Zacuscă (2)

Etichete

Daniel Cristea-Enache, dialoguri, literatura romana, Nicolae Manolescu, polemici, Uniunea Scriitorilor

Cartea se construiește pe 88 de dialoguri, destul de unitare cantitativ, în extensia întrebării (cam o pagină) și a răspunsului (între două și patru pagini). Tonul cordial, tandru, îi lipește ca timbrul de scrisoare pe cei doi scriitori consacrați. Asta poate fi uimitor, dacă ne amintim că, nu demult, Daniel Cristea-Enache l-a probozit tăios pe Nicolae Manolescu. Însă trecutul este o fata morgana pentru actualul director cu imaginea care, mai ieri, demisiona cu zgomot din Uniunea Scriitorilor.

Odinioară: “pentru a-şi face meseria de critic, a ajuns în ultimii douăzeci de ani să alerge dizgraţios după tot felul de funcţii, combinaţii, onoruri şi sinecure. Cu un real talent în a se mula pe cele mai diferite contexte, afirmând azi ce nega ieri şi jucând fie pe cartea seriozităţii, fie pe cea a relativismului, N. Manolescu i-a făcut pe alţii părtaşi la aventura lui politică”. Azi: “Mă impresionează energia și vitalitatea de care dați dovadă. Într-o singură zi, ați fost la o ședință la Academie, la o jurizare și o premiere la România literară, la o conferință la Litere. Cînd mă gîndesc la atîția conaționali ce par obosiți din orice, încă de la naștere, nu pot să nu vă întreb: de unde această formidabilă energie a lecturii, a scrisului, a gînditului însuși?”.

Consecvența de atitudine și responsabilitatea morală ar trebui să fie probabil ingrediente la fel de importante, în conturarea profilului public al unui scriitor, pe cît tenacitatea și erudiția.

Reclame

Zacuscă (1)

Etichete

convorbiri, Daniel Cristea-Enache, dialog, literatura romana, Nicolae Manolescu, polemici, Uniunea Scriitorilor

Mereu am considerat zacusca o mîncare ciudată, pe care nu știi de unde s-o apuci: cînd o crezi dulce, te pișcă, dacă vrei să te ghiftuiești, se termină repede, dacă iei cu pîine e prea sățioasă, dacă o mănînci ca atare (cu lingurița? cu furculița?) rămîi flămînd. Nici la culoare nu-i clar cum e: roșie de la gogoșari? verde de la vinete? maronie de la fasole? gălbuie de la ulei? La asta mă gîndeam, pe cînd citeam recenta carte de 400 pagini cu Convorbirile dintre Nicolae Manolescu și Daniel Cristea-Enache. 

Unde mai pui că, dacă sari s-o elogiezi, te ștampilează lumea că te dai cu tombaterele. Dacă vii cu rezerve, îți merge buhul de frustrat. Cum o întorci, cum o sucești, tot prost nimerești, în acest urît război de tranșee, între Manolescu și adepții săi (Vosganian, Chifu, Cristea-Enache etc.), bombardați de Cristian Teodorescu, Florin Iaru, Ștefan Agopian etc., sau persiflați de tînăra gardă a criticilor Cernat, Goldiș, Terian etc.

Miza “strategică”, de natură mutuală, a dialogurilor este evidentă. Publicate într-un prelung serial din revista on-line Literatura de azi, ele sînt destinate să atragă atenția (și abonamentele) “trendsetterilor”, pentru a semnala pe piață noua jucărie electronică a jurnalistului responsabil cu întrebările. Tipărite în reviste ale Uniunii Scriitorilor, ele schițează balconul de la care președintele ales și reales al breslei se apleacă să salute publicul, pentru a-l ține pregătit în vederea ediției revizuite din Istoria critică a literaturii române.

