Mihail Sebastian, ziarist la “Cuvîntul”

Etichete

Cuvintul, democratie, extremism, fascism, frauda, interbelic, jurnalism, legionari, Marta Petreu, Mihail Sebastian

 

Mi-am început documentarea despre activitatea ziaristică a lui Mihail Sebastian încă de cînd am citit primele pasaje aruncate de Marta Petreu în presa literară, ca avanpremieră la cartea turmentată pe care urma s-o publice. Prea erau trase de păr lucrurile, prea insistent se împroșca noroiul, iar noua imagine fabricată prea o contrazicea pe cea cu care eram toți obișnuiți. În timp ce vedeam, cu un ochi, cum se întinde scandalul (noul scandal) despre Sebastian, în presa literară din țară – uneori și din străinătate -, cu celălalt parcurgeam deja, fotografiam cu aparatul digital și fișam cu pixul pe foile mele articole din ziarul Cuvîntul, în Biblioteca Centrală Universitară din Cluj, pentru a mă convinge personal cum stau lucrurile.

Pe vremea aceea aveam o rubrică permanentă în revista culturală Tribuna. M-am străduit, într-un amplu serial în cinci părți, să dau seama despre numeroasele contrafaceri puse în circulație de Marta Petreu. Textul meu a fost reluat în Jurnalul săptămînii din Israel, unde colaboram frecvent. Dar lucrurile nu păreau să se lămurească. Alte intervenții agitau ambele talere ale discuției. Disputa era strînsă, între capete limpezi și condeie informate, care primeau replici circumstanțiale, îndemnuri la înțelepciune și “toleranță”, de la intelectuali nu mai puțin prestigioși. Am revenit asupra subiectului incendiar, în două sesiuni științifice ale conferințelor internaționale de la Institutul Național pentru Studierea Holocaustului “Elie Wiesel” din București: Mihail Sebastian pe masa de operație (7 oct. 2009), Mihail Sebastian și evreii (11 oct. 2010). Multă lume “bună” tot nu părea convinsă. Mi-am continuat șirul de intervenții pe tema respectivă, la conferința internațională a Universității de Stat din Chișinău, Republica Moldova: Mihail Sebastian și politica de la “Cuvîntul” (21-22 mai 2015). Paginile transcrise au intrat apoi, desigur, în volumele colective care dădeau seama despre cele prezentate la conferințe.

Mă bucur că, iată, după zece ani, am găsit răgazul de-a finaliza această carte, destinată să demistifice una dintre cele mai mari escrocherii din cercetarea culturală românească de azi. Îi mulțumesc Institutului Național pentru Studierea Holocaustului “Elie Wiesel”, dedicat promovării principiilor democrației și ale statului de drept, fiindcă îmi oferă un important sprijin editorial, prin finanțarea tipăririi acestui volum. Le sînt recunoscător profesioniștilor din țară și străinătate, aflați în componența Consiliului Științific al Institutului, fiindcă mi-au avizat favorabil, unii chiar entuziast, cercetarea: Viorel Achim, Lya Benjamin, Liviu Beriș, Denis Deletant (Marea Britanie), Mihai Dinu Gheorghiu (Franța), Radu Ioanid (SUA), Andrei Pippidi, Liviu Rotman (Israel), Michael Shafir, Paul Shapiro (SUA), William Totok (Germania), Raphael Vago (Israel), Virgil Nițulescu, Alexandru Florian.

Celui din urmă vreau să-i dau cuvîntul nemijlocit, în Prefața pe care a binevoit s-o scrie pentru această ediție.

 

Laszlo Alexandru şi-a asumat o misiune deosebit de importantă pentru un spaţiu cultural precum cel românesc, care periodic se redefineşte şi îşi caută rădăcinile sau mentorii: împrospătarea moştenirii culturale. Dar care să fie vectorii de filtrare a producţiei culturale? Pe cei politici sau ideologici, în chip firesc pentru o asumare raţională, îi respinge din start. Restitutio in integrum? Adică actualizarea în bloc a autorilor sau lucrărilor puse la index în perioada regimului comunist? Nu, el respinge o astfel de strategie şi afirmă încă de la început aderenţa la principiul restituirii critice. Iar din perspectivă metodologică, restituirea critică se referă la exercitarea unui filtru asupra mesajului operei, filtru ce are ca structură fondatoare umanismul şi, corolarul său modern, democraţia. Iată de ce în 2009 afirma, cu întemeire: “Acum, cînd problema stringentă a societăţii româneşti constă în edificarea şi consolidarea mecanismelor de judecată democratică, e surprinzătoare graba unor personalităţi ale vieţii publice de a distorsiona trecutul, de a-i recupera pe propagandiştii fascismului sau ai comunismului, de a-i gratifica moral pe actorii dictaturilor” (Laszlo Alexandru, “Noica la a doua tinerețe”, Holocaust. Studii și cercetări, vol. I, nr. 2/2009, p. 85).

Drept pentru care a creionat, cu detaşarea spiritului critic şi cu argumentul operei scrise a acestora, harta valorilor politice sau sociale la care au aderat reprezentanţi ai generaţiei ’27. Imboldul i-a venit din faptul că astăzi mulți dintre ei sunt asiduu promovați, de o elită conservatoare, să stea, fără să se clatine, în vîrful piramidei culturii naţionale. Despre Vintilă Horia sau Constantin Noica şi adeziunea lor la dictatură şi ideologia fascistă a scris în revista institutului (Laszlo Alexandru, “Vintilă Horia – ce-a fost și ce se zice azi”, Holocaust. Studii și cercetări, vol. I, nr. 1/2009 și “Noica la a doua tinerețe”, vol. I, nr.2/2009). Despre alte personaje, colegi de generaţie şi orientare cu cei dintîi, a publicat în revista online E-Leonardo (2003-2012), pe care a coordonat-o. Dedicat culturii italiene, nu întîmplător a ales ca titlu al revistei numele unuia dintre cele mai strălucite spirite ale Renaşterii. De asemenea, pe blogul său de scriitor putem afla şi alte scrieri subordonate preocupării restituirilor critice în cultură. Naraţiunea lui Laszlo Alexandru este una dinamică, vie. El alternează cu abilitate limbajul polemic cu înlănţuirea argumentelor pentru a demonta mesajele laudativ-propagandistice ale confraţilor săi, predispuşi să ascundă sub preş trecutul fascizant al acelor intelectuali interbelici pe care încearcă să îi promoveze ca modele fondatoare.

Eseurile care urmează nu se înscriu însă în această paradigmă demistificatoare şi deconstructivă, prin care ne ajută să fim cu picioarele pe pămînt. Probabil că Laszlo nu s-ar fi apucat prea curînd să îl portretizeze pe Mihail Sebastian. Apariţia Jurnalului său în anii 90 a reuşit, pentru un timp, să tempereze avîntul luat de elita noastră intelectuală gălăgioasă şi pusă pe relansarea in corpore a generaţiei ’27. Jurnalul unui evreu care nota la cald reacţii antisemite din mediul scriitoricesc interbelic faţă de “problema evreiască” din timpul Holocaustului, a avut darul să-i trezească pe aceia care nu s-au lăsat impresionaţi de istorici sau documente de epocă. Cînd aplaudacii lui Eliade, Vulcănescu, V. Horia, Nae Ionescu, Mihail Manoilescu etc. s-au reapucat de vocalize, Laszlo Alexandru s-a concentrat asupra acestora.

Apoi a venit bomba… editorială! Marta Petreu lansa în 2009 de la Cluj, din oraşul lui Laszlo Alexandru, via Iaşi, prin editura Polirom, teza apartenenţei lui Mihail Sebastian la extrema dreaptă… moderată. Oare cum o fi extrema moderată? E și pentru autoare o împerechere ciudată a vocabulelor, dar pentru originalitatea exprimării și-o asuma instantaneu: “Sebastian a fost un extremist de dreapta moderat – formula sună aberant, dar reflectă realitatea articolelor sale – nu unul «turbat»… . Sebastian a fost «protocron»”(Marta Petreu, Diavolul și ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian, Editura Polirom, Iași, 2009, p.126-127). Iar această poziţionare ideologică a scriitorului evreu, proaspăt venit de la Brăila, ar fi venit din dorința de a reuși într-un spaţiu cultural dominat de conservatorisme şi radicalism etnic. Dar și a hazardului, care l-a aruncat de tînăr în brațele diabolicului Nae Ionescu. Înclinarea spre extrema dreaptă s-ar fi produs chiar înaintea celebrelor adeziuni ideologice sau politice ale lui Eliade, Cioran ş.a.

În Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu-Mihail Sebastian, volum de eseuri care a avut 3 ediţii, autoarea îşi propunea să îl “demitizeze” şi să îl înregimenteze politic la dreapta radicală pe evreul care îndrăznise să noteze atitudini şi gesturi antisemite ale unor intelectuali interbelici. Acei intelectuali cărora confraţii lor etnici români, după război, le ascunseseră timp de decenii sub preş opţiunea antisemită ca fel de a fi. La data apariţiei volumului reacţiile critice au subliniat diversele carenţe majore sau minore ale unei puneri în scenă menită probabil să ofere notorietate autoarei. Daniel Cristea-Enache, Paul Cernat, Ioana Pârvulescu, Andrei Cornea ş.a. au fost printre cei care au exprimat rezerve sau chiar au văzut o manipulare, pentru ca autoarea să obţină publicitate. La timpul respectiv, celor mai mulți dintre critici Marta Petreu le-a consacrat pagini întregi în România literară (vezi nr. 2 şi 3/2010).

Laszlo Alexandru nu apare printre ei. Mobilizat poate de platitudinea îndemnului autoarei Diavolului…, care își încheia “Cuvîntul înainte” la carte cu revelația: “Cartea mea nu îl epuizează pe Sebastian – despre el se pot scrie multe și felurite alte studii, literare și politice. În momentul cînd am încheiat-o, eu însămi aș mai fi putut, cu o minimă documentare suplimentară, să-i mai adaug cîteva capitole. Atîta cît este mi s-a părut însă de ajuns” (Marta Petreu, op.cit., p. 7). Și bine a făcut… că s-a oprit.

Laszlo Alexandru s-a apucat de treabă, s-a documentat, poate mai mult și din surse mai diferite, a reflectat în stilul său caracteristic… și a produs un volum despre același Mihail Sebastian. Dar, este un volum în oglindă! El îl citește pe evreul brăilean dornic de afirmare, într-o cheie răsturnată, așa cum de altfel sugera Marta Petreu că ar fi posibil. Scrierea lui este alertă, polemic-academică și încărcată de argumente. La Marta Petreu documentarea primară era importantă și teza extremismului lansată de la începuturi se voia ilustrată prin citate din jurnalistica lui Sebastian. Pentru Laszlo Alexandru articolele de presă de la Cuvîntul sunt fundamentale. Ele sunt puse în relație cu epoca și astfel contextualizate. Iar pentru a oferi o imagine mai cuprinzătoare asupra mesajului lui Sebastian, clujeanul nostru recurge la citări masive, la reluarea aproape integrală a unor articole de ziar. Acestea, puse adesea față în față cu citatele uneori amputate ale M. Petreu, generează alte sensuri sau semnificații.

Acestea fiind spuse, vă las pe dumneavoastră să decideți asupra virtuților și limitelor spiritualității tînărului Sebastian. Bineînțeles după ce veți fi parcurs eseurile acestui volum.

Alexandru Florian

 

Publicitate

Viața lui Churchill

Etichete

biografie, Churchill, Humanitas, istorie, jurnalism, Paul Johnson

O carte reconfortantă pentru zilele cu descurajări și depresii: să vezi personajul principal, devenit între timp un nume de referință al istoriei secolului XX, cum își caută drumul în viață, îl nimerește, se prăbușește, reîncepe de la capăt, deschide noi fronturi de activitate, se implică deplin și profund, obține performanțe maximale și merge mai departe, lansînd totodată ironii benigne, concluzii stimulatoare ori autopersiflante.

În tinerețe e luptător (nițel fanfaron în colecționarea medaliilor militare) și corespondent de front pentru războaiele din Africa (pe care le consemnează în seriale de presă). La întoarcerea în Anglia își face drum în politica înaltă, prin figura sa carismatică și inteligența zeflemitoare. Are de încasat lovituri pe la spate, schimbă partidele politice, își învinge adversarii pe care, apoi, îi tratează cu indulgență și bonomie: „Mi-am cîștigat singur existența întreaga viață, așa încît să-mi pot permite întotdeauna o sticlă de șampanie pentru mine și încă una pentru un prieten”.

