Mihail Sebastian, ziarist la “Cuvîntul”

Etichete

Cuvintul, democratie, extremism, fascism, frauda, interbelic, jurnalism, legionari, Marta Petreu, Mihail Sebastian

 

Mi-am început documentarea despre activitatea ziaristică a lui Mihail Sebastian încă de cînd am citit primele pasaje aruncate de Marta Petreu în presa literară, ca avanpremieră la cartea turmentată pe care urma s-o publice. Prea erau trase de păr lucrurile, prea insistent se împroșca noroiul, iar noua imagine fabricată prea o contrazicea pe cea cu care eram toți obișnuiți. În timp ce vedeam, cu un ochi, cum se întinde scandalul (noul scandal) despre Sebastian, în presa literară din țară – uneori și din străinătate -, cu celălalt parcurgeam deja, fotografiam cu aparatul digital și fișam cu pixul pe foile mele articole din ziarul Cuvîntul, în Biblioteca Centrală Universitară din Cluj, pentru a mă convinge personal cum stau lucrurile.

Pe vremea aceea aveam o rubrică permanentă în revista culturală Tribuna. M-am străduit, într-un amplu serial în cinci părți, să dau seama despre numeroasele contrafaceri puse în circulație de Marta Petreu. Textul meu a fost reluat în Jurnalul săptămînii din Israel, unde colaboram frecvent. Dar lucrurile nu păreau să se lămurească. Alte intervenții agitau ambele talere ale discuției. Disputa era strînsă, între capete limpezi și condeie informate, care primeau replici circumstanțiale, îndemnuri la înțelepciune și “toleranță”, de la intelectuali nu mai puțin prestigioși. Am revenit asupra subiectului incendiar, în două sesiuni științifice ale conferințelor internaționale de la Institutul Național pentru Studierea Holocaustului “Elie Wiesel” din București: Mihail Sebastian pe masa de operație (7 oct. 2009), Mihail Sebastian și evreii (11 oct. 2010). Multă lume “bună” tot nu părea convinsă. Mi-am continuat șirul de intervenții pe tema respectivă, la conferința internațională a Universității de Stat din Chișinău, Republica Moldova: Mihail Sebastian și politica de la “Cuvîntul” (21-22 mai 2015). Paginile transcrise au intrat apoi, desigur, în volumele colective care dădeau seama despre cele prezentate la conferințe.

Mă bucur că, iată, după zece ani, am găsit răgazul de-a finaliza această carte, destinată să demistifice una dintre cele mai mari escrocherii din cercetarea culturală românească de azi. Îi mulțumesc Institutului Național pentru Studierea Holocaustului “Elie Wiesel”, dedicat promovării principiilor democrației și ale statului de drept, fiindcă îmi oferă un important sprijin editorial, prin finanțarea tipăririi acestui volum. Le sînt recunoscător profesioniștilor din țară și străinătate, aflați în componența Consiliului Științific al Institutului, fiindcă mi-au avizat favorabil, unii chiar entuziast, cercetarea: Viorel Achim, Lya Benjamin, Liviu Beriș, Denis Deletant (Marea Britanie), Mihai Dinu Gheorghiu (Franța), Radu Ioanid (SUA), Andrei Pippidi, Liviu Rotman (Israel), Michael Shafir, Paul Shapiro (SUA), William Totok (Germania), Raphael Vago (Israel), Virgil Nițulescu, Alexandru Florian.

Celui din urmă vreau să-i dau cuvîntul nemijlocit, în Prefața pe care a binevoit s-o scrie pentru această ediție.

 

Laszlo Alexandru şi-a asumat o misiune deosebit de importantă pentru un spaţiu cultural precum cel românesc, care periodic se redefineşte şi îşi caută rădăcinile sau mentorii: împrospătarea moştenirii culturale. Dar care să fie vectorii de filtrare a producţiei culturale? Pe cei politici sau ideologici, în chip firesc pentru o asumare raţională, îi respinge din start. Restitutio in integrum? Adică actualizarea în bloc a autorilor sau lucrărilor puse la index în perioada regimului comunist? Nu, el respinge o astfel de strategie şi afirmă încă de la început aderenţa la principiul restituirii critice. Iar din perspectivă metodologică, restituirea critică se referă la exercitarea unui filtru asupra mesajului operei, filtru ce are ca structură fondatoare umanismul şi, corolarul său modern, democraţia. Iată de ce în 2009 afirma, cu întemeire: “Acum, cînd problema stringentă a societăţii româneşti constă în edificarea şi consolidarea mecanismelor de judecată democratică, e surprinzătoare graba unor personalităţi ale vieţii publice de a distorsiona trecutul, de a-i recupera pe propagandiştii fascismului sau ai comunismului, de a-i gratifica moral pe actorii dictaturilor” (Laszlo Alexandru, “Noica la a doua tinerețe”, Holocaust. Studii și cercetări, vol. I, nr. 2/2009, p. 85).

