Etichete

, , , , , ,

sebastian.jpgLucrurile nu stau mai bine nici de cealaltă parte a baricadei. Ţărăniştii sînt taxaţi cu asprime pentru renunţarea la linia lor politică principală. Marca ideologică a unui partid rezidă în concepţia sa administrativă. Strategia prin care o organizaţie politică îşi propune să guverneze, în manieră efectivă, reprezintă caracteristica sa esenţială. Ce se întîmplă, însă, cînd partidul anunţă un ansamblu de măsuri publice necesare, iar apoi, ajuns la guvernare, îşi încalcă programul? Care mai poate fi credibilitatea ţărăniştilor care, veniţi la putere, refuză descentralizarea şi debirocratizarea preconizate chiar de ei? Discreditul de principiu este inevitabil. “A vorbi despre «politica administrativă a guvernului» însemnează a deschide dintr-odată cel mai grav proces, ce apasă nu răspunderea guvernului actual, care la urma urmelor face ce poate, dar răspunderea întregului regim naţional-ţărănist de la 1928 pînă azi, de la primul guvern Maniu pînă în acest ceas. Renunţările, eşecurile, ezitările şi trădările ideologice care jalonează aceşti aproape cinci ani ultimi ai partidului naţional-ţărănist au putut fi multe şi grele în toate direcţiile, în politica financiară, în politica economică, în politica agrară, în metode, în legislaţie şi în sistem, dar nicăieri n-au fost mai grave, mai iremediabil grave, decît în ceea ce d. Armand Călinescu numeşte astăzi cu dezinvoltură «politica administrativă». / Cu oarecare îngăduinţă, se poate spune că oriunde i-ar fi fost regimului naţional-ţărănist iertat să-şi calce obligaţiile, oriunde, numai aici nu. / «Politica administrativă» nu este altceva decît politica însăşi. Piatra unghiulară a unui regim, centrul său de comandă, spiritul său. Dacă facem deosebire între birocraţie şi administraţie, dacă înţelegem că «a administra» însemnează a crea cadre şi forme pentru activitatea generală a unei colectivităţi, atunci «politica administrativă» îşi capătă înţelesul exact de formulă sintetică a vieţii naţionale. Şi niciodată regimul naţional-ţărănist nu s-a trădat mai complet şi mai adînc pe sine însuşi, decît cînd s-a trădat aici. / Memoria miniştrilor e scurtă şi a opiniei publice la fel. Subsecretarul de la interne vorbind însă despre «politica administrativă» ne aminteşte, fără voie desigur, că partidul azi la guvern n-a fost totdeauna un simplu şi oarecare partid, ci că la o anumită dată a fost expresia unui moment revoluţionar. / În mai 1928, cînd se agita umbra Albei Iulia, sub o regenţă anemică şi sub un guvern liberal intrat în panică, naţional-ţărănismul întrunea puteri strivitoare de revoluţie. El nu se afla atunci în luptă cu guvernul liberal, ci cu statul liberal. Asta însemnează că se ridica nu împotriva unui cabinet, ci a unui sistem, a unei ierarhii, a unei structuri. Sistem, ierarhie şi structură cărora urma să li se substituie altele, fundamental potrivnice, organic potrivnice. Dacă în acel ceas nu s-ar fi aflat faţă în faţă decît Vintilă Brătianu şi Iuliu Maniu, lupta ar fi fost banală, dacă nu meschină. Adevăraţii ei pioni însă erau statul liberal deoparte şi statul ţărănist de altă parte. Statul liberal care trebuia dărîmat şi cel ţărănist care trebuia construit. Dărîmat şi construit în primul rînd în ceea ce un stat are mai caracteristic şi mai determinant: osatura lui administrativă, scheletul lui politic. / Sistemul administrativ al unei ţări este sistemul ei vertebral. Loveşti aici dacă vrei să distrugi efectiv ceva. Clădeşti tot aici, dacă vrei să construieşti. Tot restul nu este decît completare, consecinţă şi amănunt. / Acest lucru îl ştiau atunci naţional-ţărăniştii, sau simulau a-l şti – căci prima operă pe care o înscriau în program era reforma administrativă. Reformă, nu cîrpeală. O totală răsturnare de criterii şi orientări. O desăvîrşită rupere cu trecutul. / Maşinăriei de stat liberal, complicată, greoaie, hibridă, centralizată stupid şi ierarhizată juridic, trebuia să-i urmeze un aparat de stat simplificat, ţărănesc, gospodăresc, sprijinit pe spirit local şi pe necesităţi provinciale. / Asta trebuia. Ce a urmat, ştiţi. D. Iuliu Maniu s-a dovedit curînd a fi un Vintilă Brătianu într-o variantă mai puţin patetică, iar revoluţia ţărănistă a sucombat într-o legislaţie liberală, burgheză şi capitalistă. Iar în ce priveşte reforma administrativă, timp de vreo doi ani, a tras cine a vrut de ea, cînd la dreapta, cînd la stînga, pînă cînd a ieşit din întuneric exemplarul acela monstruos, de a cărui paternitate s-a lepădat toată lumea, operă zdrenţuită şi strîmbă, sortită unei morţi inevitabile. Rînd pe rînd au căzut toate marile inovaţii ale reformei («direcţiile regionale» azi, «prefecţii administrativi» mîine…), pînă ce bătută de toate vînturile, legea revoluţionară a ţărănismului s-a destrămat definitiv şi fără urme. / Cînd se va face istoricul regimului atît de inegal şi de frămîntat al naţional-ţărănismului, se va vedea că examenul totalei lui inaptitudini pentru o viaţă nouă a statului român a fost dat odată pentru totdeauna cu dezastrul reformei administrative. / Astăzi, în iulie 1933, subsecretarul de la interne anunţă cu toată liniştea că «noua reformă administrativă… n-a fost încă votată». / E un epilog cu involuntar humor.”(108)