Conduce o flotă de 1.100 nave de război, pe care le coordonează peste tot pe glob, pînă în Atlanticul de Sud. Se implică în dezastrul din strîmtoarea Dardanele și este înlăturat din funcție. Apoi scrie o carte imensă despre lecțiile învățate din Primul Război Mondial și este ironizat pentru egolatrie. Se duce la țară și se apucă de pictură. Revine ca ministru al înarmării. Preia conducerea armatei și a forțelor aeriene. Sprijină „Declarația Balfour”, care pune bazele diplomatice ale întemeierii Statului Israel. Este membru activ și respectat (sau persiflat) în Camera Comunelor, de-a lungul deceniilor. Își construiește o casă extinsă la țară, cu o cabană de joacă pentru fiica lui: angajează pentru asta arhitecți, așază cărămizile cu mîinile lui, excavează cantități uriașe de pămînt și amenajează trei lacuri artificiale pe moșie. Aduce lebede negre acolo. Crește vaci, porci, oi, cocoși, capre, un papagal. Îi place să-și hrănească personal animalele, cînd are timp, și își încurajează musafirii să procedeze la fel. Mănîncă lucruri naturale, produse la ferma sa; casa din Londra e decorată săptămînal cu florile de la conac.

Este în repetate rînduri la un pas de faliment, de-a lungul crizelor financiare. Se ceartă cu aliații săi din partid și este exclus din politică. Își reneagă pozițiile, se întoarce în Parlament și devine chiar ministru de finanțe. Cînd cade guvernul și își pierde portofoliul, se apucă imediat de speculații bursiere, cu mare succes („am strîns o mică avere”). Se prăbușește bursa de pe Wall Street și Churchill își pierde toată averea. Li se adresează oaspeților săi la cină: „Dragi prieteni și foști milionari”…

Se duce în America pentru a scrie și a ține conferințe, ca să-și refacă averea. Traversînd strada, se asigură din direcția greșită și este lovit grav de o mașină. „În ultimii doi ani am suferit trei lovituri foarte puternice. Mi-am pierdut toți banii din cauza crizei bursiere. Mi-am pierdut poziția în Partidul Conservator, iar acum îndur toată această suferință fizică.” Dar primește 600 de lire pentru drepturile internaționale de difuzare a unui articol al său.

Venirea la putere a lui Hitler în Germania o percepe corect ca pe un eveniment foarte primejdios, pe cînd populația și alți lideri de opinie britanici se amăgesc în vorbărie pacifistă. Cercetarea biografică detaliază confruntările și mizele militare de-a lungul celui de Al Doilea Război Mondial: Winston Churchill devine în sfîrșit prim-ministru și are posibilitatea de a-și fructifica bogata experiență de viață acumulată pînă atunci. Dîrzenia lui feroce îl transformă în personalitatea cea mai îndrăgită din timpul conflictului: „Nu ne vom lăsa, nu vom eșua. Vom lupta în Franța, vom lupta pe mări și oceane, vom lupta cu și mai multă încredere, cu și mai multă putere, în aer, ne vom apăra insula cu orice preț, ne vom lupta pe plaje, ne vom lupta pe pistele de aterizare, ne vom lupta pe cîmp și pe străzi, ne vom lupta pe dealuri. Nu ne vom preda niciodată!”. Forța de impact a discursurilor sale radiodifuzate – pe care le gîndește și le redactează personal – are o influență hotărîtoare în planul confruntării propagandistice, mobilizînd entuziasmul și încrederea maselor mari de oameni.

Sînt trecute în revistă succesele și eșecurile diplomatice și de strategie militară ale lui Churchill, de-a lungul conflictului. Contemporanii observă că n-a fost niciodată un tip răzbunător și consemnează una din devizele sale: “Pe timp de război – dîrzenie. În înfrîngere – sfidare. În victorie – mărinimie. Pe timp de pace – bunăvoință”. Îndată după finalul războiului, pe care l-a cîștigat, pierde alegerile politice și locul din Parlament. Soția sa îl consolează: “E posibil să fie o binecuvîntare deghizată”. El îi replică: “Se pare că e extrem de bine deghizată”.

Se refugiază în pictură, iar tablourile sale, cu sutele, încep să se vîndă la prețuri tot mai competitive. Scrie un manual despre Pictura ca hobby, bine primit în mediile academice. Se implică tot mai serios în cursele de cai, își cumpără un armăsar pur-sînge, cu care cîștigă treisprezece curse, impunîndu-se pe piața pariurilor. Dar marea miză din viața sa “civilă” este redactarea Memoriilor de război, întemeiate pe ampla documentație oficială, preluată printr-o înțelegere din arhivele guvernului britanic și transportată în birourile proprii. Sprijinit din umbră de o armată de consilieri, secretare și consultanți istorici, dă o operă fabuloasă, în peste două milioane de cuvinte, recompensată cu Premiul Nobel pentru literatură. 

Ultimii 20 de ani îi petrece în seninătate, pe băncile Camerei Comunelor, sorbind în fiecare zi cîte o sticlă de șampanie, vizitîndu-și moșia ori trecîndu-și prin fața ochilor peripețiile vieții. Cartea lui Paul Johnson, un jurnalist pasionat de prezentarea esențializată și atractivă a marilor subiecte pentru publicul larg, aduce mai aproape de sufletul nostru un om extraordinar al secolului XX, căruia continentul european îi datorează suflul democratic și încrederea în valorile umaniste.

Mihail Sebastian şi politica de la “Cuvîntul” (14)

Etichete

Cuvintul, falsificare, interbelic, jurnalism, Marta Petreu, Mihail Sebastian, politica

După ce am văzut opiniile lui Mihail Sebastian despre politica internă românească a anilor ‘30 – aşa cum se regăsesc în paginile Cuvîntului sau în seria de Opere apărute recent sub auspiciile Academiei Române –, examinarea lucrării publicate de Marta Petreu oferă un exerciţiu edificator. De la cartea care, încă din titlu, caută influxuri diabolice în subiectul cercetat, nu trebuie să aşteptăm prezentarea realităţii, ci stratageme în trucarea ei. Părea imposibilă transformarea unui comentator ironic, raţional, ponderat, critic al moravurilor dubioase din vremea sa, nemulţumit de insuficienta democraţie, într-un spirit exaltat, aservit patronului, un “papagal de presă” care “se fandoseşte”, un ins suspect moral şi periculos social, un extremist frenetic, labil de caracter şi temperament. Romanciera de la Apostrof depăşeşte limitele imaginaţiei.

Care sînt strategiile la care apelează? În primul rînd ea nu-i oferă cititorului o panoramă exactă asupra vieţii politice din interbelic, cu răsturnările de situaţie la guvernare, cu dezertările şi migraţia de la un partid la altul, cu violenţele sociale, corupţia, demagogia şi instabilitatea economică extinse tocmai în perioada 1929-1933. Fără contextul adecvat al crizei de atunci, criticile justificate ale lui Mihail Sebastian, privind lacunele din angrenajul democraţiei, sînt translate în zona extremismului. În al doilea rînd, ea nu face o prezentare obiectivă a ziarului Cuvîntul, unde autorul a fost angajat. În locul atitudinii politice independente a gazetei, polifonice şi echidistante, cu partizanate alternative (pînă spre finele anului 1933), se construieşte o imagine prefabricată: “Sebastian a ales «casa Cuvîntului», în a cărei ideologie de extremă dreaptă s-a îmbăiat cu voluptate şi pînă la profundă îmbîcsire”(118). Pentru a se terfeli imaginea scriitorului, este mînjită înfăţişarea gazetei în care el şi-a investit activitatea şi pentru care şi-a declarat în public afecţiunea.

În al treilea rînd ea nu ne oferă o descriere corectă şi nuanţată a articolelor publicate de Mihail Sebastian, a ideilor pentru care autorul a militat, în situaţiile cu care s-a confruntat. Marta Petreu selectează detalii şi fraze din scrierile publicistului, pe care le scoate din contextul ideatic şi le deformează în sensul dorit, ca să-şi poată demonstra tezele cu care a pornit la drum. “Pentru tema cărţii mele, mi s-a părut de prisos să merg cu documentarea amănunţită în ziare şi reviste dincolo de limita anului 1935: pur şi simplu, pentru a dovedi că Sebastian a fost, pînă în 1933, în siajul lui Nae Ionescu, un comentator politic de extremă dreaptă, nu am avut nevoie şi de publicistica de după anul 1935 a celor doi”(119). Întregul efort pe 300 de pagini al Martei Petreu e destinat unui scop limpede stabilit: infamarea lui Mihail Sebastian. Tot ce nu-i intră în aşteptări este îndepărtat, iar amănuntele rebele sînt adaptate ţelului asumat.

De pildă autoarea nu insistă pe violenţele antisemite de la Oradea, din iarna anului 1927, patronate din umbră de guvern. Ele ar fi justificat rezerva morală a tînărului ziarist faţă de liberali şi i-ar fi legitimat contestaţia politică din paginile gazetei. Însă nu un portret fidel şi de bună-credinţă şi-a propus să ne ofere monografa, care să treacă în revistă cauzele şi efectele istorice. Miza cărţii publicate de Marta Petreu este de-a inventa cauze şi de-a construi efecte, după unica voinţă arbitrară a romancierei. Polemicile lui Sebastian împotriva abuzurilor concrete înfăptuite de Partidul Liberal, în epocă, sînt echivalate cu… agresarea liberalismului, ca idee şi concepţie politică, sau cu… atacarea democraţiei: “Democraţia este depăşită, cu valorile ei cu tot, iar comentatorul politic nu varsă nici o lacrimă pe mormîntul ei, deoarece o consideră imorală, coruptă, vorbăreaţă, echivalînd cu «înfumurare, lipsă de omenie, desconsiderare sălbatecă a celor mulţi». Faptul că se bazează pe liberalism – pe care Sebastian, în tradiţia Cuvîntului, îl detesta – este viciul ei de fond”(120).

Atunci cînd ziaristul îi critică pe ţărăniştii veniţi la guvernare, pentru că nu şi-au pus în practică programul administrativ, Marta Petreu nu ne prezintă esenţa obiecţiilor lui. Dar îl învinuieşte că le-a preluat de la Nae Ionescu, acela care, cu cîţiva ani mai devreme, i-a îndemnat pe ţărănişti “s-o rupă cu statul de tip democrat-liberal” şi “mai apoi i-a criticat aspru pentru că nu au rupt-o cu tradiţia liberală şi cu statul democrat”(121). Iată cum Maestrul, care aşteaptă de la ţărănişti autocraţie, ar fi fost copiat de Discipolul care le solicită ţărăniştilor descentralizare şi debirocratizare.

Mihail Sebastian face o analiză politologică, despre diversele tipuri de vot (cel politic “pur”, al majorităţii populaţiei, şi cel “utilitar”, al minorităţilor etnice) şi observă că există o diversitate de interese electorale într-o democraţie. Comentatoarea conchide uluitor că avem un ziarist evreu ostil faţă de alogeni: “iată-i deci pe minoritari nu cu prea puţine, ci cu prea multe drepturi şi, din cauza belşugului lor de drepturi, vinovaţi de falsificarea vieţii politice româneşti!”(122).

După ce-a răstălmăcit ideile obiectului său de studiu, cercetătoarea revine, cîteva pagini mai tîrziu, repetă şi consolidează acuzaţiile de mare gravitate: “Deşi nu a scris nici un rînd explicit antisemit, Sebastian nu a fost apărătorul din Cuvîntul al drepturilor minorităţii evreieşti din România, ci, dimpotrivă, cel care, subminînd drepturile tuturor minorităţilor, le-a subminat, implicit (prin acel straniu articol, Minorităţile în alegeri), şi pe ale comunităţii sale de origine”(123). În realitatea faptelor, tocmai în cele 3 luni finale cînd la Cuvîntul înflorea deriva legionară, Sebastian publica pe prima pagină articolul Ion Trivale. Acolo se vorbea despre poetul evreu care şi-a dat viaţa pentru apărarea României, în Primul Război Mondial. Era condamnată ingratitudinea oficialităţilor, care aruncă în uitare sacrificiul suprem al minoritarilor. “Cînd la Predeal s-a ridicat, acum trei ani, monumentul lui Mihail Săulescu, au fost pomeniţi acolo, în faţa Regelui, toţi scriitorii căzuţi în război. Ion Trivale a fost uitat. Uitare ce nu-l putea lovi pe el, cel din eternitate, căci glontele care îl lovise din faţă anula pe totdeauna loviturile ce mai puteau veni din spate. / Adevărul este că Ion Trivale se chema, pe numele lui de acasă, Iosif Netzler. Şi era evreu. Un evreu care trăise din plin drama spirituală a izolării lui şi gîndise cu luciditate toate punctele lui de contact cu o cultură românească, în care se integra şi în slujba căreia aducea un spirit critic dintre cele mai precise şi mai pasionate. Marile lui studii publicate după 1910 în «Noua Revistă Română» revin mereu asupra problemelor, pe care prezenţa lui pe acest pămînt românesc le ridica într-o minte loială şi într-o inimă deschisă. / Cîţiva ani mai tîrziu, Iosif Netzler verifica totala lui sinceritate, murind. / Crede cineva, are cineva stupiditatea de a crede că o uitare poate să suprime o moarte?”(124)

Marta Petreu ia fraze din diverse fragmente de articol, le accentuează ostil conotaţiile, pe care doar ea le zăreşte, şi îşi biciuieşte victima. În acest scop nu ezită să ascundă realităţile efective, care îi contrazic speculaţiile veninoase. Întrebarea retorică a autorului interbelic trebuie repetată şi în zilele noastre: crede cineva, are cineva stupiditatea de a crede că o falsificare grosolană poate să suprime o realitate?

