Jurămîntul de credință

Etichete

convertire, credinta, jurămînt, preot

PIRANDELLIANA

Don Angelino este un preot de țară, care abia a depășit adolescența și e torturat de întrebări despre misiunea lui sacerdotală, în nuvela Credința. Intră năbădăios, la ora siestei, în camera tăcută a lui don Pietro, maestrul lui spiritual, care picotea pașnic în fotoliu, cu capul chel, ostenit, prăvălit pe spate și respirația șuierătoare de cardiac. Vrea să-i urle în obraz: “mă răspopesc!”. Dar pacea patriarhală a încăperii, cu mirosul de pîine proaspătă, ce urcă din curte pe geam, scaunele modeste, cu o cruce argintie imprimată, patul simplu, de fier, străjuit de crucifixul din fildeș, aspectul chinuit al omului pe care ar fi trebuit să-l înfrunte – toate acestea îi retează elanul. Iar gîndul i se întoarce, într-o frîntură palidă, spre bătrîna sa mamă, care și-a pus toate speranțele în el și-l urmărește cu iubirea ei statornică din depărtare, îl divinizează în toți pașii pe care-i face în viață. N-ar vrea nicidecum să-i înșele așteptările. Cu toate acestea, dogmele, regulile și exigențele credinței îl sugrumă deja: el simte nevoia libertății de mișcare, a aventurii și a evadării, prin care să-și macine disperarea, neliniștea și frămîntarea.

Năvala de gînduri și impasul personal îi scot lacrimi tăcute din ochi, pe care le consumă  alături de preotul adormit. Dar acesta se trezește, pe neașteptate, și tot atunci intră sora lui vîrstnică în cameră, pe cînd se lupta să-și priceapă noua situație de om treaz, pentru a-i șopti ceva la ureche. Don Pietro se ridică, se apropie cordial de don Angelino și-i cere ajutorul. Venise o babă din sat să stea de vorbă cu popa, dar el e bolnav și abia își mai tîrîie picioarele: ce-ar fi să coboare la ea tînărul discipol? Nu e, în fond, un lucru greu de rezolvat. Și iată cum, pornit să-și lepede sutana, într-o profundă criză de conștiință, don Angelino se pomenește că și-o reîmbracă, pentru a da curs unei rugăminți banale.

Tușa Croce e o țărancă nenorocită: soțul i-a murit înecat în rîu, iar fiul i-a zăcut greu bolnav. După ce totuși ultimul s-a făcut bine printr-un miracol, el a plecat în America și nu mai dă nici un semn de viață, cu toate că i-a promis mamei că se va îngriji de ea cu bani, din depărtare. Iar bătrîna e distrusă, abia își duce zilele, sfîșiată de dor. Mărunțișul pe care-l procură e destinat traiului de fiecare zi și achitării datoriilor făcute cu boala fiului. Și nu pricepe de ce nu primește nici o veste de la el. Însă oamenii din sat i-au spus-o limpede. Totul e din cauza jurămîntului de credință, făcut lui San Calogero: doi cocoși, un sac de migdale și nuci, trei lire pentru o liturghie, dacă i se înzdrăvenește băiatul. Flăcăul s-a vindecat, a și plecat, dar ea nu și-a îndeplinit făgăduința, fiindcă prea era vlăguită și neputincioasă. Acum însă, după lungi stăruințe, a izbutit să adune cele promise și i le aduce domnului părinte, cu rugămintea să-i citească slujba.

Ce ființă primitivă, care se lasă exploatată de prejudecăți – își zice cu scîrbă tînărul preot răzvrătit. Pe un ton aspru, îi poruncește: “Ia-ți desaga și pleacă!”. Parohul e bolnav și nu poate zice liturghia. Și, în mintea lui: toată superstiția asta cu San Calogero e o prostie. Din adînca ei mizerie, bătrîna întîi se simte copleșită. Jertfa ei a fost considerată nedemnă, prea sărăcăcioasă și oferită cu mare întîrziere. Dar cînd preotul insistă furios: “San Calogero n-are nevoie nici de cocoși, nici de migdale uscate! Dacă băiatul dumitale vrea să-ți scrie, fii sigură că o să-ți scrie”, parcă dă să priceapă că necazul stă în altă parte. Această față bisericească ignoră gravitatea jurămîntului de credință! Ce fel de om e ăsta? “Ce spuneți? Și atunci ce jurămînt mai e? Dacă nu dau ce-am promis, ce valorează? Dar iertați-mă, cu cine stau de vorbă? Dumneavoastră nu sînteți preot? Și atunci de ce vă purtați așa cu mine?”