Unii demnitari ţărănişti se pare că oricum nu se deosebesc, prin aviditatea îmbogăţirii rapide, de ansamblul clasei politice. Aceeaşi lipsă de scrupule, pe calea chiverniselii în ritm accelerat, le defineşte traseul. Corupţia trebuie denunţată şi biciuită, cu debordant sarcasm, în orice formaţiune politică. “D. Romul Boilă protestează. Evident. Un om politic îţi va vorbi totdeauna despre «interesele supreme ale ţării», cînd îl vei duce la parchet. Sunt, se vede, noţiuni înrudite. / Dar e în protestul d-lui Boilă un dram de dreptate şi trebuie să-l recunoaştem. Dumnealui spune anume că procedura utilizată în cazul său este excepţională. Foarte adevărat. A deschide forţat registrele băncilor, a căuta acolo cifre de interes «intim», a organiza astfel un fel de percheziţie generală a bogăţiei unui ins, este o operaţie neobişnuită. În materie de probe în justiţie, asemenea metode nu ştim că există. / Deci d. Boilă se ridică împotriva acestui tratament excepţional. Nu că e sever, se plînge domnul acesta, ci că este excepţional. Protestul e just şi ni-l însuşim. / Adică de ce numai averea d-lui Boilă să fie controlată, aşa, haiduceşte? Parcă numai d. Boilă este boilă în ţara românească? Parcă numai el s-a îmbogăţit peste noapte, la umbra bugetului statului? / Nu. Desigur că nu. Boilă sunt ei sute şi mii – ţie-i Dumnezeu în paza lui, pînă i-o prinde poliţia sub o pază mai straşnică. Sunt «boili» de tot soiul: ţărănişti, ardeleni, liberali, averescani, lupişti, mari, mici, celebri sau obscuri, compromişi sau «oneşti», deştepţi sau proşti. Sunt toţi aceia care au guvernat şi care s-au ales pe urma guvernării, care cu o casă, care cu un depozit la bancă, o vie, un automobil… Nu are dreptate d. Boilă de la Cluj să se simtă obidit, cînd lui îi umblăm prin buzunare, iar pe ceilalţi Boilă din România Mare îi lăsăm în bună pace? / Ba da. O mărturisim cu toată simpatia (puţină, ce-i dreptul) pe care codul penal ne îngăduie s-o mai avem pentru d-sa. / Şi cerem guvernului să intre urgent în legalitate. Îi cerem adică să transforme procedura extraordinară, utilizată în cazul Boilă, într-o procedură ordinară – şi de drept comun. Îi cerem să trateze în mod egal, frăţeşte, pe toţi boilii ţării noastre. Pe toţii boilii, oricum i-ar chema. Să se deschidă registrele de depunere ale băncilor, să se revizuiască actele de proprietate, să se controleze inscripţiile ipotecare. Să se facă un tablou comparativ al averilor dinaintea unei guvernări şi de după ea. Să se sune mobilizarea penală a tuturor boililor, chiar dacă nu-i cheamă Romul. / Şi astfel d. Romul nu va mai fi un persecutat.”(109)

