Scriitorul Patrizio Trequattrini mi-a făcut surpriza unei interesante proze scurte, care porneşte de la prietenia noastră şi ajunge la o meditaţie de interes public. O aduc la cunoştinţa cititorilor.
De cînd îl cunosc pe Alex am înţeles multe lucruri. Eu aş vrea să fiu ca el, aş vrea să am proprietăţile lui. De-aş avea proprietăţile pe care el le are, dacă aş poseda ceea ce el posedă, aş fi mult mai fericit decît sînt. Fericirea e mereu foarte relativă, ceva impalpabil, întemeiat pe elemente imaginare care apoi, cînd se realizează, nu totdeauna menţin ceea ce promiteau pe cînd încă nu le-ai dobîndit. Totuşi sînt sigur că, de-aş putea să am şi numai jumătate din ceea ce are Alex, aş fi dacă nu omul cel mai fericit, măcar printre cei mai fericiţi. Să nu mă înţelegeţi greşit, să nu vă întrebaţi cît de bogat o fi Alex ăsta. Alex este bogat, dar nu în sensul în care vă gîndiţi voi. Proprietăţile lui nu sînt de natură economică, ci sînt proprietăţi care dau mai multă fericire decît pămînturile, casele, acţiunile la bursă, depozitele în bancă, lingourile de aur sau pietrele preţioase. Alex posedă un intelect fertil. Fertilitatea intelectului său nu e destinată să se diminueze ci, dimpotrivă, să sporească. Alex cunoaşte româna, maghiara, franceza, italiana, engleza, din cîte ştiu eu, şi poate încă vreo cîteva. Închipuiţi-vă că aveţi cinci case. N-ar fi rău, cui nu i-ar plăcea? Cu siguranţă te simţi mai bine decît să n-ai nici una; şi aş spune că te simţi mai bine şi decît cu una singură. E o situaţie economică foarte bună, care te pune la adăpost de orice risc, care îţi permite să nu te mai îngrijorezi în faţa viitorului. Un patrimoniu solid şi sigur, pe care să-ţi întemeiezi o viaţă liniştită şi tihnită. Dar credeţi că această condiţie patrimonială v-ar dărui fericirea? N-aş fi aşa de convins. Mintea voastră ar fi oricum expusă la riscul declinului, fiindcă patrimoniul material n-o influenţează benefic şi nici nu stîrneşte emoţia, care este alimentul vitalităţii. Închipuiţi-vă acum că posedaţi cinci limbi străine în care puteţi locui. Ei bine, eu cred că ţi se dăruieşte mai multă fericire să locuieşti în cinci limbi străine decît în cinci case. Este o condiţie pe care eu o cunoşteam doar în plan teoretic, înainte de a-l întîlni pe Alex. Cu toţii am auzit vorbindu-se sau chiar am cunoscut direct oameni care vorbeau diverse limbi, sau care spun că vorbesc diverse limbi, fără să putem avea totuşi o probă obiectivă sau o idee precisă despre nivelul lor de cunoaştere, fiindcă este vorba despre limbi necunoscute nouă, pe care le-am auzit vorbite de aceste persoane doar în puţine împrejurări, sau într-una singură, sau chiar niciodată. Eu am avut în schimb norocul de-a lucra şi prin urmare de-a trăi alături de Alex, de trei ani încoace, şi de-a fi vorbit aproape în fiecare zi cu el, într-o limbă pe care o cunosc destul de bine, fiindcă e limba mea maternă. În această specială situaţie de viaţă şi de muncă, ideea pe care ţi-o poţi face despre ceea ce înseamnă să cunoşti sau mai bine zis să locuieşti într-o limbă străină este o idee care nu mai e abstractă, ci devine foarte concretă şi obiectivă. Noi, italienii, în marea majoritate a situaţiilor, cunoaştem bine doar limba noastră şi ne descurcăm în alta, dar totuşi fără să o stăpînim cu adevărat, fără să o putem mlădia cu siguranţă şi dezinvoltură în toate situaţiile comunicative posibile, de la cele mai simple la cele mai complexe. Ba chiar cunoaşterea acestei unice limbi străine, deja oricum nesigură, la cei mai mulţi tinde să se diminueze în cursul vieţii şi să slăbească pînă aproape de dispariţie. Efectiv, la sfîrşit, cea mai mare parte dintre noi, italienii, dar s-ar putea spune şi dintre noi, latinii, şi să-i adăugăm de asemeni pe anglo-americani, rămîne închisă între limitele propriei limbi, adică se pomeneşte că posedă o singură casă. Această închidere provoacă frustrare şi disconfort, enervare şi imobilitate expresivă, senzaţie