Don Angelino își dă seama că, prin sinceritatea lui aspră, a stîrnit plînsul în hohote al femeii nevoiașe. Nu asta și-a propus! Îi poruncește să treacă alături, în biserică, și dă fuga la spălător, pentru a se pregăti de serviciul divin. Strînge din mers plocoanele, hotărît să i le restituie la final. E prea nenorocită ca să-i mai ia și el din puțina agoniseală. Numai că, în timp ce îmbracă odăjdiile și înhață potirul, e cuprins de remușcări: această femeie i-a pus tot sufletul ei cinstit pe tavă. Cum să-i răspundă printr-o ipocrizie formală? El nu poate rămîne mai prejos de ea. Astfel încît, urcînd la altar, pricepe că o nouă credință îi cuprinde ființa și îl trec frisoane pe șira spinării. În fața bătrînei prosternate în biserica pustie, el se simte înălțat de un har luminos, ca-n prima zi a misiunii sale și rostește cea mai vibrantă liturghie, din adîncul sufletului său zbuciumat. “Iar la sfîrșitul slujbei, și-a păstrat ploconul și cele trei lire, pentru a nu strivi cu o milă măruntă harul uriaș al acelei credințe.”

Publicitate

Romanul Clujului (8)

Etichete

Cluj, greco-catolic, intelectual, Ovidiu Pecican, preot, romancier

Cu adevărat axă a lumii devine aşadar Turnul bisericii de pe Bulevardul Eroilor din Cluj. În jurul acestuia se desfăşoară expediţiile narative concentrice: în viaţa amărăştenilor din parohie, în trecutul istoric de suferinţă al comunităţii religioase pe care protagonistul o reprezintă, în prezentul măcinat de conflicte locale, în prosperităţile occidentale iluzorii, obţinute pe un preţ care le anulează valoarea, în atrocităţile războaielor balcanice lipsite de măsură. Toate aceste descătuşări de pulsaţie instinctivă sînt filtrate de tonul cumpătat, moralist, raţionalizant, al vocii naratoriale, ce caută să investească de sens întîmplările din jur. Căci nu poate exista iertare fără o prealabilă înţelegere.

Finalul romanului rupe tot echilibrul construcţiei, azvîrlindu-l pe Laurenţiu Gomboş pe poteca unei aventuri neprevăzute. Din postura de observator implicat, devine el însuşi actor. E o închidere care oferă noi deschideri. Prozatorul Ovidiu Pecican ne pregăteşte, mai mult ca sigur, şi alte surprize.

Romanul Clujului (7)

Etichete

Cluj, greco-catolic, intelectual, Ovidiu Pecican, preot, romancier

Orice roman e, pînă la un punct, un exerciţiu de voyeurism. Cititorului îi place să-şi lipească ochiul sau urechea de gaura cheii pentru a afla ce se întîmplă în viaţa personajelor. Cum se poate rezolva această înclinaţie înnăscută spre indiscreţie, în paginile cărţii care ne vorbeşte despre o comunitate religioasă? Autorul ne invită să fim părtaşi la o înşiruire de spovedanii, prezentate de păcătoşi în faţa părintelui Gomboş. Printr-un gest de sacrilegiu sui generis, romancierul alege să înnoade firele epice rupînd pecetea tainei confesionale.

