Etichete

, , , , , ,

sebastianUnul dintre principalele focare de răspîndire a antisemitismului, în perioada interbelică, s-a constituit în mediul universitar. În condițiile creșterilor teritoriale de la sfîrșitul Primului Război Mondial, populația majoritară, de proveniență amplu rurală, își vedea periclitată prezența în amfiteatre și în ulterioarele poziții de demnitate publică, prin avalanșa tinerilor minoritari, care insistau să urmeze cursuri superioare. Printre ei, în virtutea aplecării tradiționale a etniei lor spre învățătură, se remarcau evreii. Cum se putea rezolva oare disproporția dintre numărul redus al posturilor bugetare disponibile și afluența masivă de absolvenți universitari, dintre care mulți erau minoritari?

Dezbaterea se răspîndise în presa vremii, iar intelighenția era în căutarea soluțiilor valide. Pînă la apariția unei rezolvări oficiale, propuse de autoritățile statale, tensiunile au fost exploatate de spiritele intransigente și au fost agravate de mișcările extremiste. Ce răspunsuri a oferit ziaristul Mihail Sebastian la această problemă delicată, în coloanele ziarului Cuvîntul?

Cercetătoarea Marta Petreu este convinsă – și ne-o spune cu elan – că tînărul evreu, proaspăt absolvent de facultate, s-a transformat într-un partizan al blocării studiilor pentru cei mulți, că a devenit un propagandist al obscurantismului. “Aspirația – de origine iluministă – spre învățămîntul generalizat, spre accesul neîngrădit la școală și cultură nu a găsit, așadar, un partizan în Sebastian. Fapt uimitor, dacă ne gîndim că, prin evreitate, aparținea «poporului cărții» sau că debutul tulburărilor antisemite în România întregită s-a produs, în 1922, pornind de la accesul nelimitat al evreilor în universități. Or, în poziția sa de pînă în ianuarie 1934, Sebastian, susținînd numerus clausus, se întîlnește cu poziția antisemiților, care cereau restricționarea accesului evreilor în școlile superioare românești. A.C. Popovici, la începutul secolului al XX-lea, apoi antisemiții (de la A.C. Cuza la legionari), în epoca interbelică, au susținut același lucru, dar condiționat de rasă. Sebastian, repet, nu a indicat criteriul după care să fie limitat accesul la învățămînt, mulțumindu-se numai să ceară categorica lui îngrădire. În numele aceluiași puseu antiluminist și elitist, Sebastian și-a bătut joc și de cărțile de popularizare a cunoștințelor, de calendare «pentru popor», de cultura «pentru popor»”(1).

