Etichete
amintiri, Cluj, conferinta, intelectual, La Fontaine, poliglot, profesor, Teodor Bosca, traducere, Tudor Arghezi
Fireşte că prestigiul lui Teodor Boşca era considerabil în ochii tuturor. Într-o bună zi a fost invitat să ne împărtăşească din experienţele lui, într-o şedinţă a cercului de traductologie, coordonat de asistentul Tudor Ionescu. Noi, tinerii ucenici în ale şlefuirii textelor literare, îl aşteptam plini de curiozitate. Vorbitorul a început molcom, cu o serie de recomandări generale. Un translator trebuie să cunoască bine atît limba din care, cît şi cea în care transpune. El trebuie să cîntărească prealabil intenţiile artistice ale autorului, pentru a le păstra nealterate în noua versiune. Şi aşa mai departe – un şir de precepte la care poate că ne-ar fi dus mintea şi pe cont propriu.
Îmi pregăteam deja prima rafală de căscături plictisite, cînd conferenţiarul a cîrmit-o într-o direcţie care ne-a lăsat mască. Ne-a declarat tăios că prima obligaţie a oricărui traducător este aceea de onestitate şi bună-credinţă. În acest sens, voia să ne dea un exemplu concret, din care să pricepem ce vrea să spună. Ne amintim fireşte Greierele şi furnica, celebra fabulă a lui La Fontaine, care se studiază încă din clasele mici. Greierele-artist, care a stat să cînte vara toată, merge la vecina furnică, odată cu venirea frigului, pentru a se împrumuta cu de-ale gurii. Aceasta însă îl trimite la plimbare supărată: “La Fourmi n’est pas prêteuse: / C’est là son moindre défaut. / Que faisiez-vous au temps chaud? / Dit-elle à cette emprunteuse. / – Nuit et jour à tout venant / Je chantais, ne vous déplaise. / – Vous chantiez ? j’en suis fort aise. / Eh bien! dansez maintenant”. După cum se vede, avem o poezie scurtă şi moralizatoare, cu un final sec.
Ce se întîmplă în versiunea română a lui Arghezi? Înainte de refuzul nemilos, formulat de furnică, este inclusă o bogată descriere a gospodăriei acesteia:
“Muşuroiul sta clădit,
Plin cu tot ce-ai fi rîvnit.
Magazia cu făină
Era sub o rădăcină;
Şi, la rînd, în multe caturi,
Erau saci cu mei pe paturi.
Adunaţi într-o firidă,
Sîmburi roşii de stafidă.
În dulap şi-ntr-un sertar,
Mălai galben şi zahar.
Ouăle cu coaja mică
Erau ouă de furnică,
Căci cumetrele îşi fac
Prăjituri şi cozonac.
Într-un beci închis cu scoabe,
Boloboace: struguri boabe.
Vasăzică un belşug
Rînduit cu meşteşug.”
Pasajul ilustrează un admirabil har literar. Tudor Arghezi este cu siguranţă unul dintre cei mai mari poeţi de limbă română. Problema este că toată prezentarea ironică a “bogăţiei” furnicii nu exista în textul lui La Fontaine! Traducătorul a inventat-o cu de la sine putere şi a inclus-o abuziv în versiunea dată spre publicare. El s-a luat la întrecere cu autorul francez şi s-a străduit să-l pună în umbră, pentru a se evidenţia pe sine însuşi. Iar o fabulă de vreo 20 de versuri, cu o factură etică-alegorică, a devenit un poem despre gingăşia microuniversului domestic. Ceea ce a făcut Arghezi în cazul poeziei lui La Fontaine este un lucru inacceptabil. Dacă ne considerăm mai talentaţi decît autorul pe care-l traducem, n-avem decît să punem textul său deoparte şi să-l compunem pe al nostru. Dar constituie o neplăcută infracţiune deontologică să ne construim prestigiul public pe spinarea altuia, deturnînd creaţia sa originală şi augmentînd finalităţile estetice pe care le urmărea.
N-am uitat acele învăţături nici azi, după aproape 30 de ani.
Laszlo Alexandru 