Cum să faci dintr-un hitlerist cetăţean de onoare? Cazul Vintilă Horia

Etichete

Chisinau, conferinta, Holocaust, interbelic, istorie, literatura, nazism, politica, Vintilă Horia

Mă bucur că am două motive să fiu la Chişinău. Mai întîi această conferinţă, la care particip a treia oară personal şi a patra oară cu reflecţii şi intervenţii, pe care le propun estimării dumneavoastră. Un alt motiv, la fel de important pentru mine sufleteşte, este că iarăşi mi s-a publicat aici, la Chişinău, o carte şi sper să mergem înainte cu colaborările, în aceeaşi formulă plăcută şi utilă pentru toată lumea.

Mi-am propus să respect orientarea conferinţei noastre, care vorbeşte despre “Timpuri şi spaţii ale memoriei europene”. Doresc să abordez, în cele ce urmează, o problemă legată de o figură disputată a culturii române, anume Vintilă Horia, de la naşterea căruia s-au împlinit nu demult o sută de ani. Se pare că nu au fost destui pentru a limpezi lucrurile. Dezbaterile continuă pe mai multe paliere, nu doar culturale. Voi încerca, în prima parte, să punctez, la modul foarte obiectiv, cîteva date precise. Vintilă Horia, încă din prima tinereţe, după împlinirea vîrstei de douăzeci de ani, a înţeles să-şi facă un drum, o carieră, aderînd la o grupare politică pe vremea aceea clar antisemită. El şi-a marcat adeziunea la grupul A.C. Cuza-Nichifor Crainic, din perioada anilor ‘30, printr-o serie întreagă de texte în presă. A fost ideologul principal al ziarului Sfarmă Piatră, care era unul din purtătorii de cuvînt ai mesajului antieuropean, nedemocratic, pronazism, pro-Hitler, prorăzboi. Dincolo de orientarea generală, însă, Vintilă Horia a ştiut să-şi proporţioneze atent direcţiile de propagandă. În prima parte a activităţii sale a fost fascist, în favoarea lui Benito Mussolini. Nu neapărat asta frapează, fiindcă mulţi intelectuali ai vremii au înţeles să-şi croiască drumul astfel. Dar ne uimeşte dăruirea lui emoţională. Ieri se amintea, în cadrul acestei conferinţe, un pasaj din N. Steinhardt, care spunea că, dacă tot trebuie să te aserveşti, să iei din ciorbalîc, măcar fă-o cu linguriţa, nu cu polonicul. Vintilă Horia a făcut-o din păcate cu polonicul, deşi nu era obligat. Nu eram în comunism, unde compromisul devenise aproape inevitabil, dacă doreai să-ţi faci un drum în cultură, să publici, să devii cunoscut.

Iată nişte pasaje. “E cu neputinţă astăzi să desparţi noţiunea de artă de aceea de fascism. Opera lui Mussolini, oricît de abundent şi nedrept a fost criticată, va rămîne peste veacuri mai ales ca o desăvîrşită realizare artistică… Ordinea fascistă înseamnă înainte de toate ordine spirituală. Să nu se uite că acel ce conduce destinele Romei a fost, cîndva, un filosof, un romancier şi un poet… Mussolini rezumă Italia cu prezentul, trecutul şi viitorul ei… Spuneam la început că fascismul e o operă de artă, o nouă renaştere italiană. Şi nu se poate să nu fie aşa, de vreme ce acel ce a creat-o e artistul cel mai genial, născut din fruntea de azur a Romei eterne” (1937). Un alt pasaj: “Apariţia lui Benito Mussolini este un eveniment epocal” (oct. 1937). La scurt timp după aceste elogii, alături de multe altele, Vintilă Horia a primit postul de ataşat de presă la Legaţia României de la Roma, în Italia.

Ulterior, cu răsturnările politice din ţară, vin la putere legionarii. Trebuie să subliniez foarte insistent că Vintilă Horia nu a fost legionar. “Cuziştii”, simpatizanţii lui A.C. Cuza-Nichifor Crainic, erau adversari înverşunaţi ai legionarilor. Dar asta nu-i făcea democraţi! O asemenea situaţie tulbure e totuşi simplu de explicat, dacă o abordăm raţional. Era o perioadă în care grupările fasciste, naţionaliste, de extremă dreapta, se concurau, se încălecau. Toate îşi disputau, cu mici nuanţe, aceeaşi zonă antisemită. Una era gruparea lui A.C. Cuza-Nichifor Crainic, alta era cea a legionarilor, alta a ajuns apoi cea a mareşalului Antonescu, într-o formulă instituţional-statalizată. Ei erau adversari, deşi concurau pe aceeaşi felie ideologică. Acest aspect este foarte important de subliniat.

Aşadar vin legionarii la putere şi-l destituie pe Vintilă Horia din postul diplomatic. El este o victimă a legionarilor – dacă e să punem şi puţină ironie în această prezentare. Este destituit, se întoarce în ţară şi devine un admirator al lui Hitler. Se pare că era mai rentabil. Cîteva citate despre părerea lui Vintilă Horia pe tema respectivă. “Adolf Hitler e o genială minte politică” (afirmă el la 2 februarie 1941). “Führerul a aşezat armata şi poporul german în fruntea capitolelor eroice ale lumii moderne” (scrie el la 27 februarie 1941). “Adolf Hitler şi nu Napoleon este primul om politic al epocii moderne care merită calificativul de Mare European” (ne comunică el la 5 iulie 1941). “Naţional-socialismul este asemănător, ca forţă şi ca întindere, religiei în Evul Mediu şi artei în timpul Renaşterii” (ne asigură el la 17 decembrie 1941).

La cîteva zile după Pogromul de la Iaşi, apare Vintilă Horia pe prima pagină a ziarului Sfarmă Piatră şi justifică măcelul, aruncînd vina asupra evreilor care au fost masacraţi. “Revoluţia mondială pe care o clamează cu furie purtătorii de cuvînt ai comunismului nu e de fapt decît trambulina supremă a unei universale dictaturi evreieşti. (…) Peste cîteva săptămîni Radio Moscova, deasupra căreia va flutura alt steag, va răspîndi pe căile aerului o formulă care va suna astfel: «Creştini din toate ţările, uniţi-vă!». Şi lumea va redeveni liberă, pentru că Izrael va înceta să existe” (asta e din 2 iulie 1941). Alte notaţii în aceeaşi direcţie: “Israel voia să-şi facă o bogată patrie în România” (este un articol intitulat De ce tineretul României a fost şi este antisemit, din 16 aprilie 1941). Un alt citat: “Curentele semite au aruncat Occidentul în decadenţă” (afirmă scriitorul într-un articol din 9 iunie 1941).

Vintilă Horia este un mare adversar al ideii înseşi de democraţie, după cum rezultă din cîteva pasaje elocvente. “Ne zvîrcolim în democraţie ca într-o ţeapă pe care ne-am pregătit-o singuri” (4 februarie 1937). Alt citat: “Nu vom reuşi să fim români decît rupînd legăturile cu democraţia” (crede el la aceeaşi dată). Un alt pasaj: “Ţara dispreţuieşte pe toţi reprezentanţii democraţiei, indiferent de valoarea lor” (afirmă el la 11 noiembrie 1937). Şi mai pe şleau: “Democraţia este inutilă” (o spune la 18 martie 1937).

Dar Vintilă Horia are şi spirite tutelare. Cel mai semnificativ este Ion Antonescu, pe vremea aceea conducătorul statului. “Generalul Antonescu a integrat România în ritmul Europei Noi” (zice el la 19 mai 1941). “România şi-a regăsit destinul prin fapta generalului Antonescu” (aflăm de la el în 7 mai 1941). “Prin Antonescu, România a căpătat încrederea Reich-ului” (o mare calitate, pusă în lumină la 13 martie 1941). “Salvarea nu ne poate veni decît de la Antonescu – singurul român nepătat şi bun” (13 martie 1941). Un alt pasaj: “Portretul [lui Ion Antonescu] să-l punem la icoana sufletelor noastre” (se presară şi o conotaţie religioasă peste adoraţia politică, la 28 ianuarie 1941). În urma militantismului fierbinte, Vintilă Horia a fost răsplătit cu postul de ataşat de presă la Consulatul României de la Viena.

Războiul mondial s-a încheiat. Ştim care a fost deznodămîntul său. În 1946 Vintilă Horia a fost judecat, în absenţă, pentru că “a contribuit la realizarea scopurilor politice ale hitlerismului în România”. Puteţi estima şi dumneavoastră adecvarea sentinţei, din citatele pe care tocmai le-aţi auzit şi care sînt nici a zecea parte din cîte există. (Ca o paranteză, articolele acestea îngrozitoare, din presa politică de-atunci, le-am văzut cu ochii mei. Ele cantitativ sînt cam între 50 şi 100. La un moment dat m-am gîndit să le aduc şi să le proiectez aici, pe ecran mare, ca să aveţi un contact vizual cu subiectul prezentării mele. Dar aş fi consumat un timp mai extins decît cel care îmi era alocat.)

Aşadar scriitorul este judecat, la fel ca alţi criminali de război, din Occident sau din România, şi este condamnat la detenţie pe viaţă. Se refugiază însă în Europa occidentală – nu se mai întoarce niciodată în România –, iar apoi în Argentina, care ştim că a devenit paradisul naziştilor fugiţi din vestul Europei, unde nu mai erau în siguranţă. Şi acolo începuseră procesele şi condamnările foştilor nazişti. Vă reamintesc că, pe lîngă activitatea de ziarist extremist, Vintilă Horia este şi scriitor de ficţiune. Astfel că, lovitură de scenă, romanul său Dumnezeu s-a născut în exil a primit în 1960 Premiul Goncourt la Paris. Sînt dovezi certe, care au fost publicate, că s-au implicat foarte insistent Securitatea din România şi Partidul Comunist pentru a bloca festivitatea. Au fost trimişi mesageri cu fotocopii, cu texte din presa de odinioară, cu lucruri care existau efectiv. S-a creat un scandal enorm la Paris, astfel încît Vintilă Horia a fost determinat să renunţe el însuşi la primirea premiului.

Lucrurile merg înainte. Nu vreau să fiu excesiv de amănunţit. E de ajuns să spun că după 1989 şi după moartea lui din 1992, diverse grupuri de presiune, de intelectuali, de lideri de opinie publică s-au mobilizat pentru a-l reabilita pe Vintilă Horia. Au fost diverse mesaje colective şi scrisori deschise, către Preşedinţia României, către Primul-Ministru, către Academia Română. Unul în 2006-2007, altul chiar recent. Eu am intervenit, fiindcă văzusem textele sale publicate în presa de odinioară şi ştiam că nu e vorba de un neadevăr, sau de o calomnie care i se punea pe nedrept în cîrcă. Am redactat o scrisoare către Guvernul României – încă din 2007, imediat după iniţiativa de reabilitare a imaginii sale publice, promovată de teleasta Marilena Rotaru – şi am trimis-o de asemeni la Preşedinţie, la Cotroceni. S-a blocat atunci o tentativă de recuperare oficială a lui Vintilă Horia. Povestea a reînceput acum, cînd se sărbătoreşte centenarul naşterii scriitorului. Din nou, cu trei săptămîni în urmă, i-am adresat o scrisoare deschisă Primului-Ministru Dacian Cioloş, semnalînd cu citate ample despre cine este vorba. De data asta am fost sprijinit şi de Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului “Elie Wiesel”, care de asemeni s-a implicat. Trebuie precizat că Vintilă Horia a primit în decembrie 2015 cetăţenia de onoare a oraşului Segarcea, unde el s-a născut. La intervenţia oficială a Institutului guvernamental “Elie Wiesel”, acest titlu onorific a fost retras, cîteva luni mai tîrziu. În ce bază? Vă reamintesc că în România există Legea 217/2015, privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvîrşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii. Prevalîndu-se de această lege, Institutul a solicitat să i se retragă lui Vintilă Horia titlul de cetăţean de onoare – ceea ce s-a şi realizat. Totuşi, în ciuda situaţiei oficiale, cu puţine săptămîni în urmă, celălalt institut al guvernului României – trebuie spus că sînt două, primul înfiinţat este cel pentru studierea Holocaustului, iar al doilea este IICCMER, pentru studierea crimelor comunismului şi memoria exilului românesc – s-a implicat într-un ceremonial de comemorare omagială a personalităţii lui Vintilă Horia. Fapt care a dus iarăşi la reacţii de presă. Aşadar este o realitate nu doar culturală, ci de asemeni politică şi socială, care iradiază şi e de-o maximă actualitate, deşi ne referim la anii ‘30 şi ‘40. Dar este şi o problemă de etică publică, pînă la urmă, care merită examinată cu toată atenţia.

Dacă îmi permiteţi să le înşir foarte repede, am stat şi m-am gîndit ce motive ar exista, pentru nişte intelectuali de bună condiţie profesională şi de reputaţie publică să se solidarizeze cu Vintilă Horia azi. Trec peste faptul că unii poate nu ştiu despre cine este vorba şi nu au informaţii precise, pe bază de citate. Sau unii văd citatele şi nu le cred. Mergem pe ipoteza că avem de-a face cu oameni informaţi. Am reţinut, foarte rapid, cîteva eventuale motive de adeziune la cauza unui hitlerist.

Unii poate că percep greşit situaţia faptelor şi a culpabilităţilor. Actul de justiţie pare o agresiune. Vintilă Horia pare atacat şi denigrat – cînd de fapt asistăm la o repunere în ordine cronologică a lucrurilor. El a fost cel care, prin activitatea sa, a susţinut şi a contribuit la o politică statală agresivă, care a dus la moartea cîtorva sute de mii de oameni doar în România. Iar la nivel internaţional, cînd vorbim despre Holocaust, ne gîndim chiar la milioane de oameni. Aşadar nu Vintilă Horia este victima, să ne înţelegem foarte clar! Dacă, în ziua de azi, un judecător trimite un infractor după gratii, a-l compătimi pe acel infractor – pentru că a fost agresat – pare distonant. Putem să vorbim, să nuanţăm, să dezbatem: de ce a fost condamnat la doi ani, de ce nu la un an, de ce nu i s-a dat cu suspendare? Dar pedepsirea unui infractor intră în ordinea de drept a eticii publice.

Un alt motiv: ar putea să existe o lipsă de empatie faţă de victimele Holocaustului. Am luat şi acest aspect în considerare. Unii poate se gîndesc că a fost ceva demult, o nenorocire care i s-a întîmplat altei etnii. Sau poate că unii din etnia mea au participat la executarea unei asemenea monstruozităţi. Şi atunci nu îmi cade bine s-o recunosc. Românii au avut contribuţia lor la implementarea Holocaustului. Asta deja este un adevăr de natură publică, recunoscut în mod oficial de statul român şi de doi preşedinţi ai României. Ca să nu fie nici o ambiguitate, o spun la fel de apăsat, Ungaria a avut un rol foarte grav în exterminarea evreilor chiar la Cluj, oraşul în care eu locuiesc. Evreii de acolo au fost transportaţi la Auschwitz şi circa 90% dintre ei au murit în Holocaust. Un lucru absolut îngrozitor! Şi România, şi Ungaria, şi alte state europene şi-au avut contribuţia incontestabilă. Aşadar solidarizarea cu propria etnie ar putea fi un obstacol în admiterea faptului istoric.

