Etichete

, , , , ,

“Gutta cavat lapidem non vi, sed saepe cadendo” vrea să ne spună că stropul găureşte piatra nu prin forţă, ci prin încăpăţînare. Iar îndărătnicia cu siguranţă nu mi-a lipsit niciodată. Prin zecile de cărţi franţuzeşti citite, prin sutele de pagini copiate cu mîna, în penultima clasă de liceu am refăcut cei trei ani de studiu care-mi lipseau faţă de colegii mei. În ultimul an m-am prezentat la olimpiada de profil, unde am cîştigat un premiu local. M-am dus şi la sesiunea de comunicări ale elevilor, cu o temă tare incomodă pentru jumătatea anilor ‘80: condiţia umană în L’étranger de Camus şi în Rhinocéros de Ionesco. Am fost singurul licean care a insistat să-şi prezinte liber intervenţia, în limba franceză, nu s-o citească de pe foaie. Comisia formată din doamne venerabile, cu profiluri matusalemice, mă privea ca pe-o gînganie. Doar profesoara mea, din public, îmi ţinea pumnii emoţionată.

Festivitatea de la sfîrşitul liceului mi-a adus un dar neaşteptat: o revistă franţuzească strălucitoare, cartonată, pe care doamna Gherasim mi-a scris o dedicaţie cu cerneală albastră: “Au futur professeur de français, bravo pour ses performances!”. De atunci am învăţat ce importante sînt formulele de prudenţă, care să evite profeţiile în asemenea împrejurări. Totuşi viaţa mi-a acordat fericita şansă de-a mă prezenta emoţionat, cîţiva ani mai tîrziu, acasă la inimoasa femeie, în ultima întîlnire dinaintea decesului său. Ţineam în mîini volumul meu de debut, Între Icar şi Anteu, cu dedicaţia pe foaia de titlu: Doamnei profesoare Ileana Gherasim, care a avut încredere în mine, înainte ca eu însumi să fi avut încredere în mine.

Anunțuri