La fel ca de fiecare dată cînd afirmațiile romancierei de la Cluj contrazic așteptările generale, bazate pe ceea ce știam despre personalitatea lui Mihail Sebastian, despre eforturile sale de studiu și cultura sa bogată, despre gîndirea lui ponderată și lucidă, despre sentimentele lui generoase, e destul să verificăm ceea ce i se pune acum în cîrcă pe nedrept, pentru a constata falsificarea frapantă. Departe de-a susține cu aroganță numerus clausus în efectuarea studiilor, gazetarul de la Cuvîntul s-a implicat, cu întreaga lui sensibilitate, în colectarea de fonduri pentru o urgisită școală din vîrful muntelui, amenințată cu dărîmarea din cauza sărăciei. “În comuna Băniţa, din judeţul Hunedoara, într-un loc uitat de Dumnezeu, cu oameni necăjiţi, cu sărăcie mare, cu pîine puţină, un om se străduieşte de cîţiva ani să ţie în picioare o biată şcoală românească, unde să înveţe abecedarul douăzeci-treizeci de copii desculţi. Un om care a făcut tot ce a putut: a răbdat, şi-a îndemnat şcolarii să rabde, a cerut, a alergat, s-a plîns. De prisos. Nu are nimeni bani de dat. Statul mai puţin ca oricine. / «Iarna se apropie, ploile de toamnă vor începe; iar prin coperiş şi tavan va trece apa de ploaie în sala de învăţămînt şi va acoperi podeaua, iar viscolele iernii cu zăpada va şuera, aici în vîrful munţilor, pe ferestrele sparte, uşile şi găurile zidurilor ce comunică cu interiorul. În numele copilaşilor de şcoală strig în ghiarele disperării, fiind predispuşi îmbolnăvirii şi pe urmă morţii, cum anul trecut s-au îmbolnăvit ei şi învăţătorul.» / Nu e bine scris strigătul ăsta? Nu e. Dar Constantin Ştirbu din Băniţa nu ne scrie ca să facă literatură şi nici ca să-i tipărim numele în gazetă. E un om necăjit şi nu stă să-şi potrivească frazele. Bune, rele cum sunt – ele sunt triste şi asta e de ajuns. / Nu cerem nimic ministerului şcoalelor, Constantin Ştirbu i-a cerut deajuns şi dacă nu i s-a dat nimic, înseamnă că n-a fost de unde să i se dea. Dar ne adresăm dumitale cetitorule. Vei fi fiind un om necăjit şi d-ta, vei fi avînd supărările d-tale şi nevoile d-tale. Dar pentru şcoala din Băniţa trebue să găseşti în inima d-tale şi în buzunarul d-tale cîţiva gologani. Nu te uita la străzile asfaltate pe care umbli, nu te gîndi la automobilele şi tramvaiele cu care circuli, nu te opri în faţa caselor albe şi înalte în care locuim: ci imaginează-ţi că undeva, într-un vîrf de munte, undeva unde nu ajunge trenul, nici gazeta, nici pîinea, o mînă de copii vor să înveţe alfabetul. / Şi dacă te întîmpină pe stradă Constantin Ştirbu şi îţi întinde o foaie galbenă ce se cheamă «listă de subscripţie», pune mîna cu nădejde în buzunar – şi dă. Oricît, dar dă”(2).

Imaginea “antiluministă” și “elitistă”, care ni se vinde azi prin contrafacere, parcă nu se potrivește cu o asemenea intonație umanistă. Și nu e vorba de un efort izolat, sau de o implicare formală, în ansamblul publicisticii lui Mihail Sebastian. Gazetarul urmărește cu tenacitate subiectul sensibil, lansat în atenția opiniei publice, și-i menține actualitatea, prin apelul către autoritățile publice responsabile. “Anul trecut, în septembrie, am primit la redacţie o jalbă de departe, din munţi, din partea învăţătorului şcoalei primare din satul Băniţa, judeţul Hunedoara. Scrisori şi plîngeri ne vin multe, căci oamenii sunt deprinşi să găsească mai multă înţelegere şi prietenie într-o redacţie de ziar, decît într-o anticameră de minister. Dar din toate plîngerile cîte am primit şi primim, scrisoarea învăţătorului Constantin Ştirbu de la Băniţa era cea mai amărîtă. Omul nu cerea nimic pentru el. Cerea pentru şcoala lui – o biată baracă, în care de cîţiva ani îi adună pe copiii satului, ca să-i înveţe carte. Cîteva ierni au fost suficiente pentru a prăpădi de tot coliba şcoalei şi în pragul iernei trecute, învăţătorul se vedea ameninţat să rămînă cu şcolarii lui desculţi (fiindcă, la Băniţa, ţăranii sunt săraci) în ploaie şi zăpadă. (…) «În numele copilaşilor de şcoală, strig în ghiarele disperării…». Asta era prin septembrie, ce s-a întîmplat de atunci cu şcoala din Băniţa, n-am ştiut. Noi am scris aici, arătînd cum stau lucrurile, şi i-am îndemnat pe cetitorii noştri să-i trimeată un ban în dar şcolii aceleia «din vîrful munţilor», cum zicea epistola necăjitului nostru Constantin Ştirbu. / Iarna a trecut greu, la Băniţa mai greu decît oriunde şi şcoala tot prăpădită a rămas. Cei 93 de şcolari şi învăţătorul lor s-au luptat cum au ştiut cu zăpezile. «Ghiarele disperării» nu s-au dovedit chiar atît de tari, încît să biruie încăpăţînarea de a-i învăţa carte pe copiii ciobanilor de pe munte. Dar nici uşor de suportat n-au fost aceste ghiare. / Acum că a venit vara, Constantin Ştirbu ne scrie din nou. Fiindcă multe ierni de felul ăsta, oricum n-are să mai poată duce. Nu el. Dar copiii, care-i sunt daţi în grije, prost îmbrăcaţi şi prost hrăniţi, cum sunt prin locurile acelea. «Am bătut din poartă în poartă, cerşind fondurile necesare construcţiei localului, dar n-am putut aduna decît 43.100 lei. Încă atît mi-ar mai trebui şi ţinta ar fi reuşită.» / Constantin Ştirbu are încredere în oamenii de inimă, care ar voi să-şi imagineze un moment ce este munca lui încăpăţînată pe colţul de piatră seacă, unde se luptă de atîţia ani cu atîtea mizerii. Şi le cere să-l ajute. / Dar domnul ministru Gusti cunoaşte soarta şcoalei primare No. 2 din comuna Băniţa, judeţul Hunedoara? Poate nu. Şi poate că ar fi suficient să o cunoască”(3).