O altă motivaţie ar sta în gîndirea de tip ideologic. Dreapta condamnă doar stînga şi invers. Dacă sînt un intelectual de stînga, mă simt deranjat de fascişti, de legionari. Dacă sînt un scriitor de dreapta, sînt stingherit doar de cei care au răspîndit comunismul. Eu cred totuşi că judecata intelectuală trebuie să evolueze pe nişte parametri de etică publică şi doar apoi pe baze ideologice. De ideologie să ne folosim pentru a ne atinge scopurile politice, dar nu pentru a impune adevărurile istorice.

În aceeaşi ordine a lucrurilor am constatat că, pentru prima oară, s-au situat pe poziţii conflictuale cele două institute de profil ale Guvernului României. Adică IICCMER a girat o comemorare a lui Vintilă Horia şi, pe de altă parte, Institutul “Elie Wiesel” a protestat împotriva reabilitării lui Vintilă Horia. Este o situaţie paradoxală, pentru că ambele institute au fost gîndite şi sînt destinate să se implice în clarificarea problemelor istorice, fiecare pe zona sa de acţiune. Cum s-a ajuns la această situaţie tensionată? Prin faptul că unul dintre ele, respectiv IICCMER, a înţeles să contribuie la recuperarea, la reabilitarea unui agent, a unei personalităţi care se afla în vizorul celuilalt institut. S-a creat o intersectare de atribuţii.

Închei înşirînd foarte rapid cîteva strategii, prin care adepţii lui Vintilă Horia au înţeles să-i sară în apărare. Unii au subliniat că a fost anticomunist şi de aceea îl elogiază. Însă a fi anticomunist nu este suficient pentru a fi inocent şi public frecventabil. Hitler a fost un foarte mare anticomunist. Dar nimeni nu i-ar face pentru asta o statuie în Germania şi nu i-ar da titlul de cetăţean de onoare, în vreun oraş german. A fi anticomunist nu e suficient pentru a fi onorabil şi onorat.

Alţii – chiar Monica Lovinescu, de pildă, un intelectual cu excelentă consistenţă publică –, încă din 1960, au sărit ca arşi că Vintilă Horia nu a fost legionar. Cei care îi critică extremismul ar comite aşadar o mare nedreptate. Aici este vorba de cunoscuta stratagemă a “luptei cu umbra”. Se inventează o temă şi se combate viguros ceva ce nu există. Da, aşa este! Vintilă Horia n-a fost legionar! Cine-i reproşează că ar fi fost legionar, se înşală. N-a fost legionar. El a fost hitlerist şi a fost un adversar politic de moment al legionarilor.

Un alt argument pentru reabilitarea lui Vintilă Horia ţine de ideea că el a fost o ţintă a Securităţii, poliţia politică a comunismului. Observaţia este, în detaliul ei, corectă. Dar asta încă nu-l face demn de reabilitare pe propagandistul nazist de odinioară. Atacurile securiste, în mare măsură, se sprijineau pe texte reale, pe care le-am văzut cu ochii mei în bibliotecă.

Alţii se apucă să aprecieze sentinţa care l-a condamnat şi care ar fi fost incorectă. Aceştia îşi întorc privirea de la inculpat la completul de judecată. Ei judecă instanţa. Tribunale antifasciste au existat în Occident, au existat în Estul Europei. Poate că n-au fost mereu impecabile, poate că n-au fost mereu ireproşabile. Dar intenţia de pedepsire a hitleriştilor a fost aceeaşi, în ambele jumătăţi ale Europei.

Unii exagerează, cu bună ştiinţă, pentru a stîrni mila publicului. Îl compătimesc pe Vintilă Horia fiindcă a fost condamnat la moarte. Nu, nu a fost condamnat la moarte! El a trăit bine mersi în Occident. S-a bucurat de onoruri acolo şi nu trebuie compătimit în mod exagerat aici.

Nu în ultimul rînd, există sofismul valorii literare, extinse globalist. Vintilă Horia este un mare scriitor, alături de alţi extremişti de dreapta. Dacă ne legăm de el, ce ne facem cu Mircea Eliade? cu Cioran? cu Ţuţea? cu Noica? Ajungem oare să desfiinţăm toată cultura română?! Se merge pe strategia aceasta a bulgărelui de zăpadă. Mai bine să nu răscolim trecutul, fiindcă se va stîrni avalanşa. Asistăm aici la o viclenie evidentă. Intelectualii numiţi – sau alţii ca ei – pot fi citiţi, pot fi comentaţi, pot fi disecaţi în creaţia lor artistică. Unii dintre ei, însă, dacă au fost condamnaţi de tribunale, nu pot fi elogiaţi în public. Vă repet că legea 217/2015 nu permite să se ridice statui, să se confere titluri de cetăţean de onoare şi nume de străzi unor criminali. Sau unor complici ai criminalilor de război.

Acestea sînt lucrurile legate de Vintilă Horia. Am încercat să le comprim într-un discurs tranzitiv, pe bază de probe şi să sintetizez o dezbatere extrem de amplă şi uneori derutantă. Eu sînt convins că atunci cînd cunoaştem nucleul, conceptul, ne descurcăm apoi cu manifestările lui fenomenale. Există un proverb: dacă stăpîneşti lucrurile, cuvintele vor urma. Dacă ştim cum arată situaţia în realitate, vom putea să cîntărim corect dezbaterile, polemicile, disputele din spaţiul public legate de figura lui Vintilă Horia. Vă mulţumesc pentru atenţie.

(Prezentare la conferinţa internaţională “Geografii mentale:
timpuri şi spaţii ale memoriei europene”,
organizată la Chişinău de Universitatea de Stat din Moldova)

O carte şocantă: Andrei Klein, “Lea. Povestea familiei mele”

Etichete

Andrei Klein, Cluj, evrei, Holocaust, lansare de carte, marturie

Tisztelt közönség, örvendek hogy Önöknek tudok szólni, de most viszont románul fogok tovább beszélni. Aş vrea să mă adresez tuturor, ca să nu fie frustrat publicul de limbă română care e prezent aici. Cred că, dintre spectatorii de faţă, majoritatea cunoaşte oricum româna, chiar dacă poate cu unele ezitări. Posso parlare anche in italiano. Şi apoi îl vom ruga pe domnul Klein să ne vorbească în ivrit, pentru a acoperi toate palierele. Lăsînd gluma la o parte, consider că se impune această întîlnire poliglotă, pentru prezentarea versiunii maghiare a unei cărţi de excepţie. Însăşi tema abordată pe parcursul volumului se referă la o situaţie complexă, o apăsare, o pată internaţională.

Trebuie să spun că pe mine m-a frapat, întîi de toate, personajul principal din cartea aceasta, şi anume Holocaustul. Noi lansăm o scriere care vorbeşte despre Holocaust, despre soarta unor evrei din Cluj, care au avut o viaţă tragică şi absolut neaşteptată pentru ei înşişi. Sînt oameni simpli, cu puţine studii, cu doar cîteva clase absolvite, cu meserii manuale, care s-au pomenit confruntaţi cu izbitura istoriei. Unii, mai precis părinţii domnului Klein, şi-au căutat refugiul, scăparea, dincolo de graniţă, în România. Acolo au fost prinşi, arestaţi, pentru singura vină de-a fi evrei, pentru nimic altceva. Au fost deportaţi în Transnistria, unde pe mulţi i-au văzut pierind în jurul lor. A fost o întîmplare că, acolo unde alţii au murit, ei s-au pomenit cu viaţa apărînd lîngă ei, anume tocmai cu cel care ne stă azi în faţă, autorul cărţii, care s-a născut în lagăr. (A fost un miracol că, printre atîtea morţi, au fost şi cîteva naşteri – după cum s-a amintit, există în total patru oameni care s-au născut în lagărul din Moghilev, Transnistria, şi mai trăiesc azi.) Aşadar avem de-a face cu un eveniment tragic din trecut, care a fost asumat, în mod oficial, a fost recunoscut de statul român şi azi se studiază în şcolile noastre.

Pe de altă parte, o pată la fel de urîtă apasă şi pe cealaltă memorie, de limbă maghiară. Restul familiei domnului Klein a rămas la Cluj, nu s-a refugiat în România. Ei au fost adunaţi, pe neaşteptate, şi în decurs de două săptămîni, în luna mai şi începutul lunii iunie 1944, au fost închişi într-un lagăr de la Fabrica de Cărămidă. Despre asta poate ne va spune mai pe îndelete domnul profesor Tibori Szabó Zoltán, un specialist care a scris o carte importantă pe această temă şi care va vorbi după mine. De-acolo, din lagărul improvizat, nu departe de centrul Clujului, ei au fost deportaţi la Auschwitz. Acolo au murit, din cîte se atestă, circa 90% din evreii Clujului. Este o situaţie extrem de apăsătoare pentru istoria maghiară. Sigur că este o catastrofă de care sînt răspunzătoare nu doar aceste două popoare. Holocaustul este o problemă de natură europeană şi chiar mondială, pe care nu o putem înregistra cu placiditate. Din aceste motive, nu poţi să parcurgi lucrarea lui Andrei Klein spărgînd seminţe sau ascultînd muzică. Este o mărturie copleşitoare, răvăşitoare, care dă peste cap tot ce ştiai. Este una din lecturile care m-au marcat adînc şi m-au impresionat. Nu mai reuşeam să las cartea din mîini.

Aşadar Holocaustul este primul personaj al cărţii, de cea mai adîncă anvergură. Apoi sînt însă fiinţele care îl suportă. Sînt persoanele ca atare. Şi aici într-adevăr asistăm – cum spunea adineaori domnul Mile Lajos, consulul general al Ungariei – la o mare diversitate de caractere. Este stupefiant să vezi că sînt oameni care provin din aceeaşi familie, dar sînt complet diferiţi. Unul este escroc, altul e sufletist, unul e generos, altul e autoritar şi intransigent. Îi ţin laolaltă legăturile de sînge. Deşi ei de multe ori se ceartă, se detestă, se blestemă, sînt totuşi obligaţi de soartă să stea împreună. Este iarăşi o situaţie dramatică, sfîşietoare, să asişti din interior la zbuciumul unei familii. Pentru mine – şi cred că pentru multă lume – aceasta este o noutate absolută. Se ridică o cortină, ni se dezvăluie o realitate care înainte era privită pios. Unii poate intuiau din propriile trăiri cît de divizate pot fi familiile. Dar eu unul nu am avut această experienţă dintr-o lectură “oficializantă”. Era o temă tabu, care acum e sfîşiată şi ne lasă uluiţi: cruzimea cu care sînt dezvăluite realităţile aspre din interiorul familiei.

Şi lucrurile şocante nu se opresc aici. După ce supravieţuieşte la Auschwitz, după ce prezintă ororile de neînchipuit, inclusiv moartea părinţilor săi, uciderea atîtor oameni, fabrica unde se făcea săpun din cadavre, atrocităţile inimaginabile, pe care le descrie cu luciditate, cu realism, stăpînindu-şi emoţiile, pentru a reda totul cu precizie, cu fidelitate, Lea vine la Cluj. Aici ea e izbită de stalinism. Nu se insistă foarte mult pe asta în carte, dar sîntem în Clujul anilor 50, cînd 5 sau 6 sau 7 membri dintr-o familie dormeau pe jos, într-o singură cameră. Ne confruntăm cu sărăcia, cu foamea, cu frica de-a vorbi. După hitlerism, vine stalinismul – aceşti oameni trec, fără avertisment, de la un dezastru la altul!

Nemaiputînd rezista, Lea se hotărăşte să plece. Unde? La sora ei Mariska, în Israel. Şi aici intervine a treia oroare, care m-a şocat şi mai mult. În toate mărturiile despre aliya, pe care le-am citit pînă acum, plecarea în Israel e văzută ca atingerea scopului final, ca ajungerea în Paradis, pentru orice evreu care se respectă. Dar ce se întîmplă? Lea merge în Israel, la sora ei, şi acolo este depăşită de grozăvia pe care o întîlneşte. I se ia copilul, de către propria ei soră, nu i se mai permite să-şi vadă fetiţa, este ruptă de familia care i-a mai rămas, este trimisă să doarmă într-o magazie, într-o şură, lîngă cuşca cîinelui. Oamenii de la care s-ar fi aşteptat să primească iubire, de fapt o dispreţuiesc şi-i rezervă o condiţie de declasată. Cum se termină toate acestea? Se încheie prin sinuciderea Leei. Aşadar cineva care scapă de Hitler, cineva care scapă de Stalin, nu mai rezistă cînd ajunge în Israel! Tragedia familială este mai distrugătoare decît tragedia istorică. Eu aşa ceva n-am mai citit, n-am mai pomenit. Este o serie întreagă de mituri publice sfîşiate. Am spune că avem de-a face cu un romancier extraordinar. Dar apoi ne uităm mai bine şi vedem scrisorile efective. Constatăm că asta nu e roman, nu e artă, ci este viaţa adevărată. Existenţa reală poate uneori să depăşească ceea ce un romancier, un artist îşi propune să înfrumuseţeze, să facă mai dramatic. Viaţa e mai teribilă, în unele cazuri, decît arta.

Dar nici arta nu lipseşte! Spunea domnul consul Mile, pe bună dreptate, că această carte ne obligă să ne punem nişte întrebări, să ne gîndim cu care anume dintre personaje semănăm noi mai mult. Sîntem oare fratele generos şi sufletist? Sîntem sora autoritară şi arogantă? Sîntem unchiul crud şi cinic? Eu spun mai mult decît atît. Există personaje despre care nici nu ştim prea bine cum sînt cu adevărat. Iat-o pe Mariska, sora din Israel. Ea este un călău pentru Lea. Din cauza ei, probabil, implicit, se va ajunge la sinucidere. Dar tot Mariska îl primeşte pe nepotul Andrei cu mult drag, îi deschide drumurile în Israel, îl ajută economic. Cine este această Mariska? Este o femeie fără inimă? Este un zbir? Sau este, dimpotrivă, o rudă iubitoare? De multe ori, în sufletul unuia şi aceluiaşi om se pot întîlni sentimentele şi reacţiile cele mai divergente. Este ca în viaţa adevărată. Oamenii nu sînt albi sau negri. Ei sînt într-o zi aşa, în altă zi altfel. Ei se raportează într-un fel la unii, în alt fel la alţii. Sîntem imprevizibili şi avem acest grăunte de nebunie, care ne modifică şi ne face surprinzători.

