George Coșbuc, primul traducător integral al “Divinei Comedii” în română

04 Vineri nov. 2022

Posted by Laszlo Alexandru in Amfiteatru, Dante, Italienistică

Etichete

Bruxelles, conferință, Dante, România, traduceri, Universitatea Liberă

Aș vrea să mulțumesc Universității Libere din Bruxelles, organizatorilor care m-au invitat la această conferință internațională, dedicată versiunilor din Dante în limbi romanice. Mă bucur să prezint punctul de vedere al Europei Răsăritene, dacă se poate spune așa. Îmi face plăcere să amintesc povestea lui George Coșbuc, primul traducător integral al Divinei Comedii în română, asupra căreia mă voi opri. Dar aș vrea mai întîi să ofer o mică explicație, ca să înțelegeți mai bine situația noastră. E de ajuns să subliniez că, în timp ce primele documente în limba italiană datează din anii 800 și 900, apoi de la începutul mileniului, prima poezie, a Sfîntului Francisc din Assisi, este din anii 1200, ei bine, primul document în limba română e din 1521, Scrisoarea lui Neacșu (1). Avem din păcate o întîrziere inițială de 500 de ani, în comparație cu realitățile culturale din Europa Occidentală. Cu înțelegerea acestui fapt trebuie să priviți datele noastre calendaristice, care sînt mai tîrzii față de ceea ce au prezentat azi distinșii colegi, legat de culturile lor. Punctele de plecare sînt foarte diferite. Dar cel de sosire nu e prin nimic inferior deja, mai ales dacă îl examinăm azi.

Printre primii traducători parțiali ai Divinei Comedii în română a fost Ion Heliade-Rădulescu, care a transpus primele cinci cînturi din Infern, în jurul anului 1848. Știți fără îndoială că Dante s-a bucurat de un nou succes printre cititorii italieni, odată cu Romantismul și Risorgimentul, după ce-a fost o perioadă neglijat, din păcate, de istoria literară. Însă odată cu romanticii, Dante a revenit în ochii publicului și acesta a fost și motivul atenției pe care i-a acordat-o cultura română, pe cînd își căuta o sincronizare cu Occidentul. Trebuie amintite apoi traducerile întîmplătoare, de un cînt sau două, cu măsura de 16 silabe, fără rime, pe care le-a realizat Gheorghe Asachi în 1865. Aron Densusianu a tradus cîntul III din Infern, cîntul XXVIII din Purgatoriu și cîntul XXIII din Paradis în versuri de 13 și 14 silabe, cu două rime, în loc de trei. Alți traducători, spre sfîrșitul secolului al XIX-lea, au fost I. Drăgescu, C.Z. Buzdugan, Gr. Sc. Grădișteanu. Apoi, la Craiova, doamna Maria P. Chițiu a tradus în proză Infernul (1883) și Purgatoriul (1888) (2). Textul român avea în josul paginii originalul italian. Infernul includea scurte note explicative; Purgatoriul era însoțit de comentarii mai elaborate. Traducătoarea insista pe fidelitatea față de original, dar folosea și expresii stîngace, neadaptate la română. Colonelul G. Boteanu a transpus în proză Infernul I-XII, pe care l-a publicat în Revista literară din București între 1893-1894. Nicu Gane a tradus în versuri cînturile I-VII din Infern, pe care le-a publicat în revista Convorbiri literare în 1882; a continuat cu celelalte 27 de cînturi infernale, pînă în 1905, totuși cu diverse probleme de traducere, interpretare și versificație (3). În acest context a venit George Coșbuc.

Aș vrea să fac o trimitere rapidă la traducerile integrale din Divina Comedie, care se regăsesc, în zilele noastre, în cultura română. Cea dintîi, la care mă voi opri peste puțin timp, e tocmai cea a lui Coșbuc, apărută după moartea sa, în anii 1924, 1927 și 1932 (4). O altă versiune completă este cea a lui Alexandru Marcu, profesor de literatură italiană la Universitatea din București, care l-a tradus pe Dante în proză, cu finalități didactice. Varianta lui a fost publicată în trei volume, în anii 1932, 1933, 1934 (5). Apoi avem două situații paralele, cu doi traducători care au lucrat fiecare pe cont propriu, fără a se cunoaște între ei. Ion Țundrea a tradus cu mare fidelitate, în terține, cu endecasilab, cu terza rima, toată Divina Comedie, între anii ’30 și ’40 ai secolului trecut. Era medic militar, a murit din păcate la sfîrșitul celui de-al Doilea Război Mondial și traducerea lui completă, după apariția Infernului în 1945, a fost publicată abia în 1999, la distanță de o jumătate de secol, la Editura Medicală, obișnuită mai degrabă cu probleme de medicină (însă aici singura problemă de sănătate era a culturii române, care obligase o traducere dantescă la exil tipografic timp de cincizeci de ani) (6). O altă situație, la fel de interesantă, este a unui italian, Giuseppe Cifarelli, cu același destin, și-a realizat traducerea completă în terține, cu endecasilab și cu terza rima, de foarte mare fidelitate, de asemeni în anii ’30 și ’40 ai secolului XX. Și această variantă a fost publicată abia în 1993 (7). Cifarelli venise de mic copil în România, după moartea tatălui său, adus de mama lui, în căutare de refugiu economic pe lîngă unchiul preot în Moldova. A rămas să trăiască mai multe decenii în România, a învățat la perfecție limba noastră și a oferit această situație neobișnuită, a unui italian, excelent cunoscător de română, care a tradus toată Divina Comedie, cu foarte mare fidelitate și de asemeni cu îndemînare literară.

Iar pe urmă avem versiunea realizată de Eta Boeriu, cea mai conoscută în perioada comunismului, fiindcă este o traducere artistică, literară, de multe ori reeditată. Doamna Boeriu este cea mai proeminentă traducătoare a literaturii italiene în limba română, ea a transpus Boccaccio, Decameronul, Petrarca, Canțonierul, Leopardi, Cînturi, Michelangelo, Verga, Pavese și a realizat cîteva antologii de istorie a poeziei și a teatrului italian. A tradus și Divina Comedie, cu mare respect pentru partea formală, adică incluzînd terțina, endecasilabul și terza rima (8). În ce privește semnificațiile, a fost pe alocuri mai puțin atentă și a hotărît de asemeni să actualizeze poemul, la nivel lexical. O astfel de opțiune are un rezultat mai discutabil, din punct de vedere filologic, dar poate că pune mai ușor la îndemînă textul medieval, în asemenea măsură încît, pentru un spectacol de acum o lună, la Teatrul Nottara din București, am recomandat să fie reprezentată această versiune pe scenă, în locul celei mai fidele și mai precise a lui G. Coșbuc.

Trebuie să amintesc și apariția recentă a lucrării mele în trei volume, Lectura lui Dante, pe care voi avea prilejul să v-o prezint mîine, la masa rotundă de la Institutul Italian de Cultură de la Bruxelles. Este vorba nu doar de traducerea română integrală a poemului, ci și de o parafrază critică a fiecărei terține și a fiecărui vers, însoțită de o crestomație a exegezei dantești, din Evul Mediu pînă în secolul XX (9).

După ce-am făcut această panoramă, să venim la subiectul nostru. George Coșbuc s-a născut la 20 septembrie 1866 la Hordou, care este un sat în zona Bistrița, din Transilvania. Ținea de o familie de preoți greco-catolici (după cum știți, ei au dreptul să se căsătorească și să-și întemeieze familie), atît tatăl cît și bunicul matern au fost preoți. Și-a făcut primele studii la școlile din zona sa, iar liceul la Năsăud, unde a fost atras de limbile și literaturile clasice și a început să scrie versuri. A fost chiar ales conducătorul cercului de lectură al elevilor. A manifestat un mare interes pentru literatura latină, pentru folclorul românesc și cărțile vechi. S-a înscris la Facultatea de Filosofie și Litere din Cluj, în 1884. A studiat limba-literatura greacă și latină, sintaxa, retorica, istoria și filosofia antică. Doi ani mai tîrziu s-a îmbolnăvit și s-a retras de la universitate. A publicat numeroase poezii cu tematică populară în ziarele vremii și a devenit redactor la Tribuna, așadar s-a stabilit o perioadă la Sibiu, un alt mare oraș din Transilvania (1887-1889). Trebuie să adaug că G. Coșbuc este considerat azi unul dintre cei mai importanți poeți de factură populară din literatura noastră. A compus poezii extraordinare, era pasionat de viața țărănească și, în contextul unui curent literar care scotea în evidență acest univers rural, creațiile sale au fost lectură obligatorie, de-a lungul deceniilor, în toate școlile din România. Capodopera lui se numește Nunta Zamfirei, un poem dedicat unui moment fundamental din viața folclorică și a avut un mare succes atît la Iași, cît și la București, cele două capitale culturale române ale perioadei. În acest context, devenit celebru, s-a stabilit la București. A fost susținut de Titu Maiorescu, cel mai important critic literar și filosof român al vremii, dar și om politic de prim plan. Coșbuc a devenit ziarist, profesor, autor de manuale școlare. Au apărut cele mai semnificative volume poetice ale sale de factură populară, Balade și idile, în 1893, și Fire de tort, în 1896. A lucrat ca funcționar la Ministerul Instrucției Publice, următoarea etapă profesională, iar în 1916 a fost ales la Academia Română. A rămas devastat de moartea fiului său unic. La 9 mai 1918 s-a stins în București (10). Aceasta este o scurtă trecere în revistă a biografiei lui George Coșbuc.

Acum m-aș referi la traducerile sale, fiindcă dincolo de opera sa ca poet original, el este unul dintre cei mai mari traducători din cultura română. A început cu Eneida, a tradus așadar din latină și a obținut cu această lucrare Premiul Academiei Române. Au urmat Antologia sanscrită (Rgveda, Mahabharata, Ramayana), Kalidasa, Sakuntala, Homer, Odiseea, Schiller, Don Carlos și Dante, Divina Comedie. A avut și o serie de peste 500 de pagini cu comentarii la poemul dantesc, dar acesta ar putea fi subiectul unei alte conferințe, la fel de interesante.

Cum a ajuns Coșbuc la Divina Comedie? Tatăl lui, vă amintiți, era preot și într-o zi, pe cînd poetul încă era foarte tînăr, i-a cerut să-i povestească și să-i rezume cîteva scene din Infern, ca să le întrebuințeze duminica la slujbă, în predicile sale, ca să-și impresioneze enoriașii. Tînărul a început să-l citească pe Dante în germană, fiindcă aceasta era limba străină pe care o cunoștea mai bine pe atunci. A rămas așa de fascinat încît s-a apucat să traducă din germană în română cîteva cînturi infernale. Dar apoi și-a dat seama că nu se poate realiza o traducere valabilă prin intermediul unei alte limbi. Atunci a început de unul singur să studieze italiana, și-a comandat gramatici și diverse ediții ale Divinei Comedii din Italia. Pe urmă s-a organizat, cu propriile economii, și a întreprins o călătorie de studii la Florența, la locurile dantești (se mai păstrează biletele tramvaiului pe care l-a luat poetul prin orașul florentin). Astfel a învățat limba italiană și pe urmă și-a reluat traducerea și a continuat-o, de data aceasta direct din original (11). Și-a continuat lucrarea amplă și foarte solicitantă de-a lungul a peste zece ani. Dar, în timp ce traducea, a rămas preocupat de diverse detalii dantești, pe care voia să le înțeleagă mai bine. Astfel a pornit redactarea comentariilor sale de peste 500 de pagini, care includ note foarte personale, polemici, monologuri furibunde împotriva altor dantologi etc. Aceste comentarii sînt discutabile, deoarece Coșbuc nu este critic literar, el e poet și un foarte mare traducător, însă îi lipsesc seninătatea și detașarea necesare pentru evaluarea obiectivă a unei opere literare (12). El a murit și doar cîteva fragmente din traducerea lui au apărut în revistele literare. Dar a avut noroc cu un mare prieten, avînd un rol foarte important. Mă refer la profesorul Ramiro Ortiz, cel care a inaugurat studiul limbii italiene la universitatea din București, a întemeiat acolo o catedră de italiană, a încurajat diverși tineri – printre care Alexandru Marcu, al doilea traducător integral al Divinei Comedii, George Călinescu, unul dintre cei mai importanți critici literari români, precum și anumite doamne și domnișoare, devenite profesoare și traducătoare – să îmbrățișeze această cale a italienisticii. Ramiro Ortiz l-a cunoscut pe George Coșbuc în ultimii săi ani de viață, la mănăstirea Tismana, unde își petreceau amîndoi vacanța de vară, se retrăgeau din fața tumultului orașului și vorbeau despre Dante și poezia italiană. Astfel s-a născut o strînsă prietenie, iar apoi, după moartea lui Coșbuc, Ramiro Ortiz, care era conștient de valoarea deosebită a acestor traduceri, a insistat să primească manuscrisele ca să le publice. Și a fost el, responsabilul studiilor de italienistică de la Universitatea din București, care a dat la tipar cele trei volume, în ani diferiți, pe măsură ce se strîngeau din chetă banii necesari (13).

Care sînt particularitățile variantei lui Coșbuc, în raport cu următoarele patru traduceri complete ale Divinei Comedii? Fidelitatea! Extraordinara cunoaștere a originalului și a nuanțelor pe care voia Dante să le transmită. O sensibilitate artistică rafinată. Și de asemeni o tehnică poetică minunată: Coșbuc este considerat unul dintre cei mai importanți stiliști din poezia română, cu un mare respect pentru rimă și măsura versului. Avînd toate aceste antecedente, el a mers îndeaproape pe urmele originalului dantesc și, dacă adăugăm că era vorba inclusiv de pasiunea lui de o viață, îi putem înțelege cu ușurință entuziasmul. Aș dori să ofer, în cele ce urmează, cîteva exemple luate din Infern, Purgatoriu și Paradis, astfel putem să ne facem o opinie în mod direct. Avem un pasaj de mare intensitate emoțională, unul dintre momentele cele mai îngrozitoare, cînd călătorul Dante îl întîlnește pe Lucifer, în străfundul Infernului:

“Com’io divenni allor gelato e fioco,
nol dimandar, lettor, ch’i’ non lo scrivo,
però ch’ogni parlar sarebbe poco.
Io non mori’ e non rimasi vivo:
pensa oggimai per te, s’hai fior d’ingegno,
qual io divenni, d’uno e d’altro privo.” (Inf. XXXIV, 22-27)

Și versiunea lui Coșbuc:

“De-a mea și mută și-nghețată stare
să nu mă-ntrebi acum și nici n-o scriu,
căci nu-i cuvînt să poată spune-atare.
Eu n-am murit, dar n-am rămas nici viu,
socoți, de ai vrun strop de duh în tine,
ce-am fost cînd fui cum n-aș mai vrea să fiu.”

O transpunere într-adevăr deosebită, o pot spune în calitate atît de traducător, cît și de critic literar. Iată cîteva elemente de confirmare. În primul vers citat vedem două epitete, gelato e fioco, le regăsim și în varianta română: mută și-înghețată. Apelul adresat publicului, nol dimandar, lettor, există și în română: să nu mă-ntrebi. Apare această minunată antiteză io non morii e non rimasi vivo, reprodusă cu mare fidelitate: n-am murit, dar n-am rămas nici viu. Iar apoi traducătorul izbutește chiar să depășească în complexitate originalul, atunci cînd ia singurul verb italian, qual io divenni, d’uno e d’altro privo și îl transpune într-un superb joc de cuvinte, cu trei forme flexionare ale aceluiași verb “a fi”, folosit la perfect compus, la perfect simplu și la conjunctiv prezent: ce-am fost cînd fui cum n-aș mai vrea să fiu. Astfel construiește și o mirabilă aliterație. Știți fără îndoială că o soluție a traducătorilor este să meargă în paralel cu textul-sursă. Există însă situații cînd nu ne putem ridica la nivelul originalului, din motive concrete, fiindcă limba-țintă nu ne-o permite. Și atunci rămînem inevitabil “mai jos” cu versiunea noastră. Dar apoi poate că vor apărea alte momente, cînd trebuie să ne luăm revanșa și să depășim originalul. Astfel reușim să dăm o traducere “la același nivel”, din puntul de vedere al valorii literare. Uneori sîntem întrecuți de original, dar alteori trebuie să-l întrecem noi. Și iată un pasaj în care Coșbuc izbutește să învingă provocările estetice ale textului dantesc, adăugînd un joc de cuvinte de mare inteligență gramaticală, acolo unde acest artificiu nu exista în italiană.