Iar povestea principală se subdivide într-o succesiune de planuri intercalate. Asistăm, pe numeroase pagini, la întîmplarea femeii plecate în căutarea unui trai occidental mai bun, prin Olanda şi Austria, dar care a fost constrînsă pe-acolo la prostituţie şi, revenită în ţară, e torturată acum de gelozia soţului pe care şi l-a găsit în sfîrşit. Luăm parte la procesele de conştiinţă indignată ale bărbatului suspicios pe trecutul deocheat al nevestei mult iubite. (Nu întîmplător cele două istorisiri pot fi citite în oglindă.) Ascultăm înfioraţi spovedania unui mercenar timişorean, despre atrocităţile pe care le-a comis în războiul din fosta Iugoslavie, în rîndul trupelor sîrbeşti aliate cu Ratko Mladici: violuri oribile, crime şi execuţii sumare, torturi inumane. “Confesiunea este deschisă oricui. Şi criminalii au dreptul la ea. De multe ori sentimentul este că ai atins ultimul refugiu, iar acum este devastat de hoarde străine. Din faţa ei nu te poţi retrage fiindcă ai migrenă sau nu ai chef. Nici dacă te răneşte, te zdrobeşte şi te lipeşte de zid. Rămîi tu însuţi la mila lui Dumnezeu şi, de la un punct încolo, nu mai este tocmai limpede cine are cea mai mare nevoie de rugăciune stăruitoare, cu inima deschisă, străpunsă de iubirea pentru Cel de Sus. / Uneori te întrebi ce e mai greu să fii: Şeherezada, care îşi continuă poveştile, noapte de noapte, ştiind că în momentul în care se va opri sau va pierde atenţia stăpînului ei, sultanul, viaţa îi va fi retezată, sau un confesor, care nu are dreptul să se oprească niciodată din a asculta rugile şi nădejdile sau deznădejdile oamenilor care îl caută şi, cu atît mai puţin, păcatele pe care ei le scot la iveală, fără multă pricepere la vorbă, chiar brutal şi vulgar, cu voci hîrîite, din piept, din setea de izbăvire. După ani şi ani de practică preoţească afli, ştii: nu există nici o limită, nu te poţi împotrivi nicicum, nu ai unde te retrage.”

Romanul Clujului (6)

Etichete

Cluj, greco-catolic, intelectual, Ovidiu Pecican, preot, romancier

Să nu ne pripim considerînd cartea lui Ovidiu Pecican un exerciţiu de propagandă în favoarea unei comunităţi religioase clujene. Autorul are maturitatea de-a ţine ferm hăţurile în echilibrarea perspectivelor. El nu ezită să scrie pagini nuanţate pe tema duplicităţilor greco-catolice, a tensiunilor existente între diversele facţiuni – membrii “ilegalişti”, din “catacombe”, sînt mai exigenţi în abordările politice, pe cînd cei “postdecembrişti” sînt mai acomodanţi cu puterea vremelnică. Memorabil e portretul actualului episcop Florin, surprins în audienţa pe care i-o acordă părintelui Gomboş. Înalt Prea Sfinţitul se mişcă afabil şi prevenitor în faţa subordonatului, deşi aflăm că nu-l are la inimă, îl duce de mînă pînă la fotoliul unde îl invită să se instaleze, rămînînd el însuşi umil în picioare alături, îi zîmbeşte curtenitor de-a lungul conversaţiei, purtate uneori în termeni vagi, alteori prin tactica digresiunii, dar cu aluzii îndeajuns de ferme pentru a transmite intenţii şi porunci, sub formă de mirări şi îndoieli. Cocteilul de blîndeţe şi forţă, de căldură şi ostilitate, de iezuitism cordial şi generos umple pagina de virtuozitate artistică.

O asemenea complexitate comportamentală e posibilă doar într-un punct de referinţă al universului. Părintele Gomboş nu are dificultăţi să se plaseze imaginar în axis mundi: “Era acasă, în această răscruce a lumii lui clujene, transilvane, româneşti, romane, europene, creştine, era acasă sub semnul Turnului de pe Bulevardul Eroilor”. Datoria ecleziastică, pedagogică, filosofică şi existenţială este asumată conştient şi tacticos: “Nu oricine este pregătit să recunoască ce pîlpîie sau explodează în sufletul lui, dînd alte culori şi alte forme lumii… Pentru asta e nevoie de blîndeţe, de o educaţie eliberată de constrîngerile tiranice, de bătaie, de şantaj afectiv, de corecţiile tiranice. Îndreptarea şi formarea conduitelor micului discipol, ale omuleţului trebuie formate cu duhul blîndeţii, prin calmă şi caldă stăruinţă, fără a convoca vreo formă de violenţă asupra sufletului. Răbdare şi stăruinţă, tenacitate şi perseverenţă, iar apoi, chiar şi în mijlocul celei mai aspre mizerii, răsare de sub orizont globul incandescent al iubirii, filia şi agape. Chiar şi eros. Omul se cuvine să îndrăznească să îşi deschidă sufletul către Dumnezeu, iar atunci nu se va teme să şi-l deschidă şi către semenii lui”.

