Etichete
Alexandru Marcu, cenzura, comunism, fascism, G. Calinescu, I.D. Sirbu, Ion Caraion, Liliana Corobca, literatura, Paul Goma, rezistenta, Tudor Arghezi, Vasile Sav
Vreau să-mi amintesc, de asemeni, o legendă nostimă din lumea clujeană, cu un latinist, Vasile Sav, care și-a scris poezia, a dat-o la revista Tribuna spre publicare, apoi s-a dus în biroul său de cenzor, a primit șpalturile după cîteva zile și și-a eliminat propriul text. Poate fi amuzant, dar te pomenești că era și o strategie, omul avea de îndeplinit planul de producție: cîte coli editoriale a cenzurat pe lună? Și atunci și-o fi zis: decît să tai de la altul, mai bine tai de la mine, măcar știu ce-i acolo și nu greșesc.
Sigur că erau și plăți de polițe în domeniu. Sărim un pic în urmă cu gîndul și cu contextul politic. Comunismul a dus la o împlinire armonioasă, la o sublimare a instituției cenzurii. Dar ea era activă și înainte, în fascism, în hitlerism. Societățile totalitare au un dinte împotriva libertății, în general, și a libertății cuvîntului, în special, fiindcă se simt subminate. A existat un ilustru italienist, Alexandru Marcu, profesor și decan la Facultatea de Litere și Filosofie din București, traducător al lui Dante, care a avut și-o aventură politică, a fost ministru în guvernul mareșalului Antonescu și a ajuns șef la cenzură. El fusese ani de zile, pe linie de italienistică, în concurență cu G. Călinescu. În tinerețe Călinescu i-a “suflat” traducerea cărții lui Giovanni Papini, Un om sfîrșit. A publicat-o el, deși Marcu era bun prieten cu prozatorul italian și apucase să-i traducă volumul pe jumătate. Ei bine, ajuns șef la cenzură, italienistul s-a pomenit cu pîinea și cuțitul în mînă și i-a plătit-o. Călinescu a tipărit în 1941 Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent. Imediat mai apoi a vrut să scoată un compendiu, unde să aducă diverse completări și corecturi la ediția monumentală. Nu s-a putut. Acest supliment al istoricului literar a apărut doar cu întîrziere de cîțiva ani, după ce-a picat guvernul lui Antonescu, fiindcă pînă atunci i-a interzis-o Alexandru Marcu, din poziția de cenzor. Se produc așadar răfuieli de culise, în acest domeniu, după cum nu lipsesc nici detaliile amuzante.
Putem sublinia, încă o dată, că cenzura a fost considerată mai spăimoasă și mai fioroasă decît în realitate. Era o instituție tristă, dacă o privim azi. Mulți dintre cei mai tineri decît noi n-au cunoscut stresul respectiv, fiindcă n-au avut de răsfoit hîrtia cenușie de ziar, cu fotografia obligatorie a secretarului-general pe prima pagină. De la gazetele de sport pînă la revistele de modă, în orice tipăritură din România se plătea tribut politicului. Nu conta ce anume se spunea și unde, esențial era să fie poza tovarășului în centru sus. Iar fotografia să fie cu două urechi, dacă se poate! Fiindcă o vreme a fost din profil și i se vedea doar o ureche. În popor s-a întins vorba că tovarășul e într-o ureche. Brusc sute de mii de fotografii-tablou au fost înlocuite, deasupra catedrelor, în toate sălile de clasă, în toate școlile, în toate birourile, peste noapte, și-au apărut altele, unde tovarășului i se vedeau ambele urechi. Asta era cenzura! O instituție ocupată cu lucruri inimaginabile, care mergea pînă la cele mai mici detalii. Era sufocantă. O spunea și Ion D. Sîrbu, un prozator care se plîngea mereu prin manuscrisele sale. Era ca și cum voiai să sari în înălțime, într-o încăpere cu tavanul scund. Degeaba săreai, te izbeai de tavan. Cam asta era situația.
