Etichete

, , , , ,

Sebastian III PublicisticaSebastian şi Spania

Romanciera clujeană e convinsă că Mihail Sebastian – pe linia complicităţilor cu insurecţia extremistă europeană – a tratat confruntarea civilă din Spania “îngăduitor, căci a apreciat-o mai ales dintr-un punct de vedere estetic”(82). La fel “a privit problema revoluţionarilor spanioli, mai ales a lui Franco, în care vedea un neliniştit”(83). După ce-a introdus tema neadevărată a simpatiei gazetarului de la Cuvîntul pentru mişcările revoluţionare spaniole şi pentru liderul extremist, repetarea agravantă a contrafacerii, după alte cîteva pagini, nu mai constituie o surpriză: “le justifică acţiunile, de pildă pe acelea ale lui Franco, în numele «neastîmpărului» revoluţionar şi al «dorului de aventură» (e un raţionament de estet, pe care, la sfîrşitul anilor 1930, îl va folosi şi Cioran, pentru a justifica în general spiritul revoluţionar”(84). Trimiterile bibliografice de subsol se fac, într-adevăr, la cele patru articole publicate de M. Sebastian pe tema politică spaniolă. Dar sintagmele citate sînt, fireşte, scoase din context şi răstălmăcite, iar comparaţia cu exaltările naziste ale lui Cioran accentuează perspectiva agravantă.

Dacă facem un mic salt pînă la pagina ziarului, pentru a verifica temeiul convingerilor denigratoare ale exegetei, vedem că realitatea stă altfel. Departe de-a încuraja ori a justifica aventurismul păguboaselor furtuni în cana cu apă, spiritul cartezian al lui Sebastian, dimpotrivă, le persiflează sardonic. “Juna republică spaniolă trece prin a noua sau a zecea mică revoluţie, de la înfiinţarea ei. Este un fel de paludism revoluţionar fără leac. Neamul acesta de toreadori şi poeţi a prins gustul sîngelui şi al proclamaţiilor, ceea ce este o pasiune greu de săturat. / Două elemente par să stea la baza acestei stări de revoltă permanentă. / În primul rînd o raţiune psihologică. Regimul Primo de Rivera crease, prin apăsare, o serie întreagă de răzvrătiţi. Oameni care îşi descopereau în exil, în conspiraţii, în închisori, o vocaţie de martiri. Dictatura spaniolă a cultivat cu încăpăţînare temperamente revoluţionare şi le-a furnizat, timp de cîţiva ani, material suficient de indignare. / Instaurarea republicii i-a luat brusc acestei întregi armate de conspiratori rostul de a fi. În mod normal, a doua zi după căderea lui Alfons, toţi aceşti martiri trebuiau «lăsaţi la vatră», să-şi vadă de treburile lor personale. / Operaţia însă n-a fost atît de simplă. Revoluţia este un viciu, de care nu te desparţi ca de o pălărie veche. Foştii conjuraţi au păstrat în sînge gustul răzmeriţii. Iată, între capii ultimelor tulburări de la Sevilla se află vechiul revoluţionar, maiorul Franco. Cel mai vioi, cel mai îndrăzneţ, cel mai activ luptător al republicii. Isprăvile lui de acum 3-4 ani n-au fost încă uitate. Fruntaş al revoluţiei din primăvara lui 1931, uite-l însă conducător al contrarevoluţiei din iarna 1933. / De ce? Din neastîmpăr. Din dor de aventură probabil. Din vocaţie. Mîine, cînd se va instaura, să zicem, noul regim pe care îl vrea astăzi (dar vrea omul ăsta cu seriozitate un regim?), va fi cel dintîi care va suna alarma împotriva lui. / Această fierbere, fără consistenţă şi fără obiect, este însă numai un detaliu în explicarea crizei permanente din Spania. Adevărul esenţial este că tînăra republică spaniolă s-a construit pe o temelie din capul locului falsă. Noi nu mai suntem într-un veac de probleme politice, ci într-unul de probleme sociale. Or revoluţia din 1931 a încercat să fie exclusiv de ordin politic. O revoluţie democrată şi liberală, care semăna ridicul de mult cu cea de la 1848 (detaliul răzmeriţii catalane, accentuînd caracterul naţional şi paşoptist al mişcării). O asemenea naivitate se plăteşte inevitabil, căci direcţiile mari istorice, pe care se mişcă lumea, nu pot fi nesocotite de nimeni şi împotriva lor nu se pot ridica jucării perimate, cu întîrzieri de 80 de ani. / Acelaşi lucru s-a întîmplat cu revoluţia germană din noiembrie 1918, care avînd să aleagă între politic şi social, a optat pentru politic, falsificîndu-se şi compromiţîndu-se astfel definitiv, ca numai după 13 ani să ajungă la farsa Adolf Hitler. / Zilele festive de la Madrid, din martie 1931, cînd se vorbea despre libertate şi democraţie, erau naive ca într-o operetă. Abia acum începe să se vadă treaba asta.”(85)

