Zacuscă (5)

Etichete

Alex. Stefanescu, analiza, conversatie, critica literara, dialoguri, Eminescu, interpretare, Nicolae Manolescu

Cum se explică acest exclusivism de judecată asupra textului literar, făcîndu-se o forțată abstracție de tot ceea ce-l înconjoară? “Pur și simplu, am dorit să păstrăm, nu – atenție! – puritatea literaturii, ci pe aceea a lecturii. Iar lectura estetică este esențial o formă de admirație, o dovadă de hedonism. Cititor sau critic, ca să citești bine un text, e obligatoriu să-ți placă ce citești.”

Primejdiile, la limita penibilului, sînt ilustrate de înseși reflecțiile lui Nicolae Manolescu. “Am să dau un exemplu pe care mi l-a sugerat un comentariu al lui Alex Ștefănescu la Doina lui Eminescu. El citează cele mai contestate versuri din poezie («Cine-a îndrăgit străinii / Mînca-i-ar inima cîinii») și le subliniază frumusețea de sorginte folclorică, apăsînd totodată pe ideea că naționalismul poetului era un curat sentiment de iubire. Deseori pomenita xenofobie eminesciană se risipește, astfel, ca aburul dimineții de pe apa unui lac. E corectă o asemenea lectură? Eu spun că da. Doar că e necesară o explicație. Alex Ștefănescu știe la fel de bine ca noi toți că, în publicistică, Eminescu e incontestabil xenofob și că acolo nu e vorba doar de muscalii care «vin de-a călare», năvălesc, adică, peste noi de-a lungul istoriei, ci și de evrei și de unguri, ca străini de neam ce se află. Cum să nu fi fost tentați mai toți comentatorii să condamne xenofobia Doinei? Fără să le treacă măcar prin cap că exact la fel o citeau sociologiștii vulgari din anii 1950, motiv pentru care poezia lipsește, cu o singură excepție, din toate reeditările lui Eminescu de pînă în 1989. Și, mai grav, fără să-și dea seama că frumusețea versurilor le scapă astfel printre degete și că ideologia le strică bucuria lecturii.”

Am citat pasajul în toată extensia pentru a lăsa să se vadă, așa zicînd în transmisiune directă, întreaga inadecvare de judecată a criticului literar. Firește că orice operă artistică transmite o stare sufletească – de nu cumva chiar o imagine, o idee, un sisteme de gîndire – din partea autorului în direcția publicului. A rupe acest flux de continuitate și a considera mesajul în absolutismul său presupune nu doar o perspectivă parțializată, ci și o manipulare a realităților. Insolitarea textului și înnobilarea lui cu o valoare necondiționată îl împinge pe un asemenea comentator la marginea ridicolului, fiindcă îl determină să admire “aburul dimineții de pe apa unui lac” în esența unei poezii xenofobe, în contextul de azi, cînd românii își leagă evoluția spre democrație și prosperitate de colaborarea cu “străinii”, care le-au devenit principalii aliați. A ridica false garduri de protecție, admițînd cu jumătate de gură că, da, publicistul Eminescu era xenofob, însă poetul Eminescu nu era cîteodată xenofob, fiindcă avea talent, este un sofism în care doar Nicolae Manolescu mai crede. Iar a da la bătrînețe în mintea lui Alex Ștefănescu este o tristă involuție.

Publicitate

Biografie poliglotă (17)

Etichete

Ahasverus, biografie, competente, cultura, Eminescu, Ioana Em. Petrescu, jidovul ratacitor, poliglot, profesor

Profesoara m-a ascultat cu aceeaşi bunăvoinţă generoasă pe care le-o rezerva tuturor studenţilor. Apoi mi-a replicat surîzător că povestea lui Ahasverus este o întîmplare notorie, care a inspirat de-a lungul secolelor numeroase opere derivate, în literatură şi în alte arte. Nu se pune problema să nu existe în Biblie. Poate că nu e prezentă în toate evangheliile, dar trebuie căutată cu răbdare. I-am spus că ştiam într-adevăr de cartea lui Jean d’Ormesson pe această temă, mai erau şi altele. Iar evangheliile le-am recitit, pe toate patru, înainte de-a veni să stau de vorbă cu dînsa. Zîmbetul cald, uşor matern, n-a părăsit-o cînd mi-a recomandat să mai verific odată pe text. Mi-a promis că va face şi ea la fel.

