Etichete
Dialog Alexandra Vlădoiu – Laszlo Alexandru
Cum am debutat ● Aspecte din viața literară ● Evoluția în timp ● Autori preferați
A.V.: Vă mulțumesc că mi-ați răspuns la întrebare atît de amănunțit. Deseori am auzit expresia că nu există un bun scriitor fără un bun cititor. Și voiam să vă întreb care credeți că sînt autorii de bază? Sau ce credeți dumneavoastră că ar trebui să citească un tînăr al secolului XXI, care ar dori să apuce pe acest drum?
L.A.: Sigur că am documentarea teoretică și practică, prin studiile pe care le-am făcut, privind valoarea literară, topurile din literatura română sau cea străină. Dar vă spun sincer că aveam această fibră nonconformistă, încă din primii mei ani de cititor. Chiar dacă interiorizam normativa. Iată, de pildă, Sadoveanu, “marele prozator al literaturii noastre”… Îl detest rece pe Sadoveanu. Pot să citesc cartea lui N. Manolescu despre el, am și comentat-o, dar asta nu înseamnă că o să-mi placă vreodată acel prozator. Eventual o să mă amuz puțin de serpentinele sau zigzagurile pe care le face Manolescu, pentru a-l scoate credibil pe Sadoveanu. Mă rog, asta e altceva. Așadar am fost totdeauna un cititor rebel, care mergea să citească ce-i place, nu fiindcă îi spun alții că trebuie să vadă cutare text, care e important. Așa că pot să dau o listă de autori, care mie mi-au plăcut, deși poate că ei nu sînt neapărat departe de clasamentul oficial. Doar că sînt și unii de pe lista canonică, pe care eu îi detest. Primul autor, mai presus de toți ceilalți, este clar că e Dante Alighieri, că altfel nu mai pierdeam cîțiva zeci de ani din viață să-l studiez și vreo zece ani să tot scriu despre el. Ne-ar trebui un dialog separat ca să vă explic, cum am făcut deja cu alții, de ce mi se pare important Dante. Să rămînem tot în zona literaturii italiene, dacă vorbim de valorile clasice și de cele contemporane. În prima categorie, firește că Boccaccio este un foarte amuzant și simpatic scriitor, în Decameronul, am elaborat un studiu ca postfață, care a apărut în vreo cinci ediții ale capodoperei respective, la Ed. Paralela 45, unde am arătat de ce este un mare autor, din punctul meu de vedere. Pe linie de importantă literatură clasică, trebuie inclus neapărat Alessandro Manzoni, deși el nu mi-a plăcut la început. Și aici a fost o întîmplare ciudată. Am devenit profesor de italiană, eram obligat să-l predau pe Manzoni, iar eu nu-l citisem decît fragmentar. Nu-mi plăcea, datorită stilului său lung, lălăit, este exact invers față de Dante. L-am tot răsfoit și spuneam diverse generalități la clasă. Dar, după cîțiva ani, o fostă elevă, care asistase la orele mele – pe care eu le-am considerat placide și nesărate, convenționale, tocmai fiindcă nu mă atrăgea autorul – a ajuns să lucreze la Biblioteca Județeană din Cluj. Era ceva dată rotundă, de la nașterea sau moartea romancierului, și ea mi-a propus să țin o conferință acolo despre Logodnicii (I promessi sposi). Cînd am auzit-o, mi-am pus mîinile în cap: “Vai, tocmai pe ăsta l-ai găsit?”