Mecanismul defăimător se clădeşte pe morişca citatelor unilaterale, răstălmăcite, pe deformarea contextelor şi a ansamblului de idei din care provin. Cel mai adesea este indusă o masivă teorie a conspiraţiei. Afirmaţiile lui Mihail Sebastian nu sînt cele pe care le putem citi, negru pe alb, în pagina tipărită, ci ele trebuie să ascundă mereu gînduri oculte, strategii complotiste, partizanate extreme, contrafaceri şi conspiraţii. Iată-l pe ziarist cum dezvăluie precaritatea democratică a partidelor politice din vremea lui; iată-l semnalînd pericolul ca oamenii de rînd să boicoteze alegerile. Foarte rău! sare detractoarea. Procedînd astfel, el s-a coalizat pe ascuns cu legionarii! “Ce face Sebastian, cînd «familia» şi «casa» Cuvîntului se declară trup şi suflet solidare cu gardiştii eliminaţi de pe listele electorale? El (…) declară public, în cursivul din 21 decembrie, că nu votează”(125).

“Extremismul de dreapta moderat” (bizară contorsiune conceptuală) este extras cu forcepsul din două articole ale lui Mihail Sebastian. Într-unul ziaristul se declară nemulţumit de ofertele electorale pe care le are la dispoziţie (Cei care nu votează!). El indică ceea ce nu doreşte, fără a milita în favoarea cuiva. Într-altul semnalează jocurile politicianiste, care golesc de conţinut voturile electoratului, indiferent dacă acestea au fost obţinute paşnic sau prin violenţă (Cu sînge sau nu, tot una e). El se distanţează de năravurile care ştirbesc democraţia, fără a pleda pentru vreo soluţie violentă, ce nu-i stătea în concepţie şi caracter. Denigratoarea de peste decenii îi supralicitează ideile, agravează impactul de semnificaţie al titlurilor gazetăreşti şi conchide că Sebastian a făcut ceea ce n-a făcut: partizanat extremist.

Dacă temelia acuzaţiei este şubredă, ea trebuie consolidată prin repetarea sa agravantă şi prin retorica inflamată. Neadevărul insinuat prin răstălmăcire este gonflat prin neobosită reluare. “El a scris texte prin care a lovit, din toate puterile, în democraţia românească, făcînd în mod obsecvios jocul gardist al lui Nae Ionescu”(126).

Acuzaţia “prin învăluire” este dublată de cea prin atribuirea de “colegialităţi” forţate. Cu o săptămînă înainte de suspendarea ziarului, la 24 decembrie 1933, se publică, fără ştirea prealabilă a lui Sebastian, o “scrisoare deschisă” a lui Corneliu Zelea Codreanu. Acesta deplîngea persecuţiile la care sînt supuşi legionarii şi ameninţa voalat autorităţile statului. Motiv de triumf pentru Marta Petreu! Stilul patetic e scos din rastel şi e aruncat în luptă: “În ajunul Crăciunului, în acelaşi număr în care Sebastian îşi declara pe pagina întîi nepăsarea faţă de sîngele alegătorilor, Zelea Codreanu făgăduia, pe pagina a treia, că acei «peste 10000 de copii români» închişi (…) «nu vor rămîne nerăzbunaţi»”(127). Tocmai am văzut că Mihail Sebastian nu îşi declarase pe pagina întîi nepăsarea faţă de sîngele alegătorilor. Iar manevrele politice dubioase ale lui Nae Ionescu nu pot fi încărcate pe nota de plată a prozatorului, dacă vrem să furnizăm o cercetare ştiinţifică de bună credinţă.

Dar “scrisoarea deschisă” devine, ca prin farmec, o colaborare publicistică asumată, iar vecinătatea întîmplătoare ajunge colegialitate: “Exact din acest număr, Zelea Codreanu devine colaborator al Cuvîntului şi deci coleg cu Sebastian”(128). Şi, pentru ca manipularea să-şi facă bine efectul, minciuna mai este repetată de cîteva ori de-a lungul cărţii(129).

O metodă inedită – pentru o lucrare care se vrea de tip academic – ţine de remarcile privind defecte fizice sau de caracter ale celui studiat. El ar fi “un tînăr debutant cu înfăţişare de licean astenic, dar care, arogant, îşi etalează în orice ocazie adevărurile sale categorice”(130). Insinuările de complicitate şi necinste se ţin lanţ: “Contaminarea ideatică şi stilistică între maestru şi discipol este transparentă, sugerînd complicata şi pasionala lor simbioză”(131). “Ca admirator fervent al patronului şi ca angajat al ziarului, tînărul ziarist a scris fără efort pe linia politică hotărîtă de Nae”(132). (După cum s-a văzut, linia politică a lui Mihail Sebastian critica deficienţele din viaţa democratică. În schimb publicistica lui Nae Ionescu încuraja autocraţia, venirea la tron a lui Carol al II-lea şi triumful hitlerismului. Ele seamănă ca Polul Nord cu Polul Sud, cele două puncte extreme de pe glob.)

Iată şi altă răstălmăcire frapantă. I. Ludo îl atacă uşor grobian, în presă, pe Nae Ionescu, aflat deja la închisoare şi în imposibilitatea de-a răspunde. Sebastian protestează, cu o scrisoare dezgustată, împotriva faptului că e lovit cineva căzut la pămînt (“nu mă rabdă inima să nu-ţi spun că a înjura un om fără putinţa de a răspunde este un gest oribil”). Marta Petreu conchide triumfător: “Existenţa acestei epistole arată că în primele luni ale anului 1934 Sebastian era solidar cu fostul său director, în al cărui destin politic mai credea”(133). Cine vorbea despre “destin politic”?! Teoria conspiraţiei funcţionează cu motoarele duduind.

Nu există neghiob care să poată pescui din lac toţi bolovanii contrafăcuţi pe care i-a aruncat, în înţelepciunea sa, Marta Petreu. Închei acest capitol prin clarificarea unui alt pasaj de intensă manipulare informaţională: “Marea cantitate de comentarii politice ocazionale pe care le-a scris arată că pînă la sfîrşitul anului 1933, poate chiar pînă ceva mai tîrziu, pînă la începutul anului 1935, Sebastian a fost – la fel ca mulţi colegi de generaţie – un antipaşoptist convins, un antidemocrat pe faţă (antiliberal înverşunat şi permanent, antiţărănist convins – în măsura în care ziarul său era antiţărănist); la fel, el a fost cuprins de starea «revoluţionară» a epocii şi a locului; a fost un antihitlerist ingenios; a simpatizat fascismul mussolinian şi pe revoluţionarii spanioli (fie ei de stînga, ca Francesc Macià, sau de dreapta, ca Franco); a fost un antieuropean rece şi, complementar, un înflăcărat adept organicist al autarhiei României”(134).

După ce am conspectat şi am studiat toate articolele publicate de ziarist în Cuvîntul, sînt în măsură să-i răspund denigratoarei în felul următor: 1) Sebastian a pomenit uneori cu simpatie paşoptismul, ca fiind perioada aurorală a politicii româneşti, pe cînd lucrurile erau clare şi taberele distincte, inconfundabile. “Am avut noi vreodată partide politice, deosebite structural? Am avut. O singură dată. La începuturile vieţii noastre de stat modern, cînd revoluţia paşoptistă grupase după temperament, după cultură, tradiţie, clasă, după instinct în fine, două tabere profund distincte: liberali şi conservatori. / Dar de atunci lucrul se redusese la o evidentă caricatură” etc. (135).

2) Sebastian şi-a concentrat întreaga activitate de publicist politic în direcţia consolidării democraţiei româneşti, prin criticarea lacunelor şi a abaterilor pe care le constata în viaţa de fiecare zi. 3) Sebastian a fost un adversar tenace atît al partidului liberal, fiindcă pilotase “Pogromul itinerant” de la Oradea, din iarna anului 1927, cît şi al liderului I.G. Duca, pe care l-a criticat pentru demagogia sa şi pentru măsurile de forţă luate împotriva libertăţii presei. 4) Sebastian s-a disociat de ţărănişti, datorită inconsecvenţei lor, după ce nu şi-au pus în practică programul de descentralizare şi debirocratizare administrativă; l-a persiflat pe liderul ţărănist Romul Boilă, care a fost acuzat de corupţie. 5) Sebastian a fost unul dintre cei mai constanţi şi înverşunaţi antihitlerişti din presa românească; a intuit pericolul uriaş al dictaturii lui Adolf Hitler, încă de la începuturile sale. 6) Sebastian s-a disociat de “încruntatul Duce” şi “dictatorul” care “s-a înconjurat de un aparat glorios împovărător”, fiind “aproape de cabotinaj prin aparenţe” – cu toate că a semnalat două-trei gesturi ale sale dătătoare de speranţă, pe la începuturile guvernării fasciste. 7) Sebastian l-a ironizat pe revoluţionarul spaniol de dreapta Franco, în opinia lui doar un aventurier hazardat, cu o “fierbere fără consistenţă”. 8) Sebastian l-a elogiat, la deces, pe omul de stat catalan Francesc Macià, pe care l-a considerat un simbol al stabilităţii politice şi al luptei împotriva dictaturii. 9) Sebastian n-a fost un antieuropean – nici rece, nici cald. El a admirat raţionalismul şi democraţia franceză. 10) Sebastian n-a avut propuneri de autarhie politică pentru România. În contextul celor două blocuri militare ce se conturau înainte de al Doilea Război Mondial, a avut în vedere constituirea unei alianţe locale, pe axa Dunării. “«Europa centrală», a cărei organizare o aşteptăm de atîta vreme, trebuie smulsă ca obiectiv din cîmpul marilor puteri străine – singure responsabile de faptul că un asemenea organism cu toate şansele de viaţă şi creaţie întîrzie să se facă. Ne trebuie o Europă centrală care să nu fie nici a d-lui Tardieu (vezi proiectul dunărean din 1931), nici a d-lui Mussolini (vezi recentul memorandum şi toate încercările anterioare, de sursă italiană), nici a lui Hitler. O Europă centrală care să se facă nu în jurul unei axe politice, ci al unei axe geografice: Dunărea.”(136)

Cartea publicată de Marta Petreu despre activitatea de gazetar politic a lui Mihail Sebastian reprezintă una dintre cele mai spectaculoase falsificări pe care mi-a fost dat să le constat în activitatea mea intelectuală.

Note:

(118) Marta Petreu, Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian, Iaşi, Ed. Polirom, 2009, p. 196.

(119) Idem, ibid., p. 6.

(120) Idem, ibid., p. 97-98.

(121) Idem, ibid., p. 88.

(122) Idem, ibid., p. 114.

(123) Idem, ibid., p. 127.

(124) Mihail Sebastian, Ion Trivale, în Cuvîntul, joi, 23 noiembrie 1933, p. 1.

(125) Marta Petreu, op. cit., p. 119-120.

(126) Idem, ibid., p. 122; vezi şi p. 123, 126, 127, 128, 129 etc.

(127) Idem, ibid., p. 123.

(128) Idem, ibid., p. 122.

(129) Vezi op. cit., p. 119, 127, 164, 228.

(130) Idem, ibid., p. 77-78.

(131) Idem, ibid., p. 94.

(132) Idem, ibid., p. 96.

(133) Idem, ibid., p. 130.

(134) Idem, ibid., p. 96-97.

(135) M. Sb., “Partide de idei”, în Cuvîntul, sîmbătă, 28 mai 1932, p. 1.

(136) Mihail Sebastian, Părăsim politica – şi intrăm în geografie, în Cuvîntul, 15 octombrie 1933, p. 1.

