Pater incertus (2)

Etichete

extremism, imagine, Jurnal, Marta Petreu, Mihai Iovanel, Mihail Sebastian

Consecinţele au fost demne de analele Balcanilor. O sumă de comentatori ai literaturii au formulat aspre critici pe marginea lucrării ofensatoare (Ioana Pârvulescu, Vasile Popovici, Daniel Cristea-Enache, Paul Cernat, Mihai Iovănel, Laszlo Alexandru ş.a.). În schimb Nicolae Manolescu a periat-o în Istoria critică…, încă dinainte de publicarea cărţii, şi a premiat-o, după apariţia ei. Şi, pentru ca sarcasmul să fie deplin, Ed. Polirom a retipărit-o.

Lumea cititorilor a tăcut, a înregistrat disputa şi şi-a tras concluziile. Apa a curs mai departe pe Dîmboviţa. După ceva timp s-a pus în scenă planul B de întinare. Bine-bine, era o enormitate să-l scoţi pe evreul Mihail Sebastian extremist de dreapta, coleg cu Zelea Codreanu şi complice cu Nae Ionescu. Dar atunci musai să fi fost comunist. Alte nume s-au avîntat pe poteca maculării de stînga, fie prin insinuări alunecoase, fie prin fluturarea “documentelor” şi a citatelor “doveditoare” (Magda Ursache, Aurel Sasu şi, mai recent, Mihai Iovănel).

Pater incertus (1)

Etichete

extremism, imagine, Jurnal, Marta Petreu, Mihai Iovanel, Mihail Sebastian

A stîrnit senzaţie la jumătatea anilor ‘90 publicarea Jurnalului ţinut de Mihail Sebastian. Autorul, un tînăr evreu, spirit raţional şi condei ironic, foarte bun cunoscător al scriitorilor români de frunte din interbelic, le consemna minuţios micimile, poltroneriile, antisemitismul. În paralel erau notate frămîntările şi spaimele unei victime potenţiale, care e alungată pe rînd din toate ocupaţiile pe care le practică pentru a supravieţui (avocat, ziarist, prozator, dramaturg). În primul val de reacţii ale anilor ‘90, un asemenea personaj problematic a fost întîmpinat cu mare simpatie şi emoţie. Opinia publică autohtonă descoperea în această carte – lăsată în sertar pentru o jumătate de secol – un subiect dureros, ţinut sub obroc pînă atunci: discriminarea şi asasinarea evreilor în Holocaustul din România.

După trecerea cîtorva ani, au început să se ridice voci care puneau sub semnul îndoielii credibilitatea lui Mihail Sebastian. Atunci cînd cineva ne prezintă o realitate delicată, e mai comod psihologic să-l discredităm pe mesager, să-i negăm obiectivitatea sau onestitatea. Recordul în materie de denigrare istorico-literară l-a atins volumul Martei Petreu, care s-a avîntat cu foarfeca şi lipiciul la confecţionat “diavoli” şi “extremişti de dreapta moderaţi”.

Scriitori fără biografie? (1)

Etichete

biografie, Constantin Noica, extremism, ipocrizie, marturie

E înduioşător efortul lui Noica de-a fugi de propria sa biografie. În tentativa de a-şi făuri imaginea de anahoret al culturii, îi mărturiseşte la senectute lui Liiceanu (iar acesta notează pios în Jurnalul de la Păltiniş): “Nu am biografie. Am numai cărţi. Licenţa la 23 de ani, apoi un an de matematici şi doi ani de bibliotecar la facultate. Am trăit în recluzie deliberată. Am refuzat orice împlinire în social şi am făcut-o fără ipocrizie, cu voluptate. La 25 de ani am refuzat asistenţa lui Negulescu; m-am retras la Sinaia şi am tradus opt romane poliţiste la editura Herz. Sigur că era o formă de teribilism. Am trăit de atunci 30 de ani în margine, o viaţă pe care la început mi-am ales-o, apoi, după ‘48, am primit-o, impusă, ca pe o bucurie…”.