de izolare într-o lume în care se extind inevitabil o mulţime de limbi străine şi extraeuropene. Amplificarea migraţiei popoarelor adesea ne face să ne simţim străini chiar la noi acasă, ne obligă să tragem cu urechea la “diverse limbi, oribile graiuri”, încît universul nostru comunicativ devine tot mai babelic-infernal şi tot mai disperat este efortul nostru de-a înţelege şi de-a ne face înţeleşi. Tot mai adesea noi, cei care trăim segregaţi în închisoarea monolingvismului nostru, nu reuşim să-i înţelegem pe vorbitorii de lîngă noi, şi limba noastră, care nu se mai hrăneşte din izvoarele altor limbi, cu excepţia influenţei stereotipe provenite din globish (global english), riscă să devină tot mai asfixiată. Nu cumva declinul Occidentului trece mai întîi printr-un declin lingvistic? Chinezii învaţă limbile noastre occidentale, dar noi, occidentalii, vom învăţa vreodată chineza? Asta la scară planetară. La scară europenă putem observa că românii învaţă italiana, franceza, spaniola; la fel fac polonezii, bulgarii sau sîrbii; dar italienii vor învăţa oare vreodată româna, bulgara sau poloneza? Să trăim sau să locuim în cel puţin două limbi este un noroc pe care noi doar îl visăm, ceva necunoscut pentru noi, care ne-ar da o dublă cetăţenie reală, chiar dacă nu şi legală, care ne-ar permite să avem o alternativă, să ne exprimăm liber în două declinări diferite. Ne-ar permite să renunţăm în orice clipă la ţara noastră, dacă ţara noastră a devenit prea strîmtă, prea îngust provincială, ne-ar da marea libertate de-a merge în două direcţii şi nu mereu obligaţia de-a urma un singur sens de deplasare. Limbile străine sînt mai grozave decît autostrăzile şi aeroporturile, sînt singurele vehicule care ne dau libertate de mişcare, ne-ar permite să ne deplasăm şi să ne stabilim căminul într-o altă ţară. Dacă în ţara noastră libertatea cuvîntului este anulată, după cum tot mai des se întîmplă, cum ne vom exprima oare, dacă nu vom cunoaşte o altă limbă, cum vom face să ne transmitem protestul la alte urechi, cine ne va asculta şi ne va face publice cuvintele de durere? Excelenta cunoaştere a unei limbi străine (şi nu mă refer la globish, care e o limbă foarte sărăcăcioasă, mai mult sau mai puţin bolborosită în toată lumea şi care te ajută doar să-ţi faci o vacanţă organizată într-un sat turistic) îţi dă mereu de lucru, produce cunoaştere şi oportunităţi, permite o mulţime de întrebuinţări, într-o lume în care revărsările permanente de populaţii, dintr-o regiune în alta, înmulţesc nevoia de comunicare şi de relaţii. Doar cel care e în măsură să vorbească foarte bine sau perfect măcar o limbă străină are mereu oportunităţile de partea sa, îşi păstrează dreptul de cetăţenie într-o lume care deja a şters statele-naţiune pentru a le înlocui cu statele multietnice şi plurilingvistice. Deosebirea dintre cunoaşterea monolingvistică şi cea plurilingvistică este la fel ca şi aceea dintre economia curţilor medievale şi economia comerţului internaţional. Cel ce rămîne la monolingvism e destinat să fie răsturnat de noile tendinţe globale, face parte tot mai mult dintr-o specie de vorbitori destinată extincţiei.
Surpriza a venit o săptămînă mai tîrziu. Uitasem deja incidentul şi aşteptam desfăşurarea orei. A intrat profesorul în sală şi, după o scurtă introducere, ne-a spus că între timp s-a documentat. Lucrurile stau aşa cum le-am prezentat eu şi nu aşa cum le-a susţinut el. I-a rugat pe toţi studenţii să-şi corecteze în caiet că există un “ça” fără accent, care provine cu adevărat dintr-un “cela” contras, dar că mai e şi-un “çà” accentuat, care se foloseşte exact în expresia care ne trebuia nouă. Ne-a scris cele două variante pe tablă, dînd şi cîteva exemple. Am rămas impresionat de gestul lui de retractare, la care nu mă aşteptam. Mi-a părut rău, în sinea mea, că i-am forţat mîna – poate cam ostentativ – cu dicţionarul.
Laszlo Alexandru 
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.