Etichete

, , , , , ,

Într-un interviu recent din România literară (nr. 28/2012), Marta Petreu încearcă o stranie autocoafare explicativă, pentru a justifica valul de critici pe care l-a produs cartea ei falsificatoare despre Mihail Sebastian: “La urma urmelor, eu am făcut cu Sebastian acelaşi lucru pe care l-a făcut Norman Manea cu Eliade, singura diferenţă fiind că eu am scris o carte, iar Norman Manea un articol”.

Nu se pune cîtuşi de puţin problema astfel. Norman Manea şi-a permis, la începutul anilor ‘90, să ridice pentru prima dată vălul de pioşenie de pe trecutul extremist al lui Mircea Eliade. Gestul său echivala cu lansarea analizei despre colaboraţionismul intelectualilor de dreapta, care trebuia discutat, în noile condiţii democratice şi de libertate a cuvîntului din postcomunism, în paralel cu situaţia compromisurilor intelectuale de stînga. Iniţiativa lui Norman Manea a stîrnit ecouri vehemente, de-a lungul a peste un deceniu, mai ales din două direcţii diferite. Dinspre cercurile extremiste, care îşi făcuseră din Mircea Eliade un stindard de legitimare şi care, în subsidiar, agresau totodată originea evreiască a lui N. Manea. Dinspre grupările scriitoriceşti de dreapta, care vedeau în Mircea Eliade o bună oportunitate de afirmare internaţională a literaturii române, ori aveau datorii de recunoştinţă personală faţă de profesorul din Chicago, ori încercau să amîne dezbaterea asupra flancului drept, pentru a o cataliza spre cel stîng.

Cercetarea Martei Petreu despre Diavolul şi ucenicul său a stîrnit, în primul moment, stupoarea celor care nu pricepeau cum pot fi împăcate investigaţia istorico-ideologică, avînd pretenţii universitare, şi limba de la barieră: “Sebastian s-a pomenit făcut zob în presă” , deşi “a ţîşnit în braţele lui Nae”, pe vremea cînd acest “papagal de presă” care “se fandoseşte”, cu toate că era doar un “hamal ideologic”, a scris “tablete împieliţate”, sau cînd “i-a sărit complet ţandăra şi a dat drumul, la mînie, unui text batjocoritor şi nedrept”. Biciuirea aspectului fizic al scriitorului investigat (“plăpîndul Sebastian explodează de supărare”) era combinată cu cele mai veninoase procese de intenţii (“Sebastian a ales ‘casa Cuvîntului’, în a cărei ideologie de extremă dreaptă s-a îmbăiat cu voluptate şi pînă la profundă îmbîcsire”), pigmentate cu stilul romanelor de capă şi spadă (“Cei doi complici” “şi-au spălat rufele politico-etnice în văzul lumii, iar apoi s-au reîmbrăţişat, înveninaţi de dor şi de resentimente”). Nemulţumirea unor comentatori s-a conturat pesemne cu ceva mai multă limpezime, atunci cînd au făcut drumul înapoi la presa interbelică pentru a verifica sursele de inspiraţie ale acestui nou roman al Martei Petreu despre Mihail Sebastian. Şi aşa au constatat numeroasele tehnici de deformare a realităţilor, de la citarea parţială şi pînă la răstălmăcirea frapantă, diabolizarea vehementă, goana după demonstrarea cu orice preţ a preconcepţiilor, prin omiterea faptelor inconvenabile.

Norman Manea, în articolul său incomod, a semnalat problema delicată a scheletului din dulap: un savant român de talie internaţională, al cărui trecut extremist se cuvine asumat în mod onest. Marta Petreu, în cartea ei romanţioasă, s-a oţărît la o victimă a istoriei: un prozator evreu care a fost dat afară din diverse redacţii, al cărui nume a fost interzis, care a fost concentrat în armată pentru a presta abuziv munci fizice, care a subzistat la limita indigenţei, sperînd din toate puterile să prindă sfîrşitul războiului. Primul a strălucit mai apoi în diplomaţia europeană, la o catedră universitară americană. Cel de-al doilea a pierit absurd, la cîteva luni după eliberare, într-un accident de circulaţie. Între Norman Manea şi Marta Petreu nu doar subiectul abordat şi stilul cercetării sapă o prăpastie de netrecut. Dar şi legitimitatea etică.

Anunțuri