Ce bine era să fie aşa! Numai că Noica, în tinereţe, s-a scufundat în politica extremistă, ca prim-redactor la oficiosul legionar Buna Vestire. Cu scrisul lui a furnizat explicaţii pentru violenţele teribile: “Căpitanul şi Moţa au lovit. Mulţi dintre cei de tot buni au lovit. Dar au lovit fiindcă gestul lor avea un sens purificator pentru sufletul neamului”. A îndemnat la lupta antisemită: “Nu e de ajuns să spui: ‘Jos jidanii şi înstrăinaţii!’, ci trebuie să devii tu însuţi un ins în stare să înfrunţi pe străini şi înstrăinaţi”.

După ce Garda s-a topit în Partidul Comunist, iar un nou soare s-a înălţat pe cerul patriei, pustnicul de la Păltiniş n-a ezitat să meargă de agent publicitar al lui Ceauşescu printre exilaţii anticomunişti din Occident. Monica Lovinescu îşi aminteşte situaţia cu pricina: “După prima călătorie, Noica a plecat refuzat de toată lumea. De Cuşa cu violenţă. De noi cu curtoazie (dar la limită). De Mircea Eliade cu tărie. De Cioran cu rîsul lui enorm, cînd dădea de ceva incredibil şi exclama, trecîndu-şi mîna prin păr, ‘C’est pas possible!’”.

Cînd Noica ne povesteşte că n-a avut o biografie şi nici nu şi-a dorit-o, e bine să-i luăm mărturia “cum grano salis”.

Non idem est si duo dicunt idem

Etichete

complicitati, extremism, intelectuali, Marta Petreu, Mihail Sebastian, Mircea Eliade, Norman Manea

Într-un interviu recent din România literară (nr. 28/2012), Marta Petreu încearcă o stranie autocoafare explicativă, pentru a justifica valul de critici pe care l-a produs cartea ei falsificatoare despre Mihail Sebastian: “La urma urmelor, eu am făcut cu Sebastian acelaşi lucru pe care l-a făcut Norman Manea cu Eliade, singura diferenţă fiind că eu am scris o carte, iar Norman Manea un articol”.

Nu se pune cîtuşi de puţin problema astfel. Norman Manea şi-a permis, la începutul anilor ‘90, să ridice pentru prima dată vălul de pioşenie de pe trecutul extremist al lui Mircea Eliade. Gestul său echivala cu lansarea analizei despre colaboraţionismul intelectualilor de dreapta, care trebuia discutat, în noile condiţii democratice şi de libertate a cuvîntului din postcomunism, în paralel cu situaţia compromisurilor intelectuale de stînga. Iniţiativa lui Norman Manea a stîrnit ecouri vehemente, de-a lungul a peste un deceniu, mai ales din două direcţii diferite. Dinspre cercurile extremiste, care îşi făcuseră din Mircea Eliade un stindard de legitimare şi care, în subsidiar, agresau totodată originea evreiască a lui N. Manea. Dinspre grupările scriitoriceşti de dreapta, care vedeau în Mircea Eliade o bună oportunitate de afirmare internaţională a literaturii române, ori aveau datorii de recunoştinţă personală faţă de profesorul din Chicago, ori încercau să amîne dezbaterea asupra flancului drept, pentru a o cataliza spre cel stîng.