Un alt aspect de mare valoare și prestigiu al poetului Coșbuc este cel al descrierilor de natură. În următorul exemplu din Purgatoriu, Dante realizează o descriere de tip funcțional, tehnic:

“L’alba vinceva l’ora mattutina
che fuggìa innanzi, sì che di lontano
conobbi il tremolar della marina.” (Pg. I, 115-117)

Dante nu e un autor care mizează foarte mult pe natură. Nu sînt eu cel care am observat prima dată că natura îl ajută pe autorul medieval să potențeze, să sublinieze conflictul, dramatismul situației. În schimb Coșbuc, care este împătimit, fascinat de natură, construiește efectiv un tablou mirific.

“Amurgu-nvins de-a zorilor lumină
pierea fugind, așa că-n depărtare
vedeam și marea cea de tremur plină.”

Se poate verifica endecasilabul, totul este respectat. Se poate verifica terza rima, este mereu prezentă. Și în plus există și această emoție lirică mai mare, aș putea să consider, în traducere, față de versiunea originală. Să mergem mai departe cu un alt exemplu din Paradis.

“Ond’ella, che vedea me sì com’io,
a quietarmi l’animo commosso,
pria ch’io a dimandar, la bocca aprìo
e cominciò: «Tu stesso ti fai grosso
col falso imaginar, sì che non vedi
ciò che vedresti se l’avessi scosso».” (Par. I, 85-90)

Este un moment de la începutul zborului în al treilea ținut, cînd Beatrice îl ceartă pe Dante că nu pricepe lucrurile noi așa cum ar trebui. Să vedem traducerea în română:

“Dar Ea, ce mă vedea ca eu pe mine,
deschise gura, pîn-a n-o-ntreba,
zbătutul suflet vrînd să mi-l aline,
și-a zis: «Prin false-nchipuiri părerea ta
te-orbește așa că-ți par ca nevăzute
ce-ar fi să vezi, cînd nu le-ai asculta».”

Avem aici o situație tipică pentru gramatica noastră. În construcția vedea me sì com’io, pronumele personal italian poate fi exprimat numai de două ori, pe cînd româna permite și a treia exprimare: mă vedea ca eu pe mine, fiindcă limba noastră ne îngăduie, lîngă același verb, folosirea pronumelui personal atît la forma accentuată, cît și la cea neaccentuată. Iar poetul român, care cunoaște la perfecție ce anume are de făcut, pune imediat în practică artistică această particularitate gramaticală.

N-aș vrea să vă rețin prea mult atenția cu George Coșbuc și extraordinara fidelitate a traducerii sale, minunata sa performanță culturală. Iată un ultim exemplu, o situație mai curînd încurcată la Dante, mult discutată de specialiști, cînd autorul vrea să exprime numărul foarte mare, infinit, de îngeri din Empireu. Spre deosebire de teologia medievală, care considera că există un număr limitat de îngeri, Dante notează că:

“L’incendio suo seguiva ogni scintilla;
ed eran tante, che ‘l numero loro
più che ‘l doppiar delli scacchi s’immilla.” (Par. XXVIII, 91-93)

A existat o dezbatere în jurul expresiei complexe il doppiar delli scacchi, referitoare la infinitatea îngerilor. Dar, dincolo de discuțiile din sfera filosofică și teologică, pe noi ne interesează acum soluția lingvistică, traducerea acestui pasaj de intensă dificultate poetică. Iar poetul român găsește o soluție excelentă:

“Și-oricare foc un roi făcea-și cărarea
și-atîtea-au fost că roiurile-n zbor
întrec la șah de mii de ori dublarea!”

Există “șahul”, există augmentativul exprimat prin “de mii de ori”, există “dublarea”, există pînă și această ambiguitate a expresiei dantești, care îl pune în dificultate pe cititor. Regăsim în traducerea română toate elementele semantice și artistice din original. Știți că riscul unei traduceri de slabă calitate este că devine prea explicită. Însă Coșbuc nu cade în această capcană și, păstrînd ambiguitatea semantică din expresia originală, ne demonstrează marea sa acuitate.

Traducerea lui George Coșbuc a fost primită călduros, după publicarea în cele trei volume. Printre reacțiile vremii, profesorul Ramiro Ortiz, mare prieten și specialist, i-a subliniat valoarea: “Dante se va înfățișa publicului românesc așa cum este: uriaș, aspru, sever, plin de gînduri înalte, filosofice și teologice, ici și colo întunecat și obscur; dar nici un popor, în afară poate de cel german, nu se va putea lăuda cu o traducere în care culoarea gîndirii și artei lui Dante să fie redată așa de minunat (pînă în cele mai mici amănunte), ca poporul român, care a dat naștere lui George Coșbuc” (14). Este vorba despre un context ușor emfatic, firește, un discurs la comemorarea a 600 de ani de la moartea marelui poet, dar și de un mare entuziasm, care exprimă convingerile personale ale vorbitorului.

Apoi au fost punctele de vedere ale unor scriitori contemporani cu traducătorul. După Constantin Ionescu, “este o operă care va face imposibilă multă vreme apariția altei traduceri” (15). Iar pentru Emanoil Bucuța, “se poate să fie traduceri mai strălucite și mai melodioase decît a ieșit cea românească a lui Coșbuc, dar ar fi greu să se arate una mai credincioasă și mai în spiritul ei de obîrșie decît a lui” (16). O evaluare pe care o împărtășesc pe deplin. Cunoscutul critic stilist al literaturii române, Tudor Vianu, dar și mare prieten cu traducătorul, a subliniat că “George Coșbuc n-a reprodus numai cu mare fidelitate construcțiile originalului, dar a căutat să se apropie de lexicul și chiar de timbrul lui” (17). Ar mai fi de notat opinia unui relevant italienist român din a doua jumătate a secolului XX, Alexandru Balaci: “vigoarea și plasticitatea dantescă au fost redate de poetul român cu o rară măiestrie, făcînd din tălmăcirea sa una dintre cele mai bune traduceri ale Divinei Comedii pe care le cunoaște lumea” (18).

Trebuie amintite aici și inevitabilele rezerve. Ovid Densusianu, autorul primului curs academic despre Dante Alighieri dintr-o universitate românească, și-a manifestat limitele și a susținut că este preferabilă traducerea în proză a poemului, pentru o înțelegere corectă a sa; traducerea în versuri ar fi “o îndrăzneală inutilă” (19). Timpul a demonstrat că nu avea dreptate. Un spirit enciclopedic, Nicolae Iorga, autorul a sute de cărți de istorie, filosofie și literatură, a fost și un om politic de primă importanță al epocii. Dar caracterul nu-l recomanda deloc pentru evaluările senine, ca persoană care intra iute în conflict cu ceilalți și, îndată ce izbutea cineva să se facă mai cunoscut, se implica să-l critice și să-i blocheze cariera. Astfel cunoscutul istoric a considerat că traducerea lui Coșbuc era din păcate un insucces: “va trebui să spunem că nici de astă dată nu a intrat Dante cu adevărat în literatura noastră” (20). Dar avînd în vedere că Nicolae Iorga i-a criticat de asemeni pe Blaga, Lovinescu, Călinescu, Arghezi și pe toate celelalte spirite înalte din cultura română, putem limita această judecată la valoarea sa contextuală.

Printre reacțiile italiene, a fost cea a lui Carlo Tagliavini, care îl considera pe Coșbuc un “traducător destoinic” (1921) și cea exprimată de Rosa Del Conte, profesoară universitară timp de mulți ani în România, la Cluj și la București, excelentă cunoscătoare a limbii și a culturii române. Referindu-se la Divina Comedie, ea a afirmat că “în domeniul traducerilor, România se înalță pe culmile capodoperei cu versiunea lui G. Coșbuc” (1965) (21).

Intervenția mea și-a propus să-i dezvăluie publicului occidental o zonă culturală poate necunoscută din Europa răsăriteană. Am vrut să ofer o mică panoramă a traducerilor românești din Divina Comedie, în secolele al XIX-lea și al XX-lea. Am încercat să evoc unele momente marcante din biografia lui George Coșbuc și din activitatea sa ca poet popular, dar mai ales să prezint și să dau o judecată profesionistă despre opera sa de traducător al poemului dantesc. M-am străduit să demonstrez, cu cîteva exemple și argumente, că versiunea lui Coșbuc este nu doar prima traducere artistică integrală, ci și, din punct de vedere filologic, cea mai valoroasă variantă română a Divinei Comedii.

Note:

(1) Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, ediția a doua, revăzută, București, Ed. Cartea Românească, 2019, p. 42.

(2) Vezi Titus Pârvulescu & Dumitru D. Panaitescu, Dante în România, in Studii despre Dante, București, Editura pentru Literatură Universală, 1965, p. 351-362.

(3) Ibidem, p. 362-365.

(4) Divina Comedie a lui Dante, tradusă de G. Coșbuc și comentată de Ramiro Ortiz, vol. 1, Infernul, București, Cartea Românească, 1924; vol. 2, Purgatoriul, București, Cartea Românească, 1927; vol. 3, Paradisul, București, Cartea Românească, 1932.

(5) Dante, Infernul, tradus de Alexandru Marcu, ilustrat de Mac Constantinescu, editat de Scrisul Românesc, Craiova, 1932; Dante, Purgatoriul, tradus de Alexandru Marcu, ilustrat de Mac Constantinescu, editat de Scrisul Românesc, Craiova, 1933; Dante, Paradisul, tradus de Alexandru Marcu, ilustrat de Mac Constantinescu, editat de Scrisul Românesc, Craiova, 1934.

(6) Dante Alighieri, Divina Comedie. Infernul, Purgatoriul, Paradisul, 3 volume, traducere în versuri de Ion A. Ţundrea, prefaţă de N. Iorga, Bucureşti, Editura Medicală, 1999.

(7) Dante Alighieri, Divina Comedie, în româneşte de Giuseppe Cifarelli, cuvînt înainte de Alexandru Ciorănescu, îngrijire de ediţie, note şi comentarii de Titus Pârvulescu, Craiova, Ed. Europa, 1993.

(8) Printre numeroasele ediții, vezi de exemplu Dante Alighieri, Divina Comedie. Infernul, Purgatoriul, Paradisul, 3 volume, în româneşte de Eta Boeriu, studiu introductiv, tabel cronologic, note şi comentarii de Alexandru Balaci, Bucureşti, Ed. Minerva, Col. Biblioteca pentru toţi, 1982.

(9) Laszlo Alexandru, Lectura lui Dante, 3 volume, Chișinău, Editura Cartier, 2020, 624 + 664 + 680 p.

(10) Date preluate din sinteza lui G. Călinescu, G. Coșbuc, în Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, ediția a doua, revăzută și adăugită, ediție și prefață de Al. Piru, București, Ed. Minerva, 1982, p. 583-590.

(11) Povestire “autobiografică” atribuită de Ramiro Ortiz lui George Coșbuc, în amplul său studiu introductiv la ediția Dante Alighieri, Divina Comedie. Infernul, Purgatoriul, Paradisul, în traducerea lui George Coşbuc, ediţie îngrijită şi comentată de Ramiro Ortiz, Iaşi, Ed. Polirom, 2000, p. 56-59.

(12) Vezi George Coșbuc, Comentarii la “Divina Comedie”, prefață de Laszlo Alexandru, introducere de Ovidiu Pecican, vol. I-II, Cluj-Napoca, Editura Eikon, 2007.

(13) Vezi introducerea lui Ramiro Ortiz la cele trei volume traduse de G. Coșbuc, acum mai accesibile în reeditarea în volum unic la Iași, Polirom, 2000, ed. cit.

(14) Titus Pârvulescu & Dumitru D. Panaitescu, Dante în România, ed. cit, p. 368-369.

(15) Idem, ibidem, p. 369.

(16) Idem, ibidem, p. 369.

(17) Idem, ibidem, p. 369.

(18) Idem, ibidem, p. 369.

(19) Idem, ibidem, p. 370.

(20) Idem, ibidem, p. 370.

(21) Vezi Iulia Cosma, Gli echi italiani dell’attività traduttiva e di esegesi dantesca di George Coșbuc (1921-1995), 2018, p. 240, 245.

Bibliografie:

G. Călinescu, G. Coșbuc, în Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, ediția a doua, revăzută și adăugită, ediție și prefață de Al. Piru, București, Ed. Minerva, 1982, p. 583-590;
Iulia Cosma, Gli echi italiani dell’attività traduttiva e di esegesi dantesca di George Coșbuc (1921-1995), 2018, p. 236-253, pe internet: https://www.academia.edu/38999068/Gli_echi_italiani_dellattività_traduttiva_e_di_esegesi_dantesca_di_George_Coșbuc_1921_1995_ (văzut la 27 oct. 2021);
Dante Alighieri, Divina Comedie. Infernul, Purgatoriul, Paradisul, traducere de George Coşbuc, ediție îngrijită și comentată de Ramiro Ortiz, Iaşi, Ed. Polirom, 2000;
Laszlo Alexandru, Coșbuc și Dante, în A revedea stelele. Contribuții la studiul operei lui Dante, ediția a doua, adăugită, Cluj, Ed. Ecou Transilvan, 2018, p. 11-21;
Laszlo Alexandru, Dante în viziunea lui George Coșbuc, în A revedea stelele. Contribuții la studiul operei lui Dante, ed. cit., p. 22-40.
Nicolae Manolescu, George Coșbuc, în Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, ediția a doua revăzută, București, Ed. Cartea Românească, 2019, p. 484-489;
Adriana Mitescu, Dante in Romania, în Dalla bibliografia alla storiografia. La critica dantesca nel mondo dal 1965 al 1990, a cura di Enzo Esposito, Ravenna, Longo Editore, 1995;
Titus Pârvulescu & Dumitru D. Panaitescu, Dante în România, în Studii despre Dante, București, Editura pentru Literatură Universală, 1965, p. 345-422.

(Intervenție la conferința “Nouvellement traduit”. Les oeuvres de Dante en traduction au fil de l’histoire. Journées d’études internationales, Université Libre de Bruxelles, 18 noiembrie 2021)

George Coșbuc, il primo traduttore integrale della “Divina Commedia” in romeno

04 Vineri nov. 2022

Posted by Laszlo Alexandru in Amfiteatru, Dante, Italienistică

≈ Scrie un comentariu

Etichete

Bruxelles, conferenza internazionale, Dante, Romania, traduzioni, Université libre

Vorrei ringraziare l’Università libera di Bruxelles, gli organizzatori che mi hanno invitato a questa conferenza internazionale, dedicata alle versioni di Dante in lingue romanze. Sono contento di presentare il punto di vista dell’Europa Orientale, se si può dire così. Mi fa piacere ricordare la storia di George Coșbuc, il primo traduttore integrale della Divina Commedia in romeno, su cui mi soffermerò. Ma vorrei dare prima una piccola spiegazione, per far capire meglio la nostra situazione. Basti sottolineare che, mentre i primi documenti in lingua italiana risalgono agli anni 800 e 900, poi all’inizio del Millennio, la prima poesia di San Francesco d’Assisi è degli anni 1200, ebbene il primo documento in lingua romena è del 1521, La lettera di Neacșu (1). Abbiamo purtroppo un ritardo iniziale di 500 anni, in paragone alle realtà culturali dell’Europa Occidentale. È con questa comprensione che dovete guardare le nostre date calendaristiche, che sono più arretrate di quello che hanno presentato oggi i distinti colleghi, rispettivamente alle loro culture. I punti di partenza sono molto distinti. Ma quello d’arrivo non è per niente inferiore ormai, soprattutto se esaminato oggi.

Tra i primi traduttori parziali della Divina Commedia in romeno ci fu Ion Heliade-Rădulescu, che traspose i primi cinque canti dell’Inferno, intorno al 1848. Lo saprete senz’altro che Dante godette di un nuovo successo tra i lettori italiani con il Romanticismo e il Risorgimento, dopo essere stato per un periodo trascurato ahimè dalla storia letteraria. Però con i romantici Dante tornò agli occhi del pubblico e fu questo anche il motivo dell’attenzione che la cultura romena gli rivolse, mentre cercava un suo aggiornamento con l’Occidente. Si devono ricordare poi le traduzioni casuali, di un canto o due, con la misura di 16 sillabe, senza rime, che realizzò Gheorghe Asachi nel 1865. Aron Densusianu tradusse il canto III dell’Inferno, il canto XXVIII del Purgatorio e il canto XXIII del Paradiso in versi di 13 e 14 sillabe, con due rime, invece di tre. Altri traduttori, verso la fine del XIX secolo, furono I. Drăgescu, C.Z. Buzdugan, Gr. Sc. Grădișteanu. Poi, a Craiova, la signora Maria P. Chițiu tradusse in prosa l’Inferno (1883) e il Purgatorio (1888) (2). Il testo romeno aveva a piè di pagina l’originale italiano. L’Inferno includeva brevi note con spiegazioni; il Purgatorio era accompagnato da commenti più elaborati. La traduttrice insisteva sulla fedeltà nei confronti dell’originale, ma usava anche espressioni inabili, inadatte al romeno. Il col. G. Boteanu traspose in prosa l’Inferno I-XII, che fece pubblicare sulla Revista literară di Bucarest tra 1893-1894. Nicu Gane tradusse in versi i canti I-VII dell’Inferno, che pubblicò sulla rivista Convorbiri literare nel 1882; proseguì con gli altri 27 canti infernali, fino al 1905, seppure con diversi problemi di traduzione, di interpretazione e di versificazione (3). In questo contesto arrivò George Coșbuc.