Dincolo de tragedia, de natură continentală, a Holocaustului, dincolo de tragedia familială şi de cea personală, învăţăm aici despre faţa mereu surprinzătoare a individului, care se schimbă, astfel că avem dificultăţi în a-l cunoaşte şi a-l plasa într-un insectar. Însă noi nu sîntem insecte, pentru a fi catalogaţi. Putem fi aproximaţi, dar nu recunoscuţi, nu atestaţi cu precizie.

Avem aşadar şi latura artistică. Dar domnul Klein o admite şi eu îl confirm: nu avem de-a face cu un scriitor propriu-zis. El are ezitări stilistice, are căutări care nu totdeauna sînt izbutite. Cartea lui nu este în primul rînd o operă de artă. Însă este un document uman extraordinar. Vreau să afirm că trei mărturii de mare intensitate apasă asupra mea în mod de neşters. Întîmplător toate trei provin din sfera culturală maghiară. În primul rînd am în vedere capodopera lui Kertész Imre, autorul premiat cu Nobel, care s-a stins din viaţă ieri şi pe care noi tocmai l-am omagiat printr-un moment de reculegere. Despre cartea lui, Sorstalanság (Nedestinare), s-ar putea spune foarte multe lucruri. Întîlnim în ea o nouă imagine asupra Holocaustului, dintr-o perspectivă psihologică şi de mare complexitate estetică. A doua operă de artă care m-a răvăşit şi pe care cu siguranţă n-o voi uita este Fiul lui Saul, filmul care şi-a meritat Oscarul şi toate celelalte premii internaţionale cîştigate. Iar în planul documentului existenţial, chiar dacă nu este o lucrare strict beletristică, dar poate fi considerată şi aşa, este Lea. Povestea familiei mele, a cărei versiune în limba maghiară o lansăm aici.

Sînt onorat că am avut ocazia să exprim aceste gînduri. Mă bucur că domnul Andrei Klein ne-a dăruit o asemenea carte, pariul lui de-o viaţă, după 30 de ani de cînd a primit, ca moştenire, scrisorile unor oameni simpli, care ne povestesc în modul cel mai firesc despre lucrurile îngrozitoare care li se întîmplă. Vă felicit şi vă mulţumesc.

(Cluj, Muzeul de Artă, 1 aprilie 2016)

Ce se mai aude prin Republica Moldova (3)

Etichete

Dumitru Crudu, Facebook, Holocaust, Paul Goma, polemici, premiu, Republica Moldova

Cele două texte au fost urmate de-o amplă dezbatere pe grupul de Facebook Moldova People. Iată ce s-a spus acolo.

Nina Corcinschi: Mai mult decat atat, Programul de candidat al lui Paul Goma pentru alegerile prezidențiale din 1996 conținea și prevederea conform căreia în cazul în care va deveni președinte, România va recunoaşte şi va exprima public regrete pentru persecuţiile şi pentru tentativele de lichidare a două comunităţi: Evreii şi Ţiganii.

Victor Eskenasy: Ca unul dintre moderatorii acestei pagini îmi asum responsabilitatea pentru a evita transformarea ei într-o tribună pentru xenofobi, antisemiți, legionari, extremiști ortodocși și a.m.d., pentru toți acei ce trag R. Moldova în jos, spre trecut, negînd sub o formă sau alta valorile culturale și umane ale Europei. În consecință, îi îndemn ca pentru frustrări, jigniri, bășcălie, ură etc. să-și folosească propriile pagini. Să nu transforme un bun comun, o pagină dedicată civilizației și culturii moldovenești, într-o căldare cu lături ! Aviz amatorilor !

Laszlo Alexandru: Domnule Dumitru Crudu, aveti aici mai multe probe decit puteti duce, privind antisemitismul lui Paul Goma: http://193.226.7.140/~laszlo/eleonardo/n05/Laszlo5.htm

Laszlo Alexandru: Va recomand spre reflectie si fraza prin care Goma neaga direct Holocaustul: “Doar ştim, avem şi hîrtii[,] şi ţinere-de-minte: «Holocaustul românesc» este o minciună, un fals, o escrocherie, o ticăloasă ameninţare («Punga sau viaţa!»)” (Saptamina Rosie, Ed. Vremea, 2004, p. 273).

Laszlo Alexandru: Astept sa-mi semnalati, domnule Dumitru Crudu, unde anume s-a dezis Paul Goma de tezele lui antisemite si unde anume si-a cerut scuze pentru cele afirmate in “Saptamina Rosie”.

Victoria Raileanu: Initierea unei dezbateri publice in chestiunea antisemitismului in Moldova si Romania este in sine un fapt salutar.

Ciprian Gaiu: cred că mulţi s-au lămurit deja, şi cu şi fără multitudinea de etichetări gratuite şi sloganuri propagandistice, de politica câtorva moderatori ai acestei pagini dedicate “civilizației și culturii moldovenești”

Dumitru Crudu: Eu nu as vrea ca aceasta discutie despre daca e sau nu antisemit paul goma sa se trasnforme intr-o lansare de noi acuzatii sau etichetari cu ghiotura, asa cum o face intr-un mod foarte violent domnul Victor Eskenasy , oare cu ce drept? Altfel, domnule Laszlo Alexandru, aceasta carte a lui Goma e plina de contradictii, dar am gasit in ea si foarte multe pasaje in care scriitorul isi afirma solidaritatea fata de victimele holocaustului, vorbeste despre acestia cu respect si o mare simpatie, nu neaga holocaustul, recunoaste ca holocaustul e o uriasa tragedie umana, sunt si asemenea pasaje in carte. Nu o am acum in fata, dar o s-o iau de la biblioteca si o sa va citez fragmentele la care ma refer. Repet, e foarte necesara o discutie despre cartea lui Paul Goma, dar tre s-o purtam cu cartea pe masa, vazand-o in integralitatea sa. E sau nu e antisemit Paul Goma in aceasta carte? Haideti sa discutam. Dar nu as vrea ca lumea in graba de-a eticheta pe oricine il vorbeste de bine pe Paul Goma, sa-i lipeasca o eticheta, eu, de exemplu, nu am negat si nu am de gand sa neg holocaustul, recunosc ca a fost una dintre marile tragedii ale secolului XX, dar am si motive personale ca sa cred asta, si iata unul, doar unul, unul personal, pentru care nu as vrea sa mi se lipeasca si mie aceasta eticheta:http://www.moldova.org/bunicul-meu-george-si-ihil-235028…/

Laszlo Alexandru: “Atît prin stilul, cît şi prin ideile antisemite violente pe care le profesează în ultimul timp, Paul Goma pare a fi clona lui Corneliu Vadim Tudor (cel dinainte de recenta “cizelare” oportunistă). Comparînd cîteva citate, ne este greu, aproape imposibil să-i deosebim pe cei doi, fie şi în cadrul unui concurs judeţean de tipul Recunoaşteţi autorul. Încercaţi să ghiciţi cine vorbeşte în continuare: “Holocaustul n-a fost decît o stratagemă sionistă, pentru a stoarce din Germania cam 100 de miliarde de mărci, în 40 de ani, şi pentru a ţine sub teroare pe oricine nu e de acord cu jugul evreiesc [40]” – “Obrăznicia, impostura (dictează, ameninţînd, în numele Statelor Unite ale Americii!), brutalitatea cu care execută ţări ruinate economic de comunismul instaurat pentru decenii şi de către ei, evreii…” [41] – “«Holocaustul românesc» este o minciună, un fals, o escrocherie, o ticăloasă ameninţare («Punga sau viaţa!»)” [42] – “Aşteptăm vremea cînd va fi recunoscut, oficial, şi holocaustul împotriva românilor, cu nimic mai prejos decît holocaustul împotriva evreilor” [43] – “Nu eu sînt dator, primul, să răspund la acuzaţiile de «antisemitism», de masacrare a lor, ci ei să răspundă întîi la acuzaţiile noastre, doar este limpede că Holocaustul Roşu pus la cale şi de ei [evreii] a început pentru noi, românii, cu un an mai devreme decît al lor: la 28 iunie 1940 – şi nu s-a încheiat nici azi”[44].”

Laszlo Alexandru: “De cînd am devenit conştient de mine însumi, de propriul meu statut social şi profesional, efortul principal pe care l-am depus a fost de a cunoaşte cît mai multe lucruri despre realitatea înconjurătoare, prin intermediul cărţilor. Înainte de a mă considera elev, sau student, sau acum, de vreo cincisprezece ani, profesor, m-aş fi putut defini mult mai precis prin categoria de cititor. Din adîncul întregii mele experienţe intelectuale de cititor, vreau să declar aici răspicat că n-am mai avut pînă acum prilejul de a cunoaşte cărţi atît de mizerabile precum Săptămîna Roşie 28 iunie – 3 iulie 1940 sau Basarabia şi Evreii.”

Dumitru Crudu: Eu nu as vrea ca aceasta discutie despre daca e sau nu antisemit paul goma sa se trasnforme intr-o lansare de noi acuzatii sau etichetari cu ghiotura, asa cum o face intr-un mod foarte violent domnul Victor Eskenasy , oare cu ce drept? Altfel, domnule Laszlo Alexandru, aceasta carte a lui Goma e plina de contradictii, dar am gasit in ea si foarte multe pasaje in care scriitorul isi afirma solidaritatea fata de victimele holocaustului, vorbeste despre acestia cu respect si o mare simpatie, nu neaga holocaustul, recunoaste ca holocaustul e o uriasa tragedie umana, sunt si asemenea pasaje in carte. Nu o am acum in fata, dar o s-o iau de la biblioteca si o sa va citez fragmentele la care ma refer. Repet, e foarte necesara o discutie despre cartea lui Paul Goma, dar tre s-o purtam cu cartea pe masa, vazand-o in integralitatea sa. E sau nu e antisemit Paul Goma in aceasta carte? Haideti sa discutam. Dar nu as vrea ca lumea in graba de-a eticheta pe oricine il vorbeste de bine pe Paul Goma, sa-i lipeasca o eticheta, eu, de exemplu, nu am negat si nu am de gand sa neg holocaustul, recunosc ca a fost una dintre marile tragedii ale secolului XX, dar am si motive personale ca sa cred asta, si iata unul, doar unul, unul personal, pentru care nu as vrea sa mi se lipeasca si mie aceasta eticheta:http://www.moldova.org/bunicul-meu-george-si-ihil-235028…/

Laszlo Alexandru: Domnule Dumitru Crudu, din cite am observat eu, aici discutia nu era despre bunicul dv., ci despre semnalarea d-lui Petru Negura, sintetizata in urmatoarele cuvinte, de care dv. ati tinut sa va disociati printr-o scrisoare deschisa: “În Germania, negaţionismul (negarea holocaustului) se pedepseşte prin lege, în Republica Moldova, acesta ar putea fi încurajat prin înalte distincţii de stat. / Mă întreb care ar putea fi interesul autorităţilor RM de a promova o asemenea personalitate controversată printr-o distincţie de stat, din contul fondului de rezervă al Guvernului, acumulat din contribuţiile cetăţeniilor RM. Mă mai întreb care va fi „aportul” colateral al unei asemenea personalităţi în consolidarea societăţii moldoveneşti, şi aşa răvăşite în contextul internaţional tot mai tensionat.”

Laszlo Alexandru: Faptul ca dv. si alti intelectuali de frunte din Republica Moldova insistati sa fie premiat un negationist al Holocaustului, in timp ce in Germania negationistii Holocaustului sint pedepsiti, nu are de-a face cu bunicul dv. din vremea razboiului.

Dumitru Crudu: Domnule Laszlo Alexandru, o sa iau azi cartea de la biblioteca si o sa va citez si anumite pasaje unde Paul Goma vorbeste cu respect, cu solicitudine, cu bunavointa despre holocaust, sau ati vrea sa spuneti ca nu sunt si asemenea pasaje? Intrebarea e, care este obiectul cartii lui Goma: negarea holocaustului sau e altul? Eu sper ca e altul. Exista si anumite derapaje antisemite in ea, dar oare obiectul meditatiei sale nu e altul?

Laszlo Alexandru: “Aflăm cu interes din partea lui Mircea Stănescu noutatea că Paul Goma “nu încearcă să explice (în fapt, să aibă pretenţia că justifică!) faptul că la originea vreunui presupus [sic!] «Holocaust din România» s-ar afla victimele evreieşti însele” (S.R., p. 316). După care ni se reproduce ca ilustrare prima frază a lui Goma, care vorbeşte despre “motivul, pretextul, temeiul – sau/şi cauza pentru care…” românii i-au masacrat pe evrei. De fapt teza centrală a cărţii tocmai în aceasta constă: motivul, pretextul, temeiul, cauza pentru care evreii au fost masacraţi este faptul că ei înşişi i-au agresat pe români, în timpul retragerii din Basarabia şi Bucovina de Nord (iar dacă M. Stănescu n-a priceput atîta lucru, e cazul să recitească ceea ce a postfaţat). Cuvintele “motiv” sau “cauză” înseamnă, potrivit dicţionarului, un “fenomen sau complex de fenomene care precedă şi, în condiţii determinate, provoacă apariţia altui fenomen, denumit efect, căruia îi serveşte ca punct de plecare”. Va să zică, în optica reducţionistă a lui Goma, avem o cauză – agresiunea evreilor – şi un efect – Holocaustul din România (“presupus”, cum atît de inteligent nuanţează postfaţatorul). Dacă asta nu vrea să spună că Paul Goma aruncă responsabilitatea Holocaustului pe umerii evreilor, atunci înseamnă ori că eu sînt paşa de la Vidin, ori că Mircea Stănescu e un mincinos neobrăzat.”

Angelina Olaru: Nu stiam ca mi-am publicat textele pe o “pagină dedicată civilizației și culturii moldovenești”. Chiar asa? Si nu stiam ca unguri extremisti pot sa influenteze opinia publica din RM in privinta valorii unui scriitor national. Sa aiba grija de scriitorii lor.

Alex Burlacu: Dumitru, hai să fim serioși, să admitem că Petru nu a citit Săptămâna roșie, dar altceva e la mijloc. Băieții din echipă știu bine care e adevărul, dar, vezi, ai noștri tineri la Paris învață cum să obțină burse și proiecte, cu urări de bine, al.b.

Victor Eskenasy: „Unguri extremiști”? Chiar asa? La cine vă refereți, oare, cu această etichetă, dna Angelina Olaru?

Angelina Olaru: Aici e o pagină dedicată civilizației și culturii moldovenești? NU ati gresit adresa?

Laszlo Alexandru: ce mirare, ce uimire, sa publici pe “Moldova people” si sa nu stii ca e o pagina dedicata civilizatiei si culturii moldovenesti… si sa insulti tot ce nu tine de uimirile contrafacute.

