Etichete

, , , ,

Afis_AlexVreau să le adresez, cu toată căldura, mulțumiri filialei clujene a Uniunii Scriitorilor și doamnei președinte Irina Petraș, o gazdă foarte generoasă. Nu e vorba, azi, doar de o întîmplare. Am mai avut ocazia să țin aici o conferință-prezentare despre Paradisul lui Dante și m-am bucurat de toate condițiile puse la dispoziție. Iar cu cîțiva ani în urmă, mi-am lansat un volum de eseuri și adnotări pe blog, Uriașe lucruri mici. Stăteam în acest loc și priveam în fața mea, unde pe panoul cu președinții clujeni ai scriitorilor, în colțul din stînga, îl văd pe regretatul profesor Liviu Petrescu, cel care mi-a coordonat pe final teza de doctorat. I-am fost un discipol în facultate. Iar în spatele meu, pe perete, este un tablou ceva mai mărișor, al Etei Boeriu, care a făcut un lucru extraordinar: a tradus integral Divina Comedie în versuri și este unul din spiritele tutelare din domeniul italienisticii; o admir cu toată perseverența și pe urmele ei am venit, fiindcă între timp am tradus și eu integral poemul dantesc, chiar dacă nu l-am tipărit încă pe hîrtie. La mijloc de drum, între un estetician al literaturii, eseist remarcabil, și o traducătoare de frunte, am încercat să împac aceste două aspecte în activitatea mea publică, intelectuală. Uniunea Scriitorilor mi-a stat aproape, m-a încurajat și m-a găzduit, de fiecare dată cînd i-am cerut sprijinul.

Apoi mulțumirile mele se îndreaptă spre Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România “Elie Wiesel”, de la București, cu care am o colaborare foarte strînsă, de peste zece ani. Vreau să arăt că nici măcar nu m-am înscris eu la prima ediție a sesiunii de comunicări științifice de acolo, ci am fost contactat de dînșii. Publicasem o intervenție incendiară, despre propagandismul hitlerist al lui Vintilă Horia (eram într-o fază mov a creației, acum am intrat poate într-o etapă mai soft, stilistic vorbind), dar tot bazată pe documente și migăloasă cercetare de arhivă. Am fost invitat în capitală să-mi prezint punctele de vedere și rezultatele investigațiilor, într-un cadru științific oficial. Sigur, am fost impresionat și am mulțumit pentru invitație. Am ajuns acolo și l-am cunoscut pe domnul director Alexandru Florian, care a dat mîna cu mine și mi-a zis direct: “Mă bucur să vă întîlnesc. Domnule profesor, vă rog să mă ajutați cu o problemă și, la modul cel mai serios, vă rog să nu mă refuzați”. Surprins pe moment, am cam fost de acord și am vrut să știu despre ce e vorba. “Uite, noi ne desfășurăm conferința pe secțiuni, pe panel-uri”, cum se spune azi, anglicizat. “La panel-ul paralel lipsește coordonatorul, care trebuia să vină de la Paris. Te rugăm pe dumneata să preiei conducerea dezbaterilor”. M-am uitat pe hîrtie, erau profesori universitari din America, Israel, Germania, România, un oaspete de vază din Elveția, un nume celebru din Franța – și eu, profesor la un liceu din Cluj. M-am luat cu mîinile de cap. “Vai de mine, oare sînt omul cel mai potrivit? Nu-l cunosc personal pe nici unul de pe listă.” Și mi-a răspuns: “Tocmai ăsta e avantajul dumitale. Nu-i cunoști și vei fi echidistant în dezbaterile care vor urma”. Într-adevăr au fost niște ciocniri memorabile între ei, dar am încercat să țin cumpăna dreaptă. Am avut emoții teribile, pentru că situația îmi depășea orice așteptare profesională, chiar dacă încerc mereu să nu mă pierd cu firea și să mă descurc în contextul unde aterizez. Cred că am făcut față, fiindcă am mai fost invitat încă de trei ori, în anii următori. Am susținut așadar o comunicare despre Vintilă Horia, pe urmă a fost o primă intervenție a mea despre Mihail Sebastian, apoi am vorbit despre tinerețea zbuciumată a lui Constantin Noica, tot așa, cu citate ample din presa legionară a vremii. Apoi am revenit cu un alt aspect despre Sebastian. Cele două prezentări pe subiectul nostru au intrat în diverse capitole ale cercetării de-acum. Venind așadar pe acest drum, de colaborare, de peste zece ani, am îndrăznit să le cer sprijinul, pentru apariția cărții, să își asume un gir de natură științifică. Eu am toată încrederea în ceea ce spun acolo. Dar nu voiam să fiu un cavaler rătăcitor, care se duelează de jos în sus cu o profesoară de la Universitatea “Babeș-Bolyai”, titulară de cursuri de istoria filosofiei, pe cînd eu sînt un italienist de la liceu, care vorbește despre Dante. Deci ce caut eu pe domeniul respectiv? V-o spun sincer, asta a fost abordarea mea. Ei au acceptat să vadă manuscrisul. L-au trecut prin Consiliul Științific, unde sînt circa 14 profesori universitari și cercetători în istorie și filosofie și studii de Holocaust din America, Israel, Germania, Franța și din universități românești. A fost văzut proiectul meu de acest colectiv prestigios. Am obținut acordul specialiștilor, așa că volumul apare azi sub egida Institutului “Elie Wiesel” din București și le mulțumesc pentru sprijin.