. Ea mi-a spus, foarte entuziasmată, că i-au plăcut mult orele făcute de mine, cu cincisprezece ani înainte, le-a ținut minte și de acolo i-a venit ideea. M-am mirat și eu de ce auzeam. I-am acceptat invitația, dar, în ciuda spontaneității și a altor calități personale, am totuși o seriozitate profesională indiscutabilă, a abordării științifice, și mi-am spus că nu mă pot duce să țin o conferință cu cartea necitită integral. Toate ca toate, dar m-aș disprețui pe mine însumi. Abia atunci m-am apucat să-l citesc într-adevăr pe Manzoni: greu, scrîșnit, mă pierdeam prin sintaxa lui, mă învîrteam prin frazele care nu se mai terminau, cinci rînduri, șapte rînduri. Dante, din două cuvinte alăturate, te aruncă în culmea sublimului sau în străfundul abjecției. Este extraordinar, acesta e stilul pe care îl prefer. Manzoni era exact pe dos. Strîngeam din dinți și mă blestemam că am acceptat să țin conferința aceea. Dar îmi repetam îndemnurile la supunere benedictină și mergeam înainte, cu mari eforturi. L-am terminat. Însă, pe măsură ce avansam, de la pagina 300 încolo, și cînd m-am apropiat de pagina 600 și am trecut de ea, m-a captivat tot mai mult și am devenit un fan al lui Manzoni. I-am descoperit adevărata valoare ieșită din comun, însă care pretinde efort și transpirație pentru a fi apreciată. Am pus apoi mult suflet, am susținut o conferință în care m-am implicat afectiv, nu numai intelectual și științific. Cu ocazia aceea ciudată și cu întîrzierea de rigoare, mi s-a revelat Alessandro Manzoni. Și firește că mai sînt mulți alții. În literatura contemporană italiană, primul nume care îmi vine în minte este al lui Stefano Benni, un excelent artist specializat în jocuri de cuvinte. I-am tradus cu delectare vreo două nuvele și i le-am publicat prin presa literară de la noi. Benni este un meseriaș al limbii italiene, un prozator care a elaborat și scenarii de film etc. Iar, în literatura română, cel mai îndrăgit autor al meu este Ion Luca Caragiale, o spun foarte pe șleau și fără să mă ascund după deget. După aceea, venind mai către noi: Camil Petrescu, romancierul, dramaturgul. Iar pe plan poetic: Bacovia. Mai degrabă el, decît Eminescu, de pildă, care este prea formalist și oficializat și folosit în toate prilejurile. Dar Bacovia este cu totul impresionant, sigur, vorbesc despre perioada lui inițială de creație, mai ales primele două volume, fiindcă pe urmă decade, se rarefiază, dă și el de comunism și începe diverse compromisuri în plan liric. Cam acestea ar fi numele de referință pentru mine, în poezie, proză, dramaturgie.
A.V.: Mă gîndeam să încheiem, dar nu înainte de-a vă pune o ultimă întrebare și a vă adresa o ultimă rugăminte. Rugămintea era să transmiteți un mesaj către cititorii dumneavoastră. Iar întrebarea este legată de scriitorii de rînd, care vor să publice și n-au curajul, sau poate nu știu de unde să înceapă: ce sfaturi le dați? ce încurajări?