Sistemul de învățămînt are nevoie, în primul rînd, de sprijin material, din partea autorităților și a societății, pentru a fi înzestrat în mod adecvat. Dar apoi, între pereții școlii, trebuie întreținute mai ales dreptatea și echitatea, iubirea pentru cunoaștere și respectul pentru elevi. Orice violență, fizică sau spirituală, trebuie exclusă cu hotărîre dintr-un asemenea spațiu nobil. Sufletul copiilor e curat; el trebuie ferit de asprimile și duritatea educatorilor lipsiți de afecțiune. “Autorităţile şcolare din Hamburg au decretat zilele acestea legalitatea bătăii în clasă. Profesorii vor avea dreptul să întrebuinţeze nuiaua şi bastonul în anumite împrejurări fixate prin regulament: minciună, impertinenţă, lene şi nesupunere, exploziune de imoralitate, tragere la fit şi obrăznicie. Măsurile acestea, care existau sub imperiu şi care fuseseră abolite în 1918 de republică, reînvie după recomandaţia expresă a cancelarului Von Papen, care vrea să readucă Germania la moralitatea ei de Kindergarten dinainte de război. / Nu este desigur cea mai gravă din nenorocirile regimului de baroni, dar este, cred, cea mai subtilă. Şcoala este oricum o tragedie, chiar şi fără bătaie, o tragedie colectivă, sub apăsarea căreia multe suflete tinere cad în deznădejde sau destrămare. / Nu mai departe decît săptămîna trecută la noi, în România, a avut loc un proces dureros, în care avea să fie judecată revolta unui adolescent împotriva profesorului său. Într-adevăr un băiat de liceu, de la Iaşi, socotindu-se persecutat de unul din dascălii lui, a tras două focuri de revolver asupră-i şi a încercat în urmă să se sinucidă. Din fericire n-a murit nimeni. Dar la proces, toată lumea s-a simţit stingherită – acuzat, victimă, advocaţi şi procurori – nimeni neîndrăznind să acuze sau să apere, simţind probabil ce sumbră exasperare trebuie să se fi petrecut în inima acelui copil, cu nervii nu destul de tari ca să rabde teroarea, reală sau imaginată, a catedrei. / Ar trebui să fie un învăţămînt pentru toţi acei în grija cărora sunt lăsaţi copiii şi adolescenţii. «Autoritatea» şi «pedagogia», aceste două maşinării abstracte, care sunt date pe mîna directorilor, profesorilor şi examinatorilor, sunt de obicei, pentru oricine cunoaşte atmosfera otrăvită a clasei, două arme stupide şi apăsătoare, care terorizează şi revoltă. «Autoritatea» e foarte bună, dar dacă nu se îmbină cu iubire şi înţelegere, devine pur şi simplu demoralizatoare. / În ce mă priveşte, locul unde am învăţat pentru întîia dată nedreptatea şi bunul plac şi favoritismul a fost şcoala. Ori şcoala este tocmai refugiul singurului neam de oameni, care mai sunt sensibili la dreptate: copiii. / Căci noi, ăştialalţi, avem pielea tăbăcită de lovituri şi injustiţii şi nu ne mai dor şi nu le mai simţim, pe cînd ei suferă adînc în inima lor neîncercată”(4).

