Biografie poliglotă (17)

Etichete

Ahasverus, biografie, competente, cultura, Eminescu, Ioana Em. Petrescu, jidovul ratacitor, poliglot, profesor

Profesoara m-a ascultat cu aceeaşi bunăvoinţă generoasă pe care le-o rezerva tuturor studenţilor. Apoi mi-a replicat surîzător că povestea lui Ahasverus este o întîmplare notorie, care a inspirat de-a lungul secolelor numeroase opere derivate, în literatură şi în alte arte. Nu se pune problema să nu existe în Biblie. Poate că nu e prezentă în toate evangheliile, dar trebuie căutată cu răbdare. I-am spus că ştiam într-adevăr de cartea lui Jean d’Ormesson pe această temă, mai erau şi altele. Iar evangheliile le-am recitit, pe toate patru, înainte de-a veni să stau de vorbă cu dînsa. Zîmbetul cald, uşor matern, n-a părăsit-o cînd mi-a recomandat să mai verific odată pe text. Mi-a promis că va face şi ea la fel.

A trecut o săptămînă, a venit iarăşi cursul despre Eminescu. N-am putut sta de vorbă la intrarea în clasă şi nici în timpul pauzei. De fapt nici nu mai era important. Ştiam limpede că lucrurile stau aşa cum i le-am zis. Dacă a controlat, şi-a dat seama la rîndul ei, va putea să evite imprecizia în următoarele lecţii. Fusese o discuţie confidenţială – pentru mine cazul era clasat. Spre uimirea mea, în a doua jumătate a cursului, Ioana Em. Petrescu s-a întrerupt pe neaşteptate din prelegere, amintindu-şi parcă în acel moment un detaliu important, a rostit în faţa tuturor numele meu şi mi-a mulţumit pentru aspectul semnalat: povestea jidovului rătăcitor este o legendă apocrifă (n-a zis şi “antisemită”), lansată în Evul Mediu şi pusă pe seama Noului Testament, unde în fapt nu se regăseşte. Auditoriul este rugat să facă necesara corectură.

Din cele două întîmplări, survenite la doi profesori şi la două materii care n-aveau nimic în comun, am învăţat un lucru foarte important. Orice neatenţie comisă trebuie îndreptată cu prima ocazie. Nici un magisteriu nu e mai presus de adevărul ştiinţific transmis de la catedră. Exigenţa prezervării reputaţiei în ochii publicului – ori pur şi simplu vanitatea – nu reprezintă o scuză în calea autocriticii. Mi s-a întîmplat apoi şi mie, în primii ani de profesorat, să scap mici neatenţii, să dau explicaţii incomplete. Am fost corectat de elevii mei şi, cînd au avut dreptate, i-am felicitat. Cu un prilej mi-a fost contrapusă o intuiţie mai ascuţită decît a mea, în explicarea unui fenomen, şi am răsplătit-o cu nota maximă. Toate acestea pentru a spune că învăţarea este un work in progress, mereu ameliorabil şi în nici un caz unilateral. În timpul lecţiei, magistrul învaţă alături de discipolii săi şi, de aceea, nu trebuie să uite umilinţa începuturilor.

Publicitate

Biografie poliglotă (16)

Etichete

Ahasverus, biografie, competente, cultura, Eminescu, Ioana Em. Petrescu, jidovul ratacitor, poliglot

Incidentul respectiv m-a făcut să mă gîndesc că uneori e important modul în care îţi proclami adevărul. Că, dacă te interesează cu adevărat limpezirea unei situaţii, este inutilă ofensarea preopinentului. Am învăţat să fac disocierea între subiectele care se dezbat şi cei care le exprimă. Am perseverat în demontarea ideilor, a informaţiilor pe care le consideram neavenite. Totodată m-am străduit să elimin din luările mele de poziţie atacurile personale. Sînt conştient, fireşte, că adesea oamenii consideră disocierile faţă de ideile lor ca pe-o jignire insuportabilă a persoanei lor. Dar această susceptibilitate am hotărît s-o ignor.

În anul următor era prevăzut în program cursul monografic despre Eminescu, susţinut de Ioana Em. Petrescu. Întreaga expunere se desfăşura la un înalt nivel academic, prin revizitarea operei eminesciene din perspectiva unor consistente abordări filosofice. Persoana însăşi a vorbitorului era în măsură să însufleţească publicul. Cu o distincţie naturală şi o frazare ilustră, punctată de mici ironii livreşti, profesoara făcea ample asocieri de idei şi înainta fără şovăire pe terenul de studiu. O urmăream cu toţii plini de încîntare. Totuşi, pe la jumătatea semestrului, m-a pus pe gînduri ceea ce-am auzit despre legenda jidovului rătăcitor, plasată în relaţie cu poezia eminesciană. Ioana Em. Petrescu ne-a relatat pe scurt că în Biblie apare povestea lui Ahasverus, care l-a scuipat pe Isus în timp ce urca pe Golgota, iar Mîntuitorul l-a blestemat să rătăcească în eternitate, să nu-şi găsească niciodată patria.

La sfîrşitul cursului, catedra era mereu împresurată de studenţii înflăcăraţi de unul sau altul dintre aspectele învăţate, care cereau detalii suplimentare ori bibliografie de consultat, puneau întrebări însufleţite. Nu mi-a fost uşor să-i cer favoarea unei scurte convorbiri între patru ochi. Acolo i-am mărturisit că am rămas nedumerit de legenda lui Ahasverus, pe care tocmai ne-o prezentase în timpul orei. I-am reamintit că, recent, elaborasem o lucrare despre filosofia Eclesiastului, în cadrul cercului de poetică, estetică şi critică literară pe care ea însăşi îl coordonează. Cu acel prilej citisem toată Biblia, din doască-n doască. Însă nu-mi amintesc să fi întîlnit undeva povestea respectivă. De altfel ea este nefirească pentru însăşi spiritualitatea Noului Testament, unde Isus nu blestemă vreo seminţie pentru eternitate, ci-l învaţă pe fiecare individ să întoarcă şi celălalt obraz către cel care-l agresează.