Apoi sînt bucuros că mă aflu iarăși alături de prietenul Ovidiu Pecican. Ne leagă decenii de colaborare culturală, de cărți scrise împreună. El m-a urmat într-un amplu dialog despre Dante și Evul Mediu italian. Am zis să-i întorc vizita și să mă apuc și eu de istoria interbelică a României. Cred că sîntem spirite afine, care gîndim lucrurile zburdalnic, sărind de la una la alta și făcînd analogiile care se impun. Nu ne sfiim să ne rostim cu voce tare părerile, chiar dacă s-ar nimeri să deranjeze. Îi sînt recunoscător pentru prietenia neezitantă, de-a lungul acestor decenii, care ne-a fost de un folos reciproc.

lansare

Legat de cartea pe care o vedeți acum în fața ochilor, făceam o comparație, pentru a facilita puțin lucrurile. Puteți s-o priviți ca pe o prăjitură Doboș, care are niște straturi suprapuse, cu glazură, cu cremă, cu blat, cu cremă de altă culoare și așa mai departe. O spunea foarte bine domnul profesor Al. Florian, Mihail Sebastian este o personalitate polimorfă, proteică, nu mai știi de unde s-o apuci. Poate că și eu sînt tot așa, mă recunosc în descrierea domniei sale. Sînt profesor și cei care stau acum pe margine, pe care i-am smuls de la școală, pot să o confirme din experiență directă. Ei dau teze, eu dau note. Nu știu dacă toți rămîn mulțumiți… Da, sînt profesor, recunosc. Nimeni nu-i perfect – și eu sînt profesor. Sînt și ziarist, de n-ar fi să-mi amintesc decît că, timp de opt ani, în sala aflată alături, am avut o rubrică permanentă la revista Tribuna. Îi mulțumesc pentru asta redactorului șef, domnului Niță Danciu, care a fost un om cum puțini am cunoscut în ziaristica românească și mi-a ținut spatele, în ciuda tuturor intervențiilor care s-au făcut ca eu să fiu scos de acolo. Pînă la urmă n-am fost scos, am plecat singur. Dar sînt și ziarist. Cred că sînt firește eseist, polemist, cum mă definea Ovidiu Pecican, de n-ar fi să număr decît cele cincisprezece cărți despre literatura română, publicate pînă azi. Cu siguranță sînt traducător, mai ales cînd o să-mi apară anul viitor cele vreo 2.000 de pagini din Divina Comedie a lui Dante, pe care am tradus-o și am comentat-o, împreună cu o sinteză a dantologiei, din Evul Mediu pînă în secolul XX, pe care de asemeni am realizat-o. Atunci brusc se va vedea că sînt și italienist, sau poate că oamenii se vor certa dacă sînt mai degrabă dantolog, sau mai degrabă critic literar, comentator al literaturii române, sau mai curînd autor al monografiei – prima și singura de acest fel pînă acum – despre Nicolae Manolescu, teza mea de doctorat, pe vremea cînd Manolescu nu era președinte la Uniunea Scriitorilor, deci n-aveam nici un interes să-l cultiv. De altminteri l-am conturat, în portretul meu, cu șfichiuielile de rigoare, și cu bune, și cu rele. Pe alocuri n-a ieșit foarte încîntat de ce anume a citit.