Ciprian Gaiu: D-le Laszlo, spuneţi că d-l Goma este vinovat pentru că a declarat la un moment dat: “Holocaustul n-a fost decît o stratagemă sionistă, pentru a stoarce din Germania cam 100 de miliarde de mărci, în 40 de ani, şi pentru a ţine sub teroare pe oricine nu e de acord cu jugul evreiesc [40]” . A cercetat cineva cu atenţie această afirmaţie, ce ne facem dacă d-l Goma are dreptate şi memoria dramei absolut cutremurătoare a fost folosită şi în alte scopuri , in afară de o adâncă şi firească pietate? Dumneavoastră îl acuzaţi doar pentru o declaraţie pe care în schimb nu aveţi disponibilitatea de a o verifica. Şi asta în condiţiile în care dumnealui a recunoscut explicit şi în nenumărate rânduri Holocaustul, inclusiv cel petrecut în România şi Transnistria. În plus, îl acuzaţi de optică reducţionistă, în condiţiile în care chiar dumneavoastră o aplicaţi în comentariile de mai sus, selectând fragmente convenabile tezei dumneavoastră fără a le asocia altora care o contrazic.

Laszlo Alexandru: Domnu’ Gaiu, stiti, la Washington, la Paris si prin alte capitale sint cladiri cu multe etaje, numite muzee, care contin milioane de documente plus marturii ale supravietuitorilor, care dovedesc Holocaustul. N-o sa ma apuc eu sa redescopar apa calda. Cred ca aveti o problema cu realitatea democrata, occidentala…

Petru Negura: Dumitru Crudu,

Sînt de acord că avem nevoie de o discuţie publică în legătură cu acest candidat şi în ceea ce priveşte valoarea şi semnificaţia operei sale, înainte de a i se da o înaltă distincţie publică.

Angelina Olaru: Mai, ce v-ati ridicat toti sa-l verificati pe Goma, chiar nu va este rusine?? Cati corupti au obtinut “za degeaba” distinctii publice in RM si nu v-a interesat. Rusine! Am avut mai multa incredere in unii tineri care au venit cu studii occidentale acasa. Poate aveti de gand sa-i inlocuiti pe vechii ideologi de partid? Rusine! Pacat de voi.

Ciprian Gaiu: d-nu’ Laszlo, ca să păstrăm tonul, mă îndoiesc că nu aţi înţeles nuanţa întrebării, care nu are nici o legătură cu negarea Holocaustului. Dacă da, mai citiţi o dată, şi, vă rog, nu săriţi la concluzii nefondate

Petru Negura: Angelina Olaru, atenţie cînt lansaţi afirmaţii de genul “unguri extremişti”, aici sîntem pe o pagină respectabilă.

Avem dreptul să-l verificăm şi pe Goma, că nu e Lenin sau D-zeu.
Cît despre corupţi, scriem şi despre din ăştia.

Victor Eskenasy: Că există un grup de presiune de diferite nuanțe ale culorii verzi, care văd roșu în fața ochilor cînd aud de Holocaust, îmi este clar. Mai puțin, de ce tac mîlc istoricii care se ocupă serios de cercetare și, în general, reprezentanții societății civile democratice din Moldova… Să nu-l cunoască oare pe Petru Negură ?

Angelina Olaru: Pe un lenin precis nu l-ai verificat. Ai luat o directie, ce nu-ti face cinste.

Laszlo Alexandru: Domnule Negura, sinteti un ungur extremist… vai, vai…

Ciprian Gaiu: Luaţi, vă rog, în calcul şi ipoteza că puteţi să vă înşelati în anumite privinţe, d-le Eskenasy. Discuţiile şi cercetarea istorică cred că ar folosi tuturor

Victor Eskenasy: Din întîmplare cercetător istoric (vechi) de meserie le recomand celor cu gură mare pro-doma să consulte un medic pentru daltonism; și, în general, fiind dimineață, cînd oamenii muncesc, de regulă, să-și vadă de treabă și ei

Dumitru Crudu: Iata cum e prezentata pe http://ro.wikipedia.org „Săptămâna roșie”

După revoluția din decembrie 1989, comunismul est-european nu mai este în actualitate, și Paul Goma, ca alți militanți pentru memoria genocidurilor din trecut (genocidul sclavagist, genocidul colonialist, genocidul armenilor din 1915-1918, genocidul grecilor din Anatolia în 1923, genocidul comunist), izbindu-se de indiferența generală a Occidentului față de aceste genociduri,[judecată de valoare] se arată iritat de prezența „doar” a memoriei Holocaustului în conștiința colectivă a țărilor apusene. Intrând într-o logică de „punere în concurență” a memoriei genocidurilor, Goma a început să militeze pentru „asumarea responsabilității evreilor pentru crimele comise contra românilor”[necesită citare] și se declară împotriva „distorsionării istoriei în vederea instituirii unui mit exclusiv al genocidului doar contra evreilor, în scopuri politice (de dominație), economice (extorcare de fonduri) și de culpabilizare a tuturor celorlalte națiuni neevreiești, fără o analiză critică a propriilor acțiuni criminale antiromânești (și în general antigoyim), susținute sau aprobate de cvasitotalitatea cercurilor evreiești”. [necesită citare]

În 2002, Paul Goma a publicat eseul Săptămâna roșie 28 iunie-3 iulie sau Basarabia și Evreii, în care descrie „atrocități comise de populația neromână (în special, evrei) în timpul retragerii trupelor și administrației române din Basarabia și Bucovina, de după ultimatumurile sovietice din iunie 1940”.[necesită citare] Autorul stabilește o legătură cauzală și cronologică între crimele de război comise după 22 iunie 1941 (momentul declanșării războiului împotriva URSS) de regimul antonescian împotriva evreilor și ceea ce autorul numește „răzbunarea pentru faptele reprobabile din anul precedent”.[necesită citare]

Cercetători în domeniul istoriografiei[cine?] consideră că Săptămâna roșie nu este un studiu istoric, ci un manifest politic de reinterpretare a istoriei. Potrivit acestor critici, eseul se bazează pe surse tendențioase, din care Goma alege numai citatele care îi pot susține tezele și care aruncă asupra unei întregi populații (250.000 de evrei basarabeni) responsabilitatea câtorva grupuri de militanți comuniști, nu toți evrei. Politologii și jurnaliștii care comentează Săptămâna roșie apreciază că lucrarea face uz de antisemitism și se plasează în literatura negaționistă în cadrul categoriei de scrieri care „trivializează prin comparație”[7]. Documente cu privire la evenimentele descrise în eseu mai sunt cuprinse în arhiva armatei române[8] și în lucrări publicate de istorici cu renume, spre exemplu Dinu C. Giurescu[9][10].

În fața acestor critici, Paul Goma încearcă să-și amelioreze lucrarea, sporind sursele și renunțând la anumite aproximații: eseul a fost revizuit de câteva ori între anii 2002 și 2005. Prima ediție tipărită a apărut la Editura Museum din Chișinău (2003), a doua la Criterion Publishing House, București (2003), iar a treia la Editura Vremea, București (2004).

Wikipedia

Laszlo Alexandru: Iata opinia unui comentator la articolul de pe Wikipedia: “Punctul de vedere al lui Goma e prezentat în acest articol ca un fapt istoric, însă majoritatea istoricilor nu sunt de acord. Criticile acestor păreri nu apar în articol şi legăturile externe în care au apărut au fost şterse de un administrator”.

Dumitru Crudu: Impresia mea dupa ce am citit Saptamana rosie e ca Paul Goma nu holocaustul a cautat sa-l nege, ci s-a luat de cei care , pentru a-si baga sub pres trecutul comunist, au speculat aceasta mare suferinta umana in folos personal. Da, exista in carte si destule derapaje antisemite, care nu pot fi justificate prin nimic, dar nu cred ca acesta e obiectul cartii sale. Oricum, vreau s-o recitesc si sa vad ce urmareste in utlima instanta, care e scopul ultim al cartii. Cat priveste Premiul National, nu cu aceasta carte a fost propus, ci cu toate cartile sale. Sau, aceasta carte pune in umbra tot ce a facut P aul Goma in literatura si in politica?

Laszlo Alexandru: Domnule Dumitru Crudu, la citatul prin care Paul Goma neaga direct Holocaustul – “Doar ştim, avem şi hîrtii[,] şi ţinere-de-minte: «Holocaustul românesc» este o minciună, un fals, o escrocherie, o ticăloasă ameninţare («Punga sau viaţa!»)” (Saptamina Rosie, Ed. Vremea, 2004, p. 273) – imi raspundeti vorbind despre bunicul dv. si imi spuneti ca urmeaza sa recititi cartea, ca sa vedeti ce cuprinde. hm…

Laszlo Alexandru: La observatia d-lui Petru Negura – “În Germania, negaţionismul (negarea holocaustului) se pedepseşte prin lege, în Republica Moldova, acesta ar putea fi încurajat prin înalte distincţii de stat. / Mă întreb care ar putea fi interesul autorităţilor RM de a promova o asemenea personalitate controversată printr-o distincţie de stat, din contul fondului de rezervă al Guvernului, acumulat din contribuţiile cetăţeniilor RM. Mă mai întreb care va fi „aportul” colateral al unei asemenea personalităţi în consolidarea societăţii moldoveneşti, şi aşa răvăşite în contextul internaţional tot mai tensionat” – dv. raspundeti ca Paul Goma a mai scris si alte carti, pe linga “Saptamina Rosie”. As vrea sa remarc doar felul bizar in care intelegeti sa practicati dialogul, domnule Dumitru Crudu.

Dumitru Crudu: eu nu am cartea la mine, nu o am in fata, o s-o iau de la biblioteca si atunci o sa va raspund si eu cu citate. Nu neg ca asemenea pasaje exista, si nu cred ca pot sa aiba vreo justificare, dar mai tin minte ca existau sipasajede alta natura, opuse chiar. Cartea e contradictorie. Conteaza care este ideea ultima a cartii, ce vrea sa demonstreze in ultima instanta. Care e obiectul ei, domnule Laszlo?

Aliona Grati: Mă gândeam acum la editorii care vor folosi neapărat reclama culturologilor de pe-aici care au stârnit discuţia/au atras atenţia, pentru a trage foloase financiare de pe urma editării şi vânzărilor de Săptămâna roşie. Câţi abonaţi are Moldova People? Câţi din ei vor fi curioşi să citească cartea?

Laszlo Alexandru: Domnule Dumitru Crudu, am analizat “Saptamina Rosie”, acum 10 ani, intr-un studiu de zeci de pagini, cu 50 de note de subsol. Aveti link-ul mai sus, navigati cu folos. Am publicat si o carte (pro si contra) despre Paul Goma, in 2009. O gasiti pe gratis, daca o descarcati de pe site-ul meu.

Laszlo Alexandru: Doamna Aliona Grati, ce sint “culturologii”? Sint cumva cei care au scris o carte despre Paul Goma? Inseamna ca sintem amindoi in aceeasi categorie.

Aliona Grati: Eu am pus totuşi accentele pe alte aspecte, dle Laszlo Alexandru. Tinerii vor memoriza altceva decât aţi lăsat să bântuie pe aici.

Laszlo Alexandru: Am impresia ca am analizat minutios si am elogiat calitatile literaturii de tinerete a lui Paul Goma cu citiva ani inaintea dv. Asta mi-a si atras represalii in lumea literara romaneasca. Dupa cum am impresia ca aici se discuta despre antisemitismul lui Paul Goma, pe care de asemeni l-am analizat acum 10 ani, dar pe care dv. nu l-ati remarcat, daca nu ma insel.

Aliona Grati: Văd că vreţi să mă atrageţi în discuţie. Am citit desigur Săptămâna roşie, şi tot pentru că am fost provocată de gălăgia în presa românească pe această temă, care mi-a părut artificială. Nu sunt istoric, îmi vine greu să mă pronunţ pe marginea fiecărui centtimetru pătrat scos între ghilimele de articolul dstră, dle Laszlo Alexandru. Concluzia pe care am făcut-o la sfârşitul cărţii e că Goma atacă, polemizează cu anumiţi indivizi, care au meritat-o pe deplin, nu cu o naţiune întreagă. Aici sunt solidară cu Dumitru Crudu.

Alina Tofan: Fiecare cu lecturile sale. Si cu interpretarile sale. Si cu scopurile sale. Dar chiar daca “Saptamana Rosie” nu este capodopera literara a lui Paul Goma si contine (pe alocuri, totusi) idei diferite de ceea ce poate sa inghita fara indigestie corectitudinea politica publica, ce facem cu intreaga opera literara a lui Paul Goma? O acceptam si o apreciem ca valoare in sine sau o punem la index din considerente vadit ideologice? (Si-l taxam in continuare pe Goma ca antisemit incurabil, care in mod perfid are, dupa cum scriu cartile si ziarele , o casnicie de decenii cu o evreica si un fiu juma-semit…) Cu ce suntem atunci mai buni decat führerii culturali de pe vremea lui Stalin si Hitler si fidelii lor urmasi de pana la 1989? Ar fi amuzant, daca n-ar fi penibil: cu cat e mai importanta si valoroasa contributia candidatului la distinctia oficiala, cu atat mai “ranzoasa” si “punctuala” este discutia despre oportunitatea acordarii distinctiei respective respectivului candidat. Pentru a ajunge la ridicolul absolut, propun ca distinctiile oficiale sa fie acordate doar candidatilor cu contributii culturale mai mult decat modeste, dar care prezinta certificat de filosemit de la vreo organizatie internationala de profil (care ar trebui sa fie instituita de urgenta). P.S. Nu sufar de antisemitism (dar n-am certificat, treb’ sa ma credeti pe cuvant), admir oamenii destepti si cu simtul umorului, indiferent de culoarea pielii, origine etnica si sociala, preferinte religioase si ideologice. As prefera sa n-am treaba in viata asta cu prostii.

Dumitru Crudu: O sa recitesc Saptamana rosie a lui Paul Goma ca sa vad daca se mai confirma sau nu impresia dupa prima mea lectura . Poate ca dumneavoastra aveti dreptate, domnule Laszlo, da poate am eu, o sa recitesc cartea si o sa vad. Vedeti, aceasta discutie m-a luat pe nepusa masa, si nu m-am pregatit s-o port. O alta intrebare se impune, sa presupunem ca dumneavoastra aveti dreptate, oare aceasta carte ii anuleaza toate celelalte merite literare si politice ale lui Paul Goma, incat sa nu i se dea Premiul National?

Laszlo Alexandru: L.-F. Celine e un foarte bun prozator (am scris o lucrare entuziasta despre el, cind eram student). Dar nimeni nu i-ar mai da premii publice dupa “Bagatelles pour un massacre”. Premiul literar nu rasplateste doar talentul unui scriitor, ci constituie un model comportamental in societate, o oglinda a valorilor dupa care acea societate se ghideaza. Daca Republica Moldova vrea sa mearga spre democratia europeana, trebuie sa-i preia toate valorile (inclusiv combaterea antisemitismului). Nu exista jumatati de masura: vrei societate europeana, dar defilezi la premii cu un scriitor care neaga Holocaustul si-l elogiaza pe criminalul de razboi Ion Antonescu. E o schizofrenie de care poate ca multi inca nu sint tocmai constienti.