Atunci cînd nu-şi manifestă rapacitatea, politicienii par de o incompetenţă uluitoare, dublată de o egală iresponsabilitate intelectuală. “Viaţa noastră publică trăieşte în cel mai vast desfrîu intelectual. Nimic nu angajează şi nimic nu obligă. Totul este posibil şi totul este iertat. A te ridica azi împotriva unui program şi a ţi-l însuşi mîine – această operaţie cu vădit caracter penal – devine în politică un exerciţiu lipsit de sancţiune. O generală iresponsabilitate intelectuală umbreşte dialectica politicii noastre. Ideile circulă din buzunar în buzunar, cu o dezinvoltură supremă. Bărbaţii noştri de stat trăiesc sub regimul indiviziunii proprietăţii politice, discutînd, trăind şi bătîndu-se pe etern aceleaşi confuzii programatice, comune tuturor şi aparţinînd nimănui. / În acest obştesc dezmăţ, e o îndrăzneală desigur să iei pe cineva de piept şi să-l întrebi de unde anume deţine hîrtia cu idei şi soluţii pe care o agită.”(110)

N-ar fi surprinzător, în asemenea condiţii, să se perfecteze o unificare a celor mai importante partide de pe scena politică, avîndu-se în vedere absenţa ideologiilor limpezi, a responsabilităţilor clar asumate şi a vinovăţiilor tranşant pedepsite. “Nimic, nici invectiva, nici dispreţul, nici ura, nimic nu desparte definitiv la noi. / De aceea nu ne-ar mira să-i vedem la braţ pe d-nii Averescu, Duca şi Maniu, defilînd frăţeşte înaintea «opiniei publice». Totul e posibil – şi cine s-ar gîndi să protesteze? În orice caz nu noi. (…) Că d-nii Averescu, Duca şi Maniu s-ar putea uni – e treaba lor. Dar că se găsesc ziare democrate, care să pledeze pentru asemenea unire – e puţin şi treaba noastră. / Iată că de la o vreme aceste ziare vorbesc deferent despre partidul liberal şi respectuos despre cel al poporului, iată, ele iau interviuri d-lui Duca şi îi publică fotografia d-lui Goga, iată că îl laudă pe mareşalul Averescu şi se interesează de sănătatea d-lui Dinu Brătianu. / Abia îţi vine a crede. Cum? Mareşalul Averescu nu este «călăul ţăranilor de la 1907»? Cum? D. Duca nu este «regizorul pogromului de la Oradea Mare»? Şi d. Goga nu este «omul celor 13 milioane»? Şi partidul poporului nu este o «citadelă reacţionară»? Şi partidul liberal nu este un «organism bancar»? Şi amîndouă laolaltă nu sînt «asupritoarele libertăţilor cetăţeneşti»? / Era parcă ieri. Ceteam toate aceste formule patetice în presa democrată. Ni se rupea inima de compasiune. / Astăzi, călăul ţăranilor de la 1907 şi regizorul pogromului de la Oradea şi omul celor 13 milioane sunt pionierii presei democrate. Iar fotografiile lor, argumente. / Ceea ce dovedeşte încă o dată relativitatea lucrurilor politice.”(111)