Mihail Sebastian şi politica de la “Cuvîntul” (13)

Etichete

Cuvintul, interbelic, jurnalism, Mihail Sebastian, polemici, politica

Soluţia la demagogia politicienilor versaţi şi la discursurile sofisticate, dar lipsite de sinceritate, este reapropierea de nevoile omului simplu. Problemele cotidiene trebuie identificate şi denumite cu termenii de toate zilele, iar apoi rezolvate. “Am fost duminică la Brăila, la întrunirea cetăţenilor acestui oraş necăjit şi am asistat la una din cele mai semnificative adunări din cîte am cunoscut. / Problemele în discuţie erau simple, iar soluţiile erau clare: revendicări practice, lămurite, uşor de rezumat în cîteva cifre. Dar oamenii amărîţi nu prea ştiu să vorbească cu metodă. «Navlu, comisie europeană, tarife preferenţiale» sunt termeni abstracţi pentru înţelegerea cuiva care pricepe mai degrabă alte cuvinte: foame, frig, boală. / «Vorbeşte, domnule, de ce ne doare», a strigat cineva de sus, de la galerie către un vorbitor oprit la cîteva consideraţii tehnice. / «Despre ce ne doare?» S-a vorbit şi despre asta. S-a vorbit numai despre asta. Fiecare a cerut ce i se părea mai grabnic, fiecare a strigat ce îi era mai aproape de inima lui bătută. / Să nu ne mai taie apa! Să nu ne mai taie lumina! Să nu ne mai vîndă lucrurile din casă! Să nu se mai pună trei rînduri de sechestru pe acelaşi dulap! Să nu-mi mai trimeată băiatul acasă de la şcoală, că n-am cu ce plăti! / E ceva naiv poate în această lungă serie de plîngeri personale, directe, mărunte. Naiv, dar nu lipsit de înţeles. Adevărul este că oamenii sunt sătui de orice formulă, de orice abstracţie, de orice program. Ani de-a rîndul nu li s-au servit decît programe. O adevărată inflaţie de programe. Nu mai are nimeni ce face cu ele, nu mai aşteaptă nimeni nimic de la ele, nu le mai pricepe, nu le mai aşteaptă. Oamenii cer fapte: fapte meschine, zilnice, strîmte, imediate, dar fapte înainte de orice. Nu parole salvatoare, care închid în ele germeni de fericire eternă, ci pur şi simplu lucruri mărunte şi imediat uşurătoare. / Dacă îmi oferi un program, care îmi garantează cu precizie reconstrucţia generală economică – nu e rău. Dar dacă îmi dai să muncesc şi să cîştig azi pîinea familiei mele – e nesfîrşit mai bine. / Formule politice se puteau servi perfect cu 8 ani în urmă şi nu era greu de găsit o sală de întrunire care să le primească cu entuziasm. Astăzi însă cînd din 1000 de oameni strînşi la un loc, 960 au în buzunar trei hîrtii roşii şi verzi de sechestru, exerciţiul acesta nu mai e posibil. / În trei ceasuri de tînguiri, revendicări şi ameninţări, n-am auzit la Brăila un singur cuvînt despre politică şi partide. Nici în bine, nici în rău. Asta nu interesa pe nimeni. / Adevărul este că ideea de partid şi de politică este definitiv destrămată în conştiinţa publică. Înainte vreme, un strigăt de durere comună se îndrepta automat spre partid, singurul factor care putea formula valabil o cerinţă de ordin general. Astăzi această cale este definitiv abandonată. Abandonată din instinct, un instinct care nu păcăleşte. / E comic să vezi politica noastră zbătîndu-se în căutarea cîtorva aşa zise «platforme»: platformă de retragere, platformă de revendicare a guvernului, platformă de opoziţie, platformă electorală. Cîte platforme atîtea prostii. / Nu mai merge nimeni după asemenea steaguri. / Şi politicienii care votează şi răsvotează în comisii, subcomisii, cercuri de studii şi cluburi ideologice programe noi pentru porcării vechi, riscă să fie primiţi cu strigătul bădăranului de la Brăila: «Vorbeşte, domnule, de ce ne doare!».”(114)

Discreditarea programelor golite de conţinut, care sînt enunţate şi nu sînt aplicate, care asigură prosperitatea activiştilor şi uită de masa oamenilor de rînd, conduce la o situaţie paradoxală într-o democraţie: refuzul de a vota. Cetăţenii îşi pierd încrederea în instrumentul fundamental care le conferă, de fapt, puterea în stat. Fie că se votează la stînga sau la dreapta, partidele îşi schimbă doctrina a doua zi după scrutin, politicienii dezertează la gruparea adversă, iar peste capetele electoratului se revarsă aceleaşi fraze ipocrite şi abstracte. Precaritatea moralei publice duce la descurajarea corpului electoral. “Am întreprins o mică anchetă publică în jurul meu, în lumea prietenilor şi tovarăşilor mei de lucru, scriitori, profesori, medici, oameni de carte, toţi din acea mult pătimită «generaţie tînără», în numele căreia atîţia şefi de plutoane ideologice îşi permit să enunţe adevăruri absolute. Şi am făcut o constatare, care prea este generală, ca să nu aibe un sens precis. Nici unul dintre ei, nici unul vă spun, nu este înscris în listele electorale. Nici unul nu votează. / Întîmplare? Neglijenţă? Indiferenţă faţă de aspectele vieţii publice? Nu cred. Sau poate, individual, de la caz la caz, aceste aparente pricini să joace oarecare rol, dar în bloc, absenţa de la urne exprimă altceva, mai puţin superficial. / De indiferenţă mai ales nu poate fi vorba. Căci oamenii aceştia, care refuză să-şi exercite «drepturile cetăţeneşti», sunt totuşi pasionaţi de problemele vremii lor, de sensul politic al ceasului pe care îl trăiesc, de indicaţiile crizei istorice care îi preocupă nemăsurat mai mult decît pe orice profesionist electoral. Prin ceea ce scriu, prin ceea ce cugetă, prin ceea ce lucrează fiecare în domeniul lui de muncă, ei încearcă să formuleze judecăţi de valoare asupra acestei vieţi româneşti, în care sunt atîtea lucruri de făcut, atîtea de restabilit, atîtea de suprimat. / Nu e ciudat atunci, veţi spune poate dv., nu e ciudat că atunci cînd mecanismul politic al regimului le pune la îndemînă un instrument de intervenţie directă în viaţa publică, ei îl nesocotesc, renunţînd de bună voie la această cale? Nu e ciudat refuzul lor de a face un act de prezenţă politică, votînd? / Nu, ciudat nu e deloc. Dimpotrivă, e foarte normal. Absenţa aceasta de la urne se sprijină pe conştiinţa inutilităţii operaţiei, pe siguranţa că nimic nu se poate modifica astfel. Din cîte partide noi şi vechi se agită, din cîte mişcări cuminţi sau dezmăţate se «lansează», din cîte formule ultra-vechi sau ultra-noi se aruncă în piaţa politică, nici una nu încadrează gîndirea acestei elite, nici una nu răspunde întrebărilor ei, nici una nu soluţionează gravele ei aşteptări. / Lupta politică se dă la suprafaţă, pe chestiuni artificiale, pe controverse de doi bani, pe «puncte de vedere» complet în afară de realităţi. Iar dincolo de această luptă, în care se angajează atîţia pezevenghi şi atîţia martiri, rămîn intacte puţinele lucruri mari şi serioase. În slujba lor, stau cei care nu votează.”(115)

În situaţia formalismului ipocrit, procesul electoral devine o mascaradă. Parlamentul nou rezultat se supune voinţei guvernului. Executivul îşi aserveşte legislativul. Astfel decizia alegătorilor, care şi-au exercitat voinţa directă în ce priveşte configuraţia parlamentară, este diluată şi răstălmăcită. Fie că sînt violente sau paşnice, alegerile ajung să fie golite de conţinut. “Nu vi se pare abuzivă avalanşa de comentarii, opoziţioniste şi guvernamentale, în jurul alegerilor şi al rezultatului lor? / Ziarele de nuanţă liberală (fosta «anumită presă» de pe vremuri) celebrează cu diverse grade de entuziasm libertatea îngerească a operaţiilor electorale. Ziarele de opoziţie deplîng dimpotrivă teroarea sub care aceste alegeri au decurs. Pentru unii, a fost în ţară o atmosferă senină de Kindergarten. Pentru alţii, a fost un adevărat măcel. / Opoziţia afirmă că au fost omorîţi cîţiva zeci de cetăţeni. Guvernul se apără, declarînd că chiar dacă au fost ucişi vreo 10-20, au fost în schimb înviaţi pentru vot vreo 20-30.000. / Vechi cetitori ai lui Caragiale, noi ştim că adevărul stă cam la mijloc. Noi ştim că nici aşa de liliale n-au fost alegerile d-lui Duca şi sperăm că nici aşa de mîrşave n-au fost. / Dar, întrebarea pe care ne-o punem şi pe care o propunem meditaţiei cetitorului este cu totul alta. Să aibe oare vreo importanţă, pentru situaţia politică a ţării, modul în care s-au făcut aceste alegeri? Faptul de a fi fost foarte sălbatice sau de a fi fost din contră foarte gentile, schimbă oare efectiv ceva din funcţia parlamentului eşit din asemenea alegeri, angelice sau drăceşti? / Iată, nouă ni se pare că nu. Cu riscul de a trece drept cinici, vom spune că în realitate un parlament românesc este mereu acelaşi, fie că el s-a născut peste o punte de cadavre, fie că a crescut sub un curcubeu de libertăţi civice. / Parlamentele noastre nu funcţionează niciodată în numele justificării lor electorale. Cu desăvîrşire lipsite de iniţiativă, complet paralizate de executiv, ele lucrează în subordine, ca un auxiliar tehnic – în cazul cel mai bun – al guvernului. Numai formal parlamentul românesc primeşte un «mandat» de la naţiune. Dar acest mandat nu-l cunoaşte, nu-l exercită şi nu-l poate exercita. / În drept şi în teorie, camerele ar fi organul generator al guvernului. Sugestiile, orientările, directivele, de aici ar trebui să le primească guvernul. / Dacă lucrurile s-ar întîmpla într-adevăr aşa, atunci da, atunci fără îndoială, originea camerelor ar fi determinantă pentru viaţa lor. Rezultate din alegeri sîngeroase, ele ar fi descalificate, întrucît mandatul lor ar fi mandatul crimei. Rezultate din alegeri libere, mandatul lor ar fi mandatul naţiunii. / Dar nu e nevoie să fii constituţionalist, pentru a şti că treburile nu merg deloc astfel, aici, la noi. Constituite printr-un sistem de forţe, camerele funcţionează în cadrul cu totul altor forţe. Expresie – să zicem – a unei serii de elemente politice, ele trăiesc prin cu totul alte elemente politice. Termenii alegător-parlament-guvern nu au deloc legătura suitoare, pe care le-o presupune candoarea democrată. «Alegător-parlament» e una, «Parlament-guvern» este cu totul alta. Orice relaţie între aceste două sisteme este lămurit exclusă. / Astfel fiind, ce are de căutat aici libertatea sau sălbăticia alegerilor? Şi într-un caz şi într-altul, nu este parlamentul deopotrivă de apt pentru biata lui meserie? Şi-a depăşit vreodată un parlament românesc, oricare ar fi fost el, menirea de înregistrator al ordinelor guvernului? A fost vreodată un guvern, unul singur, în situaţia de a ţine seama de parlament? / A existat vreo deosebire esenţială între parlamentul naţional-ţărănesc din 1928, primul parlament al primelor alegeri libere româneşti, şi oricare parlament poliţist liberal şi averescan dinainte? / Hotărît, nici una. La fel de şters, la fel de terorizat de voinţa guvernului, la fel de strivit sub pumnul primului ministru, parlamentul d-lui Maniu a fost egal în servilism şi incompetenţă cu cele mai triste camere ale lui Ion I.C. Brătianu. Să nu uităm că în acest parlament liber de la 1928, a fost asasinată reforma administrativă, pe care o aştepta ţărănismul. Să nu uităm că acest parlament liber l-a ales regent pe un domn Sărăţeanu, la ordinul provocator al unui domn Maniu. / Şi atunci, la ce a servit consultarea liberă a ţării şi răspunsul ei entuziast, la ce a servit, dacă acest gir moral unanim a fost utilizat la asemenea deplorabile isprăvi? / Însîngerate sau nu, parlamentele româneşti sunt condamnate să fie ceea ce au fost mereu: organe de execuţie servilă, la ordinul şi dispoziţia guvernului. Ele nu pot reabilita un cabinet, dar nici nu-l pot compromite. Ele nu-i pot slăbi situaţia politică, dar nici nu i-o pot consolida. / Elementele politice în joc sunt altele, cu totul altele. / Iar dacă vă amuză jocul de-a comentarea alegerilor, puteţi să comentaţi! Numai să ştiţi că este un joc.”(116)