Nina Corcinschi: „Eseul de față a fost atacat cu vehemență, cu urlete, cu bale, cu amenințări, din partea holocaustologilor evrei, ne-evrei. Deși autor și text au fost acuzați de „antisemitism”, neoprocurorii s-au păzit ca de foc să producă citate… De ce? Răsfoind obiectul carte înțeleseseră: eseul de față nu este un „pamflet”, ci o tentativă de a pune pe două coloane – în sfârșit – faptele rele ale românilor împotriva evreilor și faptele rele ale evreilor împotriva românilor; Nu este o negare a „Holocaustului”, ci un refuz de a accepta dictatul potrivit căruia ar fi existat un „Holocaust românesc care ar fi pricinuit 4000.000 victime dintre evrei”. Mai înțeleseseră: orice citat onest, netrunchiat, pus între ghilimele poate pricinui în loc de o lovitură dată fiorosului „antisemit” o neașteptată întoarcere a bumerangului încasată de agresorul haustolog”. Nota autorului în Săptămâna roșie, variantă augumentată, 2005.

Petru Negura: Alina Tofan, Dumitru Crudu, la intebarea ce facem cu opera lui Goma, dincolo de Saptamina rosie, imi permit sa sugerez ca ar fi pertinent, eventual, sa i se dea un premiu literar de catre o institutie independenta (cum e in Franta Academia Goncourt, de ex.), daca il merita, dar odata ce este propus pentru Premiul Naţional, finantat din bani publici (deci si ai nostri), atunci e nevoie sa fie examinata toata opera si activitatea publica a candidatului.

In cazul lui Goma, nu este vorba de un episod obscur dintr-un trecut penibil, din motivele unui context politic copleşitor (cum e cazul lui L.-F. Céline sau Günter Grass, de exemplu), ci de o poziţie pe care scriitorul si-o asuma şi o apara cu tarie, de 10 ani pina acum, si care pozitie nu e de natura sa contribuie la convietuire pasnica in interiorul societatii din RM (ca sa folosesc o litota), nici la o intelegere sine ira et studio a trecutului, cu atit mai putin la un travaliu al memoriei in societatea noastra.

Aliona Grati: Şi de ce credeţi, dnule Petru Negru, că ai voştri “ai noştri” varsă mai mulţi bani – numeric vorbind de data aceasta, în bugetul statului. De ce vorbiţi în numele tuturor contribuabililor?

Aliona Grati: Pardon, Petru Negura

Nina Corcinschi: Acest asalt denigrator asupra lui Paul Goma exclude nuanțele și ignoră ansamblul. În opinia mea de neistoric, Săptămâna roșie e o carte cu multe documente, cu semne de întrebare (gen: cum s/a ajuns la cifra de 4000.000 de morti? cine a numărat morții? de ce această cifră a fost anunțată abia în 1991? etc. etc.), cu niște opinii, nu exlud, exagerate, pe alocuri (eu exagerez în adevăr, spune Goma undeva…dar NU MINT), care mi-a provocat și mie curiozități legate de acea săpămână . Nu mi s/a creat nicio clipă impresia de antisimetism din partea autorului și nici nu m/am pomenit cuprinsă de ură față de poporul evreu. Autorul atacă persoane concrete și faptele lor, nu poporul propriu/zis. Asta a fost impresia mea generală după lectură. Cu fraze rupte din context, însă se pot demonstra multe.

Alina Tofan: Intarziata (si, la moment, deplasata) ideea asta buna, Petru Negura. Paul Goma nu are nevoie de premiul nostru national, cum nu a avut nevoie nici de alte distinctiii oficiale pentru a fi si a ramanea Paul Goma. Noi, cititorii de limba romana, avem nevoie de Paul Goma, asa cum este, cu o opera literara ca si timpul si lumea pe care le reflecta. De Paul Goma au nevoie si criticii lui, literari sau ideologici. Unii pentru a-si demonstra importanta, din pacate.

Petru Negura: Alina Tofan, in fond, cu rezerva insinuarii din capatul comentariului, sint de acord cu dvs.

Petru Negura: Aliona Grati, nu vorbesc în numele tuturor contribuabililor, dar banuiesc ca alta ar fi reactia dvs. (da, de cetatean si contribuabil) daca pentru premiul National (premiul Guvernului RM) ar fi propus un scriitor genial, dar care diminueaza crimele stalinismului sau le considera justificate, si nu intr-un interviu la radio, ci intr-o carte pe care o editeaza si o reediteaza in tiraje mari.

Laszlo Alexandru: eh, si pina la “genial” mai e cale lunga…

Alina Tofan: Petru Negura, nu e insinuare. E o banala constatare, care nu Va viza. Insist sa precizez ca nimic si nimeni nu e doar alb sau doar negru. Dar e absolut regretabil ca numele lui Paul Goma este iarasi tarat in noroi. De “noi” toti. Intr-un context cam straniu. Sub pretextul salvarii /respectarii/protejarii “puritatii” sau principiilor societatii occidentale. Al carui membru Paul Goma este de decenii. Fara ca societatea respectiva sa-l repudieze sau sa-l puna la zid. Si in care societate “noi” stam doar cu un picior. Dar pe care insistam s-o reprezentam. Asa cum ne duce capul. Ca in Balcani, adica.

Aliona Grati: Domnule! Petru Negură, de câteva ore în şir mai mulţi oameni şi-au lăsat grijile cotidiene şi au încearcat să vă spună că românul bun Paul Goma nu a “justificat”, “nu a diminuat crimele” împotriva oamenilor aceea: mame cu copii, bătrâni nevinovaţi, pe care toată omenirea îi deplânge, inclusiv Paul Goma, ci a combătut încercările unor indivizi de a manipula tragedia unor oameni pentru a obţine Putere asupra altor oameni.

Laszlo Alexandru: ma plictisesc oamenii care, atunci cind tu le dai citate, ei vin sa-ti povesteasca despre ce-i vorba in carte. in politica probabil ca unii participanti la aceasta discutie ar fi avut mai multa chemare decit in studiul literaturii. ma plictisesc si oamenii care, cind tu le vorbesti despre un scriitor, ei ti-o intorc cu atacuri aluzive la persoana (ca esti ungur, ca n-ai talent, ca umbli dupa faima). ce revelatie: nici in Basarabia nu-i altfel decit in Romania! asa e, Alina Tofan: mi-am demonstrat importanta in toate cele 18 carti pe care le-am publicat (din care doar una era despre Goma). acum sinteti multumita?

Alina Tofan: NU, nu sunt multumita, domnule Laszlo Alexandru. 1. Sunt sincer surprinsa ca V-ati identificat cu “unii”. E decizia Dvs. 2. Prefer sa citesc textul in intregime si sa-mi formez astfel propria opinie. Am depasit de ceva decenii varsta citatelor sau fragmentelor din antologiile scolare. Si ma plictisesc oamenii care insista sa ma convinga ca citatele lor dintr-un text sunt mai revelatorii decat textul in intregime. Imi rezerv, cu sau fara permisiunea Dvs., dreptul la proprie opinie si la propria interpretare a unui text. In rest, numai bine, domnule Laszlo Alexandru.

Laszlo Alexandru: Mult succes in politica, Alina Tofan…

Alina Tofan: No comment, Laszlo Alexandru. Fara “domn”. Pentru ca chiar nu Va privesc optiunile mele profesionale. Si am avut iluzia ca discutam civilizat, ca in societatea occidentala… Dar tot acasa am ramas.

Mircea Stanescu: PENTRU MODERATOR(I) : VĂ SOLICIT, CHESTIONAȚI, VERIFICAȚI ȘI „LUAȚI MĂSURI” CU PRIVIRE LA ASERȚIUNILE DE ACEST TIP, DE PE ACEASTĂ PAGINĂ, CARE MĂ PRIVESC – CA SĂ NU ZIC CĂ MĂ ATACĂ – PERSONAL („Mircea Stănescu e un mincinos neobrăzat.”). CITEZ NU DIN MASOCHISM, NICI DIN VREO PROPENSIUNE PENTRU SCATOLOGIC – DOAR STILUL E OMUL ! -, CI PENTRU A VĂ RETREZI VIGILENȚA, CARE PARE SĂ FI ADORMIT, DEVENIND (?) UNILATERALĂ. ÎN FINE, NU CER DECÂT PUȚINĂ COERENȚĂ, MAI ALES CĂ NU AM PARTICIPAT LA ACEASTĂ „DISCUȚIE”, CA SĂ FIU BĂGAT ÎN TROACA CU LĂTURI !…

Laszlo Alexandru: Pentru moderator: Va rog sa chestionati daca e adevarat ca dl. Mircea Stanescu s-a facut vinovat de plagiat (lucru pe care l-a si recunoscut in rev. “Timpul” de la Iasi). In rest, pasajul invocat, intre ghilimele, este un citat dintr-o carte publicata acum citiva ani.

Dumitru Crudu: Am gasit acest articol pe ziare.com si mi-a atras atentia pentru ca imi place foarte tare scriitorul Amos Oz. E unul dintre autorii mei preferati. El ar putea fi acuzat de antisemitism pentru ceea ce sustine aici? Atac socant al scriitorului Amos Oz: I-a catalogat “neonazisti” pe unii extremisti evrei

Atac socant al scriitorului Amos Oz: I-a catalogat “neonazisti” pe unii extremisti evreiFoto: Haaretz
Cel mai cunoscut scriitor israelian, Amos Oz, i-a catalogat “neonazisti evrei” pe extremisti evrei acuzati ca au comis un val de actiuni cu caracter rasist impotriva crestinilor si musulmanilor, scrie presa israeliana.

Oz, citat in editia de sambata a ziarului Haaretz, a apreciat ca expresia “pacea de platit”, folosita de catre extremistii evrei pentru descrierea atacurilor pe care le comit asupra palestinienilor si israelienilor arabi este “un eufemism”.

Exista “nume dragute pentru un monstru care trebuie sa fie numit drept ceea ce este: grupari neonaziste evreiesti”, le-a spus el vineri unor invitati la sarbatorirea varstei de 75 de ani, potrivit Haaretz.

“Gruparile noastre neonaziste beneficiaza de o sustinere din partea unui numar de nationalisti, chiar legiuitori rasisti si unor rabini care le furnizeaza, din punctul meu de vedere, o justificare pseudoreligioasa”, a subliniat Oz.

Noi inscriptii anticrestine si rasiste au fost descoperite vineri la Ierusalim, unde politia a consolidat supravegherea unor locuri de cult sensibile, odata cu apropierea vizitei Papei Francisc in Tara Sfanta la sfarsitul lui mai.

“Pretul de platit, regele David pentru evrei, Iisus este o mizerie”, este inscriptia descoperita pe zidul Bisericii romanesti Sfantul Gheorghe, in apropiere de cartierul evreilor ortodocsi in Ierusalim.

Inscriptia “Moarte arabilor” a fost gasita pe o casa din orasul vechi Ierusalim, iar svastici au fost desenate pe zidurile unui apartament, in Ierusalimul de Vest, partea israeliana a Orasului Sfant.

Sub numele de “pretul de platit”, colonisti extremisti si activitsti de extrema dreapta si-au intensificat, in ultimele luni, agresiunile asupra palestinienilor, israelienilor arabi sau armatei israeliene, ca reactie fata de decizii guvernamentale pe care le considera ostile intereselor lor sau fata de actiuni atribuite palestinienilor.

Locuri de cult crestine si musulmane sunt vizate, de asemenea, aproape zilnic.

Desi politia a procedat la numeroase arestari, acestea nu au fost urmate, pana in prezent, de procese, iar indemnurile adresate Guvernului de a incredinta dosarul serviciilor israeliene de informatii Shin Beth se multiplica.

Dumitru Crudu: Iata ce scrie despre Paul Goma un coleg de-al sau, Bedros Horasangian in revista Observator Cultural, de anul trecut Cui i-e frică de Paul Goma?

Autor: Bedros HORASANGIAN | Categoria: Editorial | 10 comentarii
Recomanda articolul prin: LinkedIn Facebook Email Twitter MySpace Tipareste pagina Mareste caractereMicsoreaza caractere Marime text
Cui i-e frică de Paul Goma?
O depeşă Mediafax din 27 aprilie 2013 anunţa, într-o perioadă extrem de agitată pentru poporul român, în aşteptarea zilelor libere de 1 Mai muncitoresc şi a cele dedicate Învierii, că scriitorul Paul Goma a (re)primit cetăţenia moldovenească. Potrivit aceleiaşi informaţii, scriitorul Paul Goma se va stabili din această vară la Chişinău, în Republica Moldova (cum ar veni, „Basarabia, Pămînt românesc!“, cum este scris în tot Bucureştiul pe mici afişe sau pictat mare cu fel de fel de vopseluri, pe garduri, pe ziduri şi pe te miri unde), unde va conduce un institut pentru studierea crimelor comunismului. Mediafax mai anunţa că lui Paul Goma i se va acorda şi o locuinţă, pentru el şi familia sa. Ar fi o întoarcere acasă, dupa 36 de ani de refugiu politic în Franţa, ţara în care s-a stabilit după ce regimul Ceauşescu l-a considerat un pericol public.

Istoria lui Paul Goma conţine multe decenii de luptă la baionetă cu regimul comunist din România şi de hărţuieli permanente cu intelighenţia de aceeaşi origine etnică. Acum, la 77 de ani, Paul Goma are şansa să nu mai rămînă un apatrid. Dincolo de limba română în care Paul Goma a locuit tot timpul. Are şansa să aibă o cetăţenie, după ce i s-a retras cetăţenia română şi a refuzat-o pe cea franceză, cu trei decenii în urmă.

În ultimii ani, Paul Goma a rămas al nimănui. Încurca pe toată lumea. Nu conta că şi-a pus pielea la bătaie şi şi-a riscat nu doar sănătatea şi viaţa (pe a sa şi pe a familiei). El a fost pus la index pentru că a bombănit mereu la adresa confraţilor săi. De muncă şi de scris. Români. De pe ambele maluri ale Prutului. Deja intrat într-un con al uitării şi ignorării deliberate a existenţei sale (om şi operă, ei da, Paul Goma are o operă greu de evaluat, dar foarte lesne de minimalizat), scriitorul a ajuns, la un moment dat, o voce a unui popor care înghiţea destule, fără crîncnire, şi se făcea că plouă în faţa tutuor mizeriilor şi nedreptăţilor îndurate. Vocea aceea care a spus răspicat şi limpede: Regele e gol!

Spunea că regele e gol cînd marionetele lui Ceauşescu aplaudau în delir la Sala Palatului, la Congresele PCR, manifestări de proslăvire ale unui conducător căruia nimeni din acea sală nu-i putea replica. Noi, cei de afară, plini de ruşine, totuşi, ne repliam sub povara unor justificări şi explicaţii reale. De genul: am familie, am copii, am tatăl bolnav, am nevoie de o slujbă, am nevoie de o bursă, de un grad, de un loc de veci la Bellu. Laşitatea ca formă de resemnare, resemnarea ca formă de rezistenţă prin cultura mult clamată, care n-a fost decît o formă de a ne minţi pe noi înşine.

