverance propels him on a purpose-driven pilgrimage from chaos to order, from despair to hope, from darkness to light and from the prison of self to the liberty of self-mastery.”

Rod Dreher s-a scufundat în lectura cărţii, care l-a ajutat să-şi reechilibreze viaţa. I-a dat sugestii cum să privească mai atent în jur, pentru a cunoaşte realitatea în consistenţa sa autentică. Unele sfaturi pe care Dante le primeşte de la mentorul său Virgiliu seamănă izbitor cu cele primite de gazetarul confruntat cu primejdia depresiei. “At our first meeting, my therapist told me that I couldn’t control other people or events, but, by the exercise of my free will, I could control my response to them.” Studierea Divinei Comedii i-a oferit medicamentul artistic ideal.

Spirit altruist şi extravertit, Rod Dreher a trecut să-şi împărtăşească experienţele danteşti cu cititorii pe blog. Într-un şir amplu de însemnări, s-a apucat să descîlcească versurile din Purgatoriu, pe care l-a tratat ca pe-un volum de uz gospodăresc. Ideea lui e izbitor de simplă. Aşa cum învăţăm dintr-o carte de bucate să gătim, iar dintr-o carte de grădinărit să plantăm copaci, putem deprinde şi de la Dante arta de-a trăi frumos şi curat. Divina Comedie nu e despre trecut, ci despre viaţa noastră de-acum, ne îndeamnă să avem curajul de-a ne schimba în bine. Rezultatele n-au întîrziat să apară. Răspunsurile entuziaste şi comentariile publicului s-au înteţit. “One reader wrote to say that she quit a three-decade smoking habit while reading Purgatory over Lent, saying that the poem helped her to think of her addiction as something that she could be free of, with God’s help. ‘I’ve had the sensation of maddeningly stinging, prickling skin during the nicotine withdrawal phase when I’ve tried to quit before’, she said, ‘but reading Dante helped me to imagine the sensation as a cleansing fire’.”

După Dante politician, poet, istoric, filosof, teolog, lingvist, ezoteric sau erou de roman poliţist, iată acum o nouă faţetă a sa, descoperită de cititorii de peste ocean: Dante ca autor de “self-help book”. Aplicaţiile în viaţa practică americană din secolul XXI ale unor învăţăminte incluse în terţinele medievale italiene ne arată că marea literatură e capabilă de drumuri foarte lungi, în timp şi spaţiu, ajungînd unde nici nu ne închipuim.

Cel mai bun, nu cel dintîi

Etichete

comunism, Dante, Divina Comedie, Evul Mediu, geniu, Gulag, literatura, Soljenitin

În marea literatură nu contează să fii, în ordine cronologică, primul care abordează o temă, descrie un peisaj, analizează un sentiment, dezvăluie o impostură. Important e să fii cel mai convingător şi impresionant. Charles Williams o notează cu îndreptăţire: o mie de predicatori au spus tot ceea ce Dante spune şi şi-au lăsat ascultătorii nemulţumiţi; Dante oare de ce ne încîntă? Fiindcă vedem acolo o imagine a profunzimii (“a thousand preachers have said all that Dante says and left their hearers discontented; why does Dante content? Because an image of profundity is there”).

Aceeaşi revelaţie o are Soljeniţîn, plecat în exil, unde constată succesul incredibil al cărţii sale, Arhipelagul Gulag. O singură scriere – ce-i drept, de-o pregnanţă copleşitoare – a cucerit admiraţia şi a cutremurat conştiinţa opiniei publice. A modificat percepţia asupra situaţiei globale. A destrămat, în rîndul intelighenţiei occidentale, mitul comunismului “progresist”. A determinat statele din lumea democrată să-şi reconsidere politica faţă de Uniunea Sovietică. Dar cum a fost posibil aşa ceva? Prozatorul îşi consemnează gîndurile în Viţelul şi stejarul: “Astăzi, aici, în Occident, aflu că din anii ‘20 au apărut aici pînă în treizeci de cărţi despre Arhipelag [în ediţia franceză: PAS MOINS DE QUARANTE livres sur l’Archipel], începînd cu înfiinţarea lui în insulele Solovki. Este, aşadar, vorba de cărţi care s-au publicat, tradus, divulgat – şi care s-au pierdut fără să fi stîrnit vreun ecou, fără să fi convins sau măcar să fi trezit pe cineva” (vol. 2, p. 13). A fost nevoie de o lovitură de geniu pentru a se atrage atenţia omenirii asupra unei realităţi de importanţă crucială.

În marea literatură trebuie să fii cel mai bun, nu cel dintîi.

Aventurile modernităţii

Etichete

conferinta, contradictie, crestinism, Dante, Dumnezeu, filosofie, H.-R. Patapievici, modernitate

Cu cîţiva ani în urmă, fizicianul H.-R. Patapievici îşi uimea cititorii într-o conferinţă şi-o cărticică dedicate lumii lui Dante. Surpriza era eterogenă, vecină cu extazul printre admiratori, la marginea stupefacţiei în cazul meu. Am avut ocazia să-mi articulez disocierile pe seama ipotezelor rostogolite de condeier. Astăzi îmi revine în minte mai ales una, despre faptul că modernitatea s-ar fi format prin evacuarea lui Dumnezeu din spaţiul public. “Problema teologico-politică în care [medievalii] trăiau, între Papă şi Imperiu sau între lumea lui Dumnezeu şi cea a lumii sublunare, era pentru ei deopotrivă insolubilă şi reală – adică nu admitea să fie tranşată. Poate ar fi vrut s-o tranşeze, dar nu au ştiut cum. Cînd omul european a tranşat-o, a făcut-o în favoarea lumii seculare – şi aşa a început modernitatea. Ei, prin urmare, nu aveau soluţia simplă pe care au inventat-o modernii: punem în paranteză aceste chestiuni, chiar dacă credem în ele, le evacuăm în debaraua privată şi mergem mai departe ca şi cînd nu ar fi” (p. 108-109).

I-am arătat eseistului că omul medieval nu cunoştea o dispută filosofică între tărîmul real şi cel transcendent, pentru simplul motiv că unul era văzut în prelungirea celuilalt. Lumea fenomenală avea rostul de-a pregăti mîntuirea sau damnarea. Astfel se explica strînsa legătură dintre lumea vie de-aici şi frămîntarea spiritelor de dincolo, în Divina Comedie.

Noroc că H.-R. Patapievici nu e omul care să plictisească prin consecvenţă. Aflu din presă că a ţinut o eclatantă conferinţă, mai zilele trecute, la Cluj, despre faptul că “modernitatea poate fi înţelească ca opusă creştinismului numai dacă negi faptele”. Lumea l-a auzit spunînd că “am decis să vorbesc în conferința asta despre lucrurile care sunt trecute sub tăcere, respectiv, profunda filiație dintre civilizația modernității și civilizația creștină, și faptul că civilizația modernității nu a negat creștinismul, ci l-a încorporat. Asta e teza tare la care eu țin și cred că este un fapt, nu este o interpretare.”

Acuma, dacă modernitatea s-a lepădat de creştinism într-o “debara privată” (sic!), sau dimpotrivă, l-a “încorporat” la temeliile sale – urmează s-o aflăm abia peste cîţiva ani, din noile tatonări filosofice ale uimitorului H.-R. Patapievici.