Etichete

, , , , ,

Orice roman e, pînă la un punct, un exerciţiu de voyeurism. Cititorului îi place să-şi lipească ochiul sau urechea de gaura cheii pentru a afla ce se întîmplă în viaţa personajelor. Cum se poate rezolva această înclinaţie înnăscută spre indiscreţie, în paginile cărţii care ne vorbeşte despre o comunitate religioasă? Autorul ne invită să fim părtaşi la o înşiruire de spovedanii, prezentate de păcătoşi în faţa părintelui Gomboş. Printr-un gest de sacrilegiu sui generis, romancierul alege să înnoade firele epice rupînd pecetea tainei confesionale.

Iar povestea principală se subdivide într-o succesiune de planuri intercalate. Asistăm, pe numeroase pagini, la întîmplarea femeii plecate în căutarea unui trai occidental mai bun, prin Olanda şi Austria, dar care a fost constrînsă pe-acolo la prostituţie şi, revenită în ţară, e torturată acum de gelozia soţului pe care şi l-a găsit în sfîrşit. Luăm parte la procesele de conştiinţă indignată ale bărbatului suspicios pe trecutul deocheat al nevestei mult iubite. (Nu întîmplător cele două istorisiri pot fi citite în oglindă.) Ascultăm înfioraţi spovedania unui mercenar timişorean, despre atrocităţile pe care le-a comis în războiul din fosta Iugoslavie, în rîndul trupelor sîrbeşti aliate cu Ratko Mladici: violuri oribile, crime şi execuţii sumare, torturi inumane. “Confesiunea este deschisă oricui. Şi criminalii au dreptul la ea. De multe ori sentimentul este că ai atins ultimul refugiu, iar acum este devastat de hoarde străine. Din faţa ei nu te poţi retrage fiindcă ai migrenă sau nu ai chef. Nici dacă te răneşte, te zdrobeşte şi te lipeşte de zid. Rămîi tu însuţi la mila lui Dumnezeu şi, de la un punct încolo, nu mai este tocmai limpede cine are cea mai mare nevoie de rugăciune stăruitoare, cu inima deschisă, străpunsă de iubirea pentru Cel de Sus. / Uneori te întrebi ce e mai greu să fii: Şeherezada, care îşi continuă poveştile, noapte de noapte, ştiind că în momentul în care se va opri sau va pierde atenţia stăpînului ei, sultanul, viaţa îi va fi retezată, sau un confesor, care nu are dreptul să se oprească niciodată din a asculta rugile şi nădejdile sau deznădejdile oamenilor care îl caută şi, cu atît mai puţin, păcatele pe care ei le scot la iveală, fără multă pricepere la vorbă, chiar brutal şi vulgar, cu voci hîrîite, din piept, din setea de izbăvire. După ani şi ani de practică preoţească afli, ştii: nu există nici o limită, nu te poţi împotrivi nicicum, nu ai unde te retrage.”

Publicitate