Irina Petraș: Dar oricum spunea că știi mai multe despre el decît el însuși.

Da,  a zis că a aflat de la mine unele lucruri pe care nu le știa. În contextul acesta am citit cu admirație Jurnalul lui Mihail Sebastian. M-a convins pe deplin, în ciuda caracterului său polimorf. El este un extraordinar comentator de muzică clasică. Își povestește drumețiile la munte, aventurile de schior, iubirile, chiar cele fără perdea, își relatează bîrfele cu marii scriitori ai vremii. Spune multe. Fiecare cititor probabil că și-a luat cîte ceva din Jurnalul acela. Ce m-a impresionat pe mine a fost demnitatea lui extraordinară și felul cum totdeauna, chiar și atunci cînd vorbea de rău pe cineva, se întemeia pe fapte, niciodată pe șarje, pe pamflet. Și era vorba, atenție, de un jurnal intim, pe care nu credem că îl voia publicat. Pînă și în intimitatea lui, avea o decență și o verticalite și un bun simț, care pe mine m-au surprins. Este un om care crede în demnitatea umană. Și care, pentru a promova demnitatea umană, nu se coboară la niște lucruri de care el însuși s-ar fi rușinat. De asta m-a convins pe mine lectura Jurnalului. Însă, după cîțiva ani, a apărut scandalul provocat de Marta Petreu. Mesajul ei era construit exact pe dos: Mihail Sebastian este un tip josnic, un mișel, un trădător, un aservit, o fantoșă, un discipol al diavolului, face cu entuziasm porcăriile. Am rămas uimit! Erau acolo citate – și m-au șocat! Am zis: nu se poate! Ce-am citit eu, în 600 de pagini de jurnal, se contrazice cu cercetarea academică din presa vremii? Dar ce fel de om e ăsta?! Nu înțeleg acest fenomen. Doresc să-l cunosc, pentru mine însumi. Și efectiv m-am dus la bibliotecă. Eu sînt profesor la Colegiul “G. Barițiu”, unde predau ore în fiecare zi, pînă pe la 2 sau 3. Ieșeam la amiază, mîncam ceva și apoi mergeam la sala de lectură, la Biblioteca Centrală Universitară, pînă seara. Mi-am petrecut așa peste un an de zile, citind număr de număr (este un ziar, nu o revistă, e o publicație tipărită în fiecare zi!) am citit ziarul Cuvîntul, am fotografiat, mi-am luat notițe și am sistematizat tematic articolele. Înainte să apară ediția de la Academia Română, eu aveam deja toată informația la mine acasă, aranjată, fotografiată, pe fișe de lucru. Încet-încet am început să redactez, plecînd de la textul Martei Petreu și îndreptîndu-mă spre cele constatate de mine. Vă spuneam că fragmente am prezentat la sesiunile științifice ale Institutului “Elie Wiesel”, din București, la comunicările academice internaționale organizate de Universitatea de Stat din Moldova, de la Chișinău, în diverse reviste culturale. Și a ieșit această carte.