Cercetarea Martei Petreu despre Diavolul şi ucenicul său a stîrnit, în primul moment, stupoarea celor care nu pricepeau cum pot fi împăcate investigaţia istorico-ideologică, avînd pretenţii universitare, şi limba de la barieră: “Sebastian s-a pomenit făcut zob în presă” , deşi “a ţîşnit în braţele lui Nae”, pe vremea cînd acest “papagal de presă” care “se fandoseşte”, cu toate că era doar un “hamal ideologic”, a scris “tablete împieliţate”, sau cînd “i-a sărit complet ţandăra şi a dat drumul, la mînie, unui text batjocoritor şi nedrept”. Biciuirea aspectului fizic al scriitorului investigat (“plăpîndul Sebastian explodează de supărare”) era combinată cu cele mai veninoase procese de intenţii (“Sebastian a ales ‘casa Cuvîntului’, în a cărei ideologie de extremă dreaptă s-a îmbăiat cu voluptate şi pînă la profundă îmbîcsire”), pigmentate cu stilul romanelor de capă şi spadă (“Cei doi complici” “şi-au spălat rufele politico-etnice în văzul lumii, iar apoi s-au reîmbrăţişat, înveninaţi de dor şi de resentimente”). Nemulţumirea unor comentatori s-a conturat pesemne cu ceva mai multă limpezime, atunci cînd au făcut drumul înapoi la presa interbelică pentru a verifica sursele de inspiraţie ale acestui nou roman al Martei Petreu despre Mihail Sebastian. Şi aşa au constatat numeroasele tehnici de deformare a realităţilor, de la citarea parţială şi pînă la răstălmăcirea frapantă, diabolizarea vehementă, goana după demonstrarea cu orice preţ a preconcepţiilor, prin omiterea faptelor inconvenabile.

Norman Manea, în articolul său incomod, a semnalat problema delicată a scheletului din dulap: un savant român de talie internaţională, al cărui trecut extremist se cuvine asumat în mod onest. Marta Petreu, în cartea ei romanţioasă, s-a oţărît la o victimă a istoriei: un prozator evreu care a fost dat afară din diverse redacţii, al cărui nume a fost interzis, care a fost concentrat în armată pentru a presta abuziv munci fizice, care a subzistat la limita indigenţei, sperînd din toate puterile să prindă sfîrşitul războiului. Primul a strălucit mai apoi în diplomaţia europeană, la o catedră universitară americană. Cel de-al doilea a pierit absurd, la cîteva luni după eliberare, într-un accident de circulaţie. Între Norman Manea şi Marta Petreu nu doar subiectul abordat şi stilul cercetării sapă o prăpastie de netrecut. Dar şi legitimitatea etică.

Între naţiune şi raţiune

Etichete

extremism, fascism, Jobbik, Kövér László, Nyiro Jozsef, politica, Romania, Szocs Geza, Ungaria, Vona Gabor

Mulţi locuitori de etnie maghiară din România au rămas pe gînduri, probabil, acum trei săptămîni, pe la sfîrşitul lunii mai. Ei au asistat la scandalul din jurul reînhumării poetului Nyirö József la Odorheiul Secuiesc. Pe de o parte i-au văzut pe Preşedintele Parlamentului Ungar, Kövér László, pe şeful partidului extremist Jobbik, Vona Gábor, şi pe Secretarul de Stat la Cultură, fost disident anticomunist, Szöcs Géza. Aceste personalităţi de prim rang ale vieţii publice maghiare s-au deplasat în Transilvania pentru a organiza un fastuos pelerinaj de readucere acasă a rămăşiţelor scriitorului Nyirö József. Pe de altă parte s-a auzit că autorităţile române sînt în dezacord cu iniţiativa statului vecin şi au întreprins o serie de măsuri pentru a-i zădărnici intenţiile. Au refuzat accesul moaştelor pe calea ferată, au percheziţionat autovehiculele suspecte că transportă urna funerară, au suspendat ceremonia publică pe motiv că-i lipseşte autorizaţia etc.

Poate că unii etnici maghiari se vor fi gîndit că asistă la un nou episod al abuzurilor româneşti împotriva simbolurilor minoritare, puse în practică pînă şi în prezenţa oficialităţilor ungare. Mai ales că personalităţile culturale din Transilvania nu s-au grăbit să iasă în faţă pentru a-i explica poporului neştiutor mizele simbolice ale confruntării.