Vinovați pentru degradarea democrației sînt politicienii și jocurile lor echivoce, prin care voința populară este diluată, alterată, deturnată. Oamenii simpli sînt însă dedicați democrației, pînă la sacrificiul suprem, așa cum li s-a întîmplat sătenilor plecați în toiul iernii să voteze și au plătit cu viața, rătăciți printre nămeți. Elogiindu-le jertfa, ziaristul își reafirmă cu toată puterea, într-un context emoțional, propriile valori sociale. “Au murit mai zilele trecute, în judeţul Rîmnicul Sărat, douăzeci şi cinci de oameni, prinşi de viscol pe drum. Se întorceau spre satele lor, după ce votaseră la alegerile comunale. Au murit pentru un principiu, fără îndoială, căci au murit votînd, exercitîndu-şi drepturile lor de cetăţeni liberi şi conştienţi, au murit alegînd. / Morţile acestea în ger, agonia aceasta lungă şi, se zice, dulce în zăpadă – evocă întotdeauna un fascinant eroism. Pionierii Nordului au murit aşa. Expediţiile arctice s-au stins în singurătatea aceea de sticlă şi stele. Sunt morţi ciudate, ancorări inevitabile ale unui itinerariu pornit din cunoaştere. Au vrut oamenii să cunoască cele ce se află dincolo. Au pornit spre dezolarea aceea de oglinzi răsturnate, au rămas singuri – şi au murit aşa. / O agonie care impresionează şi către care fără voie mă duce gîndul amintindu-mi de cei douăzeci şi cinci de morţi din Rîmnicul Sărat. De ce au murit nevinovaţii aceia? Nu mă pot împotrivi ispitei de a vedea în moartea lor un semn şi a-i căuta tîlcul. Pentru că oamenii aceia au fost liberi, au crezut în libertatea voinţii lor, au luptat pentru consolidarea ţării şi fericirea neamului lor. Nu pot uita o clipă că erau cetăţeni şi conştienţi de puterea şi misiunea lor. De abia acum înţeleg toate implicaţiile şi toate consecinţele acestui miracol modern: alegerea. Acum, cînd mă gîndesc la ciudăţenia ceremonialului şi la eroismul oficianţilor. Să mori pentru o idee, pentru a-ţi exercita drepturile cîştigate cu atîtea jertfe de cîteva generaţii. Poate e cea mai vorbitoare ilustrare a Drepturilor Omului, a Libertăţii şi a Societăţii moderne. / Gîndiţi-vă că oamenii aceia au pornit din satele lor, mînaţi de un entuziasm întru nimic mai prejos decît acela al exploratorilor arctici. N-au pornit pentru o cunoaştere, desigur. Dar s-au îndreptat către secţiile de vot cu tot sufletul lor, după mature chibzuinţe. Au ajuns la vot străbătuţi de o convingere, pe temeliile căreia s-a ridicat Statul românesc de azi. Nu mai e uşor de bagatelizat, acum, votul şi libertatea votului. Aceşti douăzeci şi cinci de cetăţeni ucişi de ger – nu dau, oare, un nimb principiului însuşi al democraţiei? / O serie de probleme, ridicate deodată, dintr-un simplu accident de anotimp.” (117)

Acestea sînt principalele opinii despre politica internă românească, exprimate de Mihail Sebastian în Cuvîntul. După cum se constată, ele acoperă o gamă largă de aprecieri. Autorul înţelege să militeze, cu instrumentele jurnalistice, polemice, de multe ori sarcastice, pe care le are la dispoziţie, în favoarea democraţiei autentice. Este dezamăgit de precaritatea ideologică a politicienilor din vremea lui şi de aranjamentele lor personale. Gazetarul combate, în rîndul activiştilor de partid, migraţia politică, ipocrizia, amnezia tendenţioasă, sterilitatea de acţiune şi, cu sporită vehemenţă, corupţia. Printr-o mare libertate de exprimare, folosind argumente precise şi exemple notorii, dar fără a insulta sau a jigni persoanele vizate, scriitorul îi trage la răspundere pe demnitari pentru politicile lor neinspirate, inconsecvente, nedemocrate. Plecînd de la realitatea cotidiană, el conceptualizează diferite situaţii, formulează judecăţi de principiu şi trage semnale de alarmă, referitoare la şubrezirea vieţii publice. O menţiune suplimentară trebuie adusă poziţiei sale neutre, neaservite politic, în concertul dezbaterilor furtunoase. Mihail Sebastian este intelectualul independent care, prin activitatea civică intensă, îşi pune inteligenţa şi iscusinţa profesională în slujba comunităţii.

Preocuparea lui principală este contribuţia la instaurarea unei stabilităţi sociale, în limitele democraţiei şi ale moralităţii publice. Misiunea pare imposibilă, în contextul frămîntat de la începutul anilor ‘30. Pe plan extern încep deja să se formeze marile blocuri militare, ce prefigurează Al Doilea Război Mondial. Soluţia ezitantă a ziaristului merge spre constituirea unei alianţe dunărene, a micilor state neafiliate, care să menţină laolaltă libertăţile şi democraţia (vezi art. Părăsim politica – şi intrăm în geografie). Pe plan intern sporeşte instabilitatea, din cauza corupţiei şi a iresponsabilităţii partidelor politice, din cauza presiunilor autoritare tot mai insistente ale lui Carol al II-lea. Rezolvarea ar sta în consolidarea societăţii civile, prin care un cetăţean, conştient de drepturile şi obligaţiile sale, nu i-ar permite Statului “să mai fie un poliţai obtuz şi abuziv, devenind realmente o gospodărie” (vezi art. Funcţionarii publici).

Fireşte că istoria a călcat în picioare toate speranţele ziaristului lucid şi a precipitat lucrurile către prăpastie.

Note:

(114) Mihail Sebastian, “Vorbeşte, domnule, de ce ne doare!”, în Cuvîntul, miercuri, 25 octombrie 1933, p. 1.

(115) Mihail Sebastian, Cei care nu votează!, în Cuvîntul, joi, 21 decembrie 1933, p. 1.

(116) Mihail Sebastian, Cu sînge sau nu, tot una e, în Cuvîntul, duminică, 24 decembrie 1933, p. 1.

(117) Amyntas, Au căzut pentru libertate…, în Cuvîntul, sîmbătă, 21 ianuarie 1933, p. 1.

Mihail Sebastian şi politica de la “Cuvîntul” (12)

Etichete

Cuvintul, interbelic, jurnalism, Mihail Sebastian, polemici, politica, taranisti

Lucrurile nu stau mai bine nici de cealaltă parte a baricadei. Ţărăniştii sînt taxaţi cu asprime pentru renunţarea la linia lor politică principală. Marca ideologică a unui partid rezidă în concepţia sa administrativă. Strategia prin care o organizaţie politică îşi propune să guverneze, în manieră efectivă, reprezintă caracteristica sa esenţială. Ce se întîmplă, însă, cînd partidul anunţă un ansamblu de măsuri publice necesare, iar apoi, ajuns la guvernare, îşi încalcă programul? Care mai poate fi credibilitatea ţărăniştilor care, veniţi la putere, refuză descentralizarea şi debirocratizarea preconizate chiar de ei? Discreditul de principiu este inevitabil. “A vorbi despre «politica administrativă a guvernului» însemnează a deschide dintr-odată cel mai grav proces, ce apasă nu răspunderea guvernului actual, care la urma urmelor face ce poate, dar răspunderea întregului regim naţional-ţărănist de la 1928 pînă azi, de la primul guvern Maniu pînă în acest ceas. Renunţările, eşecurile, ezitările şi trădările ideologice care jalonează aceşti aproape cinci ani ultimi ai partidului naţional-ţărănist au putut fi multe şi grele în toate direcţiile, în politica financiară, în politica economică, în politica agrară, în metode, în legislaţie şi în sistem, dar nicăieri n-au fost mai grave, mai iremediabil grave, decît în ceea ce d. Armand Călinescu numeşte astăzi cu dezinvoltură «politica administrativă». / Cu oarecare îngăduinţă, se poate spune că oriunde i-ar fi fost regimului naţional-ţărănist iertat să-şi calce obligaţiile, oriunde, numai aici nu. / «Politica administrativă» nu este altceva decît politica însăşi. Piatra unghiulară a unui regim, centrul său de comandă, spiritul său. Dacă facem deosebire între birocraţie şi administraţie, dacă înţelegem că «a administra» însemnează a crea cadre şi forme pentru activitatea generală a unei colectivităţi, atunci «politica administrativă» îşi capătă înţelesul exact de formulă sintetică a vieţii naţionale. Şi niciodată regimul naţional-ţărănist nu s-a trădat mai complet şi mai adînc pe sine însuşi, decît cînd s-a trădat aici. / Memoria miniştrilor e scurtă şi a opiniei publice la fel. Subsecretarul de la interne vorbind însă despre «politica administrativă» ne aminteşte, fără voie desigur, că partidul azi la guvern n-a fost totdeauna un simplu şi oarecare partid, ci că la o anumită dată a fost expresia unui moment revoluţionar. / În mai 1928, cînd se agita umbra Albei Iulia, sub o regenţă anemică şi sub un guvern liberal intrat în panică, naţional-ţărănismul întrunea puteri strivitoare de revoluţie. El nu se afla atunci în luptă cu guvernul liberal, ci cu statul liberal. Asta însemnează că se ridica nu împotriva unui cabinet, ci a unui sistem, a unei ierarhii, a unei structuri. Sistem, ierarhie şi structură cărora urma să li se substituie altele, fundamental potrivnice, organic potrivnice. Dacă în acel ceas nu s-ar fi aflat faţă în faţă decît Vintilă Brătianu şi Iuliu Maniu, lupta ar fi fost banală, dacă nu meschină. Adevăraţii ei pioni însă erau statul liberal deoparte şi statul ţărănist de altă parte. Statul liberal care trebuia dărîmat şi cel ţărănist care trebuia construit. Dărîmat şi construit în primul rînd în ceea ce un stat are mai caracteristic şi mai determinant: osatura lui administrativă, scheletul lui politic. / Sistemul administrativ al unei ţări este sistemul ei vertebral. Loveşti aici dacă vrei să distrugi efectiv ceva. Clădeşti tot aici, dacă vrei să construieşti. Tot restul nu este decît completare, consecinţă şi amănunt. / Acest lucru îl ştiau atunci naţional-ţărăniştii, sau simulau a-l şti – căci prima operă pe care o înscriau în program era reforma administrativă. Reformă, nu cîrpeală. O totală răsturnare de criterii şi orientări. O desăvîrşită rupere cu trecutul. / Maşinăriei de stat liberal, complicată, greoaie, hibridă, centralizată stupid şi ierarhizată juridic, trebuia să-i urmeze un aparat de stat simplificat, ţărănesc, gospodăresc, sprijinit pe spirit local şi pe necesităţi provinciale. / Asta trebuia. Ce a urmat, ştiţi. D. Iuliu Maniu s-a dovedit curînd a fi un Vintilă Brătianu într-o variantă mai puţin patetică, iar revoluţia ţărănistă a sucombat într-o legislaţie liberală, burgheză şi capitalistă. Iar în ce priveşte reforma administrativă, timp de vreo doi ani, a tras cine a vrut de ea, cînd la dreapta, cînd la stînga, pînă cînd a ieşit din întuneric exemplarul acela monstruos, de a cărui paternitate s-a lepădat toată lumea, operă zdrenţuită şi strîmbă, sortită unei morţi inevitabile. Rînd pe rînd au căzut toate marile inovaţii ale reformei («direcţiile regionale» azi, «prefecţii administrativi» mîine…), pînă ce bătută de toate vînturile, legea revoluţionară a ţărănismului s-a destrămat definitiv şi fără urme. / Cînd se va face istoricul regimului atît de inegal şi de frămîntat al naţional-ţărănismului, se va vedea că examenul totalei lui inaptitudini pentru o viaţă nouă a statului român a fost dat odată pentru totdeauna cu dezastrul reformei administrative. / Astăzi, în iulie 1933, subsecretarul de la interne anunţă cu toată liniştea că «noua reformă administrativă… n-a fost încă votată». / E un epilog cu involuntar humor.”(108)