Chiar dacă au fost cîţiva oameni de ispravă precum Paul Goma, Doina Cornea, Vasile Paraschiv, Radu Filipescu, Dan Petrescu, Luca Piţu, Gabriel Andreescu, Dorin Tudoran, Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca (să adăugăm aici şi excepţionalii redactori de la München ai Europei Libere, Neculai Constantin Munteanu, Mircea Carp, Emil Hurezeanu, Şerban Orescu, în frunte cu directorii Noël Bernard şi Vlad Georgescu) – şi lista e mult mai cuprinzătoare. Să nu uităm gestul lui Liviu Babeş, care şi-a dat foc în semn de protest împotriva regimului comunist – precum Jan Palach în 1968, la intrarea trupelor Pactului de la Varşovia în Cehoslovacia –, în timp ce mulţi dintre noi ne ascundeam, cum şi pe unde puteam, de ruşinea şi neruşinea de a ne asuma adevărul.

Ştim bine ce s-a întîmplat cu Paul Goma după 1989. Dacă pînă atunci intrase în conflict doar cu autorităţile române, intransigenţa lui faţă de ce se întîmplă în România postdecembristă i-a creat multe adversităţi. Personaj incomod, rău de gură, adversar al tuturor aranjamentelor de culise, militant activ pentre drepturile şi adevărurile basarabenilor săi, de care nu s-a dezis nici o clipă, Paul Goma a ajuns un proscris în propria ţară.

Care ţară? Limba română. I s-au tipărit cărţile după 1989. Nu ştiu dacă şi Camera de alături (ESPLA, 1968), singurul volum (de proză scurtă, excepţional, cu totul ignorat de critica literară de astăzi). Şi celelalte cărţi apărute, mai vechi sau mai noi, au fost, în mare parte, ignorate de lumea literară românească. Au fost şi cîţiva confraţi care chiar i-au citit cărţile şi au apreciat valoarea lor literară, dar, una peste alta, Paul Goma rămîne un scriitor ignorat. Iar omul, omul a fost pus la index. De ce? Pentru cîteva afirmaţii din cărţile sale mult incriminate (Săptămîna Roşie, mai ales), de unde i s-a tras şi o etichetă de negaţionist al Holocaustului şi antisemit.

Din nefericire, idiosincraziile dintre scriitorii şi intelectualii români au fost decisive şi în cazul Goma. Nu facem un bilanţ al celor ce s-au petrecut din 1989 pînă azi, nu contabilizăm vinovăţiile – „păi, ce, Goma, nu i-a înjurat pe toţi?“ –, ci încercăm să desluşim cum a fost posibil ca douăzeci şi mai bine de ani, după 1989, Paul Goma să nu fie reprimit în Uniunea Scriitorilor din România şi să nu redobîndească cetăţenia română. Pare imposibil, absurd, dar chiar acesta este adevărul. Abia în 2012 Paul Goma – nu ştiu prin ce miracol – redevine membru al USR şi i se acordă o indemnizaţie de merit, România literară publicînd, după mulţi ani de ignorare sistematică, două articole despre cărţile sale. Dacă la nivel de USR să zicem că situaţia a fost clarificată – datorită demersurilor vicepreşedintelui Varujan Vosganian (dar şi cu încuviinţarea tacită a preşedintelui Nicolae Manolescu, să o spunem ) –, despre cetăţenia lui Paul Goma nu se mai ştia nimic. Autorităţile române s-au lăudat că i-au acordat cetăţenia, a fost pus să facă diverse cereri (refuzate) către Ministerul de Externe, dar docomentele au întîrziat.

Goma a rămas la Paris într-o orgolioasă solitudine. Iar acum vine vestea că Paul Goma primeşte cetăţenia moldovească – ăştia parcă sînt tot români, nu? – şi se va stabili la Chişinău. Ne bucurăm realmente pentru scriitor. Anunţul cu revenirea în Republica Moldova a fost făcut de scriitorii Andrei Ţurcanu şi Emilian Galaicu-Păun, sub auspiciile Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova (oare cele două uniuni de creaţie, care utilizează aceeaşi limbă română, nu ar putea să se reunească, fără să deranjeze amploaiaţii Uniunii Europene?), care, cinste ei!, a luat această reparatorie iniţiativă. Dar locul lui Paul Goma este la Bucureşti.

Nu ne facem iluzii, însă ar fi frumos să sperăm. Cui i-e frică de Paul Goma?

Dumitru Crudu: Si iata inca un fragment din acelasi articol al lui Bedros Horasangian: “Au fost şi cîţiva confraţi care chiar i-au citit cărţile şi au apreciat valoarea lor literară, dar, una peste alta, Paul Goma rămîne un scriitor ignorat. Iar omul, omul a fost pus la index. De ce? Pentru cîteva afirmaţii din cărţile sale mult incriminate (Săptămîna Roşie, mai ales), de unde i s-a tras şi o etichetă de negaţionist al Holocaustului şi antisemit.

Din nefericire, idiosincraziile dintre scriitorii şi intelectualii români au fost decisive şi în cazul Goma. Nu facem un bilanţ al celor ce s-au petrecut din 1989 pînă azi, nu contabilizăm vinovăţiile – „păi, ce, Goma, nu i-a înjurat pe toţi?“ –, ci încercăm să desluşim cum a fost posibil ca douăzeci şi mai bine de ani, după 1989, Paul Goma să nu fie reprimit în Uniunea Scriitorilor din România şi să nu redobîndească cetăţenia română. Pare imposibil, absurd, dar chiar acesta este adevărul. ”

Angelina Olaru: ”Ştim bine ce s-a întîmplat cu Paul Goma după 1989. Dacă pînă atunci intrase în conflict doar cu autorităţile române, intransigenţa lui faţă de ce se întîmplă în România postdecembristă i-a creat multe adversităţi. Personaj incomod, rău de gură, adversar al tuturor aranjamentelor de culise, militant activ pentre drepturile şi adevărurile basarabenilor săi, de care nu s-a dezis nici o clipă, Paul Goma a ajuns un proscris în propria ţară.”!!!! Si nu merita niciun sprijin din partea basarabenilor, niciun respect din partea tinerilor si trebuie in continuare umilit pentru o distinctie de stat…Interogat public.

Laszlo Alexandru: Domnule Dumitru Crudu, sinteti un prozator simpatic, care are multe de povestit. La observatia mea (insotita de citate edificatoare) ca Paul Goma este antisemit, iar premierea lui (nationala!) e nepotrivita, mi-ati raspuns: 1) ca ati avut un bunic iubitor de evrei; 2) ca n-ati recitit cartea recent; 3) ca urmeaza s-o imprumutati si sa cautati alte pasaje, cu alte sensuri; 4) ca Amos Oz a scris diverse chestii pe tema evreilor; 5) ca Bedros Horasangian a scris ca Paul Goma e om bun. Am totusi impresia ca nu sintem la un concurs de-a Seherezada: cine spune cele mai multe povesti, indepartindu-se de la subiect, are dreptate si scapa de sabia padisahului. Problema e una singura si va readuc asupra ei. Activitatea din ultimii 15 ani ai prozatorului Paul Goma e flagrant antisemita. El a negat fatis Holocaustul si a elogiat figura unui criminal de razboi. Un premiu literar are de recompensat profilul general al unui scriitor, nu doar talentul lui din pagina (atit cit a mai ramas). Daca era candidat la premiul Republicii Moldova un prozator stalinist, care elogia deportarile moldovenilor, toata lumea buna ar fi fost indignata. Dar daca e candidat un prozator antisemit, care zice de evrei ca au fost exterminati fiindca i-au provocat pe romani, se gaseste lume buna care sa militeze pentru el. Asta e discutia noastra – tot restul: povesti cu pesti.

Dumitru Crudu: Domnule Laszlo Alexandru, eu sunt un admirator al romancierului Paul Goma, si al romanelor sale scrise pana la impuscarea sotilor Ceausescu, sau la cativa ani dupa. Aceste romane prin faptul ca au putut sa ridice o experienta existentiala la limita, traita intr-o perioada istorica foarte dura, la un inalt nivel estetic, il fac sa fie un mare scriitor roman. Aceasta e parerea mea si nu vad de ce as renunta la ea. In ceea ce priveste negarea holocaustului , parerea mea e ca aceasta ar fi o aberatie. Antisemitismul, la fel, nu se poate justifica prin nimic. Acum intrebarea e aceasta: neaga Paul Goma holocaustul si e, in consecinta, antisemit in Saptamana rosie? Dumneavoastra afirmati ca da si aduceti si probe. Stiu ca Paul Goma si-a revizuit de trei ori eseul. Eu am citit ultima editie si am ramas cu impresia pe care v-am comunicat-o deja. Dumneavoastra la aceasta editie va referiti? Oricum ar fi, in ceea ce ma priveste pe mine, vreau sa recitesc Saptamana rosie, nu cred ca imi puteti refuza acest drept, ca sa vad cine are dreptate: eu sau dumneavoastra? Dar nu pot acum sa-mi revizuiesc pozitia sau sa mi/o afirm si mai raspicat pana nu am recitit eseul, care, de , de altfel, e foarte voluminos. S-ar putea sa va dau dumneavoastra dreptate, dar s-ar putea sa raman la parerea mea. Inca nu pot sa stiu ce concluzii voi imbratisa pana nu voi reciti eseul. Pana atunci, ar fi cazul sa se pronunte istorici si critici literari, cu cont pe fb, pe marginea acestei probleme: neaga sau nu Paul Goma holocaustul in aceasta carte, e sau nu e antisemit? Andrei Turcanu, Flori Balnescu, Igor Casu, Virgil Paslariuc voi, de exemplu, ce spuneti?

Petru Negura: Ca Paul Goma e un scriitor foarte bun, toata lumea e de acord aici, dar nu asta se discuta aici. Aici discutam prestatia dinsului ca persoana publica si autor de eseuri cu caracter istoriografic. Este nevoie să fie întrebaţi oameni, specialisti care au studiat cel de al Doilea Razboi Mondial in Romania (si in regiune), cu studii aplicate pe arhive şi mărturii, cum ar fi Igor Casu, dar mai ales Diana Dumitru , care este cea mai reputata cercetatoare a holocaustului in Moldova. Exista si cercetatori foarte buni in Romania, cum e Adrian Cioflanca. Sa-i invitam sa se pronunte.

Igor Casu: Dumitru, eu confirm cele spuse de domnul Laszlo Alexandru si mai devreme de Petru Negura. Si as mai adauga: confruntati cu raportul Comisiei Wiesel, acolo sunt observatii pertinente despre cum au fost elborate rapoartele privind retragerea armatei române din Basarabia in 1940, se cautau tapi ispasitori pentru neputinta armatei si umulirea institutiilor statului român; altfel, intradevar, selectia operata din arhivele române de anumiti cercetatori pentru Paul Goma este tendentioasa pentru ca realitatea a fost mult mai complexa, puteti vedea in acest sens si precizarile mele din carte Dusmanul de clasa, capitolul 3, referitor la 1940-41; documentele respective trebuiau editate de istorici, cu comentarii de rigoare si care sa explice contextul, nu sa puna la zid o comunitate si, cel mai inacceptabil, sa sugereze ca tratamentul aplicat lor de Antonescu ulterior a fost justificat, adica ceea ce numim Holocaust.

Viaţă şocantă (13)

Etichete

Andrei Klein, biografie, carte, evrei, Holocaust, istorie, Lea

Andrei Klein nu e un scriitor în adevăratul înţeles al cuvîntului. Nu e preocupat să rotunjească frazele, să le împodobească stilistic, să evite cacofoniile. Dar înţelege să-şi facă datoria de martor al destinului stupefiant al familiei sale. A primit ca moştenire de la mătuşa Mariska un pachet de scrisori. (E bine că a primit şi asta. Verişoara Jaffa, crescută de aceeaşi Mariska, n-a moştenit nimic.) Le-a citit conţinutul şi a rămas adînc tulburat. Şi-a asumat misiunea de-a aduce la cunoştinţa publică cele întîmplate. Nu finalitatea artistică i-a stat în intenţii, de-a lungul anilor cît a lucrat la compunerea acestei cărţi extraordinare.

De altfel intensitatea epică e atît de accentuată, pe un număr redus de pagini, încît zorzoanele suplimentare ar afecta dramatismul depoziţiei. Postura naratorului e dintre cele mai inconfortabile. El are legături de sînge cu toţi eroii pe care-i aduce în scenă. Dotat şi cu o delicateţe rară, evită pe cît posibil să-i judece unilateral. Aşa se face că unul şi acelaşi om, de pildă Jenő, e privit uneori cu o blîndeţe plină de compasiune, alteori cu un dispreţ tăios. El e şi deportatul dus la muncă forţată, care şi-a pierdut soţia şi copilul la Auschwitz, e şi unchiul zgîrcit care îşi ia înapoi cadoul pentru a-l vinde pe bani, e şi fratele fără suflet, ce-şi umileşte sora pe care o cazează într-o şură dărăpănată şi o azvîrle în deznădejde. Mariska, ruda abuzivă, în scrisorile ei se raportează la biata Lea uneori cu o ură furtunoasă, alteori cu o milă jenată, sau chiar cu disperare. Dar cine e Mariska? E sora grosolană, care o alungă pe Lea şi o împinge la sinucidere? E mătuşa brutală care o creşte – în mijlocul insultelor şi al dispreţului – pe micuţa Jaffa? E mătuşa generoasă care îl ajută pe nepotul Andrei să se instaleze în Israel şi îi oferă, din proprie iniţiativă, o sumă de bani pentru a-şi porni afacerea? Probabil cîte ceva din toate acestea. Complexitatea naturii umane e imprevizibilă. Ciocnirea de orgolii şi personalităţi intransigente poate conduce la moarte.

Lucrarea comentată ridică vălul de pe două sectoare de existenţă înfăşurate de obicei în pudoare: abisul relaţiilor de familie şi visul exilului fericit. Ne e dat să citim, pentru prima dată cu asemenea acuitate, despre raporturile complexe dintre fraţi şi surori, gravitînd pe o gamă foarte largă de sentimente, de la iubire, tandreţe şi duioşie, pînă la sarcasm, cinism şi ură. Iluzia străinătăţii edenice, care se profilează ca o răscumpărare după viaţa de chinuri şi privaţiuni, e sfîşiată de evidenţa faptelor. O producţie cinematografică bine gîndită ar completa cu noi rezonanţe acest document despre viaţa şocantă. Mă bucur că am avut ocazia să-l cunosc pe Andrei Klein şi să citesc povestea familiei sale.

Viaţă şocantă (12)

Etichete

Andrei Klein, biografie, carte, evrei, Holocaust, istorie, Lea

Era oare Lea nebună? Pot fi oare puse gesturile sale extreme pe seama alienării mintale? Lucida ei scrisoare de recapitulare autobiografică, redactată pe un ton calm, cu grijă asupra detaliilor şi o bună stăpînire logică a desfăşurării faptelor, ne împiedică să tragem o asemenea concluzie.