Vorrei fare un rapido accenno alle traduzioni integrali della Divina Commedia che, ai nostri giorni, si ritrovano nella cultura romena. La primissima, su cui mi soffermerò fra poco, è appunto quella di Coșbuc, uscita dopo la sua morte, negli anni 1924, 1927 e 1932 (4). Un’altra versione completa è quella di Alexandru Marcu, docente di letteratura italiana presso l’Università di Bucarest, che tradusse Dante in prosa per ragioni didattiche. La sua versione fu pubblicata in tre volumi, negli anni 1932, 1933, 1934 (5). Poi abbiamo due storie parallele, di due traduttori che lavorarono ciascuno per conto proprio, senza conoscersi tra di loro. Ion Țundrea tradusse con grande fedeltà, in terzine, con endecasillabo, in terza rima, tutta la Divina Commedia, tra gli anni ’30 e ’40 dello scorso secolo. Era medico militare, morì purtroppo alla fine della seconda guerra mondiale e il suo lavoro completo, dopo l’uscita dell’Inferno nel 1945, venne pubblicato solo nel 1999, a distanza di mezzo secolo, con la Casa Editrice Medicală, abituata piuttosto ai problemi di medicina (invece qui l’unico problema di salute spettava alla cultura romena, che aveva spinto una traduzione dantesca all’esilio tipografico per cinquant’anni) (6). Un’altra storia, altrettanto interessante, è di un italiano, Giuseppe Cifarelli, con lo stesso destino, egli compì una traduzione completa in terzine, in endecasillabo e con la terza rima, di grandissima fedeltà, scritta sempre negli anni ’30 e ’40 del Novecento. Anche questa variante fu pubblicata soltanto nel 1993 (7). Cifarelli era arrivato da bambino in Romania, dopo la morte del papà, portato dalla mamma in cerca di rifugio economico presso lo zio, sacerdote in Moldavia. Egli rimase a vivere per alcuni decenni in Romania, imparò a perfezione la nostra lingua e quindi offrì questa situazione strana, di un italiano ottimo conoscitore del romeno, che tradusse tutta la Divina Commedia, con grandissima fedeltà e anche con abilità letteraria.

E poi abbiamo la versione di Eta Boeriu, la più conosciuta nel periodo del comunismo, perché è una traduzione artistica, letteraria, ristampata spesso. La signora Boeriu è la più insigne traduttrice della letteratura italiana in lingua romena, lei traspose Boccaccio, Il Decameron, Petrarca, Il Canzoniere, Leopardi, Canti, Michelangelo, Verga, Pavese e compilò alcune antologie di storia della poesia e della commedia italiane. Tradusse anche la Divina Commedia, con grande considerazione formale, cioè rispettando la terzina, l’endecasillabo e la terza rima (8). Per quanto riguarda i significati, fu a volte meno attenta e decise anche di aggiornare il poema, a livello lessicale. Tale opzione ne fa il prodotto più discutibile, dal punto di vista filologico, ma forse rende più fruibile il testo medievale, fino al punto che, per uno spettacolo di un mese fa, al Teatro Nottara di Bucarest, ho raccomandato questa versione da rappresentare sul palcoscenico, invece di quella più fedele e più precisa di G. Coșbuc.

Devo ricordare anche la recente uscita del mio lavoro in tre volumi, Lectura lui Dante, che avrò l’opportunità di presentarvi domani, alla tavola rotonda dell’Istituto Italiano di Cultura di Bruxelles. Si tratta non soltanto della traduzione romena integrale del poema, ma anche di una parafrasi critica, di ogni terzina e di ogni verso, corredata di una crestomazia dell’esegesi dantesca, dal Medio Evo al Novecento (9).

Avendo fatto questo panorama, veniamo al nostro argomento. George Coșbuc nacque il 20 settembre 1866 a Hordou, che è un villaggio nella zona di Bistrița, in Transilvania. Apparteneva a una famiglia di preti greco-cattolici (come sapete, loro hanno il diritto di sposarsi e di mettere su famiglia), sia il padre che il nonno materno furono sacerdoti. Egli fece i primi studi nelle scuole della sua zona e il liceo a Năsăud, dove fu attratto dalle lingue e letterature classiche e cominciò a scrivere dei versi. Venne anche eletto presidente della società di lettura degli alunni. Manifestò un grande interesse per la letteratura latina, per il folclore romeno e per i vecchi libri. Si iscrisse alla Facoltà di Filosofia e Lettere di Cluj, nel 1884. Studiò lingua-letteratura greca e latina, sintassi, retorica, storia e filosofia antica. Due anni più tardi rimase malato e si ritirò dall’Università. Pubblicò numerose poesie con tematica popolare sui giornali del tempo e diventò redattore della Tribuna, quindi si stabilì per un periodo a Sibiu, un’altra grande città della Transilvania (1887-1889). Devo aggiungere che G. Coșbuc viene considerato oggi uno tra i più importanti poeti di stampo popolare della nostra letteratura. Compose delle poesie davvero straordinarie, era appassionato della vita contadina e, nel contesto di una corrente letteraria che metteva in risalto questo universo rurale, le sue creazioni furono lettura d’obbligo, lungo i decenni, in tutte le scuole della Romania. Il suo capolavoro si chiama Nunta Zamfirei (Le nozze di Zamfira), un poema dedicato a un momento fondamentale della vita folcloristica e riscontrò un grande successo sia a Iași che a Bucarest, le due capitali culturali romene del periodo. In questo contesto, divenuto famoso, si stabilì a Bucarest. Fu sostenuto da Titu Maiorescu, il più importante critico letterario e filosofo romeno del tempo, ma anche uomo politico di primo livello. Coșbuc diventò giornalista, insegnante, autore di libri scolastici. Uscirono i suoi più significativi libri poetici di stampo popolare, Balade și idile (Ballate e idilli), nel 1893, e Fire de tort (Fili di tessuto), nel 1896. Lavorò come funzionario del Ministero della Pubblica Istruzione, una successiva tappa professionale, e nel 1916 venne eletto all’Accademia Romena. Rimase devastato dalla morte del suo figlio unico. Il 9 maggio 1918 si spense a Bucarest (10). Questo è un breve ripasso della biografia di George Coșbuc.

Ora mi riferirei alle sue traduzioni, perché oltre all’opera di poeta originale, egli è uno dei maggiori traduttori della cultura romena. Cominciò con l’Eneide, tradusse dunque dal latino e vinse con questo lavoro il Premio dell’Accademia Romena. Seguirono l’Antologia sanscrita (Rgveda, Mahabharata, Ramayana), Kalidasa, Sakuntala, Omero, Odissea, Schiller, Don Carlos e Dante, Divina Commedia. Ebbe anche una serie di oltre 500 pagine di commenti al poema dantesco, ma questo potrebbe essere l’argomento di un’altra conferenza, altrettanto interessante.

Come fece Coșbuc ad arrivare alla Divina Commedia? Suo padre, vi ricordate, era prete e un giorno, mentre il poeta era ancora molto giovane, gli chiese di raccontargli e di riassumergli alcune scene dell’Inferno, da usare la domenica durante la messa, nelle sue prediche, per impressionare i fedeli. Il giovane cominciò a leggere Dante in tedesco, perché era quella la lingua straniera che conosceva meglio al periodo. Ne rimase così affascinato che si mise a tradurre dal tedesco in romeno alcuni canti infernali. Ma poi si rese conto che non si poteva dare una traduzione valida tramite un’altra lingua. Allora iniziò da solo a studiare l’italiano, si fece portare delle grammatiche e diverse edizioni della Divina Commedia dall’Italia. Poi si organizzò, con i propri risparmi, e fece un viaggio di studio a Firenze, ai luoghi danteschi (nel museo dedicato a Coșbuc si ritrovano oggi i biglietti del tram che il poeta aveva preso attraverso la città fiorentina). Così imparò la lingua italiana e quindi riprese la sua traduzione e la portò avanti, questa volta direttamente dall’originale (11). Seguì il suo lavoro grandissimo e molto impegnativo per oltre dieci anni. Ma, mentre traduceva, rimase impensierito per diversi particolari danteschi, che voleva capire meglio. Così cominciò la redazione dei suoi commenti di oltre 500 pagine, che includono note molto personali, polemiche, monologhi furibondi contro altri dantologi ecc. Questi commenti sono discutibili, perché Coșbuc non è un critico letterario, egli è poeta e un grandissimo traduttore, però gli mancano la serenità e il distacco necessari per la valutazione oggettiva di un’opera letteraria (12). Egli morì e solo alcuni brani della sua traduzione furono stampati sulle riviste letterarie. Ma ebbe per fortuna un grande amico, con un ruolo molto importante. E mi riferisco al professor Ramiro Ortiz, colui che inaugurò lo studio dell’italiano all’università di Bucarest, ci fondò una cattedra di italiano, incoraggiò alcuni giovani – tra cui Alexandru Marcu, il secondo traduttore integrale della Commedia, George Călinescu, uno dei più importanti critici letterari romeni, nonché alcune signore e signorine, diventate insegnanti e traduttrici – a prendere questa strada dell’italianistica. Ramiro Ortiz conobbe George Coșbuc nei suoi ultimi anni di vita, al monastero di Tismana, dove entrambi passavano le vacanze d’estate, si ritiravano dal tumulto cittadino e parlavano di Dante e della poesia italiana. Così nacque una stretta amicizia e quindi, dopo la morte di Coșbuc, Ramiro Ortiz, che conosceva il valore straordinario di queste traduzioni, si ostinò a ricevere i manoscritti in vista della pubblicazione. E fu lui, il responsabile degli studi di italianistica dell’Università di Bucarest, che fece pubblicare i tre volumi, in anni diversi, man mano che si raccoglievano i soldi necessari per la stampa (13).

Qual è la peculiarità della variante di Coșbuc, in paragone alle successive quattro traduzioni complete della Divina Commedia? La fedeltà! La straordinaria conoscenza dell’originale e delle sfumature che Dante voleva trasmettere. Una sensibilità artistica squisita. E anche una tecnica poetica meravigliosa: Coșbuc passa per uno tra i più importanti stilisti della poesia romena, con un grande rispetto per la rima e per le misure del verso. Avendo tutti questi antecedenti, egli seguì in modo stretto e ispirato l’originale dantesco e se aggiungiamo che si trattava anche della sua passione di una vita, si può facilmente capire il suo entusiasmo. Vorrei offrire, in quanto segue, degli esempi tratti dall’Inferno, dal Purgatorio e dal Paradiso, così possiamo farci un’opinione diretta. Abbiamo un brano di grande intensità emozionale, uno dei momenti più terribili, quando il viaggiatore Dante incontra Lucifero, al fondo dell’Inferno:

E la versione di Coșbuc:

Una trasposizione davvero speciale, lo posso dire sia da traduttore che da critico letterario. Ecco alcuni elementi di conferma. Nel primo verso citato vediamo due epiteti, gelato e fioco, li ritroviamo anche nella variante romena: mută și-înghețată. L’appello rivolto al pubblico, nol dimandar, lettor, c’è anche in romeno: să nu mă-ntrebi. C’è questa meravigliosa antitesi io non morii e non rimasi vivo, riprodotta con grande fedeltà: n-am murit, dar n-am rămas nici viu. E poi il traduttore riesce addirittura a superare la complessità dell’originale, quando prende l’unico verbo italiano, qual io divenni, d’uno e d’altro privo e lo traspone in un bellissimo gioco di parole, con tre forme flessionali dello stesso verbo “essere”, usato al passato prossimo, al passato remoto e al congiuntivo presente: ce-am fost cînd fui cum n-aș mai vrea să fiu. Così edifica anche una mirabile allitterazione. Lo sapete senz’altro che una soluzione dei traduttori è di andare in parallelo al testo di partenza. Ci sono però situazioni quando non ci possiamo alzare al livello dell’originale, per motivi concreti, perché la lingua d’arrivo non ce lo consente. E allora rimaniamo per forza “più giù” con la nostra versione. Ma poi ci saranno altri momenti, quando dobbiamo prenderci la rivincita e superare l’originale. Così si fa per avere una traduzione “alla pari”, dal punto di vista del valore letterario. A volte siamo superati dall’originale, ma altre volte lo dobbiamo superare noi. Ed ecco un brano in cui Coșbuc riesce a sconfiggere le sfide estetiche del testo dantesco, aggiungendo un gioco di parole di grande intelligenza grammaticale, là dove questo artificio non c’era in italiano.

Un altro punto di grande valore e prestigio del poeta Coșbuc è quello di descrizione della natura. Nel successivo esempio del Purgatorio, Dante ne fa una descrizione di tipo funzionale, tecnico:

“L’alba vinceva l’ora mattutina
che fuggìa innanzi, sì che di lontano
conobbi il tremolar della marina.” (Pg. I, 115-117)

Dante non è un autore che scommette tanto sulla natura. Non sono io ad aver notato per la prima volta che la natura aiuta l’autore medievale a potenziare, a sottolineare il conflitto, il drammatismo della situazione. Invece Coșbuc, che è appassionato, affascinato dalla natura, costruisce davvero un quadro mirifico.

“Amurgu-nvins de-a zorilor lumină
pierea fugind, așa că-n depărtare
vedeam și marea cea de tremur plină.”

Si può verificare l’endecasillabo, è tutto rispettato. Si può verificare la terza rima, è sempre inclusa. E poi c’è anche questa emozione lirica più grande, potrei considerare, nella traduzione, che non nella versione originale. Andiamo avanti con un altro esempio del Paradiso.

È un momento all’inizio del volo nel terzo regno, quando Beatrice rimprovera a Dante che non capisce le nuove cose come dovrebbe farlo. E vediamo la traduzione in romeno:

Abbiamo qui una situazione tipica della nostra grammatica. Nella costruzione vedea me sì com’io, il pronome personale italiano si può esprimere solo due volte, mentre il romeno ci permette anche la terza ripresa: mă vedea ca eu pe mine, perché la nostra lingua consente, accanto allo stesso verbo, l’uso del pronome personale alla forma sia tonica che atona. E il poeta romeno, che conosce a meraviglia ciò che ha da fare, mette subito in pratica artistica questa particolarità grammaticale.

Non vorrei ritenere troppo la vostra attenzione con George Coșbuc e la straordinaria fedeltà della sua traduzione, la sua meravigliosa performance culturale. Ecco un ultimo esempio, una situazione piuttosto aggrovigliata in Dante, tanto discussa dagli specialisti, quando l’autore vuole esprimere il numero molto grande, infinito, di angeli dell’Empireo. A differenza della teologia medievale, che riteneva un numero limitato di angeli, Dante nota che:

“L’incendio suo seguiva ogni scintilla;
ed eran tante, che ‘l numero loro
più che ‘l doppiar delli scacchi s’immilla.” (Par. XXVIII, 91-93)

C’è stato un dibattito intorno all’espressione complessa il doppiar delli scacchi, riferito all’infinità degli angeli. Ma oltre alle discussioni del campo filosofico e teologico, a noi interessa adesso la soluzione linguistica, la traduzione di questo brano di intensa difficoltà poetica. E il poeta romeno trova un’ottima soluzione:

“Și-oricare foc un roi făcea-și cărarea
și-atîtea-au fost că roiurile-n zbor
întrec la șah de mii de ori dublarea!”

Ci sono “gli scacchi”, c’è l’aumentativo con “migliaia di volte”, c’è “il doppiar”, c’è perfino questa ambiguità dell’espressione dantesca, che mette il lettore in difficoltà. Ritroviamo nella traduzione romena tutti gli elementi semantici e artistici dell’originale. Sapete che il rischio di una traduzione di bassa qualità è che diventi troppo esplicita. Ma Coșbuc non cade in questa trappola e, mantenendo l’ambiguità semantica dell’espressione originale, sta dimostrando la sua grande acuità.

Il lavoro di George Coșbuc fu accolto con parole calorose, dopo la pubblicazione in tre volumi. Tra le reazioni del tempo, il professor Ramiro Ortiz, grande amico e specialista, ne sottolineò il valore: “Dante si presenterà al pubblico romeno così com’è: gigante, aspro, severo, pieno di pensieri elevati, filosofici e teologici, qua e là enigmatico e oscuro; ma nessun popolo, tranne forse quello tedesco, si potrà vantare di una simile traduzione, in cui il colore del pensiero e dell’arte di Dante sia espresso in un modo così meraviglioso (fino ai più piccoli particolari), come il popolo romeno, che ha dato vita a George Coșbuc” (14). Si tratta di un contesto un po’ enfatico, certo, un discorso alla commemorazione dei 600 anni della morte del sommo poeta, ma anche un grande entusiasmo, che esprime le convinzioni personali del parlante.