Au fost și reacții individuale. Se poate afirma că unul dintre adversarii insistenți ai cenzurii a fost Paul Goma. Pe vremea aceea, în anii ‘60 și ‘70, era un disident admirabil, tenace, combativ, preocupat de problema drepturilor omului. Nu era ceea ce, din păcate, a devenit azi. El avea atunci o altă abordare, ce poate părea incredibilă. A mărturisit-o în diversele sale cărți de amintiri sau în presă, după căderea comunismului. Își preda, în vederea publicării, manuscrisul unui roman, de pildă Ostinato. I se întorcea cu diverse adnotări și remarci ale cenzurii: acolo mai schimbați, dincolo deranjează. Prozatorul lua pasajele respective, să vadă care anume erau subiectele sensibile. Ah, viața din pușcăriile comuniste? Foarte bine! Și unde avea două pagini incomode, el mai adăuga treizeci, sau cincizeci. Ați revăzut? Sigur că da! Ia priviți! Era o metodă sinucigașă, de remediere prin “dospire”, iar asta firește că l-a dus la nepublicare. În afara unui prim volum de proză scurtă, Goma n-a mai izbutit să apară cu alte cărți în România. A trebuit să iasă în Occident cu scrierile sale. N-a fost o soluție de rezolvare a conflictului, ci dimpotrivă, de hărțuire a adversarului. Dar nu mulți și-au permis asta: să se ia de piept cu cenzura, s-o scuture, s-o agaseze, să pornească împotriva curentului. Marea majoritate a scriitorilor a plecat fruntea, a înțeles “urgența momentului pe care-l trăim”. A acceptat limitele date. Iată de ce literatura sub comunism este ceea ce este.
Un cercetător care se întoarce azi într-acolo trebuie să accepte obstacolele de odinioară. Dacă am pretinde să găsim atunci ce-avem azi, am fi absurzi, inadecvați. Era pur și simplu o încăpere cu tavanul jos, unde lumea se străduia să sară, dar fără să se izbească de tavan. Cine sare mai sus și nu se lovește? Asta era literatura, asta era publicistica în comunism. Și astfel ne sînt ele prezentate de Liliana Corobca, în volumele ei de cercetări. Noi bănuiam unele lucruri, le intuiam, dar nu aveam o diagnoză clară. Care erau ordinele, care erau dispozițiile precise? Cum acționa instituția concret? Știam în general că, la finele anilor ‘80, existau deja cuvintele tabu, care nu se puteau tipări nicăieri: “biserică”, “cruce”, “moarte”, “Dumnezeu” (o vreme a apărut cu “d” mic, apoi deloc). Dacă cineva “fugea” (cum se spunea atunci), adică pleca definitiv în Occident, intra automat pe lista cu indezirabili: toate cărțile din bibliotecă, toate cărțile din librărie care purtau numele său (ca autor, traducător, prefațator sau editor) dispăreau fără urmă. S-a întîmplat cu cele două volume groase de Versuri ale lui Tudor Arghezi, prefațate suculent de Ion Caraion (Ed. Cartea Românească, 1980). Un an mai tîrziu, cînd Caraion a cerut azil politic în Elveția, tot tirajul a dispărut de pe piață. Cine se ocupa de asta? Cenzura, bineînțeles. Așadar aveam o latură amuzantă, frivolă, stîngace a sistemului, dar exista și latura (semi)dictatorială, a unei instituții opresive, puse în slujba comunismului și a domesticirii intelectualilor. Scriitorii trebuiau deprinși cu sportul de-a sări în înălțime, fără a ajunge totuși prea sus, ca să nu dea cu capul de tavan. Cenzura i-a obligat să învețe această paradoxală lecție de echilibristică, de abilitate și agilitate personală, totodată searbădă și frustrantă.
Era o perspectivă tristă, dacă o privim azi, dinspre societatea liberă, democrată și pluralistă în care trăim. Dar trebuie să subliniem și asta. Exigențele revoluției din 1989 au fost mai ales două: libertatea cuvîntului și libertatea de mișcare. Toate celelalte, penuria, frigul existau, însă erau doar adiacente. Har Domnului, măcar aceste două probleme le-am rezolvat și ne uităm în urmă fără mînie, uneori cu milă, alteori cu silă, alteori cu ironie. Putem să ne (re)cunoaștem trecutul recent, prin intermediul cărții publicate de Liliana Corobca, pe care o felicit pentru munca ei minuțioasă, răbdătoare și tenace.
Laszlo Alexandru 
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.