L.A.: Sînt diverse strategii personale, în funcție de caracterul fiecăruia și de disponibilitățile fiecăruia. Există cei care se adaptează, din fragedă tinerețe, își identifică un grup de apartenență, un idol, apropiat sau nu de gusturile și preocupările lor, iar pe urmă fac eforturi să intre în cercul respectiv, eventual chiar prin exces de zel, își vînd spontaneitatea pe altarul regulilor găsite la fața locului. Dacă doresc să procedeze astfel, n-au decît. Degeaba le spun că n-a fost soluția mea, fiindcă ar ridica din umeri și fiecare își vede de drumul lui în viață. Pe de altă parte, dacă ții la adevărurile tale, trebuie să fii pregătit să și lupți pentru ele, să fii conștient că nu de puține ori vei rămîne complet singur și va fi nevoie, chiar și atunci, de perseverență împotriva tuturor obstacolelor, vei primi tot felul de refuzuri, unele pe față, altele mediate și strecurate pe la spate. Sigur, soluția este să te dai pe brazdă, să zici cum zic ei, să iei virajul, să intri în rînd și să te conformezi. Dar eu, dacă n-am făcut asta de-a lungul a 30 de ani – am debutat în 1991, cu articolul acela despre Ion Barbu, apărut în România literară, iar volumul de debut s-a publicat în 1996, Între Icar și Anteu – sînt prea bătrîn deja. Și atunci eram prea bătrîn să mă dau pe brazdă. Dar cu internetul nu mai e nici o problemă. Am vreo trei bloguri, două site-uri, două pagini pe Facebook, pagină pe Instagram, pagină pe Twitter, nu mai știu cîte posibilități de expresie, pe care singur mi le-am făcut. Am construit o revistă poliglotă, timp de vreo zece ani, am implicat acolo 116 autori români și străini, 15 traducători, texte în engleză, franceză, italiană, inclusiv poezii în turcă, diverse desene, fundal muzical clasic etc. Cînd am inventat asta, cu douăzeci de ani în urmă, cred că toți mă considerau sărit de pe fix. Dar ideea era să-mi construiesc instrumentele. Și, pe urmă, lumea văzînd că merg înainte și nu tac din gură, a început să mă bage în seamă, din moment ce tot vorbesc și nu mă plictisesc. Am ajuns să-mi public cărțile pe la diverse edituri, unele chiar prestigioase, dar repet, erau instituții care agreau ce am eu de spus. N-am avut situații în care să-mi frămînt creierii cam ce ar prefera editura sau revista respectivă și iute să-i ies în întîmpinare, cu vreo două cărți și trei articole. Așadar sfaturi către tinerii scriitori: cine e mai independent, să rămînă așa! Cu tot riscul și toate pierderile de rigoare. Cine e mai conformist (ca să nu folosesc alte cuvinte), să rămînă așa! O să vadă dacă o să-i placă. Mie nu mi-ar fi plăcut, în orice caz. “Să fii tu însuți!”. Nu așa era sfatul din Faust al lui Goethe? Să fii tu însuți, cel care ești, și vei vedea cum va fi viața. Degeaba încerci să schimbi pe cineva. Eu sînt și profesor și am învățat că cea mai mare greșeală a unui profesor e să încerce să-și facă elevii sau studenții să semene cu el. Doamne ferește, așa ceva este o nebunie! Fiecare om trebuie tratat în mod unic și indivizibil, cu originalitatea lui, cu capacitățile sale intelectuale și morale și, de la caz la caz, se pot alterna sau pot coincide recomandările și sfaturile. Dar, oricum, este vorba aceea: nu-mi da sfaturi că știu să greșesc și singur. Greșeala este, pînă la urmă, cel mai bun profesor în viață. Trageți tare și greșiți, fraților!
A.V.: Și un mesaj pentru cititorii dumneavoastră?
L.A.: Un mesaj pentru cititorii mei? Dacă mă căutați, mă găsiți. Vă învîrtiți pe Google, cărțile mele le puteți descărca, unele dintre ele, le puteți achiziționa pe altele. De fapt ei cam știu, fiindcă unii mă urmăresc pe internet și mă citesc. Multe dintre textele mele le expun întîi pe blog. N-am o finalitate lucrativă a scrisului, ca să mă îmbogățesc, este efectiv un hobby. Ca atare îmi public eseurile pe blogul meu, la acces liber. Am făcut un blog cu nuvelele lui Pirandello, pe care le tot traduc și am ajuns la volumul 8. Acelea se pot citi liber. Lectura lui Dante de asemeni se poate vedea, am deschis un alt blog, dedicat exclusiv acestui subiect. Lumea își poate lua cartea pe hîrtie, sau o poate consulta pe internet. Dar sigur că nu e același lucru, pe computer îți obosesc ochii, parcurgi tot cîte zece versuri și te oprești. Însă internetul omoară distanțele. Dacă este cineva din America și nu poate să-mi cumpere cartea, intră fragmentar pe bloguri și își face o idee.
A.V.: Noi încheiem aici. Le mulțumesc tuturor celor care au fost și azi alături de noi.
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.