Mihail Sebastian şi politica de la “Cuvîntul” (13)

Etichete

Cuvintul, interbelic, jurnalism, Mihail Sebastian, polemici, politica

Soluţia la demagogia politicienilor versaţi şi la discursurile sofisticate, dar lipsite de sinceritate, este reapropierea de nevoile omului simplu. Problemele cotidiene trebuie identificate şi denumite cu termenii de toate zilele, iar apoi rezolvate. “Am fost duminică la Brăila, la întrunirea cetăţenilor acestui oraş necăjit şi am asistat la una din cele mai semnificative adunări din cîte am cunoscut. / Problemele în discuţie erau simple, iar soluţiile erau clare: revendicări practice, lămurite, uşor de rezumat în cîteva cifre. Dar oamenii amărîţi nu prea ştiu să vorbească cu metodă. «Navlu, comisie europeană, tarife preferenţiale» sunt termeni abstracţi pentru înţelegerea cuiva care pricepe mai degrabă alte cuvinte: foame, frig, boală. / «Vorbeşte, domnule, de ce ne doare», a strigat cineva de sus, de la galerie către un vorbitor oprit la cîteva consideraţii tehnice. / «Despre ce ne doare?» S-a vorbit şi despre asta. S-a vorbit numai despre asta. Fiecare a cerut ce i se părea mai grabnic, fiecare a strigat ce îi era mai aproape de inima lui bătută. / Să nu ne mai taie apa! Să nu ne mai taie lumina! Să nu ne mai vîndă lucrurile din casă! Să nu se mai pună trei rînduri de sechestru pe acelaşi dulap! Să nu-mi mai trimeată băiatul acasă de la şcoală, că n-am cu ce plăti! / E ceva naiv poate în această lungă serie de plîngeri personale, directe, mărunte. Naiv, dar nu lipsit de înţeles. Adevărul este că oamenii sunt sătui de orice formulă, de orice abstracţie, de orice program. Ani de-a rîndul nu li s-au servit decît programe. O adevărată inflaţie de programe. Nu mai are nimeni ce face cu ele, nu mai aşteaptă nimeni nimic de la ele, nu le mai pricepe, nu le mai aşteaptă. Oamenii cer fapte: fapte meschine, zilnice, strîmte, imediate, dar fapte înainte de orice. Nu parole salvatoare, care închid în ele germeni de fericire eternă, ci pur şi simplu lucruri mărunte şi imediat uşurătoare. / Dacă îmi oferi un program, care îmi garantează cu precizie reconstrucţia generală economică – nu e rău. Dar dacă îmi dai să muncesc şi să cîştig azi pîinea familiei mele – e nesfîrşit mai bine. / Formule politice se puteau servi perfect cu 8 ani în urmă şi nu era greu de găsit o sală de întrunire care să le primească cu entuziasm. Astăzi însă cînd din 1000 de oameni strînşi la un loc, 960 au în buzunar trei hîrtii roşii şi verzi de sechestru, exerciţiul acesta nu mai e posibil. / În trei ceasuri de tînguiri, revendicări şi ameninţări, n-am auzit la Brăila un singur cuvînt despre politică şi partide. Nici în bine, nici în rău. Asta nu interesa pe nimeni. / Adevărul este că ideea de partid şi de politică este definitiv destrămată în conştiinţa publică. Înainte vreme, un strigăt de durere comună se îndrepta automat spre partid, singurul factor care putea formula valabil o cerinţă de ordin general. Astăzi această cale este definitiv abandonată. Abandonată din instinct, un instinct care nu păcăleşte. / E comic să vezi politica noastră zbătîndu-se în căutarea cîtorva aşa zise «platforme»: platformă de retragere, platformă de revendicare a guvernului, platformă de opoziţie, platformă electorală. Cîte platforme atîtea prostii. / Nu mai merge nimeni după asemenea steaguri. / Şi politicienii care votează şi răsvotează în comisii, subcomisii, cercuri de studii şi cluburi ideologice programe noi pentru porcării vechi, riscă să fie primiţi cu strigătul bădăranului de la Brăila: «Vorbeşte, domnule, de ce ne doare!».”(114)