Un loc de refugiu, pentru Mihail Sebastian, ar putea fi în zona minoritară. Dacă tot a denunţat ansamblul incompetent şi corupt al scenei politice româneşti, ziaristul şi-ar fi putut asuma condiţia evreiască, pentru a pune umărul la activismul pe acea dimensiune. Dar nu. Analiza lui politologică respinge şi această falsă soluţie. Militantismul minoritar vizează un alt segment public, diferit – deşi complementar – faţă de implicarea politică generală. “Guvernul ducist a încheiat cartel electoral cu saşii. D. Iunian a încheiat cartel cu ucrainenii. Gazetele de opoziţie atacă primul cartel, gazetele guvernamentale îl atacă pe cel de al doilea. Deşi pretextele acestor atacuri pe tema «demnităţii naţionale» sunt străvezii şi deşi nimeni nu crede în ce spune, toate fiind la noi indiferente – probema acestor carteluri electorale cu grupările politice minoritare nu este mai puţin gravă. (…) Sunt două categorii de probleme politice, pe care le angajează la noi alegerile parlamentare. În primul rînd problemele de politică generală a ţării: finanţe, economie, orientare externă, administraţie, apărare naţională… / În al doilea rînd, problemele particulare ale minorităţilor, probleme privind şcoala lor, confesiunea lor, cultura lor. / Primul ciclu de probleme este reprezentat de partidele româneşti, de partidele politice propriu-zise (ducişti, georgişti, naţional-ţărănişti, uniunea agrară, agrarieni etc.). / Al doilea ciclu este reprezentat de organizaţiile minoritare respective (maghiari, saşi, ucrainieni etc.). / Între aceste două grupuri de organisme politice, există o mare deosebire din capul locului: ele acţionează pe planuri distincte. «Distincte» nu vrea să spună desigur «potrivnice» (cum s-ar putea insinua cu perfidie şovină). Interesele minoritare pot fi legitime, juste şi acceptabile. Ele sunt însă totdeauna de ordin particular. Ele se grupează într-o sferă mai restrînsă decît sfera problemelor generale de stat. / Din această deosebire prea limpede, ca să nu fie acceptată, decurge un adevăr mai delicat, dar nu mai puţin precis. Şi anume: EXISTĂ O DEOSEBIRE FUNCŢIONALĂ ÎNTRE VOTUL POLITIC PROPRIU-ZIS ŞI VOTUL MINORITAR. Căci fiecare din aceste două specii de vot se pronunţă şi decide asupra unei alte serii de fapte din complexul politic. / Un exemplu pentru simplificare. Cetăţeanul care votează cu «liberalii ducişti» bunăoară (căci or fi şi de ăştia) ia, prin votul său, atitudine în toate chestiunile noastre de stat. El se pronunţă pentru economia capitalisto-bancară, pentru executarea datoriilor interne, pentru plata cuponului extern, pentru Mica Antantă, pentru politica externă occidentală. Votul său îmbrăţişează toate aspectele vieţii de stat. Dimpotrivă, cetăţeanul sas, de la Sibiu, care votează cu partidul lui săsesc, nu ia atitudine în nici una din aceste probleme, care ori nu-l interesează, ori i se par subordonate necesităţilor lui de viaţă locală. Votul său decide asupra altor lucruri: asupra şcoalei săseşti, asupra dreptului de a-şi vorbi limba proprie, asupra subvenţiilor pe care biserica lui are dreptul să le primească de la stat… Toate chestiuni fără îndoială legitime, dar în afară de sfera marilor probleme generale. / Nu suntem noi atunci îndreptăţiţi să spunem că votul dat partidului liberal (sau oricărui alt partid) are altă semnificaţie şi alt coeficient politic, decît votul dat partidului săsesc (sau oricărei alte organizaţii minoritare)? / Fără îndoială că da. / Şi atunci, dacă lucrurile stau astfel, nu cumva orice cartel electoral cu un organism minoritar însemnează o confuzie voită a două poziţii politice distincte? Şi această confuzie nu poate duce la o completă falsificare a situaţiei parlamentare şi deci a situaţiei politice? / Răspunsul stă la îndemîna oricui. (…) În esenţă, asemenea carteluri însemnează a capta o serie de voturi pe un anumit plan particular, cu gîndul de a le face mai tîrziu active şi valabile pe un plan nesfîrşit mai larg.”(112)