A trecut o săptămînă, a venit iarăşi cursul despre Eminescu. N-am putut sta de vorbă la intrarea în clasă şi nici în timpul pauzei. De fapt nici nu mai era important. Ştiam limpede că lucrurile stau aşa cum i le-am zis. Dacă a controlat, şi-a dat seama la rîndul ei, va putea să evite imprecizia în următoarele lecţii. Fusese o discuţie confidenţială – pentru mine cazul era clasat. Spre uimirea mea, în a doua jumătate a cursului, Ioana Em. Petrescu s-a întrerupt pe neaşteptate din prelegere, amintindu-şi parcă în acel moment un detaliu important, a rostit în faţa tuturor numele meu şi mi-a mulţumit pentru aspectul semnalat: povestea jidovului rătăcitor este o legendă apocrifă (n-a zis şi “antisemită”), lansată în Evul Mediu şi pusă pe seama Noului Testament, unde în fapt nu se regăseşte. Auditoriul este rugat să facă necesara corectură.

Din cele două întîmplări, survenite la doi profesori şi la două materii care n-aveau nimic în comun, am învăţat un lucru foarte important. Orice neatenţie comisă trebuie îndreptată cu prima ocazie. Nici un magisteriu nu e mai presus de adevărul ştiinţific transmis de la catedră. Exigenţa prezervării reputaţiei în ochii publicului – ori pur şi simplu vanitatea – nu reprezintă o scuză în calea autocriticii. Mi s-a întîmplat apoi şi mie, în primii ani de profesorat, să scap mici neatenţii, să dau explicaţii incomplete. Am fost corectat de elevii mei şi, cînd au avut dreptate, i-am felicitat. Cu un prilej mi-a fost contrapusă o intuiţie mai ascuţită decît a mea, în explicarea unui fenomen, şi am răsplătit-o cu nota maximă. Toate acestea pentru a spune că învăţarea este un work in progress, mereu ameliorabil şi în nici un caz unilateral. În timpul lecţiei, magistrul învaţă alături de discipolii săi şi, de aceea, nu trebuie să uite umilinţa începuturilor.

Biografie poliglotă (16)

Etichete

Ahasverus, biografie, competente, cultura, Eminescu, Ioana Em. Petrescu, jidovul ratacitor, poliglot

Incidentul respectiv m-a făcut să mă gîndesc că uneori e important modul în care îţi proclami adevărul. Că, dacă te interesează cu adevărat limpezirea unei situaţii, este inutilă ofensarea preopinentului. Am învăţat să fac disocierea între subiectele care se dezbat şi cei care le exprimă. Am perseverat în demontarea ideilor, a informaţiilor pe care le consideram neavenite. Totodată m-am străduit să elimin din luările mele de poziţie atacurile personale. Sînt conştient, fireşte, că adesea oamenii consideră disocierile faţă de ideile lor ca pe-o jignire insuportabilă a persoanei lor. Dar această susceptibilitate am hotărît s-o ignor.

În anul următor era prevăzut în program cursul monografic despre Eminescu, susţinut de Ioana Em. Petrescu. Întreaga expunere se desfăşura la un înalt nivel academic, prin revizitarea operei eminesciene din perspectiva unor consistente abordări filosofice. Persoana însăşi a vorbitorului era în măsură să însufleţească publicul. Cu o distincţie naturală şi o frazare ilustră, punctată de mici ironii livreşti, profesoara făcea ample asocieri de idei şi înainta fără şovăire pe terenul de studiu. O urmăream cu toţii plini de încîntare. Totuşi, pe la jumătatea semestrului, m-a pus pe gînduri ceea ce-am auzit despre legenda jidovului rătăcitor, plasată în relaţie cu poezia eminesciană. Ioana Em. Petrescu ne-a relatat pe scurt că în Biblie apare povestea lui Ahasverus, care l-a scuipat pe Isus în timp ce urca pe Golgota, iar Mîntuitorul l-a blestemat să rătăcească în eternitate, să nu-şi găsească niciodată patria.

La sfîrşitul cursului, catedra era mereu împresurată de studenţii înflăcăraţi de unul sau altul dintre aspectele învăţate, care cereau detalii suplimentare ori bibliografie de consultat, puneau întrebări însufleţite. Nu mi-a fost uşor să-i cer favoarea unei scurte convorbiri între patru ochi. Acolo i-am mărturisit că am rămas nedumerit de legenda lui Ahasverus, pe care tocmai ne-o prezentase în timpul orei. I-am reamintit că, recent, elaborasem o lucrare despre filosofia Eclesiastului, în cadrul cercului de poetică, estetică şi critică literară pe care ea însăşi îl coordonează. Cu acel prilej citisem toată Biblia, din doască-n doască. Însă nu-mi amintesc să fi întîlnit undeva povestea respectivă. De altfel ea este nefirească pentru însăşi spiritualitatea Noului Testament, unde Isus nu blestemă vreo seminţie pentru eternitate, ci-l învaţă pe fiecare individ să întoarcă şi celălalt obraz către cel care-l agresează.

