Etichete

, , , ,

Să notăm, pînă una alta, dexteritatea prestidigitatorului Iovănel în prezentarea informaţiei. Părerile imprecise şi amintirile tendenţioase le înşiră în pagină temeinic, numerotat, pentru a le conferi virtuţi persuasive. În schimb mărturia directă a unui prieten apropiat (Belu Zilber, care spune limpede că M. Sebastian n-a fost comunist şi a colaborat cu Pătrăşcanu doar fiindcă a urît hitlerismul) o ascunde într-o notă de subsol, cîteva pagini mai la vale. Curat murdar!

O nouă fandare execută Iovănel scuzîndu-se cu anticipaţie de o eventuală acuzaţie de calomnie. “Ar fi regretabil ca aceste pagini să fie citite complementar cu teza imaginată de Marta Petreu în Diavolul şi ucenicul său…, după care Mihail Sebastian ar fi fost un extremist de dreapta. În interpretarea mea, comportamentul lui Sebastian a fost nu doar raţional, ci şi legitim” (p. 256). Comentatorul bucureştean îl procopseşte abuziv pe ziaristul evreu cu paternitatea unei broşuri bolşevice, şi totodată ne-asigură că demersul lui defăimător n-a urmărit cîtuşi de puţin finalităţi morale. Sfînta dorinţă de restabilire a proprietăţii literar-artistice l-a mînat din urmă.

Să vedem dacă, măcar juridic, demersul lui are o brumă de acoperire. Legea drepturilor de autor spune limpede, în art. 4 (1): “Se prezumă a fi autor, pînă la proba contrară, persoana sub numele căreia opera a fost adusă pentru prima dată la cunoştinţă publică”. Manifestul Blocului Naţional-Democratic a fost adus pentru prima dată la cunoştinţa publică sub numele lui Maniu, Brătianu, Pătrăşcanu şi Titel Petrescu. Mihail Sebastian şi-a admis ironic contribuţia la redactare, dar nu şi-a asumat nici un fel de paternitate asupra documentului. Broşura propagandistă Armata Roşie vine a fost revendicată de o instituţie, Editura Comitetului Central al Partidului Comunist din România. Vreo doi-trei amici din perioada stalinistă ori activişti zeloşi i-au atribuit-o vag lui Mihail Sebastian, fără a-şi demonstra în vreun fel alegaţiile. Despre ce discutăm aici? O supoziţie din anii ‘50 devine certitudine, în 2012, prin simplul efect al scurgerii timpului? Părerile confuze devin – asemeni vinului ce se înnobilează cu trecerea anilor – axiome după o jumătate de secol?!

Anunțuri