De cîtă naivitate prefabricată este oare nevoie, pentru a interpreta exact pe dos afirmaţiile lui Mihail Sebastian? Ziaristul de la Cuvîntul ia peste picior versatilitatea lui Franco – ajuns în interval de doi ani, din fruntaş al revoluţiei, conducător al contrarevoluţiei, împins de spiritul său aventurier. Marta Petreu îi pricepe vorbele ca o luare de poziţie îngăduitoare, complice, simpatetică. Şi, de fapt, “paludismul revoluţionar fără leac”, deturnarea insurecţiei care, în loc să rezolve “problemele sociale”, “a încercat să fie exclusiv de ordin politic” exprimă tot atîtea rezerve ale comentatorului politic. Aşa citeşte romanciera de azi îngăduinţa şi admiraţia lui M. Sebastian faţă de realităţile spaniole agitate.

Într-o intervenţie succesivă pe aceeaşi temă, ziaristul trecea dincolo de persiflarea spumoasă a situaţiei, pentru a deplînge nociva instabilitate a guvernelor. El încerca să identifice cauzele anarhiei. Combătînd demagogia sterilă, care sub masca parlamentarismului a condus la numeroase căderi de guverne, el proclama nevoia unei reale preocupări pentru viaţa grea a celor mulţi, a oamenilor mărunţi. Se impunea o “revoluţie de valori spirituale şi sociale”, care să amelioreze traiul cotidian, şi nicidecum o revoluţie “politică”, de fapt politicianistă: “E o poveste care se repetă cu monotonie. Cad guverne, se ridică guverne, se convoacă noi cortesuri, se dizolvă cortesuri – şi totul e de prisos; viaţa politică spaniolă rămîne mereu confuză, mereu bătută de vînturi capricioase, mereu lipsită de orientare. / Este la drept vorbind ceva fals, ceva profund fals în structura acestui stat nou, care îşi imaginează că a făcut o revoluţie şi care în realitate n-a izbutit decît să escamoteze o revoluţie. / Criza spaniolă dinainte de martie 1931 şi de plecarea lui Alfons al XIII-lea era o criză de structură. Toţi gînditorii politici spanioli, de la Unamuno la Gasset, au spus-o şi continuă să o spună. Ceea ce i-ar fi trebuit unei Spanii noi ar fi fost o revoluţie, dar o revoluţie de valori spirituale şi sociale, o punere a statului pe baze noi, o rezolvare curagioasă a problemelor nu de politică, ci de viaţă spaniolă. / Între ce trebuia şi ce s-a făcut este însă o teribilă prăpastie. Revoluţia au gîndit-o cîteva spirite profunde, dar au făcut-o cîţiva politicieni superficiali. Şi asta i-a fost nefericirea. (…) Nu este loc în aceste timpuri decît pentru revoluţii de ordin social. Politica rămîne irevocabil pe planul al doilea – şi tot ce se face în această ordine este obligatoriu steril. / Spania ispăşeşte faptul de a fi ignorat acest adevăr. Ea se joacă deocamdată «de-a lupta parlamentară», în timp ce în adînc, în rîndurile tulburi ale masei, se zbat surde marile probleme gîtuite. Provizoriu şi insuficient gîtuite.”(86)