Drept pentru care a creionat, cu detaşarea spiritului critic şi cu argumentul operei scrise a acestora, harta valorilor politice sau sociale la care au aderat reprezentanţi ai generaţiei ’27. Imboldul i-a venit din faptul că astăzi mulți dintre ei sunt asiduu promovați, de o elită conservatoare, să stea, fără să se clatine, în vîrful piramidei culturii naţionale. Despre Vintilă Horia sau Constantin Noica şi adeziunea lor la dictatură şi ideologia fascistă a scris în revista institutului (Laszlo Alexandru, “Vintilă Horia – ce-a fost și ce se zice azi”, Holocaust. Studii și cercetări, vol. I, nr. 1/2009 și “Noica la a doua tinerețe”, vol. I, nr.2/2009). Despre alte personaje, colegi de generaţie şi orientare cu cei dintîi, a publicat în revista online E-Leonardo (2003-2012), pe care a coordonat-o. Dedicat culturii italiene, nu întîmplător a ales ca titlu al revistei numele unuia dintre cele mai strălucite spirite ale Renaşterii. De asemenea, pe blogul său de scriitor putem afla şi alte scrieri subordonate preocupării restituirilor critice în cultură. Naraţiunea lui Laszlo Alexandru este una dinamică, vie. El alternează cu abilitate limbajul polemic cu înlănţuirea argumentelor pentru a demonta mesajele laudativ-propagandistice ale confraţilor săi, predispuşi să ascundă sub preş trecutul fascizant al acelor intelectuali interbelici pe care încearcă să îi promoveze ca modele fondatoare.

Eseurile care urmează nu se înscriu însă în această paradigmă demistificatoare şi deconstructivă, prin care ne ajută să fim cu picioarele pe pămînt. Probabil că Laszlo nu s-ar fi apucat prea curînd să îl portretizeze pe Mihail Sebastian. Apariţia Jurnalului său în anii 90 a reuşit, pentru un timp, să tempereze avîntul luat de elita noastră intelectuală gălăgioasă şi pusă pe relansarea in corpore a generaţiei ’27. Jurnalul unui evreu care nota la cald reacţii antisemite din mediul scriitoricesc interbelic faţă de “problema evreiască” din timpul Holocaustului, a avut darul să-i trezească pe aceia care nu s-au lăsat impresionaţi de istorici sau documente de epocă. Cînd aplaudacii lui Eliade, Vulcănescu, V. Horia, Nae Ionescu, Mihail Manoilescu etc. s-au reapucat de vocalize, Laszlo Alexandru s-a concentrat asupra acestora.

Apoi a venit bomba… editorială! Marta Petreu lansa în 2009 de la Cluj, din oraşul lui Laszlo Alexandru, via Iaşi, prin editura Polirom, teza apartenenţei lui Mihail Sebastian la extrema dreaptă… moderată. Oare cum o fi extrema moderată? E și pentru autoare o împerechere ciudată a vocabulelor, dar pentru originalitatea exprimării și-o asuma instantaneu: “Sebastian a fost un extremist de dreapta moderat – formula sună aberant, dar reflectă realitatea articolelor sale – nu unul «turbat»… . Sebastian a fost «protocron»”(Marta Petreu, Diavolul și ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian, Editura Polirom, Iași, 2009, p.126-127). Iar această poziţionare ideologică a scriitorului evreu, proaspăt venit de la Brăila, ar fi venit din dorința de a reuși într-un spaţiu cultural dominat de conservatorisme şi radicalism etnic. Dar și a hazardului, care l-a aruncat de tînăr în brațele diabolicului Nae Ionescu. Înclinarea spre extrema dreaptă s-ar fi produs chiar înaintea celebrelor adeziuni ideologice sau politice ale lui Eliade, Cioran ş.a.

În Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu-Mihail Sebastian, volum de eseuri care a avut 3 ediţii, autoarea îşi propunea să îl “demitizeze” şi să îl înregimenteze politic la dreapta radicală pe evreul care îndrăznise să noteze atitudini şi gesturi antisemite ale unor intelectuali interbelici. Acei intelectuali cărora confraţii lor etnici români, după război, le ascunseseră timp de decenii sub preş opţiunea antisemită ca fel de a fi. La data apariţiei volumului reacţiile critice au subliniat diversele carenţe majore sau minore ale unei puneri în scenă menită probabil să ofere notorietate autoarei. Daniel Cristea-Enache, Paul Cernat, Ioana Pârvulescu, Andrei Cornea ş.a. au fost printre cei care au exprimat rezerve sau chiar au văzut o manipulare, pentru ca autoarea să obţină publicitate. La timpul respectiv, celor mai mulți dintre critici Marta Petreu le-a consacrat pagini întregi în România literară (vezi nr. 2 şi 3/2010).

Laszlo Alexandru nu apare printre ei. Mobilizat poate de platitudinea îndemnului autoarei Diavolului…, care își încheia “Cuvîntul înainte” la carte cu revelația: “Cartea mea nu îl epuizează pe Sebastian – despre el se pot scrie multe și felurite alte studii, literare și politice. În momentul cînd am încheiat-o, eu însămi aș mai fi putut, cu o minimă documentare suplimentară, să-i mai adaug cîteva capitole. Atîta cît este mi s-a părut însă de ajuns” (Marta Petreu, op.cit., p. 7). Și bine a făcut… că s-a oprit.

Laszlo Alexandru s-a apucat de treabă, s-a documentat, poate mai mult și din surse mai diferite, a reflectat în stilul său caracteristic… și a produs un volum despre același Mihail Sebastian. Dar, este un volum în oglindă! El îl citește pe evreul brăilean dornic de afirmare, într-o cheie răsturnată, așa cum de altfel sugera Marta Petreu că ar fi posibil. Scrierea lui este alertă, polemic-academică și încărcată de argumente. La Marta Petreu documentarea primară era importantă și teza extremismului lansată de la începuturi se voia ilustrată prin citate din jurnalistica lui Sebastian. Pentru Laszlo Alexandru articolele de presă de la Cuvîntul sunt fundamentale. Ele sunt puse în relație cu epoca și astfel contextualizate. Iar pentru a oferi o imagine mai cuprinzătoare asupra mesajului lui Sebastian, clujeanul nostru recurge la citări masive, la reluarea aproape integrală a unor articole de ziar. Acestea, puse adesea față în față cu citatele uneori amputate ale M. Petreu, generează alte sensuri sau semnificații.

Acestea fiind spuse, vă las pe dumneavoastră să decideți asupra virtuților și limitelor spiritualității tînărului Sebastian. Bineînțeles după ce veți fi parcurs eseurile acestui volum.

Alexandru Florian

 

Publicitate

Întrebarea de problematizare

Etichete

frauda, intrebare, problematizare, referendum, Traian Basescu

Profesorii cu oarecare abilitate la catedră ştiu că, în momentele de lîncezeală a orei, au la dispoziţie întrebarea de problematizare. Se promite nota 10 elevului care e în stare să răspundă impecabil la o întrebare de dificultate sporită, care îi testează atenţia, perspicacitatea, memoria şi cultura generală. Se lasă o linişte încordată, cu toţii se concentrează, miza a devenit interesantă. Ce se întîmplă, însă, dacă cel care se anunţă şi dă răspunsul valabil e tocmai Bulă, elevul-problemă antipatizat de multă lume? Profesorul abuziv va strîmba din nas, cu nemulţumire, spunîndu-i: “Mda, ai nimerit varianta corectă, dar pentru a primi nota maximă arată-mi dacă ai batistă albă în buzunar!”. Cam şifonată şi pătată, batista-i acolo. “Mda, însă ia spune-mi dacă taică-tău e inginer!” Din întîmplare tatăl lui Bulă e chiar inginer. “Mda, însă dovedeşte-mi că soră-ta poartă 43 la sandale!” Şi tot aşa mai departe…