Să revin însă la ceea ce începusem, cu Mihail Sebastian și prăjitura Doboș. Noi aici ne aflăm la Uniunea Scriitorilor și eu afirm cu tărie – prevalîndu-mă de formația mea de literat – că Sebastian este un scriitor de prim rang. Poate nu prin romanele sale, dar prin jurnalul său cu siguranță. Mîine vom merge la Universitate, la Facultatea de Științe Politice (și îi mulțumesc pentru invitație domnului profesor Tibori Szabó Zoltán). Acolo probabil vom pune în evidență o altă latură a lui Sebastian, despre care pînă la cartea Martei Petreu și la aceasta, a mea, încă nu s-a vorbit: el e un admirabil politolog. Se apleacă în articolele din Cuvîntul asupra întregii realități din epoca sa și, pe lîngă studiile de cultură franceză, despre care amintea Ovidiu Pecican, face o sinteză a politicii din anii ’30, cînd are rubrică permanentă într-un cotidian politic. Punctul său de vedere este neutru: el nu e membru al nici unui partid, nu simpatizează nici un partid, îi critică pe toți, și la stînga, și la dreapta. Și pe legionari, indirect. Dar spectaculoase sînt analizele lui de politică externă: ce spune despre Hitler, pe vremea cînd Hitler abia se afirma. Ce diagnoze frapante, dure și precise face el esenței criminale a hitlerismului, încă din prima sa etapă de manifestare! Se oprește asupra fascismului și are două-trei articole cu final pozitiv, nuanțat, asupra lui Mussolini. Dar 80% din publicațiile lui despre fascismul italian sînt de natură critică, polemică. Marta Petreu ia cele 20% și conchide că este un admirator fascist. Celelalte le ascunde, le ignoră, le trece sub tăcere. Chiar și astfel, eu unul n-am înțeles nici aceste 20%. Ce s-a întîmplat? Cum adică poți să elogiezi în Mussolini pe unul care protejează păsările de pe insula Capri? Am dedus astfel că îmi scapă mie niște lucruri. Și m-am afundat mai adînc în studiul istoriei, ca să pricep mai bine atitudinea jurnalistului. Am observat următorul lucru. În primii ani, pînă prin 1938, cel mai tenace adversar european al lui Hitler a fost Mussolini. Asta cred că puțini o știu. Noi avem azi o perspectivă globală: spunem “nazismul fascist”, sau “fascismul nazist”. Cele două sînt plasate pe același calapod. Or, în realitatea politică a anilor cînd Sebastian scria la Cuvîntul, în 1931-1933, Mussolini colabora îndeaproape cu Cancelarul Austriei, Engelbert Dollfuss, care voia să contracareze Anschluss-ul, iar Hitler era ținut în frîu nu de Franța și nu de statele balcanice, ci de complicitatea dintre Italia și Austria, care luptau împotriva expansionismului german. O situație prea puțin studiată de istorici, pe care am constatat-o uimit. După aceea s-au răsturnat firește realitățile politice, Mussolini însuși a fost lovit de sancțiunile internaționale, datorită politicii sale expansioniste din Etiopia, s-a aliat cu alt hrăpăreț celebru, Hitler, și așa a apărut al Doilea Război Mondial. Dar în perioada articolelor politice ale lui Sebastian, nu era acel Mussolini pe care îl știm noi azi. De altminteri, după cum a arătat-o Michael Shafir, în timpul lansării de la București a acestei cărți – și o va repeta mîine la facultate, sînt sigur – în prima perioadă a fascismului, mulți evrei italieni erau admiratori ai lui Mussolini, aveau chiar și un ministru în guvern. El nu ducea inițial o politică antisemită. Însă imaginea noastră este fixată, după mai multe decenii, într-o altă direcție. Noi venim cu “brand”-ul construit de studiile istorice. Citindu-l pe Sebastian, nu pricepem cum putea un evreu român să-l privească pozitiv, pe cîteva detalii, într-o periferie, pe Mussolini. Fiindcă, repet, pe ansamblul personalității Ducelui avea numeroase rezerve. Dar astfel se explică! Realitatea politică din acele vremuri era cu totul diferită de cea pe care o percepem azi, prin studiile cristalizate. Atunci epoca era în mișcare, era în convulsie, își căuta drumul. Iar Sebastian era un actor în cadrul acestei convulsii, palpita împreună cu epoca. A subliniat-o foarte frumos Daniel Cristea-Enache, atunci cînd a scris despre volumul Martei Petreu și l-a disecat, cu o pătrunzătoare putere de analiză. Greșeala Martei Petreu – și mă asociez pe deplin la această critică – este că face din Mihail Sebastian, care e ziarist, un ideolog. Dar el nu e ideolog! El consemnează, la firul ierbii, ce anume se întîmplă în jurul lui și își exprimă propriile judecăți, subiective. Însă Marta Petreu îl ignoră pe ziarist, îl ignoră pe scriitor și vrea să construiască un ideolog, și anume unul fascist, reacționar, de rea-credință, un ticălos și un nemernic. De la premise false, se alunecă în evoluții contrafăcute și se ajunge la concluzii aberante.