După mai puţin de două luni, Mihail Sebastian îşi relua aprecierile asupra situaţiei politice spaniole, cu o consecvenţă ce n-ar fi trebuit să permită nici o neînţelegere, nici o răstălmăcire. Pe fundalul agitaţiei haotice, datorită nerezolvării problemelor sociale, şi în contextul consolidării partidelor de stînga, rezultatul votului a favorizat totuşi, în mod surprinzător, dreapta aproape desfiinţată. Spania, iată, făcea “alegeri reacţionare”. “După toate socotelile, alegerile spaniole trebuiau să se facă spre stînga, dacă nu de-a dreptul spre extrema stîngă. De trei ani, de la instalarea republicii, forţele politice în luptă sunt social-democraţii şi comuniştii. Dreapta şi centrul, amorfe amîndouă, nu contau decît în micile combinaţii parlamentare, în micile aranjamente de scrutin de la zi la zi. Republica spaniolă nu era numai o democraţie oarecare, ci o democraţie neliniştită, în care problemele sociale se puneau înaintea celor politice, cu o brutalitate şi o urgenţă ce întreţinea în ţară o permanentă febră revoluţionară. Sindicatele muncitoreşti spaniole erau cele mai agitate – şi ecourile acestei agitaţii telegraful ni le comunica regulat, zilnic aproape. / Întreaga viaţă politică a Spaniei se resimţea de urmările unei revoluţii politice, făcută grabnic şi superficial într-un timp care este al revoluţiilor sociale. Aceste convulsiuni ni se păreau explicabile. «Revoluţionarii» spanioli din primăvara lui 1931 nu fuseseră deloc revoluţionari. Ei crezuseră că e vorba de soluţia unei crize de ordin politic, cînd, în realitate, această criză era de ordin structural. Confuzia punctelor de plecare închidea în mod necesar viitoare frămîntări. (…) Iată însă că lucrurile se petrec tocmai pe dos. Alegerile dau o majoritate de centru şi de dreapta. Stînga iese înfrîntă; socialiştii pierd un procent important de voturi şi mandate, iar comuniştii sunt pur şi simplu la pămînt. / Cum se explică această bruscă oprire în loc? Ce frînă intervine aici spre a bara mersul mai departe al lucrurilor, precipitarea lor spre noi ciocniri şi poate spre noi soluţii? / Greu de răspuns. Este poate o ultimă ezitare în faţa dezastrului. O încordare voluntară în mijlocul atîtor forţe despletite. Nu o «chemare la ordine», cît o chemare la imobilitate, într-o ţară prea mobilă, prea vioae, prea bătută de vînturi. (…) Cine va putea spune după ce logică Elveţia, ţară «de tout repos», ţară de păstori şi ţărani, ţară de mici orăşeni cu stare, face alegeri socialiste, în timp ce Spania, ţara tragică şi neliniştită, cu proletariat numeros la sate şi la oraşe, cu mişcări sindicale nervoase şi reacţiuni publice violente, face alegeri reacţionare?”(87)

Acel Mihail Sebastian care descifra, din rezultatul votului spaniol, dorinţa de pace socială şi refuzul anarhiei destabilizatoare era însă cu totul altul decît cel pe care ni-l descrie azi Marta Petreu, sub pana căreia gazetarul a fost un partizan înfocat al mişcărilor revoluţionare extremiste europene…

Şi – nu – Francesc Macià nu a fost elogiat, de către M. Sebastian, pe linia “slăbiciunii sale pentru figurile de revoluţionari autoritari şi aventuroşi”(88), după cum ne dezinformează iarăşi monografa. În realitate analistul deplîngea moartea omului de stat catalan care a izbutit să-şi desprindă patria de sub autoritatea centralismului spaniol, după căderea dictatorului Primo de Rivera. Dispariţia preşedintelui Macià permitea conturarea unor tulburări sociale, pe care Sebastian le deplînge. “Ce frumos cap de bătrîn, ce frumos exemplu de vitalitate! Ani de-a rîndul a luptat împotriva lui Primo de Rivera şi a Burbonilor. Nu în numele unor teorii de drept constituţional şi nici în numele unor revendicări politice. Lupta dimpotrivă pentru ceva viu, concret: pentru Catalonia, pentru provincia lui, pentru pămîntul lui. Şi după ce în martie 1931 a smuls-o regatului, a trebuit cîteva luni mai tîrziu să o smulgă republicii, o republică ce moştenea prejudecăţile centraliste ale vechiului regim. Victoria a fost şi de astă dată cu el, iar în jurul steagului pe care singur îl ducea mai departe, poporul catalan îşi regăsea pentru prima oară un spirit de solidaritate contrazis de tumultuoasa sa psichologie. / Moartea lui Macia deschide din acest ceas foarte întunecate perspective.”(89)

Legăturile lui Mihail Sebastian cu realităţile spaniole se împletesc, în mod consecvent, cu poziţia observatorului lucid, raţional, ce ia în derîdere formulele artificiale, contrafăcute. Maiorul Franco, un aventurier frenetic, care schimbă succesiv taberele, din simplă “fierbere fără consistenţă”, e luat peste picior. (Marta Petreu zice că e justificat în mod îngăduitor.) Revoluţiile “politice”, care nu ţin seama de realităţile sociale, peste care se implantează cu forţa, sînt persiflate sau deplînse. M. Sebastian nu ezită, în acelaşi timp, să laude implicarea sinceră şi spiritul de sacrificiu ilustrate de luptătorii pentru binele public.

Note:

(82) Marta Petreu, Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian, ed. cit., p. 87.

(83) Idem, ibidem.

(84) Idem, op. cit., p. 99.

(85) M. Sb., În Spania, în Cuvîntul, vineri, 13 ianuarie 1933, p. 1.

(86) Mihail Sebastian, Criză de guvern în Spania, în Cuvîntul, duminică, 8 octombrie 1933, p. 1.

(87) Mihail Sebastian, Alegeri în Spania, în Cuvîntul, vineri, 24 noiembrie 1933, p. 1.

(88) Marta Petreu, op. cit., p. 123.

(89) Mihail Sebastian, Macia, în Cuvîntul, sîmbătă, 30 decembrie 1933, p. 1.

Anunțuri