Unii demnitari ţărănişti se pare că oricum nu se deosebesc, prin aviditatea îmbogăţirii rapide, de ansamblul clasei politice. Aceeaşi lipsă de scrupule, pe calea chiverniselii în ritm accelerat, le defineşte traseul. Corupţia trebuie denunţată şi biciuită, cu debordant sarcasm, în orice formaţiune politică. “D. Romul Boilă protestează. Evident. Un om politic îţi va vorbi totdeauna despre «interesele supreme ale ţării», cînd îl vei duce la parchet. Sunt, se vede, noţiuni înrudite. / Dar e în protestul d-lui Boilă un dram de dreptate şi trebuie să-l recunoaştem. Dumnealui spune anume că procedura utilizată în cazul său este excepţională. Foarte adevărat. A deschide forţat registrele băncilor, a căuta acolo cifre de interes «intim», a organiza astfel un fel de percheziţie generală a bogăţiei unui ins, este o operaţie neobişnuită. În materie de probe în justiţie, asemenea metode nu ştim că există. / Deci d. Boilă se ridică împotriva acestui tratament excepţional. Nu că e sever, se plînge domnul acesta, ci că este excepţional. Protestul e just şi ni-l însuşim. / Adică de ce numai averea d-lui Boilă să fie controlată, aşa, haiduceşte? Parcă numai d. Boilă este boilă în ţara românească? Parcă numai el s-a îmbogăţit peste noapte, la umbra bugetului statului? / Nu. Desigur că nu. Boilă sunt ei sute şi mii – ţie-i Dumnezeu în paza lui, pînă i-o prinde poliţia sub o pază mai straşnică. Sunt «boili» de tot soiul: ţărănişti, ardeleni, liberali, averescani, lupişti, mari, mici, celebri sau obscuri, compromişi sau «oneşti», deştepţi sau proşti. Sunt toţi aceia care au guvernat şi care s-au ales pe urma guvernării, care cu o casă, care cu un depozit la bancă, o vie, un automobil… Nu are dreptate d. Boilă de la Cluj să se simtă obidit, cînd lui îi umblăm prin buzunare, iar pe ceilalţi Boilă din România Mare îi lăsăm în bună pace? / Ba da. O mărturisim cu toată simpatia (puţină, ce-i dreptul) pe care codul penal ne îngăduie s-o mai avem pentru d-sa. / Şi cerem guvernului să intre urgent în legalitate. Îi cerem adică să transforme procedura extraordinară, utilizată în cazul Boilă, într-o procedură ordinară – şi de drept comun. Îi cerem să trateze în mod egal, frăţeşte, pe toţi boilii ţării noastre. Pe toţii boilii, oricum i-ar chema. Să se deschidă registrele de depunere ale băncilor, să se revizuiască actele de proprietate, să se controleze inscripţiile ipotecare. Să se facă un tablou comparativ al averilor dinaintea unei guvernări şi de după ea. Să se sune mobilizarea penală a tuturor boililor, chiar dacă nu-i cheamă Romul. / Şi astfel d. Romul nu va mai fi un persecutat.”(109)

Atunci cînd nu-şi manifestă rapacitatea, politicienii par de o incompetenţă uluitoare, dublată de o egală iresponsabilitate intelectuală. “Viaţa noastră publică trăieşte în cel mai vast desfrîu intelectual. Nimic nu angajează şi nimic nu obligă. Totul este posibil şi totul este iertat. A te ridica azi împotriva unui program şi a ţi-l însuşi mîine – această operaţie cu vădit caracter penal – devine în politică un exerciţiu lipsit de sancţiune. O generală iresponsabilitate intelectuală umbreşte dialectica politicii noastre. Ideile circulă din buzunar în buzunar, cu o dezinvoltură supremă. Bărbaţii noştri de stat trăiesc sub regimul indiviziunii proprietăţii politice, discutînd, trăind şi bătîndu-se pe etern aceleaşi confuzii programatice, comune tuturor şi aparţinînd nimănui. / În acest obştesc dezmăţ, e o îndrăzneală desigur să iei pe cineva de piept şi să-l întrebi de unde anume deţine hîrtia cu idei şi soluţii pe care o agită.”(110)

N-ar fi surprinzător, în asemenea condiţii, să se perfecteze o unificare a celor mai importante partide de pe scena politică, avîndu-se în vedere absenţa ideologiilor limpezi, a responsabilităţilor clar asumate şi a vinovăţiilor tranşant pedepsite. “Nimic, nici invectiva, nici dispreţul, nici ura, nimic nu desparte definitiv la noi. / De aceea nu ne-ar mira să-i vedem la braţ pe d-nii Averescu, Duca şi Maniu, defilînd frăţeşte înaintea «opiniei publice». Totul e posibil – şi cine s-ar gîndi să protesteze? În orice caz nu noi. (…) Că d-nii Averescu, Duca şi Maniu s-ar putea uni – e treaba lor. Dar că se găsesc ziare democrate, care să pledeze pentru asemenea unire – e puţin şi treaba noastră. / Iată că de la o vreme aceste ziare vorbesc deferent despre partidul liberal şi respectuos despre cel al poporului, iată, ele iau interviuri d-lui Duca şi îi publică fotografia d-lui Goga, iată că îl laudă pe mareşalul Averescu şi se interesează de sănătatea d-lui Dinu Brătianu. / Abia îţi vine a crede. Cum? Mareşalul Averescu nu este «călăul ţăranilor de la 1907»? Cum? D. Duca nu este «regizorul pogromului de la Oradea Mare»? Şi d. Goga nu este «omul celor 13 milioane»? Şi partidul poporului nu este o «citadelă reacţionară»? Şi partidul liberal nu este un «organism bancar»? Şi amîndouă laolaltă nu sînt «asupritoarele libertăţilor cetăţeneşti»? / Era parcă ieri. Ceteam toate aceste formule patetice în presa democrată. Ni se rupea inima de compasiune. / Astăzi, călăul ţăranilor de la 1907 şi regizorul pogromului de la Oradea şi omul celor 13 milioane sunt pionierii presei democrate. Iar fotografiile lor, argumente. / Ceea ce dovedeşte încă o dată relativitatea lucrurilor politice.”(111)

Un loc de refugiu, pentru Mihail Sebastian, ar putea fi în zona minoritară. Dacă tot a denunţat ansamblul incompetent şi corupt al scenei politice româneşti, ziaristul şi-ar fi putut asuma condiţia evreiască, pentru a pune umărul la activismul pe acea dimensiune. Dar nu. Analiza lui politologică respinge şi această falsă soluţie. Militantismul minoritar vizează un alt segment public, diferit – deşi complementar – faţă de implicarea politică generală. “Guvernul ducist a încheiat cartel electoral cu saşii. D. Iunian a încheiat cartel cu ucrainenii. Gazetele de opoziţie atacă primul cartel, gazetele guvernamentale îl atacă pe cel de al doilea. Deşi pretextele acestor atacuri pe tema «demnităţii naţionale» sunt străvezii şi deşi nimeni nu crede în ce spune, toate fiind la noi indiferente – problema acestor carteluri electorale cu grupările politice minoritare nu este mai puţin gravă. (…) Sunt două categorii de probleme politice, pe care le angajează la noi alegerile parlamentare. În primul rînd problemele de politică generală a ţării: finanţe, economie, orientare externă, administraţie, apărare naţională… / În al doilea rînd, problemele particulare ale minorităţilor, probleme privind şcoala lor, confesiunea lor, cultura lor. / Primul ciclu de probleme este reprezentat de partidele româneşti, de partidele politice propriu-zise (ducişti, georgişti, naţional-ţărănişti, uniunea agrară, agrarieni etc.). / Al doilea ciclu este reprezentat de organizaţiile minoritare respective (maghiari, saşi, ucrainieni etc.). / Între aceste două grupuri de organisme politice, există o mare deosebire din capul locului: ele acţionează pe planuri distincte. «Distincte» nu vrea să spună desigur «potrivnice» (cum s-ar putea insinua cu perfidie şovină). Interesele minoritare pot fi legitime, juste şi acceptabile. Ele sunt însă totdeauna de ordin particular. Ele se grupează într-o sferă mai restrînsă decît sfera problemelor generale de stat. / Din această deosebire prea limpede, ca să nu fie acceptată, decurge un adevăr mai delicat, dar nu mai puţin precis. Şi anume: EXISTĂ O DEOSEBIRE FUNCŢIONALĂ ÎNTRE VOTUL POLITIC PROPRIU-ZIS ŞI VOTUL MINORITAR. Căci fiecare din aceste două specii de vot se pronunţă şi decide asupra unei alte serii de fapte din complexul politic. / Un exemplu pentru simplificare. Cetăţeanul care votează cu «liberalii ducişti» bunăoară (căci or fi şi de ăştia) ia, prin votul său, atitudine în toate chestiunile noastre de stat. El se pronunţă pentru economia capitalisto-bancară, pentru executarea datoriilor interne, pentru plata cuponului extern, pentru Mica Antantă, pentru politica externă occidentală. Votul său îmbrăţişează toate aspectele vieţii de stat. Dimpotrivă, cetăţeanul sas, de la Sibiu, care votează cu partidul lui săsesc, nu ia atitudine în nici una din aceste probleme, care ori nu-l interesează, ori i se par subordonate necesităţilor lui de viaţă locală. Votul său decide asupra altor lucruri: asupra şcoalei săseşti, asupra dreptului de a-şi vorbi limba proprie, asupra subvenţiilor pe care biserica lui are dreptul să le primească de la stat… Toate chestiuni fără îndoială legitime, dar în afară de sfera marilor probleme generale. / Nu suntem noi atunci îndreptăţiţi să spunem că votul dat partidului liberal (sau oricărui alt partid) are altă semnificaţie şi alt coeficient politic, decît votul dat partidului săsesc (sau oricărei alte organizaţii minoritare)? / Fără îndoială că da. / Şi atunci, dacă lucrurile stau astfel, nu cumva orice cartel electoral cu un organism minoritar însemnează o confuzie voită a două poziţii politice distincte? Şi această confuzie nu poate duce la o completă falsificare a situaţiei parlamentare şi deci a situaţiei politice? / Răspunsul stă la îndemîna oricui. (…) În esenţă, asemenea carteluri însemnează a capta o serie de voturi pe un anumit plan particular, cu gîndul de a le face mai tîrziu active şi valabile pe un plan nesfîrşit mai larg.”(112)

Pe această mare agitată a vieţii politice, unde se modifică peste noapte principiile, convingerile şi afilierile, este nevoie de o instituţie stabilă, caracterizată prin seriozitate şi profesionalism. Ziaristul de la Cuvîntul descoperă o oază de normalitate în organul reprezentativ al funcţionarilor publici, pe care îl elogiază într-un moment festiv. “Societatea funcţionarilor publici serbează astăzi jumătate de veac de existenţă. Este un eveniment care valorează cît o demonstraţie. Căci organizaţia aceasta a luat fiinţă, a trăit şi a progresat în afară de bugetul statului, fără concursul oficialităţilor, şi uneori împotriva lor. Este una din foarte puţinele treburi serioase, din cîte s-au făcut la noi, fără subvenţii, fără speculaţii, fără presiuni politice. Un exemplu de gospodărie publică, ridicată an cu an, chibzuită cum trebuie, condusă cu socoteală. / Tot ce a realizat această organizaţie s-a întemeiat pe un foarte solid simţ profesional. Nu era delor uşor într-o breaslă de birocraţi, care prin psichologia lor de sedentari, nu au în genere spiritul de solidaritate a muncii şi conştiinţa drepturilor lor. Ani întregi tagma funcţionarilor publici a fost complet aservită politicii şi la dispoziţia cluburilor de partid. Întîiul ministru cu obligaţii electorale putea să dispună după bunul lui plac: să numească, să revoace, să suspende. Ce consecinţe avea acest sistem, ce ferment continuu de laşitate şi destrămare constituia el în sînul funcţionărimii – nu e greu de bănuit. Birocratismul care este una din cele mai ascunse otrăvuri ale unui stat, a fost cultivat metodic de democraţia noastră nepotistă. / Împotriva acestor agenţi de descompunere, Societatea funcţionarilor publici a însemnat o reacţiune tenace, lipsită de violenţă inutilă, dar decisă, constructivă, continuă. În 50 de ani a isbutit să ceară şi să impună o legislaţie, care să-l scoată pe funcţionar de sub voia capricioasă a politicei şi să-i creeze cadre profesionale sigure. În 50 de ani, a organizat metodic asistenţa socială a funcţionarului, punîndu-l la adăpostul mizeriei. În 50 de ani, a isbutit mai ales altceva, mai important decît toate casele de pensii şi organizaţiile de ajutor. A isbutit să creeze şi să menţină spiritul profesional, certitudinea drepturilor de breaslă, simţul solidarităţii şi al prieteniei colective. / În acest fel, societatea funcţionarilor publici a jucat un adevărat rol de educaţie civică. Fiindcă un cetăţean trebuie să fie învăţat a colabora cu forţele constituite ale statului, nu supunîndu-li-se stupid şi orb, ci servindu-le în cadrul drepturilor şi datoriilor corelative, acceptînd loaial toate obligaţiile, dar opunîndu-se hotărît abuzului. Dacă spiritul de corp, care a însufleţit timp de jumătate de secol Societatea funcţionarilor publici, ar fi un criteriu general de conduită al tuturor categoriilor de oameni muncitori, Statul ar înceta poate să mai fie un poliţai obtuz şi abuziv, devenind realmente o gospodărie.”(113)

Note:

(108) Mihail Sebastian, Politică administrativă?, în Cuvîntul, joi, 3 august 1933, p. 1.