Discreditarea programelor golite de conţinut, care sînt enunţate şi nu sînt aplicate, care asigură prosperitatea activiştilor şi uită de masa oamenilor de rînd, conduce la o situaţie paradoxală într-o democraţie: refuzul de a vota. Cetăţenii îşi pierd încrederea în instrumentul fundamental care le conferă, de fapt, puterea în stat. Fie că se votează la stînga sau la dreapta, partidele îşi schimbă doctrina a doua zi după scrutin, politicienii dezertează la gruparea adversă, iar peste capetele electoratului se revarsă aceleaşi fraze ipocrite şi abstracte. Precaritatea moralei publice duce la descurajarea corpului electoral. “Am întreprins o mică anchetă publică în jurul meu, în lumea prietenilor şi tovarăşilor mei de lucru, scriitori, profesori, medici, oameni de carte, toţi din acea mult pătimită «generaţie tînără», în numele căreia atîţia şefi de plutoane ideologice îşi permit să enunţe adevăruri absolute. Şi am făcut o constatare, care prea este generală, ca să nu aibe un sens precis. Nici unul dintre ei, nici unul vă spun, nu este înscris în listele electorale. Nici unul nu votează. / Întîmplare? Neglijenţă? Indiferenţă faţă de aspectele vieţii publice? Nu cred. Sau poate, individual, de la caz la caz, aceste aparente pricini să joace oarecare rol, dar în bloc, absenţa de la urne exprimă altceva, mai puţin superficial. / De indiferenţă mai ales nu poate fi vorba. Căci oamenii aceştia, care refuză să-şi exercite «drepturile cetăţeneşti», sunt totuşi pasionaţi de problemele vremii lor, de sensul politic al ceasului pe care îl trăiesc, de indicaţiile crizei istorice care îi preocupă nemăsurat mai mult decît pe orice profesionist electoral. Prin ceea ce scriu, prin ceea ce cugetă, prin ceea ce lucrează fiecare în domeniul lui de muncă, ei încearcă să formuleze judecăţi de valoare asupra acestei vieţi româneşti, în care sunt atîtea lucruri de făcut, atîtea de restabilit, atîtea de suprimat. / Nu e ciudat atunci, veţi spune poate dv., nu e ciudat că atunci cînd mecanismul politic al regimului le pune la îndemînă un instrument de intervenţie directă în viaţa publică, ei îl nesocotesc, renunţînd de bună voie la această cale? Nu e ciudat refuzul lor de a face un act de prezenţă politică, votînd? / Nu, ciudat nu e deloc. Dimpotrivă, e foarte normal. Absenţa aceasta de la urne se sprijină pe conştiinţa inutilităţii operaţiei, pe siguranţa că nimic nu se poate modifica astfel. Din cîte partide noi şi vechi se agită, din cîte mişcări cuminţi sau dezmăţate se «lansează», din cîte formule ultra-vechi sau ultra-noi se aruncă în piaţa politică, nici una nu încadrează gîndirea acestei elite, nici una nu răspunde întrebărilor ei, nici una nu soluţionează gravele ei aşteptări. / Lupta politică se dă la suprafaţă, pe chestiuni artificiale, pe controverse de doi bani, pe «puncte de vedere» complet în afară de realităţi. Iar dincolo de această luptă, în care se angajează atîţia pezevenghi şi atîţia martiri, rămîn intacte puţinele lucruri mari şi serioase. În slujba lor, stau cei care nu votează.”(115)