Lucrurile s-au limpezit abia în aceste zile, cînd Elie Wiesel, laureat al Premiului Nobel pentru Pace, a returnat statului ungar, în semn de protest, Marea Cruce a Ordinului de Merit pe care o primise în 2004. În opinia prestigiosului activist pentru drepturile omului, este revoltătoare şi dezgustătoare participarea înaltelor personalităţi politice ale Ungariei la celebrarea postumă a unui “ideolog fascist” şi a unui “antisemit”. Defunctul comemorat a fost, în realitate, membru al Parlamentului în timpul regimului nazist al lui Szálasi. Prin activitatea sa scriitoricească, Nyirö József a contribuit la impunerea politicii hitleriste. Elie Wiesel subliniază, în răsunătorul său protest, că “a devenit din ce în ce mai evident că autoritățile ungare încurajează reabilitarea unor episoade tragice și criminale din trecutul Ungariei, în mod special implicarea guvernului în deportarea și exterminarea a sute de mii dintre cetățenii săi evrei”.

O nouă paradă funebră “à la Moţa şi Marin”, cu plimbatul moaştelor din gară-n gară şi năvala de gură-cască pe versiune maghiară, în alai de popi şi bocitoare – nu asta-i lipsea României democratice de azi! Ungaria care-a dat în mintea naţionalistă a bunicilor săi ar face bine să nu-şi mai exporte extremismul. Palma usturătoare aplicată de Elie Wiesel peste obrazele groase sper că a fost recepţionată la adevărata intensitate. Şi chiar dacă nu va schimba cursul agitaţiei politice, ea are importanţa de-a clarifica natura lucrurilor.

Hahalere – între ele

Etichete

comunism, extremism, fascism, piata, statuie

Aud că la periferia Budapestei, în orăşelul Gyömrö, s-a hotărît botezarea unei pieţe cu numele amiralului Horthy Miklós, fostul aliat al lui Hitler din al doilea război mondial. Aferim! Propun ca în piaţa cu pricina să fie totodată transferată, din centrul Bucureştiului, statuia lui Adrian Păunescu, fostul pupincurist al lui Ceauşescu de după al doilea război mondial. În această formă se va realiza un inegalabil record în muzeul ororilor. Iar la picioarele statuii să fie împăiaţi primarul Neculai Onţanu şi academicianul Eugen Simion.

La dreapta-mprejur! (8)

Etichete

Acolada, extremism, Gheorghe Grigurcu, legionari, Vintilă Horia

Nu-i pot pretinde criticului literar Gheorghe Grigurcu să prezinte faptele istorice cu acurateţe: nu e specialitatea lui. Nu-i pot cere să nu mai răstălmăcească adevărurile de odinioară, inversînd raportul cauză-efect în care s-au aflat: nu e interesul lui de militant extremist. Nu-i pot solicita să nu-i mai reabiliteze, în presa din România, pe hitleriştii şi antisemiţii de odinioară, în timp ce prin restul Europei aceştia încă se perindă pe la tribunale pentru a fi judecaţi pentru faptele lor: autohtonistului încruntat nu-i pasă de gîndirea democrată occidentală.

Dar îl pot îndemna să mimeze consecvenţa măcar faţă de propriile sale idei. Adică nu poate să deplîngă “mecanismul conştiinţei noastre, ce devine complice cu compromisul pe care se sileşte în van a-l escamota” şi totodată să-l spele de păcate, în numele talentului artistic (care?) pe un lamentabil propagandist de odinioară. Nu poate să-i persifleze pe scriitorii care s-au pus în slujba comunismului de dragul carierei (Marin Preda, Eugen Jebeleanu, Geo Bogza), dar să-i inocenteze pe scriitorii care s-au pus în slujba fascismului şi a hitlerismului de dragul carierei (Vintilă Horia). Arivismul trecutului se cuvine cîntărit cu aceeaşi unitate de măsură şi la extrema stîngă, şi la extrema dreaptă, ok? Un strop de statornicie ar face mult bine în spaţiul public.