Romanul Clujului (5)

Etichete

Cluj, greco-catolic, intelectual, Ovidiu Pecican, preot, romancier, Schimbarea la Fata

Biserica nu înseamnă doar o clădire, ci o întreagă instituţie. La fel de frămîntată e toată istoria greco-catolicilor, pe care autorul o surprinde în flash-uri edificatoare. “Şi părintele Isabel, ca şi el însuşi, fuseseră hirotoniţi în vremea lui Ceauşescu. Dar asta nu era menit să îi apropie mai mult, sentimentul apartenenţei la catacombe nu părea să înlesnească împrietenirea lor. Dimpotrivă. Marcu fusese uns preot de episcopul Iuliu Hossu, o figură unică şi inconfundabilă a Bisericii Greco-Catolice martire. Pe vremea cînd, într-un subsol igrasios, Înalt Prea Sfinţia Sa îi prilejuise părintelui Isabel Golgota păstoririi enoriaşilor risipiţi de puterea atee a statului şi a Securităţii, Hossu era deja – fără să o ştie – cardinal in pectore, numit în chip secret, pentru a nu-i aduce prejudicii, de însuşi Sanctitatea Sa Paul al VI-lea. Petrecut la 28 aprilie 1969, cu ceva peste jumătate de an după invadarea Cehoslovaciei de tancurile comuniste pornite la un semn al Moscovei, evenimentul nu a fost adus la cunoştinţa publică decît după săvîrşirea din viaţă a episcopului, care a avut loc cinci ani mai tîrziu, la 5 martie 1973.”

Arhitecturi mesianice e cel dintîi roman cu profunzime care pune în scenă, prin pasaje vibrante, soarta tragică a decimării cultului greco-catolic din România, martiriul eroic al episcopilor săi. Impresionează întîlnirea – la limanul vieţii – dintre cel dintîi stătător şi cel din urmă venit, care a fost destinat, conform profeţiei, să-i primească spovedania: “Ajuns de astă dată la Gherla, a mai avut de numărat zile după zile şi an după an pînă cînd, în 1963, în celula numărul 10, episcopul maramureşean ajuns mitropolit al Bisericii interzise s-a aflat faţă în faţă cu un alt deţinut preot, pe care nu-l mai văzuse. ‘- Tu eşti Ritti?’, l-a întrebat, iar celălalt a încuviinţat, sărutîndu-i cu respect mîna. ‘- Deschide-ţi, atunci, bine urechile şi trimite-ţi mitropolitul la cer!’, i-a poruncit, izolîndu-se în aceeaşi seară pe un colţ al priciului, spre a i se confesa celui mai tînăr serv al lui Dumnezeu din biserica pe care încă o mai păstorea. / Cîteva zile mai apoi, în 9 mai, Înalt prea Sfinţitul Alexandru Rusu părăsea cele lumeşti, pe patul unde fusese transportat, în camera 5 spital. Tulburătoare experienţe martirice, prevestitoare de noi vremuri sumbre”.

Iar acesta a fost doar unul dintre cei care au plătit cu viaţa, după cum îşi amintea cu multă fermitate părintele Gomboş. “Au trebuit să treacă anii, pînă să intre el în Biserică şi să înveţe exerciţiile spirituale (…). Chiar de-ar fi fost să fie tîrît prin anchete şi bătut, precum Prea Sfinţitul Hossu şi ceilalţi martiri ai credinţei, daţi de pereţi prin celulele reci ale anchetatorilor şi apoi ale detenţiei, această catedrală, cu toţi cei prezenţi acolo, nu îi putea fi luată. Iar dacă vreodată ar fi orbit sau şi-ar fi pierdut definitiv glasul, slujbele lui religioase tot ar fi avut în continuare loc, acolo, în spaţiul vast de sub frunte.”