În situaţia formalismului ipocrit, procesul electoral devine o mascaradă. Parlamentul nou rezultat se supune voinţei guvernului. Executivul îşi aserveşte legislativul. Astfel decizia alegătorilor, care şi-au exercitat voinţa directă în ce priveşte configuraţia parlamentară, este diluată şi răstălmăcită. Fie că sînt violente sau paşnice, alegerile ajung să fie golite de conţinut. “Nu vi se pare abuzivă avalanşa de comentarii, opoziţioniste şi guvernamentale, în jurul alegerilor şi al rezultatului lor? / Ziarele de nuanţă liberală (fosta «anumită presă» de pe vremuri) celebrează cu diverse grade de entuziasm libertatea îngerească a operaţiilor electorale. Ziarele de opoziţie deplîng dimpotrivă teroarea sub care aceste alegeri au decurs. Pentru unii, a fost în ţară o atmosferă senină de Kindergarten. Pentru alţii, a fost un adevărat măcel. / Opoziţia afirmă că au fost omorîţi cîţiva zeci de cetăţeni. Guvernul se apără, declarînd că chiar dacă au fost ucişi vreo 10-20, au fost în schimb înviaţi pentru vot vreo 20-30.000. / Vechi cetitori ai lui Caragiale, noi ştim că adevărul stă cam la mijloc. Noi ştim că nici aşa de liliale n-au fost alegerile d-lui Duca şi sperăm că nici aşa de mîrşave n-au fost. / Dar, întrebarea pe care ne-o punem şi pe care o propunem meditaţiei cetitorului este cu totul alta. Să aibe oare vreo importanţă, pentru situaţia politică a ţării, modul în care s-au făcut aceste alegeri? Faptul de a fi fost foarte sălbatice sau de a fi fost din contră foarte gentile, schimbă oare efectiv ceva din funcţia parlamentului eşit din asemenea alegeri, angelice sau drăceşti? / Iată, nouă ni se pare că nu. Cu riscul de a trece drept cinici, vom spune că în realitate un parlament românesc este mereu acelaşi, fie că el s-a născut peste o punte de cadavre, fie că a crescut sub un curcubeu de libertăţi civice. / Parlamentele noastre nu funcţionează niciodată în numele justificării lor electorale. Cu desăvîrşire lipsite de iniţiativă, complet paralizate de executiv, ele lucrează în subordine, ca un auxiliar tehnic – în cazul cel mai bun – al guvernului. Numai formal parlamentul românesc primeşte un «mandat» de la naţiune. Dar acest mandat nu-l cunoaşte, nu-l exercită şi nu-l poate exercita. / În drept şi în teorie, camerele ar fi organul generator al guvernului. Sugestiile, orientările, directivele, de aici ar trebui să le primească guvernul. / Dacă lucrurile s-ar întîmpla într-adevăr aşa, atunci da, atunci fără îndoială, originea camerelor ar fi determinantă pentru viaţa lor. Rezultate din alegeri sîngeroase, ele ar fi descalificate, întrucît mandatul lor ar fi mandatul crimei. Rezultate din alegeri libere, mandatul lor ar fi mandatul naţiunii. / Dar nu e nevoie să fii constituţionalist, pentru a şti că treburile nu merg deloc astfel, aici, la noi. Constituite printr-un sistem de forţe, camerele funcţionează în cadrul cu totul altor forţe. Expresie – să zicem – a unei serii de elemente politice, ele trăiesc prin cu totul alte elemente politice. Termenii alegător-parlament-guvern nu au deloc legătura suitoare, pe care le-o presupune candoarea democrată. «Alegător-parlament» e una, «Parlament-guvern» este cu totul alta. Orice relaţie între aceste două sisteme este lămurit exclusă. / Astfel fiind, ce are de căutat aici libertatea sau sălbăticia alegerilor? Şi într-un caz şi într-altul, nu este parlamentul deopotrivă de apt pentru biata lui meserie? Şi-a depăşit vreodată un parlament românesc, oricare ar fi fost el, menirea de înregistrator al ordinelor guvernului? A fost vreodată un guvern, unul singur, în situaţia de a ţine seama de parlament? / A existat vreo deosebire esenţială între parlamentul naţional-ţărănesc din 1928, primul parlament al primelor alegeri libere româneşti, şi oricare parlament poliţist liberal şi averescan dinainte? / Hotărît, nici una. La fel de şters, la fel de terorizat de voinţa guvernului, la fel de strivit sub pumnul primului ministru, parlamentul d-lui Maniu a fost egal în servilism şi incompetenţă cu cele mai triste camere ale lui Ion I.C. Brătianu. Să nu uităm că în acest parlament liber de la 1928, a fost asasinată reforma administrativă, pe care o aştepta ţărănismul. Să nu uităm că acest parlament liber l-a ales regent pe un domn Sărăţeanu, la ordinul provocator al unui domn Maniu. / Şi atunci, la ce a servit consultarea liberă a ţării şi răspunsul ei entuziast, la ce a servit, dacă acest gir moral unanim a fost utilizat la asemenea deplorabile isprăvi? / Însîngerate sau nu, parlamentele româneşti sunt condamnate să fie ceea ce au fost mereu: organe de execuţie servilă, la ordinul şi dispoziţia guvernului. Ele nu pot reabilita un cabinet, dar nici nu-l pot compromite. Ele nu-i pot slăbi situaţia politică, dar nici nu i-o pot consolida. / Elementele politice în joc sunt altele, cu totul altele. / Iar dacă vă amuză jocul de-a comentarea alegerilor, puteţi să comentaţi! Numai să ştiţi că este un joc.”(116)