În lipsa ajutorului necesar din partea societății, persoanele defavorizate financiar sînt constrînse să renunțe la studii, iar o asemenea opțiune poate să ducă la tragedii. Sinuciderea unei studente necunoscute, care nu și-a mai putut plăti taxele de școlarizare, provoacă strigătul de durere și de protest al ziaristului Mihail Sebastian, împotriva rînduielilor nedrepte ale statului. “Maria Fenechiu din Şinca Nouă, care a murit deunăzi la Făgăraş tăiată în două de o locomotivă, n-a fost decît o fată oarecare. O sută de ani să fi trăit şi n-am fi auzit de ea. Frumoasă sau urîtă, bună sau rea, deşteaptă sau proastă, ar fi fost un suflet mai mult pe pămîntul ăsta al lui Dumnezeu şi, în lumea ei de acasă, s-ar fi necăjit şi s-ar fi bucurat, cum ne necăjim şi ne bucurăm cu toţii de trecerea timpului. / Dar i-a fost sortită acestei Marii o celebritate de un ceas şi numele ei a circulat cinci minute pe firele telegrafice ale României Mari. / «FĂGĂRAŞ, 12. – Studenta Maria Fenechiu, originară din comuna Şinca Nouă, neavînd cu ce să-şi plătească taxele şcolare, s-a aruncat înaintea trenului. / Corpul studentei a fost oribil mutilat. / Parchetul a autorizat înmormîntarea.» / «Parchetul a autorizat înmormîntarea»! Asta e tot ce a ştiut să facă aparatul de stat al României, autorităţile, puterile constituite, ordinea publică – tot ce au ştiut să facă, toate la un loc, pentru Maria Fenechiu. Să-i autorizeze înmormîntarea. / Sunt cu siguranţă neserios şi dovedesc incontestabil o teribilă lipsă de simţ politic, spunînd ce spun, dar mărturisesc deschis că nimic nu măsoară, după socoteala mea, mai adînc, absurditatea lumii în care trăim, decît moartea Mariei Fenechiu. Nici o criză economică, nici criza politică, nici raportul experţilor, nici conversaţiile de la Sinaia, nici reforma conversiunii. / Dacă aş fi om politic, aş renunţa în momentul ăsta chiar la cariera mea. Pentru că mi-aş da seama de blestemul de sterilitate care apasă asupra ei. O lume în care Maria Fenechiu moare, cum a murit şi pentru motivele pentru care a murit, este o lume strîmb pusă din temelii, o aşezare compromisă pînă în adîncuri, o clădire care îşi duce moartea în tencuială. Statul nu poate fi o aşezare abstractă, un fel de monstru mecanic construit din formule ţepene şi din simboluri găunoase şi trăind prin apăsarea şi distrugerea oamenilor vii, ce se află sub ascultarea lui. El nu poate creşte în afară de viaţa adevărată, viaţa zilnică, viaţa creatoare de pîine şi de iubire a oamenilor de rînd. Cel din urmă ins, dacă nu e cuprins în colectivitate, are dreptul să conteste buna aşezare a colectivităţii, care nu este destul de largă sau destul de armonioasă, ca să-l cuprindă şi pe el. Moartea acestui «cel din urmă» este un fapt tragic peste care nimeni nu poate trece. / Statul românesc este o maşină stupid construită, pentru motivul exclusiv că Maria Fenechiu a murit”(5).

Între ziaristul interbelic de la Cuvîntul, care punea în cauză înseși temeliile de echitate ale statului român, din cauza sinuciderii unei tinere nevoiașe care nu și-a mai putut plăti studiile, și ziarista contemporană de la Apostrof, care îl acuză pe Mihail Sebastian de aroganță și elitism, de indiferență la problemele de învățămînt ale celor umili, se cască diferența dintre adevăr și minciună.

Note:

(1) Marta Petreu, Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian, Iaşi, Ed. Polirom, 2009, p. 68.
(2) M. Sb., O şcoală la 1150 metri, în Cuvîntul, joi, 22 septembrie 1932, p. 1.
(3) Mihail Sebastian, Şcoala din Băniţa, în Cuvîntul, duminică, 11 iunie 1933, p. 1.
(4) M. Sb., Pedagogia criminală, în Cuvîntul, joi, 20 octombrie 1932, p. 1.
(5) M. Sb., A murit Maria Fenechiu, în Cuvîntul, luni, 17 octombrie 1932, p. 1.

Reclame