Etichete

, , , , ,

Nu totdeauna un pas înainte înseamnă neapărat o situaţie mai bună. În treapta a doua de liceu am intrat într-o reputată clasă de filologie-istorie, la singura instituţie de profil din centrul Clujului. Dar asta a reprezentat sfîrşitul germanei. Ne-a spus-o limpede profesorul, celor vreo trei copii care ne-am înfiinţat la oră: eram prea puţini, şcoala nu putea să plătească pentru o grupă aşa de mică. Ni se va încheia media la sfîrşitul trimestrelor, în rest, Dumnezeu cu mila. Vom sta la bibliotecă, în sala de sport, unde vrem, doar să nu ne lovească vreo maşină pe stradă.

A mai trecut ceva timp pînă cînd, în armată, m-am pomenit alături cu un grup de filologi din Sibiu. Ei vorbeau între ei germana, noi, cîţiva din Cluj şi Tîrgu Mureş, foloseam maghiara, iar întregul pluton, cu colegii craioveni şi bucureşteni, comunica şi executa ordinele primite pe româneşte. Nimănui nu i se părea ciudat. După o vreme le-am spus sibienilor că le-am studiat şi eu limba, cale de aproape zece ani. Mi-ar plăcea să le citesc ceva cu voce tare. Mi-au întins, niţel amuzaţi, romanul pe care-l comentau între ei. După primele cuvinte s-a făcut totuşi o mică tăcere şi m-au urmărit cu atenţie. Unul dintre ei, Siegfried, mi-a zis mirat că am citit impecabil, cu un uşor accent münchenez. Le-am răspuns, cu toată sinceritatea, că din păcate n-am înţeles aproape nimic din ceea ce citisem.