Acestea sînt principalele opinii despre politica internă românească, exprimate de Mihail Sebastian în Cuvîntul. După cum se constată, ele acoperă o gamă largă de aprecieri. Autorul înţelege să militeze, cu instrumentele jurnalistice, polemice, de multe ori sarcastice, pe care le are la dispoziţie, în favoarea democraţiei autentice. Este dezamăgit de precaritatea ideologică a politicienilor din vremea lui şi de aranjamentele lor personale. Gazetarul combate, în rîndul activiştilor de partid, migraţia politică, ipocrizia, amnezia tendenţioasă, sterilitatea de acţiune şi, cu sporită vehemenţă, corupţia. Printr-o mare libertate de exprimare, folosind argumente precise şi exemple notorii, dar fără a insulta sau a jigni persoanele vizate, scriitorul îi trage la răspundere pe demnitari pentru politicile lor neinspirate, inconsecvente, nedemocrate. Plecînd de la realitatea cotidiană, el conceptualizează diferite situaţii, formulează judecăţi de principiu şi trage semnale de alarmă, referitoare la şubrezirea vieţii publice. O menţiune suplimentară trebuie adusă poziţiei sale neutre, neaservite politic, în concertul dezbaterilor furtunoase. Mihail Sebastian este intelectualul independent care, prin activitatea civică intensă, îşi pune inteligenţa şi iscusinţa profesională în slujba comunităţii.

Preocuparea lui principală este contribuţia la instaurarea unei stabilităţi sociale, în limitele democraţiei şi ale moralităţii publice. Misiunea pare imposibilă, în contextul frămîntat de la începutul anilor ‘30. Pe plan extern încep deja să se formeze marile blocuri militare, ce prefigurează Al Doilea Război Mondial. Soluţia ezitantă a ziaristului merge spre constituirea unei alianţe dunărene, a micilor state neafiliate, care să menţină laolaltă libertăţile şi democraţia (vezi art. Părăsim politica – şi intrăm în geografie). Pe plan intern sporeşte instabilitatea, din cauza corupţiei şi a iresponsabilităţii partidelor politice, din cauza presiunilor autoritare tot mai insistente ale lui Carol al II-lea. Rezolvarea ar sta în consolidarea societăţii civile, prin care un cetăţean, conştient de drepturile şi obligaţiile sale, nu i-ar permite Statului “să mai fie un poliţai obtuz şi abuziv, devenind realmente o gospodărie” (vezi art. Funcţionarii publici).

Fireşte că istoria a călcat în picioare toate speranţele ziaristului lucid şi a precipitat lucrurile către prăpastie.

Note:

(114) Mihail Sebastian, “Vorbeşte, domnule, de ce ne doare!”, în Cuvîntul, miercuri, 25 octombrie 1933, p. 1.

(115) Mihail Sebastian, Cei care nu votează!, în Cuvîntul, joi, 21 decembrie 1933, p. 1.

(116) Mihail Sebastian, Cu sînge sau nu, tot una e, în Cuvîntul, duminică, 24 decembrie 1933, p. 1.

Mihail Sebastian şi politica de la “Cuvîntul” (12)

