Etichete

, , , , , ,

Limba franceză a apărut în clasa a cincea. Încă de la început mi s-a părut mai ciudată decît germana. Nu mă împăcam cu gîndul că pronunţia e într-un fel, scrisul în alt fel. Biata profesoară se chinuia în dialoguri însoţite de planşe: Ce-i asta? Asta este un copac! Ce-i asta? Asta este un măr! Nu era greu de priceput. Cînd veneau şi literele, totul devenea bizar. Insistam să pronunţ ironic Qu’est-ce que c’est fix aşa cum stătea scris: kuescekuecest. O păsărească! Nu eram departe de încăpăţînarea valetului interpretat de Marin Moraru, în Actorul şi sălbaticii: “Monsieur scriem, monsieur zîşem, nu umbla cu şoara vopsîtă!”.

La şcoala mediocră de cartier pe care o frecventam, nu era greu să primesc note rezonabile fără un efort deosebit. În familie se ştia că am “talent” la limbile străine. Mergeam înainte în virtutea inerţiei. Aveam în minte un singur obiectiv precis: să intru cu orice preţ la facultate, din prima încercare, pentru a evita umilinţele sinistre ale serviciului militar “la trupă”, a căror cruzime devenise notorie. Iar dacă acea facultate urma să fie de filologie, de ce nu?

Doar că germana, în care-mi pusesem speranţele de admitere, a dispărut cînd îmi era lumea mai dragă. Am priceput repede că, în lipsa ultimilor doi ani de studiu sistematic, în clasă, nu aveam nici o şansă la examenul aspru, unde trei sferturi dintre candidaţi erau respinşi. Ce era de făcut? Deşi aveam un decalaj de trei ani faţă de colegii mei de la franceză, am hotărît să sar în barca lor. M-am apucat să frecventez atît orele de limba a doua (unde eram obligat prin orar), cît şi cele de prima limbă străină (unde rămîneam oricum liber). Profesoara Ileana Gherasim mi-a remarcat zelul şi a început să mă ajute. M-a condus la biblioteca lectoratului de franceză al facultăţii de litere – chez Monsieur Bardy – unde se împrumutau cărţi pe cîte o săptămînă-două. Am pornit direct cu literatura existenţialistă (Albert Camus, Jean-Paul Sartre), care mi-a bulversat adolescenţa.

Anunțuri