Etichete

, , , , ,

Nu vreau să mă gîndesc la ce s-ar întîmpla dacă un grup de profesori și-ar deschide o pagină pe Facebook și ar începe să-și bîrfească suburban elevii: care-i mai prostovan, care-i bețivan prin crîșmele din centru, care chiulește cu obrazul gros și nu învață nimic, care trage praf pe nări, care și-a început deja viața sexuală. Indignarea tuturor ar fi pe măsura scandalului. Însă ceea ce profesorii n-au voie să facă sub nici o formă – adică să lezeze demnitatea și viața personală a adolescenților – nu văd de ce-ar trebui acceptat cu liniște și resemnare din sens invers.

Unul dintre născocitorii scandalului de la Liceul “Gheorghe Șincai” s-a gîndit să-și pună indignarea într-o formă oarecum mai articulată decît pozele contrafăcute, cu ironii și porcărele. Așa că Alex Hosu ne vorbește pe-un blog despre Auschwitz-ul Scolar (sic!) de la liceul de prestigiu. El nu știe, probabil, ce-a fost la Auschwitz și își face impresia că transferarea disciplinară a doi elevi grobieni, care și-au insultat profesorii în public, echivalează cu uciderea cîtorva milioane de inocenți. E frapantă înverșunarea cu care ține să ne declare, în legătură cu profesoara lui de matematică: “nu imi e jena sa spun ca o urasc cu pasiune profunda”. Din păcate pentru el, ura nu este cuantificată în viața școlară oficială. Relațiile dintre toți participanții la actul de educație (profesori, elevi, părinți, personal administrativ și auxiliar) trebuie construite, cum prevăd explicit normativele, pe respect. Ura și iubirea sînt sentimente subiective – respectul ține de o atitudine rațională. Mai limpede spus, elevul Alex Hosu este obligat să-și respecte profesoara de matematică, indiferent dacă o urăște sau o iubește.

Îl asigur de înțelegerea mea pentru faptul că ne spune, sugrumat de mînie, că va scrie pe blog “fara diacritice”. Dar nu pricep de ce-i supărat și pe regulile de ortografie. De ce omite articolul hotărît din gîndurile sale nărăvașe (“nu ii bag pe toti elevi in categoria inocentilor”). De ce ezită cînd folosește substantivele (“Sunt constient de propriile cunostiinte”). De ce nu face acordul predicatului cu subiectele (“imi sare in ochi ipocrizia si nevoia de a avea dreptate tot timpul”). Etc., etc.

O vină pentru umflarea cu pompa a acestei grosolănii provinciale o au și adulții care au dat năvălă ca la panaramă. Cutare jurist și asistent universitar vine cu sfaturi cum să deschidă elevii și părinții procese în instanță împotriva școlii și a profesorilor. Cutare ziarist îi asigură pe adolescenții certați cu politețea de întreaga lui simpatie umană, precum și de susținerea sa logistică. Toată lumea vrea să-și taie o ciozvîrtă de imagine. Îi aștept cu încredere pe vînzătorii de cafea, care să energizeze mulțimea protestatară. Pe negustorii de teniși, care să-i încalțe confortabil pe tineri, cînd vor porni în marșuri indignate.

Vreau să spun ceva limpede. Școala de azi e mult mai democratic și comprehensiv structurată, în favoarea tinerilor, decît pe vremea cînd stăteam eu în bancă. Un singur lucru nu se va putea accepta cu acte în regulă: insultarea și umilirea profesorilor, de către înșiși elevii lor. Pentru că asta ar pune capăt conceptului de educație.

sincai

Anunțuri