Etichete

Cuvintul, interbelic, jurnalism, Mihail Sebastian, polemici, politica, taranisti

Lucrurile nu stau mai bine nici de cealaltă parte a baricadei. Ţărăniştii sînt taxaţi cu asprime pentru renunţarea la linia lor politică principală. Marca ideologică a unui partid rezidă în concepţia sa administrativă. Strategia prin care o organizaţie politică îşi propune să guverneze, în manieră efectivă, reprezintă caracteristica sa esenţială. Ce se întîmplă, însă, cînd partidul anunţă un ansamblu de măsuri publice necesare, iar apoi, ajuns la guvernare, îşi încalcă programul? Care mai poate fi credibilitatea ţărăniştilor care, veniţi la putere, refuză descentralizarea şi debirocratizarea preconizate chiar de ei? Discreditul de principiu este inevitabil. “A vorbi despre «politica administrativă a guvernului» însemnează a deschide dintr-odată cel mai grav proces, ce apasă nu răspunderea guvernului actual, care la urma urmelor face ce poate, dar răspunderea întregului regim naţional-ţărănist de la 1928 pînă azi, de la primul guvern Maniu pînă în acest ceas. Renunţările, eşecurile, ezitările şi trădările ideologice care jalonează aceşti aproape cinci ani ultimi ai partidului naţional-ţărănist au putut fi multe şi grele în toate direcţiile, în politica financiară, în politica economică, în politica agrară, în metode, în legislaţie şi în sistem, dar nicăieri n-au fost mai grave, mai iremediabil grave, decît în ceea ce d. Armand Călinescu numeşte astăzi cu dezinvoltură «politica administrativă». / Cu oarecare îngăduinţă, se poate spune că oriunde i-ar fi fost regimului naţional-ţărănist iertat să-şi calce obligaţiile, oriunde, numai aici nu. / «Politica administrativă» nu este altceva decît politica însăşi. Piatra unghiulară a unui regim, centrul său de comandă, spiritul său. Dacă facem deosebire între birocraţie şi administraţie, dacă înţelegem că «a administra» însemnează a crea cadre şi forme pentru activitatea generală a unei colectivităţi, atunci «politica administrativă» îşi capătă înţelesul exact de formulă sintetică a vieţii naţionale. Şi niciodată regimul naţional-ţărănist nu s-a trădat mai complet şi mai adînc pe sine însuşi, decît cînd s-a trădat aici. / Memoria miniştrilor e scurtă şi a opiniei publice la fel. Subsecretarul de la interne vorbind însă despre «politica administrativă» ne aminteşte, fără voie desigur, că partidul azi la guvern n-a fost totdeauna un simplu şi oarecare partid, ci că la o anumită dată a fost expresia unui moment revoluţionar. / În mai 1928, cînd se agita umbra Albei Iulia, sub o regenţă anemică şi sub un guvern liberal intrat în panică, naţional-ţărănismul întrunea puteri strivitoare de revoluţie. El nu se afla atunci în luptă cu guvernul liberal, ci cu statul liberal. Asta însemnează că se ridica nu împotriva unui cabinet, ci a unui sistem, a unei ierarhii, a unei structuri. Sistem, ierarhie şi structură cărora urma să li se substituie altele, fundamental potrivnice, organic potrivnice. Dacă în acel ceas nu s-ar fi aflat faţă în faţă decît Vintilă Brătianu şi Iuliu Maniu, lupta ar fi fost banală, dacă nu meschină. Adevăraţii ei pioni însă erau statul liberal deoparte şi statul ţărănist de altă parte. Statul liberal care trebuia dărîmat şi cel ţărănist care trebuia construit. Dărîmat şi construit în primul rînd în ceea ce un stat are mai caracteristic şi mai determinant: osatura lui administrativă, scheletul lui politic. / Sistemul administrativ al unei ţări este sistemul ei vertebral. Loveşti aici dacă vrei să distrugi efectiv ceva. Clădeşti tot aici, dacă vrei să construieşti. Tot restul nu este decît completare, consecinţă şi amănunt. / Acest lucru îl ştiau atunci naţional-ţărăniştii, sau simulau a-l şti – căci prima operă pe care o înscriau în program era reforma administrativă. Reformă, nu cîrpeală. O totală răsturnare de criterii şi orientări. O desăvîrşită rupere cu trecutul. / Maşinăriei de stat liberal, complicată, greoaie, hibridă, centralizată stupid şi ierarhizată juridic, trebuia să-i urmeze un aparat de stat simplificat, ţărănesc, gospodăresc, sprijinit pe spirit local şi pe necesităţi provinciale. / Asta trebuia. Ce a urmat, ştiţi. D. Iuliu Maniu s-a dovedit curînd a fi un Vintilă Brătianu într-o variantă mai puţin patetică, iar revoluţia ţărănistă a sucombat într-o legislaţie liberală, burgheză şi capitalistă. Iar în ce priveşte reforma administrativă, timp de vreo doi ani, a tras cine a vrut de ea, cînd la dreapta, cînd la stînga, pînă cînd a ieşit din întuneric exemplarul acela monstruos, de a cărui paternitate s-a lepădat toată lumea, operă zdrenţuită şi strîmbă, sortită unei morţi inevitabile. Rînd pe rînd au căzut toate marile inovaţii ale reformei («direcţiile regionale» azi, «prefecţii administrativi» mîine…), pînă ce bătută de toate vînturile, legea revoluţionară a ţărănismului s-a destrămat definitiv şi fără urme. / Cînd se va face istoricul regimului atît de inegal şi de frămîntat al naţional-ţărănismului, se va vedea că examenul totalei lui inaptitudini pentru o viaţă nouă a statului român a fost dat odată pentru totdeauna cu dezastrul reformei administrative. / Astăzi, în iulie 1933, subsecretarul de la interne anunţă cu toată liniştea că «noua reformă administrativă… n-a fost încă votată». / E un epilog cu involuntar humor.”(108)