“Mult iubita mea soră Mariska,

Probabil te miri că îţi scriu. Adevărul este că de săptămîni întregi mă frămînt dacă e bine sau nu să-ţi scriu despre gîndurile mele. Sunt foarte nervoasă, nici nu ştiu de unde să încep. Nu am intenţia să mă eschivez de vina mea şi crede-mă că nu vreau să te supăr, învinuindu-te numai pe tine de tot ceea ce se întîmplă şi sper că în sfîrşit, după aceste rînduri, mă vei înţelege.

O să încep cu deportarea, despre care, din voia Domnului, tu ştii doar din auzite şi cu siguranţă nu ştii ce a însemnat cu adevărat. Cărţile de groază pe care le citeşti din cînd în cînd sunt poveşti de adormit copiii în comparaţie cu realităţile lagărelor de exterminare. Eu am fost singura dintre cei şase copii care i-a însoţit pe scumpii noştri părinţi pe ultimul lor drum. Singura care a văzut feţele lor speriate cînd au fost selectaţi pentru crematoriu. Singura care a văzut ultimul lor zîmbet îndurerat, cînd, cu lacrimi în ochi, m-au privit din rîndul sortit morţii. Nu ştiau, dar cred că presimţeau că nu ne vom vedea niciodată. Cum aş putea să-ţi descriu acel zîmbet…? Nu pot.

În decurs de un an, ca deportat dezumanizat, am cutreierat Auschwitz, Katowice, Stutthof, unde am lucrat în fabrica de săpun din grăsime umană, Danzig, Praga, Bratislava. Am călătorit în vagoane de vite, obligaţi să ne facem necesităţile biologice înconjuraţi de alţi deportaţi: femei, bărbaţi şi copii. Am răbdat chinul murdăriei şi foamei. Încrederea că acest coşmar se va sfîrşi repede mi-a dat putere chiar şi atunci cînd vedeam în jurul meu oameni epuizaţi, căzînd fără viaţă sau împuşcaţi de acei nemernici neoameni. Am umblat prin ger şi zăpadă, cu picioarele învelite în paie prinse cu hîrtie de ziar. Am fost dezbrăcată în pielea goală în faţa militarilor, dar şi a unor civili, şi bătută de nenumărate ori.

După eliberare şi întoarcerea mea la Cluj, am fost internată luni de zile pentru refacere. Scumpa mea Rózsi mă vizita în fiecare zi, fără excepţie, aducîndu-mi mîncare proaspătă gătită de ea şi discutam ore întregi. Discutam despre viitor, încurajîndu-mă să recapăt gustul vieţii normale. Amîndouă evitam să vorbim despre trecutul apropiat, dar ne-am informat reciproc. Dragul meu frate Marci venea tot la două zile, aducînd flori şi diferite bunătăţi. Mă strîngea în braţe şi mă încuraja.

Simţind dragostea lor eram sigură că de acuma voi avea parte numai de fericire. M-am înşelat amarnic. Nici în cele mai urîte vise nu am crezut că voi avea parte de atîta tristeţe în Israel lîngă sora mea mai mare, care de zeci de ani mă tot chema la ea. Am crezut că venind lîngă tine, noi două o să ne înţelegem bine şi dragostea frăţească va crea baza unui nou viitor pentru familia mea în noua ţară a evreilor. Dar tu, dragă surioară, nu mă iubeşti. Anii cei mulţi de cînd ne-am despărţit te-au schimbat, au şters din inima ta dragostea frăţească pe care o înlocuieşti cu aparenţe. O simplă comparaţie: Rózsi a fost prima care după deportare a revenit la Cluj şi a obţinut o locuinţă mică, de o cameră şi o bucătărie. A fost urmată de Iosi, apoi de Marci, apoi am sosit eu şi în final Jenő. Timp de un an am stat cu toţii împreună, fără probleme şi fără certuri, întristaţi pentru cei care au lipsit dintre noi, dar fericiţi că noi suntem împreună. Pentru noi, cei care cu puţin timp înainte avusesem parte de alt ‘confort’, cămăruţa aceea era ca un hotel de lux. Ştiu că pe tine nu te interesează, dar nu pot înţelege cum a putut să uite Jenő ce a însemnat şi pentru el dragostea familiei. Am trăit cinci fraţi în acea cameră şi crede-mă că niciodată nu ne-am certat. Am gătit şi am făcut curăţenie ajutată de fraţi. Niciodată nu am fost sluga fraţilor mei.

Am rămas singură la Rózsi şi în anul următor am ajutat-o în gospodărie, am avut grijă de Bandika. La nevoie, cumpărăturile de la piaţă le făcea Marci. Nu am fost jignită nici măcar din greşeală în toată perioada de la întoarcerea mea.

Poate tu ai uitat scrisorile în care scriai că îmi vei fi mamă în locul mamei noastre şi dacă vin o să am tot ce-mi doresc pe lume, dar eu nu am uitat. Toate aceste promisiuni frumoase au fost citite de Rózsi şi Marci, aşa cum şi eu am citit scrisorile pe care le trimiteai tu lor.

Nu s-a adeverit nimic din ceea ce ai promis, începînd chiar din prima seară cînd în frumoasa ta vilă de mai multe camere nu era loc pentru mine şi asta pentru că nu am căzut de acord în ceea ce priveşte viitorul meu. Dar nici la Jenő nu aveam loc, noaptea fiind nevoită să împart cu şobolanii magazia de materiale şi puţina mîncare pe care o primeam.

Suferinţele mele sufleteşti care se acumulau de la sosirea mea au depăşit cu mult suferinţele fizice din lagăr, pentru că, după cum ţi-am scris, atunci optimismul mi-a dat putere. Acuma nu mai pot spera şi nici nu mai am voinţă. Cînd m-am trezit la cruda realitate, dîndu-mi seama că nu mă iubeşti şi că ai îndepărtat-o de lîngă mine pe scumpa mea fetiţă, fiind ferm convinsă că fără susţinerea lui Laci nu am nici un viitor, am luat de două ori hotărîrea să pun punct vieţii mele umile. De unsprezece luni sunt în spitalul de nebuni Beer Jakov.

Fraţii din Cluj au avut norocul că au rămas acolo unde pot trăi o viaţă normală de om, chiar dacă sunt mai săraci. Din păcate eu am crezut în tine şi am venit în Eretz. Acolo am avut o locuinţă frumoasă, e drept, doar de o cameră, dar dereticată de Erzsi, fată care ne ajuta în casă, şi cu tot ce mi-am dorit. În prostia mea am crezut în tine şi am abandonat totul.

Poţi să motivezi cum vrei, dar dacă într-adevăr ai vrut să mă ajuţi, puteai să o faci. (…) Au trecut sărbătorile, dar eu doar acuma te rog să-mi ierţi păcatele şi greşelile. Iubeşte-mă, dragă, aşa cum sunt. La rîndul meu, şi eu te iert şi te iubesc în continuare cu toate defectele pe care le ai, doar am avut aceeaşi mamă şi acelaşi tată.”

După o lungă aşteptare, Lea a primit în sfîrşit, împreună cu Jaffa, actele de repatriere în România. Dar tot atunci a sosit şi o telegramă de la soţul ei: “NU VENI! AM PE ALTCINEVA!!!”. Lea a murit în zorii zilei de 6 noiembrie 1960: s-a aruncat de la etajul şase al unei clădiri din Tel Aviv, ţinînd în mînă fotografia lui Laci.

Viaţă şocantă (11)

Etichete

Andrei Klein, biografie, carte, evrei, Holocaust, istorie, Lea

O soluţie era ca Lea să se întoarcă, alături de fiica ei, în România. Autorităţile consultate resping această ipoteză: eventuala cerere trebuia depusă la Bucureşti. Dar soţul ei nu dădea semne că ar avea asemenea intenţii. Protagonista rămîne captivă în Israel. Iar raporturile cu fraţii de-acolo se menţin la fel de încordate şi ostile. Lea îi reproşează făţiş lui Mariska: “Eşti milionară, aveţi fabrică, maşină de lux şi totuşi mă ţii în spitalul de nebuni”.

Mariska îi scrie emoţionant, alternînd indignarea cu gingăşia: “M-am gîndit foarte mult pînă m-am hotărît să te implor încă o dată în viaţă să-ţi vină mintea la cap şi să recunoşti că eu nu-ţi vreau răul, că în inima mea te iubesc nu mai puţin decît pe restul fraţilor mei. Dacă te sfătuiesc sau îţi spun ceva este pentru că mă gîndesc doar la binele şi fericirea ta. / Tu interpretezi întotdeauna altfel lucrurile şi te războieşti cu mine. De ce te comporţi aşa, de ce mă urăşti atît de mult? Eu cu bună ştiinţă nu am păcătuit nciodată faţă de Dumnezeu şi de tine. Mă jur pe amintirea scumpilor mei părinţi, pe care i-am iubit atît de mult, că şi eu sufăr, duc şi eu povara vieţii singură, sunt nefericită sufleteşte, dar nu m-am plîns nimănui. Am primit plicul cu banii şi scrisoarea ta şi m-am enervat foarte tare la citirea ei. / Ascultă-mă, Lea, eu de patru ani nu am primit altceva de la tine decît jigniri şi necazuri. Am albit şi sunt bolnavă de atîta necaz. Ce mai vrei tu de la mine? De ce îmi chinuieşti inima? Eu nu ţi-am cerut bani niciodată şi nici nu am primit bani pentru ceea ce am făcut pentru tine, în afară de banii pe care mi i-aţi dat tu şi cu Jenő, ca să-mi cumpăr cadou o carte. Crezi că cele 5 lire trimise de tine acoperă cheltuielile mele cu Jaffa, îmbrăcăminte, mîncare, pantofi, reparaţiile pantofilor şi îngheţata, fără a mai socoti spălatul, nopţile pierdute etc.? Nu voi număra banii cheltuiţi de mine pentru alimente şi medicamente. Dar nu face nimic, Lea! Ai lucrat bine, ai reuşit să-ţi baţi joc de mine din nou. Îţi trimit înapoi cele 5 lire, cu mulţumiri cu tot. / Mă doare modul în care te comporţi faţă de noi. Nici eu şi nici Manó nu ţi-am făcut nimic rău. Îmi pare rău dacă tu ai această impresie, cred că e numai vina sorţii. Te rog din nou să vii la mine să vorbim, vino şi de Seder, vom fi mulţi din familie, dar dacă nu vrei, nu te pot forţa. Încearcă să fii Lea cea veche, care mă iubea. Mi-e dor de tine.”

Evoluţia gradată a conflictului e consemnată, cu sufletul la gură, de naratorul devenit martor al pulsaţiei tragice a familiei sale. “Lea a avut mai multe tentative de sinucidere. A băut otravă de şoareci, în urma căreia i-a căzut superbul ei păr mătăsos şi des, crescîndu-i în loc altul creţ şi rar. Apoi şi-a tăiat venele, fiind din nou internată în spital, unde iarăşi a încercat să se spînzure cu cearceaful de la pat.”

Viaţă şocantă (10)

Etichete

Andrei Klein, biografie, carte, evrei, Holocaust, istorie, Lea

A fost dusă la spitalul psihiatric, unde a rămas internată un an şi jumătate. Cînd a fost vizitată de fetiţa ei, a izbucnit în lacrimi. “- De ce plîngi? o întrebă Jaffa. / – Sunt tristă şi mă doare inima, răspunse Lea. Mă doare inima cînd mă gîndesc ce o să fie cu noi! / – De ce rămîi în acest spital? continuă fetiţa. / – Pentru că nu am asigurare medicală şi aici nu costă bani. Fraţii mei nu au fost de acord să plătească pentru alt spital.”

Între timp familia se mobilizează şi începe să dezbată în scrisori încrucişate această situaţie de criză extremă. Soţul infidel aruncă toată vina asupra cumnaţilor şi o asigură ipocrit de iubirea lui constantă: “Sunt îngrozit de faptul că tu eşti în spital şi copila noastră se află în mîinile unor persoane care nu au fost în stare sau nu au vrut să-şi ajute sora la nevoie şi disperare. (…) Dorul de voi mă macină şi te rog din suflet să mă crezi şi să ai încredere că singurul meu scop în viaţă este să pot pleca la voi”. În aceeaşi perioadă Laci a depus o cerere oficială de renunţare la emigrare.

Pentru gestul disperat, sora Mariska îl culpabilizează pe soţul şarlatan: “Tu chiar nu înţelegi multe lucruri. Lea a primit de la tine doar şase scrisori. Eu ştiu că ţi-a răspuns la două şi un bileţel pe care şi eu l-am văzut. De cînd a sosit în Israel, te tot aşteaptă. În mintea ei există doar o imagine, a ta. A fost foarte tristă, nu venea în vizită, nu am reuşit s-o duc nici la cinematograf. Pentru că tu nu-i scriai, viaţa ei a devenit urîtă şi monotonă. Nu voia să mănînce, spunea că tu acolo rabzi de foame. Lumea ei s-a prăbuşit la vestea că tu trăieşti cu o altă femeie. Ruptura de tine i-a distrus viaţa. Te iubeşte la nebunie şi visa la clipele reîntîlnirii. Eu mă simt total nevinovată pentru suferinţele dînsei”.

Soţul Laci îi răspunde muşcător cumnatei care încearcă să se fofileze: “Spui că nu ai nici o vină în situaţia creată şi că nu ai nici o obligaţie faţă de nimeni ca să trebuiască să suferi toată pacostea asta şi mă învinuieşti că numai eu aş fi singurul vinovat. Să lămurim şi asta! Ne-am căsătorit din dragoste, îmi iubesc familia. Am lucrat şi am făcut tot posibilul ca să putem trăi bine chiar după naţionalizarea tipografiei mele. A venit febra emigrării, dar eu nu am primit paşaport, în schimb tu ai chemat-o să meargă repede pînă nu e prea tîrziu. Probabil ai făcut asta din dragoste de soră, iar eu am lăsat-o din dragostea unui soţ îngrijorat de viitorul familiei. Nu poţi spune acuma că nu cunoşteai starea ei de sănătate, cînd rudele din Cluj ţi-au povestit în toate scrisorile starea în care era după întoarcerea acasă. Ştiai că după lagăr a fost bolnavă, slăbită fizic şi mintal, că nu mai are putere de muncă. Dar noi am iubit-o aşa cum era, acomodîndu-ne posibilităţilor ei. Tu, dragă cumnată, în scrisori săptămînale ai tot chemat-o, ai forţat pînă cînd noi cu toţii am crezut în tine şi că nu va dura mult ca să mă pot şi eu alătura familiei. Plecarea era bazată pe promisiunile tale de ajutor, fără să visăm măcar că o vor arunca peste noapte într-o cămară întunecată în fundul curţii şi în compania unui cîine. După un astfel de comportament la ce te aşteptai de la sufletul şi nervii ei?”