Poi ci furono i punti di vista di alcuni scrittori contemporanei al traduttore. Secondo Constantin Ionescu, “è un’opera che farà impossibile per molto tempo l’apparizione di un’altra traduzione” (15). Invece per Emanoil Bucuța, “forse ci saranno traduzioni più brillanti e più melodiose di quella romena realizzata da Coșbuc, ma sarebbe difficile trovarne una più fedele e più nello spirito dell’originale” (16). Un giudizio che condivido pienamente. Il noto critico stilista della letteratura romena, Tudor Vianu, ma anche grande amico del traduttore, sottolineò che “George Coșbuc non solo ha riprodotto con grande fedeltà le costruzioni dell’originale, ma ha cercato di avvicinarsi al suo lessico e perfino al suo timbro” (17). Ci sarebbe da ritenere anche l’opinione di un rilevante italianista romeno della seconda metà del Novecento, Alexandru Balaci: “la plasticità e il vigore dantesco furono espressi dal poeta romeno con una rara destrezza, trasformando la sua versione in una delle migliori traduzioni della Divina Commedia al mondo” (18).

Si devono ricordare qui anche le inevitabili riserve. Ovid Densusianu, l’autore del primo corso accademico su Dante Alighieri in una università romena, manifestò comunque i suoi limiti e sostenne che fosse preferibile la traduzione in prosa del poema, per una giusta comprensione; la traduzione in versi sarebbe stata “un’inutile audacia” (19). Il tempo dimostrò che aveva torto. Uno spirito enciclopedico, Nicolae Iorga, autore di centinaia di libri di storia, filosofia e letteratura, fu anche un uomo politico di prima importanza dell’epoca. Ma il suo carattere non lo raccomandava per niente ai ragionamenti sereni, come persona che non andava d’accordo con gli altri, e anzi appena qualcuno diventava un po’ più conosciuto, si impegnava subito a stroncarlo e a bloccare la sua carriera. Così il noto storico ritenne che la traduzione di Coșbuc fosse purtroppo un insuccesso: “dovremo dire che neanche questa volta Dante è entrato veramente nella nostra letteratura” (20). Ma visto che Nicolae Iorga aveva stroncato anche Blaga, Lovinescu, Călinescu, Arghezi e tutti gli altri spiriti eccelsi della cultura romena, possiamo limitare questo giudizio al suo valore contestuale.

Tra le reazioni italiane, ci fu quella di Carlo Tagliavini, che parlava di Coșbuc come di un “traduttore valente” (1921) e quella di Rosa Del Conte, docente universitaria per molti anni in Romania, a Cluj e a Bucarest, ottima conoscente della lingua e della cultura romene. In riferimento alla Divina Commedia, lei affermò che “sul piano delle traduzioni, la Romania attinge il vertice del capolavoro con la versione di G. Coșbuc” (1965) (21).

Il mio intervento si è proposto di far conoscere al pubblico occidentale una zona culturale forse insolita dell’Europa orientale. Ho voluto offrire un breve panorama delle traduzioni romene della Divina Commedia, nell’Ottocento e nel Novecento. Mi sono proposto di evocare alcuni momenti salienti della biografia di George Coșbuc e della sua attività come poeta popolare, ma soprattutto di presentare e di dare un giudizio professionale sulla sua opera di traduttore del poema dantesco. Ho cercato di dimostrare, con alcuni esempi e argomenti, che quella di Coșbuc è non soltanto la prima traduzione artistica integrale, ma filologicamente anche la più valida versione romena della Divina Commedia.

Note:

(1) Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, seconda edizione riveduta, Bucarest, Ed. Cartea Românească, 2019, p. 42.

(2) Vedi Titus Pârvulescu & Dumitru D. Panaitescu, Dante în România, in Studii despre Dante, Bucarest, Editura pentru Literatură Universală, 1965, p. 351-362.

(3) Ibidem, p. 362-365.

(6) Dante Alighieri, Divina Comedie. Infernul, Purgatoriul, Paradisul, 3 volume, traducere în versuri de Ion A. Ţundrea, prefaţă de N. Iorga, Bucureşti, Editura Medicală, 1999.

(8) Tra le numerose edizioni, vedi per esempio Dante Alighieri, Divina Comedie. Infernul, Purgatoriul, Paradisul, 3 volume, în româneşte de Eta Boeriu, studiu introductiv, tabel cronologic, note şi comentarii de Alexandru Balaci, Bucureşti, Ed. Minerva, Col. Biblioteca pentru toţi, 1982.

(9) Laszlo Alexandru, Lectura lui Dante, 3 volume, Chișinău, Editura Cartier, 2020, 624 + 664 + 680 p.

(10) Dati ricavati dalla sintesi di G. Călinescu, G. Coșbuc, in Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, seconda edizione, riveduta e aumentata, edizione e prefazione di Al. Piru, București, Ed. Minerva, 1982, p. 583-590.

(11) Racconto “autobiografico” attribuito da Ramiro Ortiz a George Coșbuc, nel suo ampio studio introduttivo all’edizione Dante Alighieri, Divina Comedie. Infernul, Purgatoriul, Paradisul, în traducerea lui George Coşbuc, ediţie îngrijită şi comentată de Ramiro Ortiz, Iaşi, Ed. Polirom, 2000, p. 56-59.

(12) Vedi George Coșbuc, Comentarii la “Divina Comedie”, prefazione di Laszlo Alexandru, introduzione di Ovidiu Pecican, vol. I-II, Cluj-Napoca, Editura Eikon, 2007.

(13) Vedi l’introduzione di Ramiro Ortiz ai tre volumi tradotti da G. Coșbuc, ora più accessibili nella ristampa in volume unico a Iași, Polirom, 2000, ed. cit.

(14) Titus Pârvulescu & Dumitru D. Panaitescu, Dante în România, ed. cit, p. 368-369.

(15) Idem, ibidem, p. 369.

(16) Idem, ibidem, p. 369.

(17) Idem, ibidem, p. 369.

(18) Idem, ibidem, p. 369.

(19) Idem, ibidem, p. 370.

(20) Idem, ibidem, p. 370.

(21) Vedi Iulia Cosma, Gli echi italiani dell’attività traduttiva e di esegesi dantesca di George Coșbuc (1921-1995), 2018, p. 240, 245.

Bibliografia:

G. Călinescu, G. Coșbuc, in Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, seconda edizione, riveduta e aumentata, edizione e prefazione di Al. Piru, București, Ed. Minerva, 1982, p. 583-590;
Iulia Cosma, Gli echi italiani dell’attività traduttiva e di esegesi dantesca di George Coșbuc (1921-1995), 2018, p. 236-253, in internet: https://www.academia.edu/38999068/Gli_echi_italiani_dellattività_traduttiva_e_di_esegesi_dantesca_di_George_Coșbuc_1921_1995_ (consultato il 27 ott. 2021);
Dante Alighieri, Divina Comedie. Infernul, Purgatoriul, Paradisul, traduzione di George Coşbuc, edizione curata e commentata da Ramiro Ortiz, Iaşi, Ed. Polirom, 2000;
Laszlo Alexandru, Coșbuc și Dante, in A revedea stelele. Contribuții la studiul operei lui Dante, seconda edizione aumentata, Cluj, Ed. Ecou Transilvan, 2018, p. 11-21;
Laszlo Alexandru, Dante în viziunea lui George Coșbuc, in A revedea stelele. Contribuții la studiul operei lui Dante, ed. cit., p. 22-40.
Nicolae Manolescu, George Coșbuc, in Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, seconda edizione riveduta, Bucarest, Ed. Cartea Românească, 2019, p. 484-489;
Adriana Mitescu, Dante in Romania, in Dalla bibliografia alla storiografia. La critica dantesca nel mondo dal 1965 al 1990, a cura di Enzo Esposito, Ravenna, Longo Editore, 1995;
Titus Pârvulescu & Dumitru D. Panaitescu, Dante în România, in Studii despre Dante, Bucarest, Editura pentru Literatură Universală, 1965, p. 345-422.

(Intervento alla conferenza “Nouvellement traduit”. Les oeuvres de Dante en traduction au fil de l’histoire. Journées d’études internationales, Université libre de Bruxelles, 18 novembre 2021)

Aventura mea cu Dante (3)

20 Marți sept. 2022

Posted by Laszlo Alexandru in Amfiteatru, Dante, Italienistică

≈ Scrie un comentariu

Etichete

Baia Mare, conferință, Dante, Divina Comedie

De ce mai este complex și complicat textul acestui poem, Divina Comedie? Se deosebește de toate cărțile de literatură, care își stabilesc domeniul de apartenență – pot fi epice, sau lirice, sau dramatice – dacă sînt epice, au personaje și acțiune, cele lirice insistă pe figurile de stil, pe rimă, se transmit în mod direct sentimentele autorului, cele dramatice – aici sîntem chiar pe domeniul nostru, în acest moment, fiindcă sîntem la un festival de teatru – presupun dramatism, personaje pe scenă, schimb de replici, confruntare, luptă și așa mai departe. E clar că sînt strategii specifice de exprimare, în cadrul diverselor genuri literare. Dante este epic, în cartea lui se întîmplă foarte multe lucruri și există peste 500 de personaje, care fiecare face ceva, sau îi face altcuiva cîte ceva. Divina Comedie este cartea din Evul Mediu cu cele mai multe personaje. Dar ea este și lirică, pentru că are versuri; fiecare are unsprezece silabe (Nel-mez-zo-del-cam-min-di-no-stra-vi-ta). Oriunde deschideți Divina Comedie, fiecare vers va avea 11 silabe. Ăsta este ritmul endecasilabic (l’endecasillabo). Versurile sînt grupate în terține, adică în grupuri de cîte trei. De obicei, după cele trei versuri, terțina se termină cu punct, sau cu punct și virgulă. Adică o idee, pe parcursul Divinei Comedii, de obicei este inclusă într-o terțină. Poate fi în două, poate fi în trei. Atunci cînd urmărește o virtuozitate artistică, poetul poate să se extindă la 13 terține, în cadrul unui acrostih! Dar acelea sînt pasaje de excepție. De cele mai multe ori, extensia ideatică a ceea ce Dante comunică se include într-o terțină. Un alt element liric important este terța rimă, adică avem rime în versurile 1 și 3, ne întoarcem să preluăm rima următoare: 2-4-6, 5-7-9, 8-10-12, 11-13-15, 14-16-18, 17-19-21, 20-22-24 și tot așa mai departe, rimele merg pe aceeași schemă pînă la un total de 14.230 versuri. Să ai un poem cu unsprezece silabe în fiecare vers, o idee inclusă într-o terțină și toate rimele cu această structură de fier, nemodificată – așa ceva dacă îi dai unui computer, nu poate să facă! Iar asta e partea formală, externă. După aceea, cînd intri în conținut, el să fie structurat pe patru niveluri: literal, alegoric, moral și anagogic. Asta e Divina Comedie, să ne înțelegem. Nu mai insist cu argumentele, pentru a dovedi că acest poem este liric. Dar el este și dramatic, pentru că numeroase personaje intră în conflicte, pe alocuri extrem de violente. Sînt confruntări uneori chiar de natură fizică, în Infern: dracii năvălesc peste eroul principal, vor să-l bată pe Dante, să-l înțepe cu sulița, el se sperie, se ascunde. Putem să vedem Divina Comedie ca pe o carte plină de suspans și nu greșim. Deci este tratatul de teologie din Paradis, fără discuție, dar este și romanul de aventuri din Infern. Este un ansamblu, îmbrățișează toate posibilitățile comunicării și toate varietățile de situații din existența umană. Dar e dramatică Divina Comedie nu numai prin forma în care ne spune lucrurile, ci și prin strategiile implicite. De cele mai multe ori, cînd se transmite replica de la un personaj la altul, “E io a lui”, “E lui a me” “Și eu către el”, “Și el către mine” “Și atunci el”, “Și el deodată”. Acestea sînt trăsături care există de obicei în textul dramatic, unde se indică numele personajului, se pun două puncte și urmează replica sa, ca atare. Structura de construcție a textului dramatic este foarte limpede.

Mi-ar plăcea să vă fac o ilustrare concretă a laturii dramatice din Divina Comedie. Nu insist acum pe epic și nu insist pe liric, dar m-am gîndit că, dacă tot sîntem la un festival de dramaturgie, hai să spun două vorbe despre acest aspect al poemului. Întîi va trebui să aveți un pic de răbdare, ca să vă prezint faptele, iar apoi vă ofer cheia de interpretare. Mă gîndesc la cîntul X din Infern. Ca să începem cu premisele, în cîntul IX protagonistul ajunsese cu Virgiliu la porțile cetății Dite. Știți că e vorba despre o călătorie, prin Infern, Purgatoriu și Paradis, Dante are o călăuză, pe Virgiliu, în primele două ținuturi, pe urmă apare Beatrice, la sfîrșitul Purgatoriului, îl preia și-l conduce în Paradis. Infernul este ca un fel de pîlnie, în care se coboară; cu cît se merge mai jos, Infernul e tot mai strîmt, păcatele sînt mai grave și formele de tortură sînt tot mai intense și violente. Există o ierarhie, s-a vorbit de criteriul aristotelic de ierarhizare în trepte a culpelor. În cîntul IX, cei doi, Dante și Virgiliu, ajung la poarta cetății Dite. (Dite este un sinonim pentru Lucifer.) Cetatea lui Lucifer, partea de “cazemată” a locului damnării. S-a spus – și pe bună dreptate – că decorurile din Divina Comedie reiau decoruri din Evul Mediu. Adică avem cetăți, poduri mobile, șanțuri cu apă, care apără roată zidurile fortificate. Cei doi ajung la cetatea Dite și, acolo, călătorul se pomenește cu o surpriză! Pînă atunci, cînd Dante avea o problemă, dacă ieșea un diavol în fața lui sau se întîlnea cu Caron, care trebuia să-l treacă pe malul celălalt, sau alte ființe monstruoase îl vedeau pe Dante că e viu, pe cînd toți ceilalți sînt morți, și se răsteau la el să plece înapoi, refuzau să-l ajute, în clipa aceea le ieșea în față Virgiliu, cu o formulă magică. Știți cum e în literatura orientală, cu “Sesam, deschide-te!”, formulele magice totdeauna ne plac și sînt simpatice, fiindcă ne rezolvă instantaneu problemele, și pe urmă vine o comoară de obicei. Așadar Virgiliu iese în față și-i strigă diavolului: “Vuolsi così colà dove si puote ciò che si vuole, e più non dimandare!”. Așa se vrea, acolo unde se poate ceea ce se vrea și mai multe nu întreba! Este mai întîi un minunat joc de cuvinte, cu două din cele trei verbe servile din limba italiană: potere, volere și dovere. Dar și sensul expresiei este plin de substanță. Se vrea acolo unde se poate ceea ce se vrea. Virgiliu nu spune direct: «știi, Dumnezeu ne-a trimis pe noi! Tu dă-te la o parte și taci din gură, că altfel s-ar putea să ai probleme». El nu i-o zice chiar ca-n filmele western, cu bătaie, în aventurile lui Joe Limonadă, i-o transmite cu filosofia de rigoare, cu sintaxa alambicată. Dușmanii pricep imediat, se prăvălesc într-o parte și-n alta, îi lasă drum liber lui Dante. Această aventură se repetă de trei ori ca atare, pînă în fața intrării în cetatea Dite. Unde călăuza se străduiește în zadar cu formula magică, este trimis la plimbare și pe metereze ies sute de diavoli, care-l amenință pe drumeț că-l vor lua prizonier și vor să-l izgonească pe îndrumătorul său. Dante, cînd aude, se face alb la față de spaimă, maestrul se străduiește să-l calmeze, deși rămîne el însuși cam descumpănit de faptul că n-a reușit să rezolve impasul. Însă, ca prin minune, apare un înger. Acesta e unul din pasajele mele preferate, care ilustrează și expresia Deus ex machina, cînd toate obstacolele sînt depășite ca prin farmec. Apare acest înger, care trece peste tot mîlul din Stix, încît nici nu-l atinge cu picioarele, se uită cu dispreț la toată lumea și-l ignoră pe Dante, care la strigătul lui Virgiliu se prăvălise în genunchi cu venerație, se duce la poartă și, cu o vergea măruntă (cum au dirijorii de la muzica simfonică) o atinge, iar ea se prăbușește sfărîmată. Toți dracii de pe ziduri se duc de-a berbeleacul. Se face pîrtie. Iar îngerul Domnului se întoarce, la fel de disprețuitor, ignorînd pe toată lumea și, cum zice extraordinar poetul, pleacă avînd expresia unuia care avea alte lucruri, mai importante, de făcut. Pentru el, asta fusese un fleac. Așadar există asemenea lovituri de scenă foarte savuroase în Divina Comedie, ca-n orice piesă de teatru bine gîndită.

