Etichete

, , , , ,

La mine limba germană a apărut timpuriu, în clasa a doua elementară. Ar fi trebuit să mă însoţească vreo zece ani, pînă la sfîrşitul liceului. Cred că îmi plăcea. Nu aveam probleme cu sunetele speciale, destul de asemănătoare faţă de maghiară, cu grupurile grafice de tipul “sch”, sau cu iniţiala majusculă a fiecărui substantiv. Erau norme care trebuiau învăţate. Odată ce ştiai regulile, te mişcai liber în cadrul sistemului. Problema era că ni se tot schimba profesorul. Venea mereu altul, care lua lucrurile de la capăt, cu alte metode şi exigenţe. Unul dintre cei simpatici, dar destul de severi, era tînăr şi blond, mustăcios, cu burtică. Era cam nărăvaş, făcea ironii şi nu voia să coboare la nivelul mediu al clasei. Ne trăgea pe noi după el, în sus. Zîmbea des, dădea explicaţii succinte, vorbea repede şi îşi muşca mereu colţul mustăcioarei, de parcă voia să-şi mai strunească elanul.

Într-o zi i-a convocat pe părinţii mei la şcoală. A insistat să vină amîndoi. S-a creat agitaţie în familie: urma să fiu exmatriculat? ce mai isprăvisem? Eram şi eu nedumerit, nu ştiam de vreo trăznaie în ultima perioadă. Întîlnirea a avut loc pe fugă, într-o pauză, în curtea şcolii. Eu mă uitam, de jos, cînd la unii, cînd la celălalt, ca într-un joc de ping-pong. Profesorul mi-a lăudat, cu anumite rezerve, conduita. A zis că sînt “brînză bună în burduf de cîine”. Atunci, pe loc, am reţinut expresia, fiindcă nu ştiam ce sens are. Vedeam că părinţii mei zîmbesc, asta însemna că nu voi fi dat afară. Apoi le-a zis că e păcat să se piardă chemarea pe care o am pentru limba germană, că ea trebuie, dimpotrivă, să fie cultivată. S-a oferit să-mi găsească o familie ospitalieră, în vacanţa de vară, în vreun sătuc din zona Sibiului: să stau printre saşi, să le învăţ expresiile, să mă antrenez cu germana care va fi o bună opţiune de viitor. Era nevoie de acordul părinţilor mei şi de-o minimă contribuţie financiară. Maică-mea a fost foarte impresionată. A rămas să se gîndească de unde face rost de banii pe care, evident, nu-i avea. Şi nici nu avea să-i aibă vreodată. Aceea a fost prima dată cînd cineva m-a vorbit de bine.

Pe Răzvan Rota l-am reîntîlnit acum cîteva luni, într-un studio de televiziune. Am fost invitaţi amîndoi să vorbim despre revoluţia din decembrie ‘89 la Cluj. El făcuse acele impresionante fotografii “în direct”, pe cînd soldaţii îi împuşcau pe oamenii paşnici din Piaţa Libertăţii. Eu contribuisem la organizarea coloanei de manifestanţi care, în aceeaşi seară, a coborît mărşăluind din cartierul Mănăştur. Înainte de-a intra în emisie, printre cele două-trei glumiţe pregătitoare, i-am spus că mi-a fost profesor de germană, cu vreo 35 de ani în urmă. S-a uitat adînc în ochii mei, de parcă voia să-şi revadă acolo tinereţea. Apoi a clătinat a regret din cap: nu-şi mai amintea nimic.

Publicitate