Romanul Clujului (4)

Etichete

Cluj, greco-catolic, intelectual, Ovidiu Pecican, preot, romancier

Popa Gomboş e un raisonneur care, precum vedem, nu se dă în lături de la rafinateţuri hollywoodiene, dar totodată îşi exercită conştiincios vocaţia. Pe urmele paşilor săi gînditori, ni se dezvăluie succesive universuri existenţiale. Aşa facem cunoştinţă cu lumea romilor, pitiţi în condiţii precare, într-o cocioabă de la poalele Căii Turzii. Familia e compusă din Elvis Humpea, Erika şi mama ei, fratele ei şi copilaşii Belmondo (şase ani), Suelena (patru ani) şi Bobi Jere (doi ani şi jumătate). Tribul nevoiaş gravitează între scurte sejururi occidentale, în scopuri financiare, şi risipirea brumei de agoniseală în petreceri nechibzuite. Oamenii au ca notă caracteristică fudulia şi promiscuitatea. Ceea ce nu-i împiedică să participe la diversitatea prin excelenţă ardelenească: “Din punct de vedere confesional, clanul lui Elvis era împărţit. El şi maică-sa ziceau că mergeau la catedrala ortodoxă de sărbători (în alte circumstanţe nu prea călcau pe acolo). Dar nu puteai fi sigur că într-adevăr mergeau. (…) Cît despre sora şi mama lui, ele erau reformate, din cîte spuneau, prin botez. Faptul nu le împiedica însă să meargă şi la biserica Sfîntul Mihail, romano-catolică, în virtutea unui sentiment de solidaritate maghiară. În mod cu totul curios, acelaşi criteriu nu funcţiona şi în cazul bisericii unitariene, de la mijlocul străzii 21 Decembrie, şi nici al celei evanghelic-luterane, de la intersecţia pe care o împărţea cu Muzeul Farmaciei şi Hotelul Melody”.

Laurenţiu Gomboş e preot greco-catolic şi slujeşte în catedrala Schimbarea la Faţă, în inima oraşului. Toate se-adună acolo, toate se desfac de-acolo. Sînt remarcabile paginile în care e evocat trecutul zbuciumat al clădirii, cu turnul ce se năruise la 1779, cu restaurarea pe banii împărătesei Maria Theresa, cu dăruirea locaşului minorit, de însuşi papa, românilor uniţi cu Roma, cu baricadarea călugărilor în interior pentru a nu se lăsa evacuaţi, cu acapararea sa de către ortodocşi pe vremea comunismului şi cu redobîndirea ei în condiţii la fel de aventuroase în anii ‘90: “atîta frămîntare numai din iubire putea ţîşni şi era ca şi cum mai multe feluri de tineri impetuoşi ar fi candidat la mîna unei prinţese fără pereche”. E uimitoare această voce auctorială de serenitate sacerdotală, ce atenuează tot zbuciumul uman al istoriei şi-l situează sub semnul iubirii.

Romanul Clujului (3)

Etichete

Cluj, intelectual, Iulius Mall, Ovidiu Pecican, preot, romancier

Descrierea precisă a centrului Clujului, Strada Moţilor, piaţa şi statuia lui Mathias Rex, ori Calea Dorobanţilor cu Biblioteca Judeţeană “Octavian Goga”, în noul ei sediu, sînt referinţe obligatorii. Romanul lui Ovidiu Pecican e, mai mult ca sigur, primul care înveleşte în ficţiune impunătorul Iulius Mall. “La mall se înghesuia tot oraşul, într-o goană permanentă după chilipiruri, fascinat de fîntînile arteziene cu jeturi înalte şi de aleile cu palmieri. Mai ales ultimele, improbabile în peisajul climateric temperat al podişului transilvan, transformau visul american al exotismului opulent în realitate palpabilă. Afară putea ploua sau ninge, dar înăuntru feeria continua. Oricine era bine venit, chiar şi fără să cheltuiască. Se găseau destule canapele plasate ici şi colo, unde cel alungat de pe străzi de frig sau de umezeală se putea odihni fără a fi deranjat de nimeni cu întrebări inchizitive, în lumina feerică a reclamelor magazinelor de haine şi aparate electronice, ale parfumeriilor şi cafenelelor şic, ori la etaj, în arena de jur împrejurul căreia se lăfăiau ademenitoare ofertele cu hrană tradiţională românească, internaţională şi experimentală. (…) Păşeau unul lîngă altul, Chimi Stregulea în stînga, părintele în dreapta, făcîndu-şi loc printre cei care voiau să se aşeze pe marginea bazinului fîntînii arteziene din mijloc – pornea la răstimpuri, funcţionînd preţ de cîteva minute, spre deliciul amatorilor de jocuri de ape –, perechile sau solitarii care păreau decişi să comande sushi la mica incintă patrulateră a restaurantului nipon Kyoto sau intrau şi ieşeau din parfumeriile şi magazinele de haute couture de pe margini.” Expediţia în mirobolantul cinematograf, pe scările rulante, în mijlocul fabuloşilor Johnny Depp, costumat ca pirat caraibian, şi Angelina Jolie, pe cînd sufla în ţeava pistolului, completează peisajul ce pendulează între mirificul imaginaţiei şi realitatea palpabilă.