“Nu mă cunoşti, mă duc în nebunie, nu am nimic de pierdut” (3)

Etichete

Consiliul Judetean Cluj, Constantin Barbu, cultura, Eminescu, esec, faliment, Mircea Arman, neghiobii, teoria conspiratiei, Tribuna

În politica balcanică poate fi o virtute să-ţi înşeli colocutorul, spunînd una şi făcînd alta. Dar în cultură aşa ceva e o catastrofă, care atrage după sine decredibilizarea. Cum de-a reuşit noul manager o asemenea rapidă contraperformanţă?

Mircea Arman ignoră mizele discuţiilor în care se năpusteşte. Numărul 249/2013 al Tribunei, îndată după editorialul revoluţionar, găzduieşte pe trei pagini mari un articol prăpăstios al lui Constantin Barbu, Eminescu. Istorisirea celei mai cumplite crime din istoria României. Autorul neghiobiei lăbărţate e şi primul, în ordine alfabetică, pe lista noului consiliu consultativ, ceea ce sugerează că toată publicaţia îşi asumă făcătura (pigmentată cu fotografii din manuscrise învechite, pentru a-i da parfum de autenticitate). În fapt autorul ne înşiră doar cuprinsul altor 12 “cărticele” pe care se pregăteşte să le scrie în viitor şi unde ne va povesti, tuturor, cum priapicul Titu Maiorescu, împreună cu soră-sa, Emilia Humpel, şi fiică-sa, Livia Maiorescu Dymsza, au complotat să fie ucis poetul naţional. La conjuraţie au mai participat nevasta lui Ioan Slavici (“unguroaică, agentă, curvă”), Regele, Brătianu, Carp şi D.A. Sturdza (care plănuiau un Tratat secret cu Austro-Ungaria şi pe care îi deranja sagacitatea jurnalistului Eminescu), Regina Elisabeta (care era spioana Ţarinei), Mite Kremnitz (spioana Împăratului Germaniei şi amanta cumnatului Maiorescu, precum şi a Regelui Carol I) etc. Ce mai! Ponson du Terrail pe Someş.

Traiectoria biografică a poetului din Ipoteşti a dat şi în trecut prilejul unor aberaţii încălecate. În 2010, pe 15 iunie, ţicnitul ex-primar naţionalist al Clujului, Gheorghe Funar, într-o tentativă de relansare a carierei sale politice, a anunţat în conferinţă de presă vestea cea mare pe care tocmai o aflase: în 1889 Mihai Eminescu a fost asasinat de evrei. Prin ţărişoara asta, fiecare, cum are o suferinţă, hop! la gîtul lui Eminescu pentru a se scoate în evidenţă. Iar managerul proaspăt întronizat al unei reviste pînă atunci – totuşi – respectabile gira amatorismul cu iz de capă şi spadă, pe post de cercetare autorizată. De ce s-a mai mirat că tentativa sa de inducere în eroare a opiniei publice (culturale) a stîrnit îngrijorare?

Eminescu ţărănist

Etichete

Alex. Stefanescu, Eminescu, PNTCD, politica, probabilistica

După ce Alex. Ştefănescu a semnat, acum cîteva ceasuri, protocolul de colaborare cu Elena Udrea pentru campania electorală din Bucureşti, ne-a dat şi o veste bună: “Am spus de foarte multe ori, în calitate de critic şi istoric literar, bun cunoscător al biografiei lui Eminescu: dacă Eminescu ar fi trăit astăzi, în mod sigur ar fi membru al PNŢCD”.

Gureşul condeier are o părere excesivă despre ocupaţia de critic şi istoric literar. Se pare că se consideră specialist nu doar în anul de apariţie a romanelor, sau în metaforele şi epitetele versurilor, ci şi în opţiunile politice postume ale poeţilor. N-o să-l întreb acuma pe cine o să voteze Ienăchiţă Văcărescu şi Barbu Paris Mumuleanu la sectorul 3 din Capitală. Însă tare mi-ar plăcea să ştiu ce fel de membru PNŢCD ar fi azi Mihai Eminescu. În facţiunea lui Ciorbea, care s-a aliat cu opoziţia? În facţiunea lui Pavelescu, aliat cu puterea? Sau în celelalte două-trei-patru facţiuni, cărora nimeni nu le cunoaşte doctrina, substanţa şi orientarea?