Acum cîteva decenii, pe cînd îmi efectuam stagiul militar, un ofiţer împătimit de meseria lui ne repeta că, la instrucţia de front, se pot face mişcările “la dreapta!”, “la stînga!” şi “la stînga-mprejur!”. Dar nu care cumva să executăm vreodată întoarcerea “la dreapta-mprejur!”, fiindcă aşa ceva nu există în armata română. Cu vicleniile lui frenetice, Gheorghe Grigurcu îşi propune să adapteze, cu un drum, şi evantaiul de răsuceli militar-literare.

La dreapta-mprejur! (7)

Etichete

Acolada, Carol al II-lea, extremism, Gheorghe Grigurcu, legionari

Atunci cînd nu e ocupat cu reabilitarea agenţilor fascismului, Gheorghe Grigurcu popularizează, pe şleau, ipotezele şi militantismul legionar. “Din păcate, suntem dispuşi prea adesea a judeca extrema dreaptă din România, mişcare cu un program esenţialmente creştin, deosebită de fascism şi nazism, după cum a stabilit pînă şi Tribunalul de la Nürnberg, exclusiv prin prisma propagandei comuniste. Adevărul este că violenţele sale, condamnabile desigur, au fost provocate în cea mai mare măsură de violenţele la scară amplă iniţiate de regele Carol al II-lea, gelos pe succesul unei organizaţii care nu l-a admis ca lider.” Grigurcu nu-şi pierde vremea să le explice lectorilor săi cum de tocmai o mişcare “cu un program esenţialmente creştin” a fost aceea care a introdus crima sistematică în viaţa politică românească. Ce-are a face crucea cu crima?! Şi de cînd oare condamnarea morală a asasinatelor legionare înseamnă adeziunea la “prisma propagandei comuniste”? Odată cu stîlcirea raţionamentelor din prezent, Gheorghe Grigurcu nu ezită să rescrie cu sprinteneală şi trecutul. El inversează, printr-o mişcare de prestidigitaţie, cauzele şi efectele evenimentelor de odinioară. Regele Carol al II-lea a fost oare cel ce-a îmbrăcat “cămaşa morţii”, declanşînd violenţele la scară amplă? Nu cumva represaliile sale împotriva legionarilor, în anii ‘30, constituiau un răspuns la crimele înfăptuite deja de aceştia? Uciderea prefectului Manciu de către Zelea s-a petrecut totuşi în 1924. Doi prim-miniştri în funcţie asasinaţi, pe lîngă alţi politicieni de frunte şi savanţi ucişi – numele de Nicolae Iorga îi spune ceva lui Grigurcu? e domnul acela care a scris ceva mai multe cărţi decît omul din Tîrgu-Jiu… – n-au fost tocmai o ispravă creştinească, în stare să-i impună autorităţii publice pasivitatea înspăimîntată.

La dreapta-mprejur! (6)

Etichete

Acolada, extremism, Gheorghe Grigurcu, legionari, Vintilă Horia

După răsfirarea propagandistului extremist prin peisaj (mdeh, au mai făcut şi alţii chestia aia…), Grigurcu scoate din joben contrafactualitatea. “E drept că Vintilă Horia l-a elogiat pe Hitler, apreciind pe deasupra şi că ‘opera lui Mussolini… va rămîne peste veacuri mai ales ca o desăvîşită realizare artistică’, dar asta – nota bene – cu cîţiva ani înainte de război, cînd era posibil să se găsească aspecte favorabile celor două personaje.” Nici pomeneală! Adolf Hitler merita calificativul de Mare European în Sfarmă-piatră nr. 208 de sîmbătă, 5 iulie 1941, p. 1. Discursul lui Adolf Hitler vorbea de pe turlele catedralelor şi al basilicelor, din fundurile bibliotecilor şi al muzeelor şi de pe culmea aceea de umanitate care se numeşte europenism în Sfarmă-piatră nr. 304 de miercuri, 17 decembrie 1941, p. 1.