Romanul Clujului (2)

Etichete

Cluj, intelectual, Ovidiu Pecican, preot, romancier

Omul denotă în permanenţă jovialitate şi bonomie, motiv pentru care e şi prezentatorul prin excelenţă al lansărilor de carte, al expoziţiilor de pictură, sculptură sau fotografie. Cu lecturile sale multistratificate şi informaţia nuanţată, adusă la zi, dublată de-o fluenţă expresivă pe care deceniile petrecute la catedra universitară n-au făcut decît să i-o perfecţioneze, el acoperă o mare suprafaţă a manifestărilor culturale mondene. Partea ingrată a acestei avalanşe de autoreprezentare constă în receptarea timidă a scrierilor sale. Criticii literari, timoraţi pesemne de fluxul editorial fără zăgaz, au evitat să-i dedice analize consistente, în aşteptarea altor şi altor titluri care să completeze panoplia.

Luaţi cu asemenea ritmuri trepidante, ar fi totuşi nedrept să trecem cu vederea publicarea romanului său Arhitecturi mesianice (Ed. Charmides, 2012). Nimic frivol sau banal în această carte dedicată unui oraş îndrăgit şi unei comunităţi persecutate. Clujul postdecembrist, cu străzile, instituţiile şi clădirile sale constituie decorul ideal pentru o poveste mereu surprinzătoare. Întrucît protagonistul este un preot pe deplin dăruit comunităţii şi enoriaşilor, prevalează momentele peripatetice, destinate să plaseze în efigie artistică un cadru cotidian. “Păşeau acum pe lîngă Liceul Bălcescu, dar părintele îi făcu semn lui Chimi să traverseze pentru a merge pe lîngă braţul împrejmuit cu ciment al Someşului. De primăvara pînă toamna acolo se vedeau, în ultimii ani, perechi de raţe sălbatice care muşcau cu plăcere din bucăţile de pîine pe care şcolarii şi pensionarii le aruncau de pe trotuar. Lui Laurenţiu Gomboş îi plăcea să aleagă ruta aceea, care îi dădea posibilitatea să arunce o privire şi dincolo de copacii falnici de pe partea cealaltă a Canalului Morii, unde, odinioară, pe pajiştea din spatele bisericii protestante de vizavi de Regionala C.F.R., copiii oraşului aveau un patinoar. În mod cu totul neaşteptat, ochiul lui zări îndată pe apă, ceva mai încolo, un mascul şi o femeiuşcă stingheri, dar simpatici, plutind pe apa dezgheţată, dar totuşi, cu siguranţă, rece, avînd deplină încredere, probabil, în frumuseţea relativă, de neprevăzut, a acelei zile.”

O amintire

Etichete

amintire, Assisi, preot, profesor

La Assisi. Pe trotuarele şi străduţele înguste, unde cîteodată abia încape un singur om. Cînd trece o maşină minidimensionată sau o motoretă, pietonii intră prin curţi sau ganguri ca să-i facă loc. Nesfîrşite urcuşuri pe munte şi coborîşuri. Pante care-ţi taie răsuflarea. Zăduf ucigător.

Pe un trotuar de la periferie, în ceasul după-amiezii, o întreagă familie ieşise la umbră. Trei generaţii se etalau pe scaune şi şezlonguri, sporovăind fără grijă, blocînd cu dezinvoltură drumul pe care oricum nu prea trecea nimeni. M-am nimerit tocmai eu pe acolo. Îi priveam amuzat la culme, cu o figură visătoare, de bonomie şi simpatie. În timp ce îşi strîngeau sub ei picioarele alene pentru a-mi face loc să trec, văzîndu-mă că nu sînt deloc supărat de apariţia acelui obstacol, ba chiar le zîmbesc amical şi răbdător, o doamnă în vîrstă mi s-a adresat cu acea spontaneitate caracteristică:

– Signore, ma Lei è sacerdote, vero?

Uimit de această ipoteză, i-am răspuns imediat:

– No, mi dispiace. Sono insegnante.

Iar apoi, pentru a “atenua” eventuala decepţie:

– …ma è come un sacerdote.