Fratele Marci se străduieşte s-o consoleze pe Lea şi propune soluţii: “Dragă surioară, nu vreau să-ţi fac reproşuri, dar trebuie să-mi exprim uimirea că din cauza unor persoane care nu te îndrăgesc şi pentru că un altul a făcut un pas greşit, ai ales să-ţi iei viaţa, tu, care ai luptat pentru viaţa ta în lagărele hitleriste. Ai uitat că atunci, alături de alte milioane de oameni, ne agăţam şi de un fir de pai ca să rămînem la suprafaţă şi să nu murim? Aşa eşti de disperată? Nimeni nu te obligă să rămîi lîngă ‘fraţii tăi iubitori’. De ce nu te duci într-un kibuţ, unde se primesc noi membri şi unde sunt sigur că te-ai putea încadra, iar Jaffa ar putea creşte într-o atmosferă şi o societate sănătoasă, măcar pînă cînd Laci poate să ajungă la voi.”

Sora Rózsi analizează circumstanţele complicate şi pune cu asprime degetul pe rană. “Scumpa mea Lea, / Am primit scrisoarea ta de adio. Am fost consternată de ceea ce ai făcut. / Chiar dacă situaţia era aşa de gravă, trebuia să te gîndeşti în primul rînd la copila ta. Lea dragă, înţeleg perfect starea ta sufletească şi ştiu şi marea dezamăgire pe care ţi-a provocat-o bărbatul adorat, care în mod mîrşav te-a dus în eroare şi te-a înşelat în toate felurile. / Pe de altă parte, comportamentul fraţilor noştri este de neînţeles pentru mine. Conform promisiunilor trebuiau să te menajeze şi să te ajute să treci peste greutăţile de acomodare, să-ţi asigure prin orice mijloace măcar o cameră decentă, dacă au simţit că le eşti o povară. Nu pot să înţeleg cum două femei, care şi ele sunt mame, au fost în stare să despartă o altă mamă de copilul ei. Oare Sidi i-ar da copilul lui Mariska? / Ai scris despre lucruri oribile înfăptuite de fraţii noştri, numai o parte din ele ar fi de ajuns pentru a fi dispreţuiţi. Mă mir mai puţin de Mariska, ea nu a trecut prin ororile lagărului şi ale acelor ani de prigoană, nu a văzut starea ta la întoarcerea la Cluj, dar ce s-a întîmplat cu Jenő, care te-a văzut şi a avut şi el de suferit în desfăşurarea acelor evenimente tragice? Nu se gîndesc că avînd un astfel de comportament pîngăresc memoria scumpilor noştri părinţi, care au făcut mari sacrificii ca să ne crească, să ne hrănească şi care ne spuneau mereu să fim uniţi? Părinţii noştri ne-au educat să ne iubim şi să ne ajutăm unii pe alţii fără egoism. E drept că Jenő era altfel şi atunci, dar chiar nu a învăţat nimic din viaţa reală? De unde atîta cruzime? / Îmi pare nespus de rău că nu am putut fi în apropierea ta ca să putem să te oprim de la fapta ta îngrozitoare. Lea dragă, trebuie să vrei să te însănătoşeşti, să trăieşti pentru Jaffa şi pentru tine. Meriţi să fii fericită, dar pentru asta în primul rînd tu trebuie să faci eforturi.”

Viaţă şocantă (9)

Etichete

Andrei Klein, biografie, carte, evrei, Holocaust, istorie, Lea

Nici calculele privind viaţa în Israel nu s-au împlinit. Lea a fost aşteptată la debarcare de fraţii Mariska şi Jenő, ambii cu o situaţie materială înfloritoare. Încă din prima seară a izbucnit scandalul, fiindcă noua venită nu se dovedea suficient de docilă în faţa autorităţii agresive. Cina de bun-venit a fost întreruptă de indignarea gazdei, care pur şi simplu a dat-o afară. “Noi ştim ce e mai bine pentru voi! strigă Mariska, iritată de insistenţele surorii sale mai mici. Abia ai sosit şi mă şi contrazici pe mine? Planificasem de mult ceea ce trebuie să faci! a continuat Mariska, apoi brusc a sărit de pe scaun urlînd. Cina s-a terminat! Jenő, puteţi pleca acasă! Pentru Lea nu am loc înăuntru, doar fetiţa poate dormi în casă.”

În preajma vilei cu patru camere, terasă, baie şi bucătărie, undeva prin fundul curţii, Lea a trebuit să doarmă în debaraua de lemne, pe un pat de campanie. După o vreme a fost acceptată în curtea fratelui ei, Jenő, într-un depozit de fier vechi, plin de şoareci şi alte jivine. Fetiţa i-a fost luată de Mariska, spre a fi crescută în casă. S-a nimerit să fie o perioadă de intensă criză economică, aşa că Lea şi-a găsit cu greu un loc de muncă: “lucrează într-o spălătorie automatizată, unde împreună cu alte fete pune la uscat şi sortează rufele. Nu prea rezistă la muncă. Salariul e mic, insuficient pentru a trăi ca la Cluj, cînd aveau tipografia. Asta o face şi mai nervoasă, vorbeşte urît şi vulgar. Mănîncă puţin, fumează foarte mult”. Antipatia dintre fraţii din Israel şi sora nou-venită ia amploare, pe zi ce trece, se transformă într-o duşmănie cumplită, pe viaţă şi pe moarte. Femeia e lipsită de mijloace materiale pentru a-şi creşte fetiţa, rămasă în grija surorii Mariska. În schimb mama e împiedicată constant să-şi vadă copilul, e tolerată ca o slugă, în scurte vizite, în cursul cărora e batjocorită şi insultată. Nici veştile de la Cluj, legate de infidelitatea soţului mult iubit, nu sînt în măsură s-o ajute psihologic. Atunci a avut prima tentativă de sinucidere. “Într-o zi, în urma unei certe vehemente cu fraţii, răpusă de durerea separării de fiica şi soţul ei, Lea s-a dus în dormitor, a rupt fîşii un cearşaf de care a legat lănţişorul de aur şi s-a spînzurat. Alertaţi de zgomotul scaunului răsturnat, Manó şi Jenő au fugit în cameră, ajungînd destul de repede ca să-şi poată salva sora…”

Viaţă şocantă (8)

Etichete

Andrei Klein, biografie, carte, evrei, Holocaust, istorie, Lea

Efectele Holocaustului asupra evreilor din Cluj au fost devastatoare. Dintre cei deportaţi, circa 90% au pierit. După cum notează Andrei Klein – într-o înşiruire care stîrneşte groaza – “printre deportaţi se aflau bunicii mei Zali şi Simon, mătuşile Lea, Bözsi, soţia lui Jenő cu copilul Tibi, Szerén, soţia lui Iosi, împreună cu gemenii, rude apropiate şi mai îndepărtate, bunicul Abraham din partea tatălui meu, precum şi patru fraţi şi surori, o cumnată cu doi copii. Dintre toţi aceştia, Lea avea să fie singura care va supravieţui”. După primul soţ, Erwin, mort în deportare, cu al doilea soţ, Laci, abia revenit de-acolo, Lea, scăpată miraculos de la Auschwitz, voia să înceapă totuşi o viaţă normală. În 1947 dă naştere fetiţei sale Jaffa. La încurajările surorii mai mari, Mariska, se hotărăşte să meargă în Israel. Depune o cerere individuală de paşaport, iar apoi a doua cerere, de emigrare împreună cu soţul ei. În mod surprinzător, prima solicitare e aprobată, a doua e respinsă. După conciliabule intense, decide să plece, împreună cu fiica sa, în iulie 1950, urmînd ca soţul să vină după ele cît mai repede posibil. Socotelile sînt însă dramatic răsturnate de evoluţia evenimentelor. Bărbatul de care ea se îndrăgostise şi cu care se măritase dovedea frapante carenţe de caracter. “Era un bărbat frumos şi deştept. Avea statura atletică, umbla cu mişcări de felină accentuate de ochii interesanţi, numai pe jumătate deschişi, mai ales cînd privea femeile. Aceste calităţi atrăgeau multe femei. Zîmbetul şi vorbele păreau a fi cordiale, dar privirea parcă spunea altceva. Aventurier, om viclean şi perfid, nesincer în cuvintele pe care le rostea, ca să nu spun mincinos. Toate astea nu şi în ochii Leei din 1946, care în iubirea ei oarbă nu observa sau nu voia să observe aceste trăsături. Îl sorbea din priviri şi tot ce spunea el era ceva de necontestat, de admirat.” După eliberarea ringului conjugal, de către nevasta emigrată în depărtări, individul se consolează cu amantele succesive. Pe una o aduce să locuiască împreună cu el şi-i cadoriseşte inelul de familie rămas de la Lea.

Viaţă şocantă (7)

Etichete

Andrei Klein, biografie, carte, evrei, Holocaust, istorie, Lea

Dintre toate, absolut şocantă e partea a doua a cărţii. Între primul capitol, sintetic, şi al treilea, autobiografic, aici vocea memorialistului devine analitică şi porneşte pe urmele destinului crîncen al mătuşii Lea. Al cincilea copil al soţilor Simon Berla şi Zali Fischer “era o fată deşteaptă, fermecătoare, cu un chip drăgălaş şi ochi mari, albaştri. Înaltă, brunetă, cu silueta zveltă, atrăgea băieţii, fiind curtată de mulţi dintre ei. Sensibilă şi romantică, conştientă de frumuseţea ei, avea să devină înfumurată, chiar şi puţin egoistă”.

Tînăra s-a angajat o vreme ca vînzătoare şi afişa, cochetă, o pălărie mare. Era curtată de un tipograf, a cărui cerere în căsătorie a refuzat-o. În schimb s-a îndrăgostit de un creştin, Géza, cu care s-a şi logodit, în pofida familiilor. S-a îndatorat la patronii unde lucra, pentru a-şi cumpăra trusoul. Pasiunea s-a destrămat odată cu legile antisemite, aplicate cu fermitate în Ardeal. Printr-un regim de teroare, evreii au fost daţi afară din slujbe, acelaşi destin fiindu-le rezervat şi simpatizanţilor. Logodnicul cel tandru îşi temea cariera, a preferat să rupă relaţia, cu o săptămînă înaintea nunţii. Reacţia de-atunci a tinerei, din perspectiva a ceea ce i se va întîmpla în viaţă, e chiar înduioşătoare: “pînă am devenit logodnica lui, m-au curtat foarte mulţi băieţi evrei, unii din familii bogate, dar el a fost singurul pe care l-am iubit şi l-am ales. Mă simt foarte nenorocită, îmbătrînesc, am 23 de ani, ar fi fost timpul să devin femeie”.

Lea se mărită din răzbunare cu Erwin, un personaj care îi stîrneşte milă şi dispreţ. Dar nici asta nu ţine mult: evreii din Cluj sînt închişi în ghetoul improvizat la fabrica de cărămidă. Între 25 mai şi 9 iunie 1944, sînt cu toţii deportaţi la Auschwitz. O descriere cutremurătoare a calvarului se cuvine citată pe larg.

“Iubita mea surioară Mariska,

Au trecut şase ani de la ultima mea scrisoare…, acuma am 29 de ani, dar mă simt ca la 46, încă foarte slăbită, cu părul albit de suferinţele îndurate în anii precedenţi. (…) Două săptămîni am stat în ghetou, după care ne-au dus la gară şi am fost îmbarcaţi cîte 70-80 de oameni în cîte un vagon de marfă. Geamurile vagoanelor erau acoperite cu scînduri. Dacă voiai să stai mai ‘comod’, stăteai în picioare, nici vorbă să te poţi întinde. Şapte zile am călătorit mai mult îndărăt decît înainte, probabil ca să ne înfometeze… Şi au reuşit. Am primit o cantitate minimă de hrană şi apă. Mulţi oameni au murit pe drum.

Cînd uşile vagoanelor au fost deschise am simţit în aer ceva despre care am crezut că este îngrăşămînt pentru pămînt, doar la plecare hortiştii au spus că ne duc să lucrăm în agricultură. Am sărit înaintea părinţilor din vagon, ajutîndu-l pe tata să coboare. Tata putea să umble numai sprijinit în două bastoane. Doi soldaţi SS s-au năpustit către noi, unul din ei a smuls bastoanele de la tata, care în lipsa lor a căzut. Am vrut să-l ajut să se ridice, dar un SS-ist cu arma îndreptată către mine m-a oprit. Alţi doi l-au tîrît pe jos la unul din rîndurile care se formaseră deja. M-am uitat cu disperare după mama s-o ajut, dar era deja lîngă tata.

Presimţind că urmează despărţirea, am păşit pe rîndul care mi s-a indicat, un rînd în care am observat că majoritatea erau oameni mai tineri şi copii mai mari. Eram înconjuraţi de soldaţi înarmaţi, gata să-i omoare pe cei care nu li se supuneau. Deportaţii în haine vărgate şi SS-iştii smulgeau copiii mici din braţele mamelor care urlau, iar pe alte mame le înghesuiau în rîndul unde erau şi părinţii noştri. Mai tîrziu, după ce ne-au tuns şi am schimbat hainele cu cele vărgate, am fost repartizate în barăci. Numai aici am aflat că aceia care fuseseră în rîndul celălalt mergeau spre pieire… În camere de gazare şi apoi la crematoriu.

Ne aflam în Auschwitz, un lagăr de exterminare enorm de mare şi unde zi şi noapte erau arşi zeci de mii de părinţi şi copii. Am fost repartizate la diferite munci, bătute ba că munceam prea încet, ba că eram neglijente, dar ne băteau şi fără nici un motiv.

Apoi am fost mutată la Stutthof, primul lagăr creat de nazişti. Amintirile de acolo sînt de neimaginat! Un ofiţer SS a inventat un proces de a produce săpun din grăsime umană. Aşa că deţinuţii au fost executaţi pentru ‘producţia’ de săpun. Îţi poţi imagina aşa ceva?

Într-o zi, nu mai ştiu data, împreună cu alţii care fizic arătau sănătoşi şi au avut suficientă putere să mai muncească, am fost duşi la Danzig, unde 800 de evreice şi 4.000 de prizonieri francezi am lucrat la construirea unui aeroport.

Pe 1 martie 1945, cînd am auzit că ruşii se apropie, împreună cu 11 evreice am evadat din lagăr, ascunzîndu-ne o zi şi jumate în zăpadă, într-un cimitir, unde am fost găsite de soldaţii sovietici. Am fost hrănită şi pentru că am făcut febră de 41 de grade, soldaţii m-au dus la spitalul din Lamburg, unde am stat 6 luni. Cu un transport de 80 de foşti prizonieri am ajuns la Cluj cu nervii la pămînt, aprindere de plămîni şi probleme cu stomacul şi intestinele, cu care am şi fost operată.

După întoarcerea din lagăr am reîntîlnit un vechi prieten, pe Laci, şi ne-am căsătorit. Este un bărbat înalt, foarte frumos, adorabil. Însă cel mai important lucru este că e un om foarte bun şi răbdător. De o lună sunt soţia lui şi îl iubesc foarte mult. Este primul bărbat care m-a făcut să mă simt femeie.”