Cartea mea e și o meditație despre cum percepem istoria: luăm imaginea, care e construită acum, și o acceptăm? Sau mergem acolo, ne transpunem, ca și cum am fi chiar Sebastian? Noi cum am trăi realitatea de atunci, fiind acolo? Este un concept, în italiană, care se numește “immedesimazione”, te pui în pielea altcuiva. Asta cred că izbutesc marii scriitori. Ei pot să scrie, să transcrie, să descrie lumea de parcă ar vedea-o, ce știu eu, cu ochii unui cîine. Kafka ne-a vorbit din perspectiva unei gîngănii: Metamorfoza. A dat niște imagini șocante. De ce noi, dacă scriem istoric, nu ar trebui să ne transpunem în pielea celuilalt? A unui evreu, care nu știa cînd vin legionarii să-i taie gîtul, care vedea că evreii din București trebuie să iasă la lopătat zăpada, care auzea că, în Moldova, alți evrei umblă cu steaua galbenă a lui David, cusută la piept în mod obligatoriu. Și atunci un asemenea evreu credeți dumneavoastră că îl admira pe Mussolini? că îl trata cu blîndețe pe Hitler? Așa cum ne spune azi Marta Petreu? Sincer! E o problemă de plauzibilitate, pînă la urmă: nu e convingător. Și apoi, mergînd la ziar, documentîndu-mă, am rămas șocat de diferența dintre ce am văzut acolo și ce ni se transmite aici.

Avea dreptate domnul director Alexandru Florian: cartea Martei Petreu a avut un succes nebun în ochii publicului. Eu, sceptic cum sînt, aproape sînt convins că operațiunea inversă, de demistificare, nu va avea nici sfertul succesului falsificării. În spațiul nostru așa de frămîntat, balcanic, se alunecă pe complicități, pe prietenii, pe dorința de-a ne simți bine. Pînă la urmă, ce contează ce-a fost? Important e că sîntem noi aici, ne iubim, ne ajutăm și tot românul să prospere. Eu n-am mers pe ideea asta caragialiană, chiar m-am transpus în pielea lui Mihail Sebastian, poate fiindcă sînt și eu un tip proteic, așa cum a fost el. Chiar m-am simțit de parcă aș trăi în perioada interbelică: să te ignore cel mai bun prieten, Mircea Eliade, să-ți întoarcă spatele profesorul preferat, Nae Ionescu, să constați că o mare inteligență și luciditate, de talia lui Camil Petrescu, e preocupată mai ales să pună mîna pe o casă de evrei, confiscată de stat. Să vezi că lumea își întoarce sumanul, în preajma ta, și apoi să mai citești și cartea Martei Petreu. Așadar principalul demers pe care l-am pus la temelia cărții mele, pe lîngă faptul că am tratat despre politologul, despre literatul, despre mintea limpede Sebastian, a fost reflecția de natură etică. O afirm aici cu toată hotărîrea, chiar dacă n-am spus-o explicit în cartea mea: Mihail Sebastian este omul demnității personale. Fie că polemizează cu evreii – da, el a avut cîteva replici împotriva unor gazetari evrei; fie că polemizează cu extremiștii de dreapta, sau cu foștii colegi de la Cuvîntul, ca Petre Pandrea, un transfug oportunist, el nu se coboară la insulte, nu calcă în picioare, nu jignește. Își menajează adversarul, chiar și atunci cînd îl disprețuiește.

Acesta este Mihail Sebastian și eu m-am identificat cu el și am luat-o ca pe o datorie să-i restabilesc demnitatea personală, terfelită în public. Vă fac o mărturisire finală. În acești ultimi zece ani, am lucrat la cartea despre Sebastian și, în paralel, am tradus Divina Comedie. În talerul meu de priorități, mă luptam în fiecare zi cu gîndul: acum să mă ocup de Dante, sau să mă ocup de Sebastian? La Dante aveam o miză culturală și de iubire intelectuală. Și acolo era immedesimazione, fără îndoială. La Sebastian însă a fost și o miză morală: dorința de-a face dreptate. Purtat de un asemenea îndemn, se explică de ce am încheiat mai repede această cercetare, față de cealaltă.

(Lansare de carte Cum se inventează un huligan? Mihail Sebastian, ziarist la “Cuvîntul”,
la Uniunea Scriitorilor din Cluj, luni, 2 decembrie 2019)

 

lansare2