(109) M. Sb., Dar ceilalţi domni Boilă?, în Cuvîntul, duminică, 13 septembrie 1931, p. 1.

(110) Mihail Sebastian, Discursul d-lui Iunian, în Cuvîntul, luni, 18 septembrie 1933, p. 1.

(111) M. Sb., Pe frontul democrat, în Cuvîntul, marţi, 15 septembrie 1931, p. 1.

(112) Mihail Sebastian, Minorităţile în alegeri, în Cuvîntul, duminică, 10 decembrie 1933, p. 1.

(113) Mihail Sebastian, Funcţionarii publici, în Cuvîntul, luni, 26 iunie 1933, p. 1.

Mihail Sebastian şi politica de la “Cuvîntul” (11)

Etichete

I.G. Duca, interbelic, jurnalism, liberali, Mihail Sebastian, polemica, politica

Sebastian şi politica internă

Printre domeniile frecvent abordate de scriitor, pe prima pagină a Cuvîntului, se află politica internă românească. Trebuie amintit că, în prima sa etapă de existenţă, ziarul nu s-a afiliat explicit vreunei formaţiuni, ci a reflectat întreaga scenă publică în tonuri independente, general combative, uneori sarcastice. Aceasta i-a conferit reputaţia de gazetă independentă, iar lui Mihail Sebastian prestigiul de comentator cu un raţionalism exacerbat. Lucrul a fost atestat în epocă de G. Călinescu: “Autorul este un adept al lui Descartes, ţinînd la lucrurile «clare şi distincte» şi aplicînd acest cartezianism mai ales în cîmpul senzaţiilor. De unde un sensualism rece, lucid, cultivat cu exactităţi de geometru”(95).

Să vedem în ce măsură aceste trăsături se regăsesc în ideile profesate de ziarist. După cum a constatat-o în repetate rînduri, viaţa politică se întemeiază pe partide, care ar trebui să fie structurate pe ideologii în confruntare. Însă, din păcate, se remarcă şubrezenia întregului sistem democratic, din temelii, atîta vreme cît partidele româneşti sînt coagulate în jurul intereselor de grup şi de moment. Le lipseşte ideologia, care să le asigure evoluţia de perspectivă şi activitatea cotidiană predictibilă. “«Partide de idei»? Ce e aia? Avem noi asemenea mostre? Unde sunt şi care sunt? / Discuţia asta e teribil de hazlie la noi. Să te întrebi dacă problemele actuale mai sunt de încadrat în programele vechilor discipline politice şi economice (liberalism, conservatorism, radicalism-democrat etc.) – poate să fie o chestiune aiurea, în alte ţări. O chestiune facilă şi fără sens adînc – dar poate să fie. Pentru că acolo vechile ideologii politice au existat realmente şi continuă să existe şi astăzi, dacă nu prin funcţie, cel puţin prin organ. / Dar la noi problema aceasta este de-a dreptul puerilă. Am avut noi vreodată partide politice, deosebite structural? Am avut. O singură dată. La începuturile vieţii noastre de stat modern, cînd revoluţia paşoptistă grupase după temperament, după cultură, tradiţie, clasă, după instinct în fine, două tabere profund distincte: liberali şi conservatori. / Dar de atunci lucrul se redusese la o evidentă caricatură. Înainte de război am avut rotativa celor două «partide», care se succedau fără să schimbe nimic. Iar după război am avut ce ştie toată lumea că am avut… / Unde mai rămîne, în acest joc politic, loc pentru «idei»? Ce luptă publică au dat la noi partidele pentru o «idee»? Ce victorie, ce înfrîngere, ce revanşă? Căutaţi bine şi cînd veţi găsi răspunsul, să ni-l comunicaţi şi nouă. / Viaţa noastră politică nu cunoaşte noţiunea de incompatibil. Oricine se poate împerechea cu oricine. Orice program cu orice program. / D. Iuliu Maniu poate fi ţărănist. D-l Averescu poate fi monarhic. D. Duca poate fi democrat. Pînă şi d. Vasilescu-Valjean poate fi… agrarian. / Partide de idei? Poate partidul liberal, care prin legislaţia sa economică a făcut… socialism de stat. Poate partidul ţărănist care, prin d-l Madgearu, a făcut… economie liberală. / Partidele noastre, «fracţiunile noastre politice», cum s-a spus odată în loc înalt, s-au născut întîmplător, dintr-o conjunctură parlamentară, dintr-o ceartă, dintr-o învoială, dintr-un capriciu. A fost totdeauna la baza lor un element personal. Sunt cadre de activitate practică, sunt asociaţii de interese mutuale, sunt firme comerciale, uneori vii, uneori puternice, dar în nici un caz nu organisme spirituale. / La asemenea prăvălii, noi nu cumpărăm idei.”(96)

Caracterul interşanjabil al partidelor şi complicităţile de clan ale politicienilor, care acţionează mai presus de apartenenţa la eventuale grupări adverse, sînt denunţate caustic. “D-l P.P. Negulescu, unul din cei 20 de partizani ai mareşalului Averescu şi înlocţiitor al său, i-a făcut d-lui Titulescu o declaraţie, care ar trebui tipărită în toată ţara, dacă ţara ar mai şti ce e aia Averescu şi ce e aia averescanism. / Ştiţi care sunt condiţiile veselului mareşal, pentru o eventuală participare la un guvern de concentrare? / Textual: «partizanii d-sale dau concurs unui asemenea guvern, cu condiţia ca să fie compus din reprezentanţii partidelor care au mai guvernat». / Acest «care au mai guvernat» este de o ironie şi în acelaşi timp de o inconştienţă fără pereche. Te întrebi pe ce lume trăiesc oamenii ăştia, de unde vin şi de ce boală suferă, de cutează să braveze în aşa chip dezamăgirea unei ţări întregi. / Nu ştie mareşalul de la Aqui că noi am fost aduşi aici unde sîntem, prin complicitatea partidelor «care au mai guvernat»? Nu ştie el că dacă tezaurul este deşert, dacă datoriile sunt barbare, dacă anarhia politică este culminantă, toate acestea le datorăm tuturor guvernărilor de pînă acum, tuturor fără excepţie? Dacă nu ştie, să se ducă să se culce. Iar dacă ştie, cum îndrăzneşte şi pe ce se întemeiază să ceară ca cei care ne-au nenorocit, să continue a o face? / Partide care au mai guvernat? Probabil că mai avem nevoie de un nou Vintilă Brătianu, de o nouă legiuire economică absurdă. Ştiţi, perioada 1922-1926 – de noi Tancrezi şi Constantineşti, de o nouă Oradea-Mare. Probabil că ne mai trebuie alegeri averescane profund scăldate în sînge, ne mai trebuie un mic complot fascist ca cel visat de generalul cu cioc alb în primăvara lui 1927. Probabil că ne este absolut necesar un nou Virgil Madgearu, ne sunt necesari alţi 20 de muncitori împuşcaţi la un nou Lupeni şi murim de dorul altui împrumut Mihai Popovici, care să ne îngroape nu pe 30 de ani, ci pe 300 de astădată, ca să ţinem minte bine. / Să vie deci «partidele care au mai guvernat», căci cu ele nici o surpriză nu e posibilă: barem ştim ce ne aşteaptă. / Averescanii ăştia au haz.”(97)

Subţirimea derizorie a democraţiei răzbate mai ales din demagogia politicienilor. Ei sînt mînaţi nu de convingeri profunde, pentru care să fie dispuşi la sacrificiu, ci de interese personale, de moment. În numele acestora migrează nonşalant dintr-o parte în alta a spectrului politic. Situaţia este deplorată de ziaristul care o semnalează şi o analizează cu ascuţime de spirit. “Nici zece zile n-au trecut de la constituirea noului guvern şi emigrările politice au început. Întîi, individual şi izolat: X vrea să fie consilier comunal, Y vrea să fie senator. Pe urmă în mici grupuri de cîte cinci, cincisprezece, cincizeci. Şi într-un caz şi într-altul, procedura este aceeaşi: o scrisoare de demisie în care explici de ce partidul, din care te retragi, este trădător de neam şi o altă scrisoare, de înscriere aceasta, prin care explici de ce partidul în care te înscrii este salvator de neam. / Cîntec vechi în două jumătăţi de tact, ce revine fatal la fiecare schimbare de guvern. Într-un moment de indignare şi humor, d-l N. Iorga l-a botezat fripturism. / Deci guvernul Vaida îşi va avea fripturiştii săi. La Cluj, d-nii Haţiegan, Coriolan Tătaru, Ştefan Meteş, foşti membri ai fostului guvern (în care se refugiaseră fugind de la naţional-ţărănişti) demisionează din Uniunea Naţională şi se introduc pocăiţi în noile rînduri guvernamentale. La Ialomiţa, şeful gogiştilor, care nu mai departe decît acum două luni era gata să moară pentru naţional-agrarianism se declară astăzi gata să moară pentru naţional-ţărănism. / Schimbare de direcţie doar: spiritul de sacrificiu rămîne acelaşi. / E un spectacol prea vechi ca să mai desguste. Desmăţul ăsta politic a devenit o tradiţie şi dacă n-a cîştigat în respectabilitate, a sporit în vechime. Asta îi acordă oarecari drepturi de seriozitate. / În orice caz, fenomenul fripturismului merită mai multă consideraţie decît i se dă obişnuit. Căci este altceva decît un simptom de neruşinare publică. Este de-a dreptul un simbol de structură politică. / Nu glumesc deloc. Încercaţi să gîndiţi un moment fără repulsia morală pe care o aveţi în faţa acestui sistem de dezertări. Încercaţi să treceţi peste orice rezervă sentimentală. (…) Să o spunem lămurit: fripturismul este un fenomen politic românesc de o generalitate care cunoaşte cel mult nuanţe şi atenuări, în nici un caz infirmări. De ce? Să fim noi incapabili de consecvenţă, onestitate şi convingere? Să fie un defect de temperament? Să fie unul de sensibilitate morală? Nu. Întrebările acestea sunt prea grave şi răspunsul e mult mai simplu. Explicaţia stă în faptul că vieţii noastre publice îi lipsesc cu desăvîrşire punctele de orientare politică. Nu sunt idei, nu sunt concepţii sau directive, nu sunt poziţii deosebite structural. / Ce lucru anume trădează un ins care pleacă de la gogişti şi se duce la naţional-ţărănişti, sau pleacă de la averescani şi se duce la liberali? Cel mult încalcă o solidaritate de grup şi interese. Dar părăseşte el o idee şi adoptă o alta? Renunţă la un sistem de gîndire politică şi îşi însuşeşte un altul? Să fim serioşi. / Într-o viaţă publică asemănătoare celei de la noi nu sunt posibile nici convertirile, nici trădările. Căci – şi lucrul merită să fie scris cu literă mare – NIMENI NU ARE NIMIC DE TRĂDAT.”(98)

Pentru a discredita fenomenul aproape generalizat al migraţiei politice – unde trădarea e transformată în virtute, iar consecvenţa riscă să fie tratată batjocoritor –, Mihail Sebastian îşi investeşte întreaga forţă sarcastică. “…Viaţa politică este o apă atît de confuză şi nămoloasă, încît după doi-trei ani, izvoarele unei cariere se şterg şi te trezeşti cu un specimen, care nu ştie nici de unde vine, nici unde se duce. / În privinţa asta pescarii portughezi sunt mai prudenţi decît gazetarii români, deşi şi unii şi alţii se ocupă cu două specii de animale foarte înrudite. / Trăieşte în apele portugheze un peşte – thonul – a cărui migraţiune în massă este atît de capricioasă şi derutantă, încît pescarii nu ştiu niciodată unde-l vor putea prinde a doua zi. De aceea anul acesta au fost prinşi vreo 60 de thoni şi, după ce i s-a aplicat fiecăruia un număr de ordine, au fost aruncaţi din nou în apă, într-un anumit punct geografic. Pescarii care vor pescui pe viitor unul din aceste exemplare numerotate, vor comunica aquariului «Vasco da Gama» din Lisabona locul anume unde l-au pescuit. Astfel se va putea stabili itinerariul migraţiunii. / Ce ar fi deci, dacă la intrarea în viaţa politică, am da fiecărui ins un număr de ordine, după care să-l putem recunoaşte mai tîrziu? / Operaţiile de control civic n-ar fi dintr-odată simplificate?”(99)