Pe această mare agitată a vieţii politice, unde se modifică peste noapte principiile, convingerile şi afilierile, este nevoie de o instituţie stabilă, caracterizată prin seriozitate şi profesionalism. Ziaristul de la Cuvîntul descoperă o oază de normalitate în organul reprezentativ al funcţionarilor publici, pe care îl elogiază într-un moment festiv. “Societatea funcţionarilor publici serbează astăzi jumătate de veac de existenţă. Este un eveniment care valorează cît o demonstraţie. Căci organizaţia aceasta a luat fiinţă, a trăit şi a progresat în afară de bugetul statului, fără concursul oficialităţilor, şi uneori împotriva lor. Este una din foarte puţinele treburi serioase, din cîte s-au făcut la noi, fără subvenţii, fără speculaţii, fără presiuni politice. Un exemplu de gospodărie publică, ridicată an cu an, chibzuită cum trebuie, condusă cu socoteală. / Tot ce a realizat această organizaţie s-a întemeiat pe un foarte solid simţ profesional. Nu era delor uşor într-o breaslă de birocraţi, care prin psichologia lor de sedentari, nu au în genere spiritul de solidaritate a muncii şi conştiinţa drepturilor lor. Ani întregi tagma funcţionarilor publici a fost complet aservită politicii şi la dispoziţia cluburilor de partid. Întîiul ministru cu obligaţii electorale putea să dispună după bunul lui plac: să numească, să revoace, să suspende. Ce consecinţe avea acest sistem, ce ferment continuu de laşitate şi destrămare constituia el în sînul funcţionărimii – nu e greu de bănuit. Birocratismul care este una din cele mai ascunse otrăvuri ale unui stat, a fost cultivat metodic de democraţia noastră nepotistă. / Împotriva acestor agenţi de descompunere, Societatea funcţionarilor publici a însemnat o reacţiune tenace, lipsită de violenţă inutilă, dar decisă, constructivă, continuă. În 50 de ani a isbutit să ceară şi să impună o legislaţie, care să-l scoată pe funcţionar de sub voia capricioasă a politicei şi să-i creeze cadre profesionale sigure. În 50 de ani, a organizat metodic asistenţa socială a funcţionarului, punîndu-l la adăpostul mizeriei. În 50 de ani, a isbutit mai ales altceva, mai important decît toate casele de pensii şi organizaţiile de ajutor. A isbutit să creeze şi să menţină spiritul profesional, certitudinea drepturilor de breaslă, simţul solidarităţii şi al prieteniei colective. / În acest fel, societatea funcţionarilor publici a jucat un adevărat rol de educaţie civică. Fiindcă un cetăţean trebuie să fie învăţat a colabora cu forţele constituite ale statului, nu supunîndu-li-se stupid şi orb, ci servindu-le în cadrul drepturilor şi datoriilor corelative, acceptînd loaial toate obligaţiile, dar opunîndu-se hotărît abuzului. Dacă spiritul de corp, care a însufleţit timp de jumătate de secol Societatea funcţionarilor publici, ar fi un criteriu general de conduită al tuturor categoriilor de oameni muncitori, Statul ar înceta poate să mai fie un poliţai obtuz şi abuziv, devenind realmente o gospodărie.”(113)

Note:

(108) Mihail Sebastian, Politică administrativă?, în Cuvîntul, joi, 3 august 1933, p. 1.

(109) M. Sb., Dar ceilalţi domni Boilă?, în Cuvîntul, duminică, 13 septembrie 1931, p. 1.

(110) Mihail Sebastian, Discursul d-lui Iunian, în Cuvîntul, luni, 18 septembrie 1933, p. 1.

(111) M. Sb., Pe frontul democrat, în Cuvîntul, marţi, 15 septembrie 1931, p. 1.

(112) Mihail Sebastian, Minorităţile în alegeri, în Cuvîntul, duminică, 10 decembrie 1933, p. 1.

(113) Mihail Sebastian, Funcţionarii publici, în Cuvîntul, luni, 26 iunie 1933, p. 1.

Anunțuri