Ceva de genul ăsta se petrece şi cu referendumu’ lui Peşte. Parlamentul l-a suspendat pe Preşedinte, deşi acesta n-a încălcat prin fapte grave prevederile Constituţiei. Pentru a-l destitui era nevoie de-un referendum la care să participe 50% + 1 alegători. N-au fost decît 46,24%. Şi-atunci au început să curgă variantele suplimentare. Ministerul de Interne brusc n-a mai ştiut numărul total de alegători, după care se calculează procentajul, deşi cu o seară înainte îl comunica în scris, oficial, către CCR. Deputatul Eugen Nicolaescu a propus să se organizeze turul doi de scrutin. Ministrul Ioan Rus a propus să se facă un mic recensămînt, în două săptămîni, cu întrebări pe la vecinii de bloc (deşi precedentul durase cîteva luni şi rezultatele lui n-au fost procesate în doi ani). Premierul Victor Ponta a propus să fie excluşi de pe liste românii cu domiciliul în străinătate. Senatorul Varujan Vosganian a propus ca toţi cetăţenii să fie obligaţi, în termen de 30 de zile, să se reînscrie pe listele electorale permanente. Etc.

Pînă să apară şi alte ipoteze năstruşnice, pe bandă rulantă, aş reaminti punctul de unde s-a plecat: elevul Bulă şi-a făcut treaba, iar profesorul e obligat să respecte regulile jocului pe care el însuşi le-a asumat.

Banda lui Möbius (3)

Etichete

frauda, guvern, incompetenta, plagiat, scandal

Nu s-a stins disputa generată de primul-ministru în jurul ICR şi-a izbucnit, cu sporită vigoare, scandalul din jurul plagiatului de care e acuzat Victor Ponta. Nimeni nu e naiv să vadă aici o miză aşa de mică, ţinînd doar de persoana celui care va participa la Consiliul European de la Bruxelles pe 28 iunie: preşedintele sau premierul. Asistăm, de fapt, la apusul carierei politice a lui Ponta. Cînd un lider trebuie să arate o imagine publică impecabilă, pentru a-şi reprezenta credibil electoratul în faţa comunităţii internaţionale, de cîtă influenţă se mai bucură primul-ministru român, al cărui plagiat doctoral a fost dat în vileag de Nature şi de Frankfurter Allgemeine Zeitung? Şi a cărui practică ştiinţifică reprobabilă a fost anunţată pe tot globul de Agenţia Reuters, Agenţia France Presse, Agenţia Associated Press, El Mundo, Washington Post, The Guardian, Global Post, Le Figaro, Chicago Tribune, Radio Kossuth Budapesta, ba chiar şi de portalul nigerian PM News? În cazul ministrului german al Apărării sau al Preşedintelui Ungariei au trecut cîteva luni, de la data dezvăluirii plagiatului şi pînă la depunerea demisiei. La fel se va întîmpla şi-n România, care încă nu-i o ţară bananieră, condusă din vîrful corcoduşului, pe bază de contrafaceri şi delapidare.

Era greu de crezut că putea să apară o ştire încă mai răsunătoare, în spaţiul autohton. Şi totuşi publicul a putut vedea cu uimire că Adrian Năstase e condamnat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la doi ani de închisoare cu executare, pentru fapte de corupţie. Şi că fostul demnitar, pentru a se sustrage executării sentinţei, încearcă să se sinucidă. Şi că alţi demnitari vin în fuga mare să-l căineze, transformîndu-i gestul de laşitate într-o nouă armă de luptă politică.

Aceasta să fie oare stabilitatea şi seriozitatea pe care coaliţia dintre socialişti şi liberali (plus un securist cu televizor) i-o oferă populaţiei? Lucrurile au început astă-iarnă cu demonstraţiile de stradă împotriva “dictatorului” Băsescu. După ce “dictatorul” i-a invitat să-şi dovedească priceperea, să preia frîiele guvernării, ne-au fost dezvăluite în cîteva săptămîni adevăratele culise ale dibăciei: plagiate (Dumitrescu, Mang, Ponta), incompatibilităţi (Alistar, Diaconu, Andronescu), corupţie şi suicid eşuat (Năstase). Viaţa publică din România nu are voie să fojgăie, totuşi, într-un vodevil lamentabil, aşa cum ni se arată azi din belşug. Telenovelele transplantate de pe micul ecran în existenţa reală nu o fac mai frumoasă, la fel cum nici guma de mestecat nu ţine de foame.