Și acum am ajuns în cîntul X. Dante intră în cetatea Dite, curios să vadă ce-o fi acolo. Primul moment este de teamă, dar și de reverență: se zăresc numeroase morminte, care stau deschise și, din ele, ies niște limbi de foc. Dar nu e nimeni, e pustiu. Dante i se adresează lui Virgiliu, are un moment de conversație cu călăuza, la începutul cîntului, vrînd să afle ce se întîmplă, ce este acolo, dacă ar putea vedea pe cineva. Primul moment dramaturgic: Dante e nedumerit. În mijlocul răspunsului edificator al lui Virgiliu, răsare o umbră, un duh dintr-un mormînt cu flăcări, înălțat pînă la brîu, cu pieptul și fruntea dezgolite, într-o atitudine foarte maiestuoasă: Farinata degli Uberti. Un mare politician ghibelin, fost conducător al cetății Florența. Acesta îl abordează pe Dante: “chi fuor li maggior tui?”. Cine ți-au fost înaintașii? Sau, cum ar zice Ion Creangă pe la noi: mă, tu al cui ești?! Numai că noi avem un alt registru, popular și derizoriu. Pentru că replica lui Farinata degli Uberti, “chi fuor li maggior tui?” este de o maximă demnitate aristocratică și semeție. Ia să te văd, ești nobil ca mine? Fiindcă te aud vorbind în graiul florentin. Dar cine erai tu, acolo, la Florența? Vedeți cum funcționează instantaneu eticheta socială medievală: să știu și eu cu cine stau de vorbă. Dar, mai important decît atît, întrebarea urmărește să clarifice apartenența politică a lui Dante: ai fost cumva ghibelin, ca mine, care le-am fost chiar conducător? sau ești guelf, adică dușman de-al meu?

Virgiliu îi explică drumețului că în fața sa se află Farinata și-l îndeamnă să stea de vorbă cu el, folosind cuvinte bine cumpănite. Și apare confruntarea! În mijlocul conflictului din cîntul X, dintre Dante și Farinata degli Uberti, ieșit la iveală din flăcări pînă la brîu, se ivește lîngă el o altă umbră, care abia scoate capul. A auzit discuțiile în contradictoriu dintre Farinata și Dante. Cine e această umbră? Cavalcante dei Cavalcanti. Fac o paranteză aici, unul dintre cei mai buni prieteni ai lui Dante a fost Guido Cavalcanti, el însuși poet de mare talent și om politic din facțiunea lui Dante, așadar tot guelf alb. Și ce s-a întîmplat acolo? Dante a fost ales prior al cetății Florența. Cum ar fi primarul localității, cu mențiunea că aveam de-a face cu un oraș-stat. Așa că Dante a fost ales ca șef de stat, pe timp de două luni. În acel context cu foarte multe dueluri, măceluri și conflicte între facțiunile politice, conducătorii au dat un decret obligatoriu: cine se mai duelează, va fi trimis în exil. La scurtă vreme de la publicarea edictului, tocmai Guido Cavalcanti s-a luptat cu Corso Donati, una din căpeteniile guelfilor negri. Au fost aduși la judecată și legea a fost pusă mai presus de prietenie. Amîndoi au fost trimiși în exil. Dante, ca prior, l-a exilat pe unul dintre cei mai buni prieteni ai săi, Guido Cavalcanti. Poetul a plecat din cetate și, după cîteva luni, s-a îmbolnăvit atît de grav încît, deși a fost amnistiat, cînd s-a întors a murit la scurtă vreme. Deci asta a pățit Guido Cavalcanti – nu zic din cauza, dar – prin intermediul lui Dante. Închid această paranteză explicativă și revin la firul întîmplărilor din cîntul X. Apare din mormîntul în flăcări o umbră pînă la gît, care parcă stătea în genunchi. «Dacă tu ai venit aici, fiul meu unde este? Fiindcă voi sînteți prieteni!». Dante înțelege că este tatăl lui Guido Cavalcanti și-i răspunde: «Eu n-am venit singur. Am venit ajutat, călăuzit de cineva, pe care fiul dumitale l-a ținut în dispreț» (“ebbe a disdegno”). Poetul folosește un timp verbal din trecut, passato remoto: ebbe. Aici iarăși se pot deschide multe direcții de analiză. Dante vine pe lumea cealaltă ajutat de Sfîntul Duh – deci Guido nu era credincios. Dante vine ajutat de Virgiliu – deci Guido n-avea respect față de poezia antică. Dante vine ajutat de Beatrice – deci Guido n-avea reverență față de harul divin. Dar trecem peste toate aceste ipoteze. Iar umbra îngenunchiată în mormînt rămîne șocată de durere: «Cum ai spus? L-a ținut în dispreț? Ebbe? Deci el nu mai trăiește? (Fiindcă așa se pricepe, dacă tu ai folosit un timp trecut.) Ochii săi nu se mai bucură de lumina soarelui?». Și se prăbușește, absolut devastat, la ideea că fiul său a murit deja, cum a dedus din cuvintele călătorului, care vorbea despre el la trecut. Acesta a fost al treilea episod.

Urmează al patrulea episod, de explicații. Își reia vorba Farinata, cel care stătea ridicat pînă la piept, cu aceeași intonație, dar un pic mai smerit, fiindcă a văzut că în fața lui stă un personaj totuși de excepție, care merită considerația lui. Îi răspunde că și el regretă multele vărsări de sînge care au fost provocate. Între timp Dante, nedumerit, îl întreabă despre celălalt duh damnat, de ce era așa de îndurerat. «Pentru că noi nu vedem în prezent ce se întîmplă în lumea celor vii, noi vedem departe în viitor și departe în trecut. Cavalcante nu știa ce i s-a întîmplat fiului său și dacă mai trăiește.» Dante își cere scuze că a fost o neînțelegere, Guido încă mai trăiește, dar el, Dante, nu pricepea această necunoaștere a realităților, din partea lui Cavalcante dei Cavalcanti. În al cincilea episod, cade înapoi și Farinata, iar Dante pășește mai departe cu Virgiliu, printre mormintele deschise, în flăcări.

Cinci episoade, așadar, în cîntul X al Infernului. Primul – de introducere. Ultimul – de concluzii. Al doilea, cînd apare Farinata – cu punctul culminant, cu duelul verbal tăios, în dialogul dintre cei doi actori principali ai vieții politice italiene. O confruntare scînteietoare. Al treilea, cu Cavalcanti – de lamentație, de durere, de sfîșiere a părintelui ce a dedus că i-a murit copilul. Al patrulea, în care Farinata devine mai maleabil și dialogul în sfîrșit se produce, între cei doi mari oameni. Observați că, pe parcursul a 136 de versuri, cîte cuprinde cîntul X, din punct de vedere dramaturgic, de confruntare între personaje și de tonalități artistice absolut diferite, în cadrul blocurilor de semnificație juxtapusă, există o formidabilă performanță a textului dantesc. Spunea cineva, un comentator, că ar fi inadecvat să căutăm mereu toate cele patru sensuri suprapuse în poemul dantesc. Uneori prevalează cel literal, alteori este mai evident cel alegoric, alteori e mai important cel moral și alteori se impune cel anagogic. Există pasaje cu cîte două sau trei niveluri de lectură, dar nu sînt mereu prezente toate cele patru. Eu vin și completez. Nu totdeauna textul Divinei Comedii este epic; sau nu totdeauna este liric; și nu totdeauna este dramatic. Strategiile de exprimare literară se alternează. Dar împreună dau bogăția capodoperei. Am încercat să subliniez un asemenea aspect, fiindcă ne aflăm tocmai la un festival de dramaturgie, cu numeroase trupe teatrale participante, și am vrut să mă refer la această calitate de construcție structurală, în cadrul poemului medieval.

De fapt m-a interesat să vă spun următoarele lucruri despre Divina Comedie: 1) Este o lectură dificilă; nu vă descurcați dacă porniți pieptiș, pe cont propriu. Chiar și Dante avea diverse călăuze. Cititorul său are nevoie de o călăuză pentru a răzbi și a-l citi. 2) Este o operă foarte recompensantă; nu numai Dante își caută drumul spre mîntuire, ci ni-l căutăm cu toții. Și nu e numai expediția lui Dante, ci e călătoria fiecăruia dintre noi, care-l însoțim. Cu gîndurile noastre, cu sentimentele noastre.

Vorbind foarte pe șleau: este o carte unde intrăm proști și de unde ieșim deștepți. Și nu-i o figură de stil. Înțelegem o mulțime de lucruri despre cum e făcută lumea, adică exact ceea ce își propun scriitorii, fiecare pe stilul lui, să ne spună. Însă așa cum e făcută lumea la Dante, nu mai e făcută la nimeni. Ieșim de acolo infinit mai bogați sufletește și din punct de vedere intelectual și al cunoașterii lumii înconjurătoare, naturale și spirituale. Pe vremea lui Dante au existat mari pasiuni din iubire (vezi povestea cu Francesca și Paolo), la fel ca-n zilele noastre; și pe atunci au existat trădători odioși (vezi cazul lui Bocca degli Abati), ei există și sub ochii noștri; pe vremea lui Dante a existat un sinucigaș, care își cîntă și își deplînge soarta (vezi suferințele lui Pier delle Vigne), avem aceste figuri umane și pe vremea noastră, deși ei nu mai pot să ne spună cu ce trăiri sufletești ne-au părăsit. Marile fațete ale existenței omenești sînt toate incluse în Divina Comedie. Intrăm în ea proști și ieșim din ea deștepți.

(Conferință la Biblioteca Județeană “Petre Dulfu” din Baia Mare, cu ocazia Festivalului Internațional de Artele Spectacolului “Atelier”, 28 iunie 2021)

Aventura mea cu Dante (2)

19 Luni sept. 2022

Posted by Laszlo Alexandru in Amfiteatru, Dante, Italienistică

≈ Scrie un comentariu

Etichete

Baia Mare, conferință, Dante, Divina Comedie

Cam așa s-a întîmplat și cu Dante: trebuie să-ți găsești strategia potrivită de lectură! Dar aici n-a fost destulă figura cu scăunelul, fiindcă nu era doar o dificultate fizică, ci chiar intelectuală, de a găsi drumul șerpuit ca să intri în text, să-l pricepi și apoi să le explici și celorlalți cum e făcută lumea, din punctul de vedere al lui Dante. Știam așadar că, dacă scot o carte de mii de pagini, pe format mare, cît Istoria lui Călinescu, nimeni n-o va citi. Va avea un incontestabil succes de stimă, toți vor spune că sînt un mare scriitor, care a scris o carte foarte groasă. Dar pe mine nu asta mă interesa, ci speram ca ea să fie citită. Nu mă interesează stima, mă interesează beneficiul intelectual al lecturii. Să fie o carte în urma căreia să existe oameni care să exclame: “în sfîrșit am priceput”. Toată lumea îl respectă pe Dante. Dar vă rog să-mi spuneți despre ce e vorba acolo, să nu-mi spuneți că-l respectați. Arătați-mi că l-ați priceput. Eh, acolo deja apar dificultățile – chiar printre italieni. Fiindcă este nevoie de această clarificare preliminară: te rog să-i spui cum anume să citească. Dacă e cartea groasă, să ia scăunelul în brațe și să pună cartea pe scăunel, ca să nu-l mai apese pe genunchi. Iar dacă este o dificultate de natură intelectuală, atunci explică-i în ce constă ea, de fapt, ca să poată s-o depășească. Să poată să se bucure de ceea ce tu ai văzut acolo. Nu fi egoist! Dacă tu ai găsit calea, spune-le-o și altora! Despre asta e vorba.

Așadar am mai tăiat din spațiile libere și au ieșit doar 1.968 de pagini, în aceste trei volume din Lectura lui Dante. Am numit-o așa, fiindcă așa i-au spus italienii lucrului care se întîmplă acolo. Încă primii cititori și-au dat seama că este ceva cu totul ieșit din comun, prin dificultatea de-a înțelege. Și cum trebuie să procedezi? Păi nu ajunge să-l citești, de la stînga la dreapta, pentru că nu pricepi. “La jumătatea drumului vieții noastre…” – ce aiureală! cine știe cît trăim? dar atunci de unde să știm care e jumătatea sa? n-are nici un sens! te enervezi, după primul vers, și arunci cartea deoparte. Dar problema nu e la ea, ci la tine. Fiindcă ai citit-o la un nivel literal, sau de percepție publică vulgarizatoare, sau de logică imediată, cînd acolo trebuia s-o citești la un nivel intertextual. Dar cine știe dinainte că trebuie să parcurgă primul vers din Divina Comedie, apoi să lase cartea deoparte, să meargă la Biblie, să caute exact pasajul acela din Psalmi, care spune că viața noastră durează șaptezeci de ani, apoi să calculeze că jumătate din 70 este 35, să deducă faptul că Dante prezintă în poem ceea ce i s-a întîmplat lui cînd avea 35 de ani, să se întrebe “cînd anume s-a născut Dante? în 1265!”, să adune cifrele ca să ajungă la anul 1300, ca timp atribuit desfășurării întîmplărilor fictive, un an rotund, în care Papa Bonifaciu al VIII-lea a decretat Marele Jubileu, prin care pelerinii care mergeau la Roma erau iertați de păcate. Așadar, atunci cînd Papa face un Jubileu pentru creștini, în mod concret, Dante face un Jubileu pentru cititori, și nu numai creștini, în mod figurat. Și toate astea le pricepem numai din primul vers!

Dar cum faci să-ți dai seama ce interesant este acolo? Tu n-ai toate instrumentele, care să te avertizeze și să te pună în temă. Și atunci vin eu cu instrumentul, această carte groasă. Mă opresc după primul vers și dau aceste explicații. Și lumea începe să priceapă.

Toate astea ca să spun că lectura lui Dante, în spațiul italian, beneficiază de o trăsătură absolut unică. Italienii, tot așa ca noi, dacă citesc de la stînga la dreapta, după nouă versuri au obosit și au renunțat la el. N-au priceput nimic. În mod normal, în edițiile italiene, citești versul, nu înțelegi, mergi la subsolul paginii, unde nouăsprezece ediții din douăzeci includ note explicative. Iar a douăzecea poți s-o neglijezi, înseamnă că e o ediție economică și e utilă doar cînd te duci pe tren, să ai textul la îndemînă. Dar, în edițiile cu note, explicațiile sînt diferite, în funcție de specialiștii care le-au redactat. Unele sînt cu note filologice, ne explică particularitățile lingvistice, lexicale dantești; altele sînt cu note istorice, ne spun ce-i cu Florența, ce-i cu Evul Mediu, cum era viața italiană pe atunci, care erau mentalitățile; altele sînt de natură general filosofică, ne explică înrudirile lui Dante cu gîndirea Sfîntului Toma de Aquino, a lui Albert cel Mare etc.; altele sînt cu explicații teologice, detaliază problemele de filosofie ecleziastică medievală. Toți au dreptate, însă fiecare spune altceva! Și, în funcție de ediția dantescă pentru care ai optat, afli anumite lucruri sau altele. Acesta este lucrul foarte interesant. Avea Borges o expresie, “grădina potecilor care se bifurcă”. Intri într-o grădină și dai peste o potecă, din ea se deschid două drumuri. Te întrebi: să mă duc la dreapta sau la stînga? Hai să mă duc la dreapta. După care iar se despart două drumuri. Acum hai să încerc la stînga. Pe urmă hai la dreapta. Apoi hai din nou la stînga. Și nu se mai termină grădina, fiindcă toate potecile se bifurcă. Aici Borges a avut o intuiție extraordinară, în această imagine artistică, probabil se gîndea la Dante, fiindcă și el l-a iubit mult. Asta este Divina Comedie! Este grădina potecilor care se bifurcă! Citești comentariul filologic: are dreptate. Citești comentariul istoric: și acela are dreptate. Citești comentariul filosofic-teologic: și acela are dreptate. Toți au dreptate, fiecare se referă la altceva și toți vorbesc despre Divina Comedie! Așa că, una peste alta, nici unul nu te ajută în mod definitiv, decît atîta cît să-ți permită să aproximezi cam în ce zonă se află sensul, semnificația generală a textului literar.

