Ieri am fost în vizită la bătrîna mea profesoară de franceză. Fiica unui fruntaş politic ţărănist torturat în puşcărie, a avut ea însăşi de îndurat mai mulţi ani de închisoare şi nenumărate alte suferinţe. Era deja în vîrstă cînd a ajuns să predea la liceu: după o operaţie (dacă nu mă înşel) de tiroidă, îi pierise vocea şi, sfioasă, deşi energică, dar mititică şi blîndă cum era, nimeni n-o prea lua în seamă. Toţi elevii făceau gălăgie, îşi vedeau cu impertinenţă de ale lor. Ea stătea la catedră, vorbea de una singură, cîteodată ne privea cu blîndeţe mustrătoare, clătinînd din cap a dojană: “e-hei, ce ştiţi voi ce vă aşteaptă!”. Franceza o cunoştea şi o vorbea bine, dar nu prea reuşea să ne-o explice: lipsită de autoritate, lipsită de harul de a concentra sintetic şi persuasiv materialul, avea prea puţină trecere în ochii clasei.
Cînd m-am hotărît să dau admitere la Filologie şi mi-am ales, alături de română, franceza ca materie de studiu, m-am aşezat temeinic pe carte şi, de unul singur, am început să pricep (cu ajutorul gramaticilor, al lecturilor din diverse romane etc.) cîteva din tainele limbii. Am cîştigat şi un premiu fără semnificaţie la concursul judeţean. Dar ea a fost foarte impresionată! M-a felicitat îndelung, chiar în faţa părinţilor. M-a sprijinit, cu slabele-i puteri.
Atunci cînd Dăbală, profesorul de biologie, s-a ambiţionat să “pice” măcar vreo zece absolvenţi pe toamnă, făcîndu-i să-şi piardă bacalaureatul (şi implicit admiterea la facultate), îl vedeam pe rînd pe fiecare cum intervine, pe cele mai năstruşnice căi, trăgînd cele mai nebănuite sfori, şi încet-încet scapă de furia nebunului. Eu transpiram de zor, n-aveam nici o “pilă”, învăţam disperat biologia (genetica) pe care o ştiam din scoarţă-n scoarţă, iar zăltatul continua să se oţărască la mine şi să mă tăbăcească de note proaste. Îi citeam în priviri ciuda că trebuie să-l cedeze, pe rînd, la diverse presiuni, pe cîte unul dintre cei pe care i se pusese pata. Parcă îmi spunea: “degeaba, tu nu vei scăpa, iac-aşa, de-al dracului!”. Într-un final am apelat la sprijinul profesoarei de franceză, relatîndu-i franc situaţia. S-a luptat ca o leoaică, a trebuit să pună la bătaie toată influenţa ei (puţină) şi tot prestigiul ei (considerabil). D. o asigura, plin de el, că sînt o puşlama care îşi merită soarta, că nu voi face niciodată nimic în viaţă etc. Ea îi replica, foarte ferm, că dimpotrivă voi fi printre puţinii care vor intra din prima încercare la facultate şi voi ajunge departe. El îi hohotea dispreţuitor în nas (după cum am aflat ulterior). Pînă la urmă, cînd mi-a dat nota de trecere (cu toate că, la cîtă materie învăţasem, aş fi meritat chiar mai mult de atît!), D. mi-a repetat, cu ciudă, că mă promovează doar la repetatele rugăminţi ale profesoarei Gherasim, deşi el e sigur că face o greşeală, fiindcă eu voi deveni un delincvent care va îngroşa pleava şi scursura societăţii etc. La banchet, beat turtă, a venit la mine şi m-a rugat ca, în cazul în care voi intra cu adevărat la facultate, cum i s-a spus că aş fi în stare – deşi el e ferm convins de contrariu – să vin şi să-l bag în pizda mă-sii, mă roagă el să fac chestia asta!
(E inutil să mai adaug: am fost admis din prima încercare. E util să precizez: îndată ce l-am întîlnit prin curtea şcolii, l-am privit adînc în ochi şi i-am spus apăsat: “Domnule profesor, să ştiţi că am reuşit la examenul de admitere”. A roşit violent şi-a bîlbîit nişte felicitări confuze. E interesant să subliniez: la un an după terminarea facultăţii mă întorceam să predau la liceul pe care îl absolvisem. Ne întîlneam în pauze cu catalogul sub braţ: “bună ziua, dom’ profesor!”, “bună ziua, dom’ profesor!”. Chiar aşa.)
Acestea fiind spuse şi altele fiind bănuite, revin la momentul de ieri. Am găsit-o acasă de una singură (soţul îi murise, fiul unic se mutase la Bucureşti). Era foarte slăbită, de abia se mişca prin apartamentul părăginit, dar plin pînă la refuz de cărţi. Mi-a povestit că supravieţuise la două preinfarcturi şi trei atacuri cerebrale. Vorbea cu greu, dar era foarte lucidă. O minune că mai trăia ea însăşi. I-am întins bătrînei doamne volumul meu de debut, Între Icar şi Anteu, cu dedicaţia pe foaia de titlu: Doamnei profesoare Ileana Gherasim, care a avut încredere în mine, înainte ca eu însumi să fi avut încredere în mine.
Nu voi uita. Nu voi uita mîna care a prins brusc să-i tremure cînd a citit dedicaţia. Ochii împăienjeniţi de lacrimi. Apoi am depănat amintiri şi bîrfe politice ale zilei (era foarte introdusă în temă!). A fost bine.
La plecare a insistat să o mai caut, măcar la telefon – deşi m-a avertizat că urmează să se mute la fiul ei, în Bucureşti, şi să vîndă totul aici. Să ne mai întîlnim. Să mai povestim. Îi promiteam că aşa voi face.
Cred că am ştiut foarte bine amîndoi că nu ne vom mai vedea.
Ne-am despărţit. A închis uşa după mine. A încuiat-o.
Iar apoi, cînd eram deja pe scări cu un etaj mai jos, a ieşit pe hol şi m-a strigat din urmă. Voia să-mi mulţumească încă o dată pentru frumoasa dedicaţie.
Asta a fost tot. (A murit după cîteva săptămîni.)
Laszlo Alexandru 