Banda lui Möbius (2)

Etichete

frauda, guvern, incompetenta, plagiat, scandal

Povestea nu se opreşte aici. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie tocmai ce-a constatat prin sentinţă definitivă statutul de incompatibilitate a lui Mircea Diaconu, în orice funcţie publică, pe termen de 3 ani. Ministrul Culturii, care mai are de înfruntat şi cîteva procese pentru conflicte de interese (şi-a favorizat nevasta în candidatura la un post de regizor, a condus comisia care a declarat-o cîştigătoare, a încheiat cu ea un contract de drepturi de autor, a retribuit-o preferenţial), a demisionat din funcţie în aceeaşi zi. În locul său e propus senatorul Puiu Haşotti, care s-a afirmat intelectual cu teza de doctorat despre Fondul pretracic în Dacia Pontică (vorba lui Dan Alexe pe Facebook, în timp ce admira stupiditatea abisală a aventurii: cum adică “fondul PRE-tracic, cînd nici despre traci nu ştim nimic?!”). Presa a remarcat subtilităţile ortografice şi în cazul acestui new entry: bursa Fulbright obţinută de ministeriabil a fost anunţată în CV-urile sale cînd sub înfăţişarea “Fullbricht”, cînd sub forma “Fubright”. Halal! Nu-i de mirare că Băsescu s-a simţit obligat să-i ceară catindatului o declaraţie olografă că n-a plagiat în carieră, prealabil ceremoniei de investitură. Ce-i în mînă nu-i minciună.

Dar Cultura e un sector dificil pentru guvernul lui Ponta. Aşa s-a bifat în ultimele zile scandalul cu repercusiuni internaţionale în jurul Institutului Cultural Român. Conducătorii săi, numiţi în funcţie de Băsescu, nu şi-au ascuns prea tare partizanatul în folosul binefăcătorului. Totuşi activitatea ICR a fost nepărtinitoare. Mulţi intelectuali critici faţă de preşedinţie au fost finanţaţi în reprezentarea lor peste hotare. Aşa se face că ordonanţa de urgenţă, prin care ICR era trecut în subordinea Senatului, a fost percepută ca o brutală tentativă de politizare din partea noii puteri. Şi protestatarii anti-Ponta – cu papion, pe stradă; cu vorba scrisă, în presa din ţară şi de-afară – s-au extins pe întregul spectru al simpatiilor politice.

Banda lui Möbius (1)

Etichete

frauda, guvern, incompetenta, plagiat, scandal

Ultimele săptămîni ne-au dat din plin măsura “celui mai cinstit” guvern românesc. Abia ce-a fost anunţat ca ministru, Victor Alistar a trebuit retras, fiindcă era sub sancţiunea unei decizii juridice de incompatibilitate. Apoi Corina Dumitrescu, propusă la Educaţie (cu toate că în CV îşi anunţa o specializare la “Standford” şi printre pasiuni “înnotul”), a fost acuzată de plagiat – pentru a nu mai vorbi de grosolanul conflict de interese al candidatului aflat în proces cu însuşi ministerul pe care urma să-l conducă – şi a fost retrasă de premier. A venit pesedistul Ioan Mang, dar la o zi-două după instalarea în fotoliu a izbucnit scandalul cu plagiatele-i nenumărate (a se vedea nostima dezvăluire Domnul Mang şi doamna Mang l-au plagiat pe Chin-Chen Chang).

În fine s-a mai stabilizat situaţia de la Educaţie cu numirea provizorie a sindicalistului Liviu Pop (aflat şi el în conflict cu ministerul pentru o seamă de decizii privind neprelevarea automată a cotizaţiilor). Presa a punctat ortografia din CV-ul noului demnitar, care preciza ca precedent loc de muncă liceul “Salygny”… Precum şi măsura lui de-a contesta ierarhizarea universităţilor româneşti, în beneficiul sectorului privat, deşi admisese că nu se pricepe la domeniul cu pricina, căci el vine din preuniversitar. A fost anunţat deja succesorul lui Pop în persoana Ecaterinei Andronescu, avînd oricum cîteva procese pe rol pentru incompatibilitate. Să vedem cîte zile va rezista ea pe poziţii guvernamentale, înainte de pronunţarea sentinţei. Nu e de neglijat nici mirabila prestaţie a lui Marga la Externe, cînd s-a angajat să reorienteze politica noastră internaţională pe axa Rusia-China, de-au sărit apoi şefii lui să îi nuanţeze declaraţiile, iar vajnicul specialist s-a rătăcit în bîlbe justificative în faţa emigraţiei româneşti din Chicago, pe cînd preşedintele îşi făcea poze cu copilaşii din asistenţă…