Dar este fundamental să reții că nu citești de la stînga la dreapta, ci parcurgi un vers, mergi la subsol, vezi explicația (de care o fi aia!), îți faci o idee, revii asupra versului original, începi să pricepi un mănunchi de sensuri asociate și suprapuse. Deci cum e lectura pe care trebuie s-o faci la Divina Comedie, în mod obligatoriu? Circulară! Nu e lineară, așa cum citim toate cărțile din cultura universală: le parcurgem de la stînga la dreapta, am terminat, dăm pagina, apoi tot așa mai departe, finalizăm cartea, o închidem și o punem deoparte. Mergem la următoarea carte. Dar nu poți face așa cu Divina Comedie. Trebuie să te duci circular: un vers, la subsol, te întorci, continuă să nu-ți fie clar ceva, iar te duci la subsol, mai vezi o altă explicație, sau mai vezi o a doua ediție și, cînd ai priceput, treci la următoarea terțină.

Dar cine are răbdarea asta? Și, în primul rînd, cine vine să-ți spună: măi, băiete, fii atent că tu aici trebuie să citești altfel decît ai citit toate miile de cărți din viața ta. Fiindcă, dacă vei face ca și cu celelalte și toate deprinderile, pe care ți le-ai dobîndit în decenii, la fel le vei exercita și în cazul acestei cărți, o vei arunca de pereți după primele două pagini (ascultă la mine că îți vorbesc din experiență). N-o să-ți spună nimeni. Fiindcă nimeni nu e îngerul păzitor, să vină, să te bată pe umăr: vezi că aici e vorba despre mîntuire. Trebuie să citești altfel. Din păcate, îngerul păzitor nu intervine și cînd citim. Numai în situații de viață și de moarte. Sau poate nici atunci. Așadar poemul dantesc se citește circular și în paralel, pe diversele sale semnificații: sens literal, alegoric, moral, anagogic. Ia să văd, cine nu se pierde în această grădină a potecilor care se bifurcă? Printre atîtea obstacole, care au fost construite dinadins de către Dante. Fiindcă nu există nimic fortuit și cazuistic, la un astfel de nivel de performanță filosofică și culturală. Să nu credeți că ceea ce comentatorii explicitează – ei au inventat. Nu, ei doar au regăsit, din ceea ce Dante a ascuns acolo. Și ei aduc la suprafață, la lumină. Asta este fascinant.

Avînd în vedere toate aceste dificultăți, s-a găsit un mare scriitor, care să fie și foarte inteligent, și primul admirator al lui Dante, în istoria literaturii, și anume Giovanni Boccaccio, care i-a scris și prima biografie, aproape hagiografică, Trattatello in laude di Dante, dar eram la sfîrșitul Evului Mediu și lucrurile se pot înțelege. Acolo are niște contribuții documentare cu totul remarcabile, pe care dacă nu ar fi existat cartea lui Boccaccio, nu le-am fi știut niciodată despre Dante. Pînă și portretul lui! Pentru prima dată, Dante este caracterizat din vorbe de Boccaccio, la vreo douăzeci-treizeci de ani după moarte, din interviurile (fiindcă el a făcut interviuri în Evul Mediu, n-ați crede) cu oamenii care l-au cunoscut pe Dante. Au mai trecut cîteva decenii de la moartea lui Boccaccio și au venit niște pictori care s-au gîndit să-l reprezinte pe Dante. Dar modelul de unde să-l ia? De la Boccaccio. Dar el de unde l-a luat? De la ce i s-a povestit, la douăzeci de ani după moartea lui Dante. Plus că unii au făcut fresce care s-au inundat, pereții au crăpat, imaginile s-au deteriorat, au fost reconstituite încă de două sau trei ori și, într-un final, i s-a făcut o poză acelei imagini din frescă și s-a zis: iată-l pe Dante. Dar cum era Dante în realitate? Nimeni nu știe asta. Cum scria Dante? Nimeni nu știe. O literă scrisă de mîna lui nu s-a păstrat. Sîntem în Evul Mediu, nu există tipar, scriu pe pergament și i-l dau unui prieten: uite, am scris o poezie, hai să vezi ce frumoasă este. Și el zice: vai, este excelentă, stai așa s-o copiez și eu cu mîna, s-o dau și eu la doi prieteni. Și practic așa s-a transmis Divina Comedie! Nu s-a păstrat nici o literă originală din ea! De ce ar fi fost important să vedem cum scria Dante? Pentru că azi există grafologia: oare era mai mînios? oare era mai introvertit? oare avea multe ezitări și făcea multe corecturi? Nu știm. Cum arăta la față? Nu știm. Cum îl chema de fapt? Nu vom ști. Dante, Dantem, Durantem, Alighieri, Alagheri, Alighiari, sînt vreo douăzeci de variante atestate istoric. Nu știm cum îl cheamă, nu știm cum arată, nu știm cum scrie – dar știm că a scris Divina Comedie, care este cea mai uimitoare creație a spiritualității literare europene.

Așadar, revenind, Giovanni Boccaccio a înțeles că nu-i suficient să-l citim, fiindcă nu înțelegem mare lucru. Oricum în Evul Mediu mai era o problemă, că lumea era cam analfabetă, în sensul că nouă din zece oameni nu știau să scrie și să citească. Așa că degeaba îi pui în mîini manuscrisul poemului, dacă el nu cunoaște literele. Și chiar noi, în ziua de azi, că știm literele, citim poemul și tot ne dăm cu capul de pereți să-l pricepem. Ce trebuie făcut cu Dante? Evul Mediu are o civilizație prin excelență a oralității. Sigur, sînt călugării, scribii aceia din mănăstire, care copiază manuscrisele antice. Însă fenomenul cultural este de amprentă orală. Și atunci hai să adunăm lumea și îi citim o terțină și i-o explicităm. Și a început așa Boccaccio, la biserica Santo Stefano di Badia din Florența, la sfîrșitul slujbei, fiindcă atunci se întîlneau enoriașii, publicul, în restul săptămînii fiecare își vedea de munca lui. Cine ieșea din biserică, dacă voia, se oprea să vadă cum e cu poezia asta a lui Dante, un florentin de-al nostru, poet înzestrat. Prestigiul îi mersese, lumea auzise de el, după ce politicienii n-au reușit să-l omoare, deși l-au condamnat de două ori la pedeapsa capitală. A murit, săracul, rătăcit prin exil și pe urmă lumea a început să-l venereze. Așa funcționează totdeauna lucrurile. Nu trebuie să ne mirăm de aceste întorsături ale sorții. Deci el trecea drept un mare poet, un mare artist, însă nu-l înțelegea nimeni. Cum se întîmplă de multe ori și în ziua de azi. Și a început Giovanni Boccaccio această serie de întîlniri, pe care a numit-o Lectura Dantis, în latină, pentru că era și un mare filolog și cunoscător de limba latină, pe lîngă scrierile ușor pornografice pe alocuri din Decameronul, era și el foarte deschis și disponibil în multe direcții, din punct de vedere intelectual. Lectura Dantis / Lectura lui Dante – vă citesc versurile și vi le explic să le pricepeți. Și, de pe urma lui Boccaccio, lucrurile au mers înainte, timp de secole, pînă în zilele noastre, dacă vă uitați la Roberto Benigni, de pildă, ca să dau exemplul cel mai răsunător care există, cu sutele de spectacole pe care le-a susținut în toată Italia și pe glob, în țările cele mai neașteptate: Statele Unite, Argentina, Canada, Spania, Franța etc. cu spectacolul de Lectura lui Dante, căruia el i-a spus Tutto Dante. Deci este o cheie de lectură, de pătrundere spre acest text, unic în felul său. Și nimeni nu te ajută, să-ți explice că trebuie să faci o lectură circulară. Îți vei da seama din mers, sau nu-ți vei da seama, te vei plictisi și vei da cartea de pereți. Hai mai bine la un spectacol și îți explic eu despre ce este vorba. Pe urmele acestui ceremonial cultural, de lectură a lui Dante, au apărut apoi seriile de Lectura Dantis în mediul universitar. Aproape toate marile universități din Italia au centre de cercetare a operei lui Dante, unde se produc simpozioane, colocvii științifice, se publică volume de mare seriozitate academică, sub egida aceasta de Lectura Dantis. Sînt și întîlniri periodice, ale unor universitari, care susțin serii de conferințe, în care iau în discuție: acum, cîntul I din Infern; peste o lună: cîntul II din Infern; peste încă o lună: cîntul III din Infern. Și se duc așa înainte, timp de ani în șir. Iar apoi le publică, sub titlul acesta de Lectura Dantis. E un fenomen destul de răspîndit și cunoscut și deja prin nimic ieșit din comun, în cultura italiană, dar complet inexistent în cultura română. Avantajul meu este că stau călare pe cele două culturi, mi-am făcut doctoratul pe literatura română, dar predau zilnic despre literatura italiană. Am publicat despre limba italiană o gramatică, niște dicționare. Am scris despre diverși scriitori italieni, la fel ca despre diverși scriitori români. Și atunci, fiind atent la cele două domenii, am văzut ce există acolo și nu există aici. Mi-am zis: hai să importăm. Dar pe mine nu mă interesa Lectura Dantis la nivel academic, să fac doar aluzii și trimiteri de la un comentator la altul, ca la popice: după cum a zis Giovanni Getto, dar înaintea sa Francesco De Sanctis a subliniat aspectul, care însă a fost limpezit apoi de Erich Auerbach… Sigur că i-am citit pe toți aceștia, dar eu nu vorbeam de acolo, de sus, adresîndu-mă cu suficiență cititorilor români, care poate că nici n-au auzit de existența acestora. În primul rînd că m-aș fi detestat pe mine însumi, să fac una ca asta. Să fie foarte clar. Eu am făcut o activitate preponderent de coborîre, de familiarizare a cititorului autohton. Fără să uit, desigur, de Giovanni Getto și de Erich Auerbach. Știam foarte bine ce-au zis ei. I-am și citat pe alocuri. Dar eu vorbesc cu un cititor român, care nu știe nici Dante, cu atît mai puțin critică dantescă. Și ce trebuie să facă, oricum, un profesor? Trebuie să facă lucrurile simple să fie simple, și lucrurile complicate să fie simple! El trebuie să fie un intermediar pentru elevii săi, pentru studenții săi. Pentru că dacă el gravitează pe acolo, pe sus, îmbufnat și arogant, are un succes “de stimă”, cum se spune. Sau de teamă. Dar succesul pedagogic este relativ. Deci el trebuie să ia lucrurile complicate și să le facă pe înțelesul celor care îi stau în față. Fiindcă dacă tot publicul ar fi la nivelul lui Heidegger, și noi nuanțăm niște nuanțe ale nuanțelor din conceptele lui Heidegger, după cum bine știți dumneavoastră (și ne facem cu ochiul), nu mai trebuie să spunem altceva, pentru că știm cu toții despre ce este vorba. Dar atunci de ce ne-am întîlnit? Fiecare n-are decît să stea acasă și să-l citească pe Heidegger. Am zis Heidegger fiindcă el trece drept un filosof complicat. Nu, profesorul trebuie să-l ia pe Heidegger eventual și să-l aducă pe pămînt, aici, printre noi. Să ni-l explice. Domnule, eu nu l-am citit / nu l-am înțeles pe Heidegger. Vrei să ne spui ceva despre el? Altminteri, dacă nu asta vrei să faci, eu mă duc și-l citesc singur, mă chinui, ce-i drept, vreo doi ani, îl descopăr pe cont propriu, dar știi ceva? Nu mai am nevoie de dumneata! Dacă nu asta vrei, să mă ajuți ca profesor, ci să-mi arăți cîte lecturi ai și cît de subtil ești că l-ai citit pe Heidegger, atunci nu mai am nevoie, mă duc direct la original și am impresia că e un pic mai deștept decît dumneata. Și-l citesc în original. Deci profesorul este cel care trebuie să coboare, să intermedieze, să facă lucrurile complicate să fie simple și lucrurile simple să le facă să rămînă simple. Nu invers! Să complice lucrurile simple… Știți, cum să vă spun eu, musca, țînțarul, acolo sînt probleme grave, din filosofia sanscrită, pentru că acolo, cînd zbura musca, era cu totul altfel decît ne putem noi imagina. Iar în cultura europeană, cînd se năpustește țînțarul… oameni buni, ne-am scrîntit de cap? Este momentul înserării, este o problemă simplă și ți-am explicat-o într-un mod simplu. Să mergem mai departe! Prima exigență de clarificat este: ce caut eu aici? Care e rostul meu? Cui îi vorbesc? Și ce anume vreau să-i transmit? Cît sînt eu de deștept? N-am nevoie de asemenea spectacole de automăgulire. Ci vreau să mă pun în slujba cititorului! Să-l ajut să priceapă ceva. Și atunci trebuie să vin în întîmpinarea sa.

Deci eu am făcut Lectura lui Dante, dar n-am mers pe stilul academic italian, ci m-am adresat cititorilor români, care poate că pînă acum n-au auzit despre Dante decît din Wikipedia, că a fost un poet și a trăit cam prin Evul Mediu. Eh, aceia, dacă vor deschide cartea, vor pricepe brusc o mulțime de lucruri, de universuri și despre grădina potecilor care se bifurcă.

Roberto Benigni face spectacol cu “Divina Comedie”

04 Miercuri mart. 2020

Posted by Laszlo Alexandru in Amfiteatru, Dante

≈ Scrie un comentariu

Etichete

conferinta, Dante, Divina Comedie, Roberto Benigni, Tîrgu Mureș, teatru

RB1 În contextul inițiativelor de aducere în atenția publicului larg a valorilor culturale eterne, trebuie consemnate spectacolele realizate de un prestigios artist contemporan. Sînt două mari concepte – sau realități – de clarificat: Dante Alighieri și Roberto Benigni. Dante este cel mai important poet italian, a scris capodopera de răsunet din perioada medievală, Divina Comedie, o lucrare complexă, pînă la un punct dificil de înțeles, un poem de amplă respirație epică, o operă de artă care pînă în zilele noastre a determinat apariția cîtorva sute de cărți cu comentarii și analize. În fiecare săptămînă se publică, la nivel mondial, cel puțin o carte despre Dante Alighieri, pentru a-l explicita. Textul Divinei Comedii este foarte întortocheat, pornind de la nivelul literal, în care ni se comunică numeroase întîmplări, un fir epic arborescent, pînă la nivelul simbolic, alegoric, de istorie și politică medievală, de filosofie inspirată din Sfîntul Toma de Aquino și Aristotel. Ni se vorbește despre Infern, Purgatoriu și Paradis, cele trei ținuturi de după moarte, și despre mîntuirea sufletului. Avem așadar un poem istoric, filosofic, teologic, de pedagogie socială, considerat pe bună dreptate realizarea supremă a literaturii italiene. Dante este pus alături de Shakespeare, Homer și alte vreo două nume din repertoriul mondial al tuturor timpurilor.

Pe de altă parte îl avem pe Roberto Benigni, un comic de primă mînă, un om de teatru care a performat de asemeni, ca actor, în filme celebre. Punctul de vîrf l-a atins cu La vita è bella, o operă paradoxală, care vorbește despre Holocaust, unul dintre momentele de maximă tragedie din istoria omenirii, dar o face cum foarte puțini au îndrăznit, tragedia este văzută prin ochiul unui copil. Pentru ca acel copil să înțeleagă și să poată depăși cu bine oroarea care îl ține prizonier, tatăl său, interpretat în film de Benigni, transpune totul în ironie și joc și amuzament. O ciocnire copleșitoare între tragic și comic se petrece în acel film, care pe bună dreptate a fost recompensat cu trei premii Oscar, pe lîngă alte distincții. S-ar pripi cel care l-ar considera pe Roberto Benigni un simplu comediant, o paiață. El și-a experimentat deja talentul, cu succes, în domenii de maximă seriozitate, chiar dacă le-a tratat în mod comic. Însă astfel a îmbogățit temele respective și le-a conferit o nouă trăsătură artistică, nebănuită pînă atunci.

RB3 Ce se întîmplă cînd actorul comic de azi se întîlnește cu poetul sublim de odinioară? Pentru a înțelege mai bine textul lui Dante, încă din Evul Mediu pînă în zilele noastre, s-a încetățenit un ceremonial cultural foarte util, numit Lectura Dantis, lectura lui Dante. Un vorbitor avizat, bun cunoscător, apare în fața publicului, a elevilor, a studenților, citește versurile poemului, apoi le comentează, le explicitează. În lipsa clarificărilor, a interpretărilor, textul rămîne labirintic și aproape imposibil de înțeles. Divina Comedie nu este o carte ca toate celelalte, cu care te ascunzi într-un colț, pe care o citești singur, o înțelegi și astfel te-ai îmbogățit spiritual. Divina Comedie se citește în public, după modelul medieval – cînd unul cunoștea alfabetul, iar toți cei din jur nu, iar atunci se adunau să-l asculte – și este explicată în public. Dar asta corespunde și unei abordări preponderent didactice. Peste tot pe glob, din colțurile cele mai îndepărtate și pînă în Europa, ca să nu mai vorbim de Italia, există o tradiție îndelungată a întîlnirilor Lectura Dantis, în școlile și universitățile care au catedre de limba italiană. Acest demers cultural-educativ a fost inaugurat, la cîteva decenii după moartea lui Dante, de către Giovanni Boccaccio care, cel dintîi, la invitația Consiliului Orășenesc din Florența, a citit și a comentat în fața poporului primele cînturi din Infernul, în biserica Santo Stefano di Badia, în fiecare duminică, după terminarea liturghiei.