Cînd nu personajele migrează, dintr-o parte în alta a spectrului politic, atunci metodele de luptă sînt împrumutate cu nonşalanţă şi refolosite, de partea adversă, fără ezitare. Au recurs ţărăniştii la adunări populare, în scopul dărîmării liberalilor de la guvern? Este vremea ca rivalii să procedeze la fel. Au fost ţărăniştii împroşcaţi de gazetele guvernamentale, pentru strategia lor? S-a întors roata şi adversarii lor sînt terfeliţi, în presa de partid, aproape cu aceleaşi argumente. Astfel întreaga viaţă politică seamănă cu o agitaţie sterilă, ca într-o partidă de fotbal unde, la pauză, se schimbă porţile şi direcţiile de atac. “Toată cearta a pornit de la «marea adunare revoluţionară» pe care o convoacă naţional-duciştii la Bucureşti. / Naţional-ţărăniştii declară că această faptă este o crimă, iar Dreptatea spune lămurit: «un asemenea partid nu mai înseamnă decît o bandă de piraţi, pe care nu-i mînă decît instinctul pradei». / «Un asemenea partid» – adică un partid care face o întrunire publică, pentru a apela la voinţa masselor. / Perfect. Numai că în 1928 un «asemenea partid» erau naţional-ţărăniştii în persoană. / Pe de altă parte Viitorul declară şi el că «faţă de un asemenea guvern nu mai există decît o soluţie: rezistenţa cetăţenească». / Un «asemenea guvern» se cheamă un guvern care are neruşinarea de a voi să rămînă… guvern. / Perfect. Numai că în 1928, liberalii erau ei înşişi un «asemenea» guvern. / Cum se întorc vremurile şi cum se schimbă situaţiile! Azi ca atunci partida este aceeaşi, partenerii tot aceiaşi sunt, numai locurile sunt altele. Exact ca la football. După repriza întîia, echipele îşi schimbă terenurile respective. Aperi poarta pe care ai atacat-o, ataci poarta pe care ai apărat-o.” (100)

Pentru a se crea şi a se menţine mascarada unei asemenea hore politice, în care participanţii îşi tot împrumută locurile, strategiile şi retorica, este nevoie, pe lîngă ipocrizie, de-o masivă doză de amnezie. Gazetarul este cel ce vine şi le reaminteşte actorilor de pe scenă erorile din trecutul recent, care nu le dau credibilitatea de-a mai critica aceleaşi erori, făcute acum de adversarii lor. “Lipsa de memorie este unul dintre cele mai caracteristice elemente ale vieţii politice româneşti. Configuraţia partidelor noastre, programele lor, temele lor de luptă, sistemul lor de gîndire politică – toate ar fi inexplicabile, dacă nu ar fi acest unic resort care le mişcă pe toate şi care este înainte de orice «facultatea de a uita». Este în viaţa noastră publică o totală amnezie, care explică tot şi justifică tot. Această amnezie devine acută în momentul delicat al trecerii de la guvern în opoziţie şi din opoziţie la guvern. Se face atunci o schimbare integrală de poziţie, ca într-un joc în care partenerii şi-ar schimba cărţile: eu joc cu atuurile d-tale, d-ta joci cu atuurile mele. / Aceste reflecţii asupra rolului amneziei politice mi se pare că n-au fost niciodată mai actuale, decît acum, în lupta angajată între guvern şi opoziţie. (…) Care sunt temele pe care le invocă astăzi liberalii ducişti pentru justificarea lor politică şi împotriva existenţei guvernului actual? Puţine, dar netede. / În primul rînd, ordinea publică. Ordinea publică, pe care regimul naţional-ţărănist o primejduieşte susţinînd făţiş sau pe sub mînă mişcările extremiste. / E posibil. Noi nu avem a răspunde la această învinuire, dar avem dreptul să punem o întrebare. Şi anume. Dacă cumva este adevărat că guvernul acesta întreţine agitaţiile de extremă dreaptă, oare partidele liberale, la timpul lor, au procedat altfel? Ordinea publică nu era şi pe vremea lor un principiu demn de apărat? / D. I.G. Duca – acest domn Duca astăzi apărătorul fanatic al liniştei generale – a auzit d-sa de un oraş care se numeşte Oradea Mare? Şi îşi aminteşte cumva ce s-a petrecut acolo în iarna 1927-1928? Şi ştie cumva cine era atunci ministru de interne în România? Şi mai ştie din îndemnul cui, cu banii cui, cu ştiinţa cui s-a făcut acolo ce s-a făcut? / La aceste întrebări d. Duca nu va răspunde, dar o putem face noi pentru d-sa. Nu. D. Duca nu ştie. D. Duca a uitat. Iar astăzi cînd vorbeşte de ordinea publică, vorbeşte cu o perfectă bună credinţă. Iată aceasta se cheamă oportuna amnezie liberală.”(101)

Într-adevăr era greu ca Mihail Sebastian să fie un simpatizant al liberalilor din perioada 1928-1933. Nu cu mult înainte la Oradea se organizase, în contextul unui aşa-zis congres studenţesc, o şocantă campanie de violenţe antisemite. Se pare că tinerii cu mintea exaltată şi pumnul noduros ar fi beneficiat de sprijinul ocult al guvernului liberal. Descrierea întîmplărilor de atunci seamănă izbitor cu mineriadele de după căderea comunismului: nişte escadroane civile s-au mobilizat “spontan” pentru a “pedepsi” o categorie de populaţie, în realitate pentru a abate atenţia publică de la problemele politice reale. Istoriografia recurge la conceptul de Pogrom itinerant, pentru ceea ce s-a petrecut acolo, şi prezintă faptele astfel: “Au fost ore în care haosul a dominat Oradea, studenţii naţionalişti devastînd sinagogile, locuinţele şi prăvăliile evreieşti, pentru că s-au găsit la mai tot pasul «binevoitori» care să indice cu precizie aceste locaţii. (…) Astfel, umblînd în grupuri de 5-10 persoane, uneori mai numeroşi, înarmaţi cu bîte ori răngi metalice, au agresat mai tot ce au găsit în cale, spărgînd geamurile magazinelor, devastînd restaurante, legitimînd oamenii pe stradă, ciomăgindu-i pe israeliţii surprinşi în trafic sau în prăvălii etc. – totul pînă în puterea nopţii de 5 spre 6 decembrie, în vreme ce armata, venită tîrziu, nu a făcut altceva decît să blocheze o parte din străzile ce dădeau în piaţa centrală, să reţină cîţiva studenţi singuratici rătăciţi sau care nu aveau habar de ce se întîmplă. (…) A fost, de altfel, seara cînd studenţii au atacat sinagogile, şapte dintre acestea fiind devastate şi, în unele, provocîndu-se chiar incendii, cel mai mult avînd de suferit templul de pe str. Fuchs Mór. (…) De aici rezultă şi o particularitate a violenţelor antisemite de la Oradea, faptul că acestea marchează începuturile devastărilor unor lăcaşuri de cult evreieşti, sulurile Torei fiind arse în afara lăcaşului, parcă demonstrativ.”(102) La întoarcerea din oraşul jefuit, bandele de studenţi au oprit trenurile şi au devastat sinagogile şi proprietăţile evreieşti, din preajma gării şi din centru, în diverse alte localităţi: Ciucea, Huedin, Cluj, Războieni, Braşov, Timişul de Jos, Predeal, Ghimeş, Tîrgu Ocna, Chişinău(103).

Complicitatea prin pasivitate a liberalilor cu gravele tulburări antisemite de la Oradea, extinse apoi în jumătate de ţară, îi va fi reamintită, în repetate situaţii, politicianului I.G. Duca, de articolele lui M. Sebastian. La fel şi înclinaţia sa de-a cenzura presa liberă. “…D. Duca a vorbit bunăoară despre «templul naţional-liberal». Nu ştim de cînd d-sa are asemenea predilecţii mozaice de stil. Se pare că de la Oradea Mare, cînd şeful Partidului Naţional-Liberal a dovedit certe înclinări rabinice. Oricum imaginea, deşi excelentă, este puţin primejdioasă. Uite, se vorbeşte pe ici pe colo că succesorul d-lui Duca ar fi să fie d. Niemerower. (…) Într-o zi din primăvara lui 1928, «stăpînit de principii democratice», d. I.G. Duca a suspendat un ziar ce se chema Cuvîntul. / Păcate de tinereţe.”(104)

Nu doar Cuvîntul a căzut sub furia cenzorială a liberalului I.G. Duca. I s-a întîmplat şi altei gazete, care a îndrăznit să-i readucă în minte demnitarului oscilaţiile manifestate într-un răstimp aşa de scurt. “Confratele nostru Facla a fost ieri dimineaţă confiscat din ordinul guvernului. Este un debut care valorează cît un program. Regimul Duca îşi afirmă astfel, peste groapa celor cinci ani ai săi de opoziţie, o punte de continuitate cu toate ducismele anterioare. Jandarmul democrat coboară în stradă cu constituţia într-o mînă şi puşca într-alta. / Interesant este însă nu faptul în sine care, la drept vorbind, nu e de natură să ne emoţioneze pe noi, care am suferit în propria noastră casă toate confiscările, toate cenzurile şi toate suspendările, fără deosebire de partid, căci toate partidele ne-au onorat cu teroarea lor. Interesant prin urmare nu este simplul fapt al confiscării unui ziar, ci motivul acestei confiscări. / Facla de ieri a fost interzisă pentru un titlu, care amintea o dată istorică: 7 iunie 1930. E ziua memorabilă, deşi uitată, în care I.G. Duca, primul ministru de azi jura credinţă acţiunii antidinastice. Astăzi, acelaşi domn Duca jură din nou şi jură pe dos. Întrebarea pe care şi-o pune cu discreţie Facla este dacă între două jurăminte contrarii, unul cel puţin nu trebuie să fie cu necesitate fals.”(105)

Toată activitatea guvernamentală a lui I.G. Duca va fi urmărită de săgeţile critice ale lui Mihail Sebastian. Atunci cînd demnitarul merge să vorbească la radio, el spune doar platitudini încălecate, lipsite de orice finalitate practică(106). Atunci cînd se confruntă cu pericolul dezertărilor din gruparea sa, liderul de partid optează pentru o soluţie conciliantă, demagogică, plină de generalităţi(107). Nici una dintre acţiunile şi opţiunile lui nu este agreată de gazetarul exigent.

Note:

(95) G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, ed. a II-a, revăzută şi adăugită, ediţie şi prefaţă de Al. Piru, Bucureşti, Editura Minerva, 1982, p. 963.

(96) M. Sb., “Partide de idei”, în Cuvîntul, sîmbătă, 28 mai 1932, p. 1.

(97) M. Sb., Care au mai guvernat…, în Cuvîntul, luni, 6 iunie 1932, p. 1.

(98) M­ihail Sebastian, Explicaţia fripturismului, în Cuvîntul, vineri, 17 iunie 1932, p. 1.

(99) M. Sb., Peşti cu număr de ordine, în Cuvîntul, sîmbătă, 10 septembrie 1932, p. 1.

(100) Mihail Sebastian, Repriza a 2-a, în Cuvîntul, vineri, 3 noiembrie 1933, p. 1.

(101) Mihail Sebastian, “Ordinea publică” şi “economia clasică”, în Cuvîntul, duminică, 5 noiembrie 1933, p. 1.

(102) Vezi Pogromul itinerant sau Decembrie antisemit Oradea 1927, volum îngrijit de Lucian Nastasă-Kovács, cuvînt înainte de Alexandru Florian, Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România “Elie Wiesel”, Bucureşti, Ed. Curtea Veche, 2014, p. 71. Vezi şi passim.

(103) Idem, ibidem, p. 75-76.

(104) M. Sb., “Templul naţional-liberal”, în Cuvîntul, sîmbătă, 16 aprilie 1932, p. 1.

(105) Mihail Sebastian, “Chestia închisă”, în Cuvîntul, vineri, 17 noiembrie 1933, p. 1.

(106) Mihail Sebastian, Primul-ministru la microfon, în Cuvîntul, sîmbătă, 9 decembrie 1933, p. 1.

(107) Mihail Sebastian, D. Duca, mai tare ca oricînd, în Cuvîntul, sîmbătă, 8 iulie 1933, p. 1.