Însă Marele Umanist al lui Vintilică îşi asumase deja puteri dictatoriale, în ţara lui, încă din martie 1933 – nota bene: cu opt ani mai devreme –, prilej cu care a redus substanţial puterile Parlamentului prin “Legea de împuternicire”. Marele European al lui Vintilică adoptase deja la Nürnberg, la 15 septembrie 1935 – nota bene: cu şase ani mai devreme –, primele legi rasiale şi antisemite. Marele Renascentist al lui Vintilică dispusese deja, la 9-13 noiembrie 1938 – nota bene: cu trei ani mai devreme –, pogromul împotriva evreilor din Germania şi Austria, cunoscut îndeobşte sub numele “Noaptea de cristal”. Nu datele ori faptele criminale care se perindau sub ochii săi contau pentru propagandistul de odinioară, ci căftănirea sa în carierismul neobrăzat. Şi cu siguranţă nu datele ori faptele istoriei contează pentru şeful revistei Acolada, în eforturile fără scrupule de recuperare a extremiştilor de dreapta de la pubela trecutului.

La dreapta-mprejur! (5)

Etichete

Acolada, extremism, Gheorghe Grigurcu, legionari, Vintilă Horia

Cu asemenea antecedente nu e de mirare că, la sfîrşitul războiului, “fiinţa ruptă de umanitatea convenţională” şi-a luat picioarele la spinare, din Viena, şi-a aterizat împreună cu alţi hitlerişti tocmai în Argentina. Continentul european le rămăsese neîncăpător pe talie, în faţa tribunalelor care-i luau la întrebări pentru colaboraţionism. Intuiţie ascuţită, altminteri, pentru spiritualitatea eterică a lui Vintilică, fiindcă tribunalul din Bucureşti îl “condamnă pe acuzatul Vintilă Horia Caftangioglu, român, major, ziarist, fost director la Sfarmă-Piatră, cu ultimul domiciliu în Bucureşti, azi dispărut, pentru crima de dezastrul ţării, prin săvîrşire de crime de război constînd în faptul de a se fi pus în slujba hitlerismului şi fascismului, contribuind prin fapte proprii la realizarea scopurilor lor politice, fapt prevăzut de art. 2 lit. o şi pedepsit de alin. 1, art. 3 din legea nr. 312/945, să sufere pedeapsa detenţiunii grele pe viaţă şi degradare civică pe timp de zece ani, conform art. 25 Cod Penal”.

La acest aspect intervine iarăşi relativizant Gh. Grigurcu, în calitatea sa de frizer-şef care coafează fapte, interpretări şi vinovăţii ale trecutului. În primul rînd responsabilitatea lui Vintilică e uşurel disipată: a fost şi el unul dintre cei mulţi. “Dar care a fost realmente atitudinea politică a lui Vintilă Horia? Într-adevăr, acesta a colaborat la o seamă de publicaţii legionare precum Sfarmă-Piatră, Meşterul Manole, ca şi la Gîndirea, aşa cum au făcut-o şi alţi scriitori şi intelectuali ai noştri, unii de prim-plan. Se vădea astfel o exacerbare a nemulţumirilor iscate de un sistem politic marcat de ineficienţă şi corupţie şi, nu în ultimul rînd, o aspiraţie de regenerare spirituală. Amestecul spiritualităţii cu acţiunea politică, nescutită de mijloace violente, ceea ce a reprezentat indiscutabil o gravă eroare, a pecetluit mişcarea cu pricina într-o zonă a iluziilor primejdioase, mai cu seamă după asasinarea lui Corneliu Zelea-Codreanu.” Tare de tot omul de la Acolada! Legionarii au fost primejdioşi mai cu seamă după uciderea lui Zelea, nu pe vremea cînd Zelea îl ucidea pe prefectul Manciu de la Iaşi. Pe-atunci băieţii erau doar la un club de bridge care schimba impresii duminicale.