Întîlnirea lui Roberto Benigni cu Lectura Dantis se desfășoară azi sub ochii noștri. Actorul a început, la un moment dat, să recite spontan, în cadrul unei emisiuni la televiziunea italiană, cîteva versuri celebre. Spre surprinderea celor prezenți, însă, părea că nu se mai oprește, iar inițiativa lui s-a dovedit concretizarea unei pasiuni îndelung cultivate. Astfel a apărut ideea unui mega-show, a unui imens spectacol dedicat lui Dante. O primă serie de 13 serate s-a organizat, în iulie 2006, în Piața Santa Croce din Florența, exact în locurile unde Dante a copilărit, pe unde a trecut, unde s-a îndrăgostit de Beatrice, cîntată apoi în Divina Comedie și transformată în agentul fundamental al mîntuirii sufletului. Așadar sînt locuri de mare pondere istorică, emoțională și culturală. Piața a fost adaptată la necesitățile noului tip de reprezentație și a găzduit acolo, în fiecare seară, circa 5.000 de spectatori. Apoi totul s-a transformat într-o emisiune televizată, transmisă de RAI 1, cel mai important canal național de televiziune. Prin măsurători de audiență, s-a stabilit că programul a fost urmărit de peste 10.000.000 de telespectatori. A doua serie a show-ului “Tutto Dante”, în iulie-august 2012, în aceleași locuri celebre din Florența, a inclus prezentarea următoarelor cînturi din Infern. A treia serie, cu 12 reprezentații, în vara anului 2013, a luat în discuție cînturile XXIII-XXXIV din Infern. Artistul a plecat în turneu național, în circa 130 de spectacole despre Dante Alighieri, pe stadioane sau în săli sportive din Catanzaro, Reggio Calabria, Eboli, Perugia, Ancona, Bologna (în 2006), Trieste, Jesolo, Varese, Arezzo, Brescia, Torino, Cuneo, Mantova, Modena, Parma, Montecatini, Padova, Forlì, Livorno, Genova, Milano, Roma, Pompei, Potenza, Lecce, Foggia, Strà, Bergamo, Lucca, Siena, Grosseto, Florența, Pisa, Porto S. Giorgio, Ravenna, Assisi, Sarzana, Viareggio, Messina, Palermo, Cosenza, Caserta, Chieti, Bolzano, Prato, Fossano (în 2007). A susținut spectacole despre Dante în fața deținuților din diverse închisori (Carcere di Sulmona). A mers în străinătate, la Zürich și Lugano (2008), la Paris, Bruxelles, Londra, Munchen, Geneva, Köln, Frankfurt, Atena, Basel, San Francisco, New York, Montreal, Boston, Toronto, Quebec City, Chicago, Buenos Aires, Madrid (2009).

RB2 Care este secretul succesului mondial al lui Roberto Benigni? Ce cuprinde Lectura Dantis, pe care el ne-o propune? Spectacolul e segmentat în trei mari părți. Prima este, retoric vorbind, de captatio benevolentiae. Protagonistul trebuie să-și cucerească publicul, să-l “încălzească”. Și atunci are o primă abordare de pălăvrăgeală și bîrfă măruntă, în care îi flatează, desigur, pe cei care stau în fața lui, dar încearcă mai ales să rupă granița dintre Evul Mediu și prezent. Face aluzii usturătoare la realitățile politice incomode ale momentului și plasează, cu dezinvoltură, anumite personalități ale vieții publice – cu năravuri bine cunoscute – în diverse cercuri ale Infernului. Același rezultat al actualizării îl urmărește prin “umanizarea” portretului marelui poet. Aflăm astfel că Dante, pe cînd își scria poemul, era doar un flăcău de 35 de ani, un tinerel, nu trebuie să-l vedem ca pe un domn impunător, așa cum apare în statuia din piață. Dacă am pune zece oameni de 70 de ani, cap la cap, cînd moare unul, se naște următorul, deja ne închipuim că sîntem pe vremea aceea. Ne putem considera contemporani cu Dante. Actorul insistă pe realitățile pozitive de la fața locului, dar se lansează și în tururi ironice: îi ia peste picior pe florentinii care au declanșat o febră disproporționată, un cult al personalității marelui compatriot. În ritmul ăsta, nu vom mai găsi un colț în Florența, care să nu fie impregnat de personalitatea dantescă, azi-mîine se va pune și inscripția: “Esattamente sotto a questa striscia / ci veniva Dante a far la piscia”. (Exact sub aceste afișe, venea Dante să se pișe.) Benigni nu se dă înapoi de la bădărănii sau grosolănii, pe urmele trubadurilor medievali, a impertinenței saltimbancilor. Aici e marele paradox al omului de spectacol, care știe să contopească filosofia și teologia din opera lui Dante, cu obrăznicia clovnului, care odinioară scotea limba la rege și îl zeflemisea, fiind totodată îndrăgit și apreciat.

RB4 După încheierea primei etape, de captare a publicului, care acoperă cam douăzeci de minute din spectacolul de circa o oră (așadar o treime din ansamblu), comentatorul se apleacă, în alte vreo 20 de minute, asupra textului propriu-zis. Benigni ia, în fiecare seară, un anumit cînt din Divina Comedie, îl explorează vers cu vers, terțină cu terțină. Îl citește, se oprește, îl explică. Aduce fiecare pasaj în mentalul activ al spectatorilor, le vorbește despre lucruri pe care italienii le-au studiat obligatoriu la școală, dar poate că le-au uitat, poate că nu le-au aprofundat. Poate că pe Dante nu l-au cunoscut pînă atunci ca pe un autor de divertisment – așa cum li-l propune Roberto Benigni -, ci ca pe o obligație școlară seacă, aridă. Or iată că vine acest saltimbanc și le face spectacol, îi împinge să rîdă, și mii de oameni ajung să aplaude la unison. Al doilea moment este așadar dedicat citirii și descifrării pasajelor din poem, semnificațiilor mai puțin evidente. Benigni este un fin exeget, cu lecturi precise din critica dantescă, el pune degetul pe detalii importante, de mare acuratețe în interpretare, demonstrînd că nu e doar bufonul care binedispune, ci și specialistul impecabil în stăpînirea dedesubturilor poemului dantesc.

După această etapă, se trece la a treia, cînd luminile coboară în intensitate și, într-o liniște desăvîrșită, de ceremonial sacru, artistul apare, cu o atitudine hieratică, de maximă demnitate, în avanscenă. Spotul de lumină se concentrează asupra sa. Acum el recită din memorie poezia, cele peste o sută de versuri pe care tocmai le-a citit și le-a explicat în atîtea detalii. După ce spectatorii au înțeles semnificațiile medievale, acum ei le lasă deoparte și ascultă muzica poeziei, în recitarea sensibilă a unui actor extraordinar. Cînd se termină și al treilea moment al spectacolului, se aștern cîteva clipe de liniște, iar apoi publicul izbucnește în aplauze.

Aceasta e rețeta unui one man show care a electrizat milioane de oameni, care a strîns, în piețele din Italia și din lumea largă mii, zeci de mii de spectatori, timp de cîțiva ani. Iată strategia prin care un uriaș actor, un mare artist al Italiei contemporane, reușește să-l aducă în prezent pe genialul poet medieval și să facă spectacol și divertisment, prin intermediul unui poem filosofic despre mîntuirea sufletului și neliniștile noastre din totdeauna, legate de ce anume se va alege de noi după moarte.

(Prezentare la Universitatea de Arte din Tîrgu Mureș,
la “International Conference of Theatre Studies”, 20th edition, 14 decembrie 2019)

Închipuiri despre Dante

09 Duminică iun. 2019

Posted by Laszlo Alexandru in Amfiteatru, Dante

≈ Scrie un comentariu

Etichete

biografie, Chiara Mercuri, Dante, speculații

Dante-esilio Marea problemă a culturii italiene este că numele său de referință – Dante Alighieri – n-a lăsat în urmă nici o imagine atestată (în Evul Mediu nu existau aparate foto), nici o carte (nu se inventase tiparul), nici un rînd scris cu mîna proprie. A lăsat doar o operă impresionantă, cel mai desăvîrșit poem din literatura universală despre lumea de aici și de dincolo, de după moarte. Obiceiul cititorilor e să-și tot vîre nasul prin biografia autorului – fie din frivolitate, fie pentru a-și explica mai bine sensurile creațiilor sale. Or, în cazul ăsta, curiozitatea era tăiată de firezul vremii.

Au rămas la îndemînă, pentru a-i da tîrcoale, atestările biografilor, ale primilor istorici, care l-au pomenit în frescele compuse. Surse la fel de îndoielnice. Giovanni Boccaccio, din iubire nestăvilită și exces de entuziasm, tinde în numeroase pasaje să-l mitologizeze pe Dante. În altele își îmbibă lucrarea de un misoginism devastator. Giovanni Villani, pentru a se pune bine cu dușmanii politici ai lui Dante, e nevoit să-i admită importanța literară, dar îl înțeapă pentru “aroganța” sa inflexibilă.

Am zice că n-avem decît să-i citim afirmațiile despre sine însuși: puse alături de informațiile concrete, despre evenimentele din vremea sa, o să ne conturăm o părere. Așa a procedat Giovanni Papini, care încă din 1933 a făcut o detaliată relectură a operei în cheie biografică: Dante vivo. Așa procedează Chiara Mercuri, care tipărește la Ed. Gius. Laterza, la sfîrșitul anului 2018, volumul Dante. Una vita in esilio. Firește că nici asta nu-i o rețetă infailibilă. Cuvintele autorului despre sine, incluse în opera sa, nu totdeauna sînt creditabile. “Scriitorul întreține cu propria sa biografie același raport pe care-l întreținem noi cu a noastră, atunci cînd visăm, deformînd – fie și într-o manieră semnificativă și simbolică – datele realității” (p. 25).

Soluția găsită acum vreun secol de Papini, pentru a completa “golurile”, în slalomul printre jaloanele realității de odinioară, a fost să-și umple paginile cu deducții logice, cu polemici împotriva altor comentatori, cu cîteva ipoteze dubioase și cu numeroase elogii întemeiate și argumentate, la adresa marelui poet. Chiara Mercuri, biografa dantescă de azi, recitește și ea cu mare atenție paginile operei, pe care le completează cu observații istorice contextuale, deducții de psihologie personală și cîteva speculații gratuite. Sînt binevenite adnotațiile ei despre circumstanțele de… democrație medievală în care își începe activitatea politicianul Dante Alighieri, cu insistență pe caracterul vizionar al reformelor promovate de Giano della Bella. Sînt incitante reflecțiile legate de peregrinările poetului exilat: din citadin progresist, va fi constrîns să accepte realitățile sociale țărănești, semi-sălbatice; din cavaler guelf, va fi găzduit temporar de urmași ghibelini ai dușmanilor săi de pe cîmpul de bătălie; din luptător cu spada împotriva ideii imperiale, va ajunge partizan fanatic al venirii împăratului în Peninsulă. Ciudățeniile vieții. Ușile nu trebuie trîntite prea energic în urma noastră.

Alte ipoteze ale autoarei sînt, desigur, neconvingătoare. Existența unui al patrulea copil al lui Dante, cu prenumele Giovanni – pe lîngă cei trei atestați istoric, Pietro, Iacopo și Antonia (devenită apoi călugărița Beatrice) – este nedovedită. Boccaccio o văzuse pe nevasta lui Dante, Gemma Donati, ca pe o scorpie dezlănțuită împotriva preocupărilor filosofice, iar bietul poet nu mai știa cum să evadeze. Chiara Mercuri inventează o soție afectuoasă, care ține familia unită, își înțelege bărbatul cu tandrețe și-l însoțește în exil. (Nu există nici o atestare documentară în acest sens.) Papini scotea din întîlnirea ambasadorului Dante cu Papa Bonifaciu al VIII-lea la Roma pagini antologice, de confruntare scînteietoare între doi titani. Chiara Mercuri îl vede pe autoritarul Papă doar ca pe un nemernic mărunt, pe care poetul îl disprețuiește și-l evită duplicitar. Legătura de prietenie dintre Dante și Guido Cavalcanti era relativizată de Giovanni Papini, care citea afirmația “primo delli miei amici” în direcție cronologică, nu valorică: cei doi poeți au fost prieteni în tinerețe, dar apoi valurile vieții i-au împins către opțiuni diferite, în plan poetic, teologic, filosofic și comportamental. Chiara Mercuri ne explică pe zeci de pagini, fără dovezi, prietenia fierbinte care i-a legat pe Dante și Guido, chiar și după moartea celui de-al doilea.

O controversă a dantologiei ține de anii redactării Divinei Comedii. Un pasaj de la începutul cîntului VIII al Infernului lăsa de bănuit că scrierea operei a debutat înainte de plecarea lui Dante în exil. Ipoteza a fost între timp depășită – dar atunci cînd Chiara Mercuri lasă redactarea poemului doar pe seama ultimilor opt ani de viață ai autorului, e foarte departe de-a ne convinge. Atunci cînd Chiara Mercuri citește obișnuitele formule retorice medievale – prin care versurile îi sînt dedicate stăpînei inimii poetului, sau doamnei seniorului ce-l găzduiește pe trubadur – ca pe un militantism al lui Dante pentru cauza feminismului, ilaritatea răstălmăcirii ne înveselește. Beatrice Portinari, iubita platonică a lui Dante, firește că nu s-a măritat cu amicul lui, Forese Donati (p. 106), ci cu Simone de’ Bardi. “La vedovella mia”, nevasta care i-a rămas fidelă lui Forese Donati chiar și după moartea acestuia, se numea Nella (Purg. XXIII, 92).

Dantologia se îmbogățește azi cu o nouă intervenție bine documentată, scrisă alert, fluent și cu intuiții binevenite. Însă tonul ei apodictic este foarte înșelător, atunci cînd pune în pagină speculații neavenite.

Muzica în „Divina Comedie”

12 Miercuri dec. 2018

Posted by Laszlo Alexandru in Amfiteatru, Despre mine

≈ 5 comentarii

Etichete

conferinta, Dante, keynote speaker, muzica, Tîrgu Mureș, Universitatea de Arte

Sînt onorat să susțin poimîine, în calitate de keynote speaker, prelegerea Muzica în “Divina Comedie”, în cadrul Conferinței Internaționale organizate de Universitatea de Arte din Tîrgu Mureș. Sînt emoționat să aflu că prezentarea mea va beneficia de traducere engleză simultană, în cască, pentru profesorii universitari care vor participa din străinătate. Îi mulțumesc domnului rector, prof. univ. dr. habil. Sorin Crișan, pentru această călduroasă invitație.

keynote speaker

Muzica este o componentă fundamentală a capodoperei lui Dante Alighieri. Acest fapt este explicabil, mai întîi, prin contextul cronologic în care ne situăm. Evul Mediu a marcat expresia sincretică a artelor, iar trubadurul scria versurile, compunea melodia, interpreta la instrumente și din voce, în timp ce dansa în fața publicului. Dar muzica a fost și o materie de bază în Quadrivium, care alături de Trivium marca parcursul esențial al studiilor medievale. Dovada că Dante a fost unul dintre cei mai erudiți intelectuali ai vremii sale poate fi regăsită în Divina Comedie.

Poemul dantesc este bogat în trimiteri la diferite instrumente, dansuri și cîntece. Prezența muzicii în cadrul poemului cunoaște o evoluție gradată. În Infern întîlnim sunete dizgrațioase, înfricoșătoare și foarte diversificate, cu rolul de-a mări spaima și tortura celor damnați, sau ilustrîndu-le suferința. În Purgatoriu, muzica are o finalitate etică, avînd scopul de-a contribui la purificarea sufletelor, prin învățătură și rugăciune. (Îndată ce exprimă doar un moment de bucurie estetică gratuită, este condamnată cu asprime.) Melodiile reflectă aici, conform “legii echivalenței”, pedeapsa ori penitența executată pe fiecare cornișă a muntelui. Muzica se desfășoară în deplina ei bogăție tonală în Paradis, de la muzica sferelor (din Cîntul I), care va însoți ultima parte a expediției, la cîntările sfinților și ale îngerilor, executate cu ajutorul vocii sau prin comparația cu diverse instrumente diafane din viața pămîntească, pînă la corul polifonic, care marchează eterna mișcare circulară.

În paralel cu o sintetizare sumară a diferitelor situații de exprimare muzicală în Divina Comedie, conferința pune alături pasaje de poezie, în italiană și în echivalență română, cu interpretări a cappella ale unor melodii invocate în poem. Grupul vocal Zephyrus, din Charlottesville (Virginia, SUA), specializat în muzică medievală, renascentistă și în barocul polifonic, a inclus pe internet adaptări ale cîntecelor din opera dantescă, realizate de călugării benedictini din Solesmes (nord-vestul Franței), care își propuneau să redea, la sfîrșitul sec. al XIX-lea, muzica în tiparul său medieval, fără distorsiunile apărute ulterior, de-a lungul timpului.

Lansări Gaudeamus

08 Joi nov. 2018

Posted by Laszlo Alexandru in Anunţuri

≈ Scrie un comentariu

Etichete

Dante, Gaudeamus, Ion Istrate, lansare de carte, Petrarca, sonete

Mă bucur că voi lansa la Tîrgul Național „Gaudeamus” volumele de sonete ale lui Dante și Petrarca, în traducerea amicului Cercetător Științific Dr. Ion Istrate. După cele trei cărți ale mele, acestea sînt următoarele apariții din Colecția de Italiană, pe care o coordonez la Editura Ecou transilvan din Cluj.

istrate

Autorul și opera. “Contaminarea” biografică

07 Miercuri nov. 2018

Posted by Laszlo Alexandru in Amfiteatru

≈ 2 comentarii

Etichete

biografie, comunism, Dante, literatura, opera, Proust, rezistența prin cultură, Satu Mare, simpozion, Soljenitin

SM2

Vă mulțumesc pentru invitația de-a participa la Salonul revistelor de cultură nord-transilvane și la zilele revistei Cronograf, în dezbaterile de la Carei și Satu Mare. M-am simțit foarte bine și sper că și dumneavoastră, toată lumea. A fost o zi frumoasă, și meteorologic vorbind, și cultural, și omenește, pentru toți cei prezenți. Domnul Felician Pop tocmai ne-a spus că tematica acestui simpozion a fost inspirată de unele ipoteze exprimate în scrierile mele. Am fost luat prin suprindere să aud că mi se “fură” ideile pe-aici, dar a fost o surpriză plăcută. De unde au pornit acele gînduri ale mele? Una dintre specializările pe care le am este în literatura română contemporană, domeniu în care odinioară mi-am susținut doctoratul. Și m-am mirat să văd atunci că e foarte vehiculată la noi teza rupturii dintre biografie și literatură; dintre realitatea social-politică și realitatea estetică. Știu că a fost foarte la modă – în anumite cercuri respectabile mai este și acum, cu îndreptățirile de rigoare – ideea autonomiei esteticului, o doctrină cu o ascendență prestigioasă. E o discuție de cînd lumea: are sau nu literatura o legătură cu realitatea? Are sau nu scriitorul o responsabilitate față de societatea spre care se întoarce, pînă la urmă, cu scrierile sale și în mijlocul căreia trăiește? Eu am încercat să arăt, uneori mai fățiș, alteori mai nuanțat, că era o mică lașitate în această fugă de răspundere, care se practica dezinvolt pe vremea ceaușismului. Știm că existau unii scriitori rău famați, care erau complici ai comunismului și prestau pe altarul politic totalitar. Bun, aceia erau oricum compromiși, nu intrau în discuție. Alternativa, însă, vezi Doamne, ar fi trebuit s-o constituie dezangajarea, refugiul în turnul de fildeș. Să ne facem că trăim într-o realitate nobilă. Pe noi nu ne interesează mizeriile mărunte. Noi… rezistăm prin cultură. Asta a constituit rețeta de normalitate, modelul de comportament. S-o spun limpede că a fost, totuși, o ipocrizie. Au fost și cîțiva scriitori care și-au asumat, cu bărbăție, riscul de-a vorbi pe față despre abuzurile care se comiteau – de n-ar fi să-l amintesc decît pe Paul Goma, cu un lung șir de suferințe, de la pușcărie pînă la expulzarea din țară, sau pe Dorin Tudoran, cu greva foamei și plecarea în exil, pe lîngă alți cîțiva -, dar ei au fost drastic penalizați. Iar ceilalți, complicii comunismului, alde Barbu și Vadim, au fost moral discreditați. Așadar iată calea de mijloc, soluția sănătoasă: să ne prefacem că n-avem nici o legătură cu nenorocirile din jur și să ne aplecăm peste literatură.

Însă această observație a fost făcută și de alți comentatori, pe un ton polemic: comunismul s-a prăbușit ultimul la noi, în decembrie 1989. Scriitorii din Cehia, care și-au asumat realitatea, în 1968, scriitorii din Polonia, care s-au implicat în anii ’80, alături de muncitori, în construirea sindicatului Solidaritatea, scriitorii din Ungaria, care s-au expus în 1956 și au ieșit pe străzi, cu pericolul de-a fi uciși, sau cu riscul de-a fi interziși, de-a fi obligați să părăsească definitiv țara, însă au stat vertical – au provocat o evoluție mentală, a conștiințelor, la nivelul întregii societăți. În primul rînd, la ei comunismul a picat mai repede. În al doilea rînd, comunismul a picat la ei cu mai puțină violență decît la noi. Nu doar eu am remarcat faptul că, în România comunistă, a fost o ruptură între conștiințele artistice și ceilalți, oamenii de rînd, care ar fi avut nevoie de un sprijin, pentru a pricepe ce se întîmplă. Sînt convins – și asta am spus-o apăsat – că scriitorii nu răsar din nimic, așa, ca floarea de colț pe o stîncă. Ci ei vin și reflectă o realitate, în mijlocul căreia se nasc, pe care o cunosc cu mai multă limpezime și implicare, cu o gîndire mai intensă, cu o simțire estetică mai profundă. Ei sînt datori față de realitățile care i-au propulsat ca, la rîndul lor, să reflecte contextul în care se afirmă, pentru a-l ameliora. Dacă nu, riscul este să apară diverse insulițe autiste, grupuri unde se proclamă genii locale – dar ele, în absența publicului care să le recunoască, sînt doar genii pustii.

N-aș vrea să mă limitez la un discurs înțepenit în realitățile noastre recente. Aș face o panoramare mai largă. Vă fac o confidență publică: am trei mari scriitori, care îmi stau foarte aproape de suflet. Nu e vorba de o propagandă interesată, fiindcă toți trei au murit deja, așa că nu le fac reclamă operei. Vă dați seama că, în primul rînd, mă gîndesc la Dante Alighieri, pe care-l studiez de cîteva decenii cu pasiune. Cel de-al doilea – paradoxal și venit mult mai tîrziu, parcă nici nu seamănă deloc cu precedentul – este Marcel Proust. Al treilea mare scriitor preferat al meu este Alexandr Soljenițîn. Și astfel am acoperit tot continentul, de la Vest la Est, dacă ultimul mai poate fi încă văzut în Europa, pe lîngă faptul că este o personalitate a literaturii mondiale, fără îndoială. Mai ales primii doi, Dante și Proust, ar putea fi considerați în mod antagonic. Autorul italian a construit o lume de apoi, cu fantezia lui fermecătoare. Ne-a purtat prin Infern, Purgatoriu și Paradis, dar aceste spații nu cuprindeau lumi rupte de realitate, plutind într-o ceață nedefinită. Dimpotrivă, fiecare pas pe care îl făcea acolo protagonistul, în cele trei împărății, era numărat, socotit, calculat. Timpul în care se desfășura expediția și duhurile cu care se întîlnea erau indicate scrupulos. Și ghici cu cine se întîlnește? Cu toate personalitățile din lumea asta, care i-au intersectat pașii și care se regăsesc dincolo, în situații de ocară, de pedeapsă, sau, dimpotrivă, în împrejurări de slavă. Descrierile și caracterizările sale biciuiesc adesea năravuri strîmbe, diverse figuri contemporane, dintre care unele erau în viață la data difuzării poemului. Însă Dante, prin intermediul personajului Cacciaguida (un strămoș al său), subliniază ferm că datoria artistului este de-a se implica în vremurile pe care le trăiește, de-a condamna cu vorba sinceră nelegiuirile și nemerniciile pe care le constată. Poetul a și plătit apoi, în biografia sa, cu osînda exilului, pentru faptul că a ales să-și ducă existența în mod exigent și responsabil.

Ajung la al doilea mare exemplu, pe care vreau să-l evoc aici, Marcel Proust. El are un eseu, Contre Sainte-Beuve, în care este absolut furios și dezlănțuit împotriva criticilor care au neobrăzarea să lege biografia unui scriitor de opera sa. Așa ceva este o impietate și o grosolănie, toată arta este doar rezultatul fanteziei. Să se termine odată cu această conexiune forțată dintre viață și operă! Dar, dacă ne uităm cu seninătate la capodopera lui, romancierul nu face decît să caute timpul pierdut al propriei sale biografii, pe care fără îndoială că o metamorfozează și o sublimează artistic. Fragmentele extinse de satiră acidă la adresa saloanelor aristocrate n-ar fi existat fără experiențele din tinerețe ale mondenului Marcel. În artă, el face exact invers decît ce proclamă în eseistică. Așadar îmi permit să-i dau dreptate artistului Proust și să-l contrazic pe eseistul Proust. Pot să-l văd, din acest punct de vedere, al ideii despre care dezbatem în seara aceasta, în prelungirea primului meu scriitor preferat, pe linia artistului care își transfigurează biografia în artă și își plasează experiența biografică la temelia esteticului. (Și încă n-am zis nimic de implicarea lui Marcel Proust în cazul Dreyfus și în scandalul J’accuse!)

Cu aceasta vin la a treia situație. Nu întîmplător Soljenițîn și-a declarat admirația și afiliația față de ideile estetice ale lui Dante. A scris chiar un roman, Primul cerc, în care se revendică explicit de la concepția Limbului dantesc, unde sînt oarecum protejate de suferințele fizice marile personalități culturale din Antichitate. Și ce face Soljenițîn altceva decît să-și ia mărturia ca pe o datorie, în capodopera sa, Arhipelagul Gulag? Iar datoria scriitorului din ziua de azi este să nu lase să fie uitată grozăvia milioanelor de morți inocenți. Barbaria (o spune el foarte apăsat) din Gulag, barbaria (îl completez eu) din Holocaust. Cu cît un scriitor ilustrează o mai mare conștiință, cu atît datoria lui de-a mărturisi și de-a trezi responsabilitatea publică, de-a semnala pericolele din societate, este mai apăsată.

Eu i-am pomenit doar pe acești trei autori, care îmi stau mai aproape de suflet. Sînt sigur că dumneavoastră puteți veni cu alte exemple, sau cu contraexemple: oameni care au contestat legătura dintre viață și literatură. Discuția este lungă și nu cred că se va putea tranșa unilateral. Ambele tabere vor avea în continuare numeroase argumente. Ca să devină totul și mai limpede, e bine să ne uităm la momentul în care ne aflăm. Venim după o perioadă totalitară, a comunismului, care a căzut de aproape trei decenii și totuși încă nu sînt limpezi orizonturile, inclusiv din cauza acestei prelungiri a ambiguităților, a neasumării unor realități delicate din trecut. De ce? Cred că nu sînt complicate răspunsurile. O bună parte dintre cei care au fost actori în regimul trecut au continuat să performeze, chiar în poziții de forță. Ei puteau să influențeze, sau să blocheze, sau să nuanțeze dezbaterile. Și sînt discuții care deranjează. Așa cum incomodează dezbaterile despre foștii colaboratori ai serviciilor secrete. A vorbi despre complicitățile evidente cu comunismul, ale lui Vadim Tudor sau Eugen Barbu, reprezintă un subiect ușor și plăcut, fiindcă, prin contrast, ceilalți dau bine. Observațiile mai enervante sînt cele despre rolul nociv, de încurajare a lașității, pe care l-a avut așa-zisa “rezistență prin cultură” a majorității scriitorilor, din tabăra “de mijloc”. De altfel termenul ca atare, “rezistența prin cultură”, nu-l veți găsi tipărit niciodată în cărțile și revistele din anii ’70-’80, ca dovadă că avem de-a face cu o jucărie inventată a posteriori, un concept care slujește la imacularea tardivă a unor conștiințe.

Vreau să vă reamintesc că Dante, dacă e să mă întorc la primul meu exemplu, îi plasează la periferia Infernului pe unii păcătoși, numiți de el gli ignavi, lașii, cei care n-au avut curajul de-a lua o hotărîre. În opinia poetului medieval, neimplicarea nu este o virtute, din punct de vedere etic, ci se pedepsește cu damnarea. În lumea morală, în care performează marile spirite, neutralitatea este o greșeală, nu o calitate. Realizam un dialog, la un moment dat, cu doi colegi scriitori pe tema rezistenței prin cultură și prima situație care mi-a venit în gînd a fost aceasta. Dacă merg pe o stradă și văd niște derbedei, care bat o bătrînică și-i smulg poșeta, ce fac? Eu nu-i ajut, ca să-i mai dau babei vreo două: nu sînt un ticălos! Dar nici nu-i împiedic! Mă uit în altă parte, mă fac că nu văd, rămîn neutru, nu mă amestec. Am făcut bine? Există situații în viață, din punct de vedere etic, în care neutralitatea nu reprezintă o recompensă și nicidecum un confort. Evoluția în zona estetică, pentru a fi într-adevăr cu bătaie lungă, trebuie să-și asume aerul rarefiat al înălțimilor, unde neimplicarea nu este o calitate, ea nu poate fi acceptată ca o virtute. Cu siguranță sînt mulți scriitori, mulți artiști, care își fac din neutralitate un stindard. Este dreptul fiecăruia să-și trăiască viața, vai de mine, după ideile, gîndurile, conceptele și valorile în care crede și pentru care militează. Departe de mine dorința de a-i impune cuiva gîndurile mele, valorile mele. Acestea sînt doar cîteva simple reflecții. Dacă vrem într-adevăr să practicăm – fiindcă sîntem scriitori aici de față, sîntem artiști – dacă vrem într-adevăr să practicăm o artă la cote înalte, trebuie să ne asumăm riscurile înălțimii. Nu putem performa într-o neutralitate indistinctă.

Cam acestea erau pe scurt lucrurile teoretice, pe care apoi am încercat să le dezvolt, să le exemplific, să le precizez, în diverse studii de caz, de-a lungul cărților pe care le-am scris, în polemicile mult prea multe pe care am avut răbdarea să le duc de-a lungul anilor (și nu le regret, dar cînd mă uit înapoi mă îngrozesc). Vă repet, sînt niște meditații ale mele, nu vreau să constrîng pe nimeni să le accepte. Cred că fiecare trăiește în fața unei oglinzi și își este dator propriei sale conștiințe. Pot să fac sărituri la înălțime, la zece centimetri, să depășesc zîmbind ștacheta și să fiu încîntat. Sau pot să încerc la doi metri și jumătate, să dobor de nouă ori ștacheta, dar odată dacă am trecut-o, să fiu mîndru. Noi, fiecare, sîntem datori față de noi înșine, să ne stabilim corect înălțimea ștachetei. Iar pentru asta fiecare își face, pe cont propriu, opțiunile pe care le consideră potrivite. Vă mulțumesc că m-ați ascultat cu atîta atenție.

(Satu Mare, 12 octombrie 2018)

SM1

A revedea stelele

27 Sâmbătă oct. 2018

Posted by Laszlo Alexandru in Anunţuri

≈ 4 comentarii

Etichete

A revedea stelele, carte, Dante

S-a publicat ediția a doua, adăugită, a volumului A revedea stelele. Contribuții la studiul operei lui Dante, la Editura Ecou transilvan, Colecția de italiană (pe care o coordonez). Toți cititorii care doresc să cumpere această carte sînt rugați să-mi scrie pe internet.

dante1

dante2

	Laszlo Alexandru la Poezia științei în “Parad…
	Cristina-Alice TOMA la Poezia științei în “Parad…
	Laszlo Alexandru la Inimaginabil
	ourzica la Inimaginabil
	Laszlo Alexandru la Etica neuitării
	Horia Puscuta la Etica neuitării
	Ioana Haitchi la Conspirația familiei Pazzi
	Laszlo Alexandru la Luigi Pirandello, „Nuvel…
	vicuslusorum la Luigi Pirandello, „Nuvel…
	Ioana Haitchi la Scrisoare despre Dante
	Laszlo Alexandru la Scrisoare despre Dante
	Ioana Haitchi la Scrisoare despre Dante

Laszlo Alexandru

~ writer's blog

Arhive etichetă: Dante

George Coșbuc, primul traducător integral al “Divinei Comedii” în română

George Coșbuc, il primo traduttore integrale della “Divina Commedia” in romeno

Aventura mea cu Dante (3)

Aventura mea cu Dante (2)

Roberto Benigni face spectacol cu “Divina Comedie”

Închipuiri despre Dante

Muzica în „Divina Comedie”

Lansări Gaudeamus

Autorul și opera. “Contaminarea” biografică

A revedea stelele