Unii demnitari ţărănişti se pare că oricum nu se deosebesc, prin aviditatea îmbogăţirii rapide, de ansamblul clasei politice. Aceeaşi lipsă de scrupule, pe calea chiverniselii în ritm accelerat, le defineşte traseul. Corupţia trebuie denunţată şi biciuită, cu debordant sarcasm, în orice formaţiune politică. “D. Romul Boilă protestează. Evident. Un om politic îţi va vorbi totdeauna despre «interesele supreme ale ţării», cînd îl vei duce la parchet. Sunt, se vede, noţiuni înrudite. / Dar e în protestul d-lui Boilă un dram de dreptate şi trebuie să-l recunoaştem. Dumnealui spune anume că procedura utilizată în cazul său este excepţională. Foarte adevărat. A deschide forţat registrele băncilor, a căuta acolo cifre de interes «intim», a organiza astfel un fel de percheziţie generală a bogăţiei unui ins, este o operaţie neobişnuită. În materie de probe în justiţie, asemenea metode nu ştim că există. / Deci d. Boilă se ridică împotriva acestui tratament excepţional. Nu că e sever, se plînge domnul acesta, ci că este excepţional. Protestul e just şi ni-l însuşim. / Adică de ce numai averea d-lui Boilă să fie controlată, aşa, haiduceşte? Parcă numai d. Boilă este boilă în ţara românească? Parcă numai el s-a îmbogăţit peste noapte, la umbra bugetului statului? / Nu. Desigur că nu. Boilă sunt ei sute şi mii – ţie-i Dumnezeu în paza lui, pînă i-o prinde poliţia sub o pază mai straşnică. Sunt «boili» de tot soiul: ţărănişti, ardeleni, liberali, averescani, lupişti, mari, mici, celebri sau obscuri, compromişi sau «oneşti», deştepţi sau proşti. Sunt toţi aceia care au guvernat şi care s-au ales pe urma guvernării, care cu o casă, care cu un depozit la bancă, o vie, un automobil… Nu are dreptate d. Boilă de la Cluj să se simtă obidit, cînd lui îi umblăm prin buzunare, iar pe ceilalţi Boilă din România Mare îi lăsăm în bună pace? / Ba da. O mărturisim cu toată simpatia (puţină, ce-i dreptul) pe care codul penal ne îngăduie s-o mai avem pentru d-sa. / Şi cerem guvernului să intre urgent în legalitate. Îi cerem adică să transforme procedura extraordinară, utilizată în cazul Boilă, într-o procedură ordinară – şi de drept comun. Îi cerem să trateze în mod egal, frăţeşte, pe toţi boilii ţării noastre. Pe toţii boilii, oricum i-ar chema. Să se deschidă registrele de depunere ale băncilor, să se revizuiască actele de proprietate, să se controleze inscripţiile ipotecare. Să se facă un tablou comparativ al averilor dinaintea unei guvernări şi de după ea. Să se sune mobilizarea penală a tuturor boililor, chiar dacă nu-i cheamă Romul. / Şi astfel d. Romul nu va mai fi un persecutat.”(109)

Atunci cînd nu-şi manifestă rapacitatea, politicienii par de o incompetenţă uluitoare, dublată de o egală iresponsabilitate intelectuală. “Viaţa noastră publică trăieşte în cel mai vast desfrîu intelectual. Nimic nu angajează şi nimic nu obligă. Totul este posibil şi totul este iertat. A te ridica azi împotriva unui program şi a ţi-l însuşi mîine – această operaţie cu vădit caracter penal – devine în politică un exerciţiu lipsit de sancţiune. O generală iresponsabilitate intelectuală umbreşte dialectica politicii noastre. Ideile circulă din buzunar în buzunar, cu o dezinvoltură supremă. Bărbaţii noştri de stat trăiesc sub regimul indiviziunii proprietăţii politice, discutînd, trăind şi bătîndu-se pe etern aceleaşi confuzii programatice, comune tuturor şi aparţinînd nimănui. / În acest obştesc dezmăţ, e o îndrăzneală desigur să iei pe cineva de piept şi să-l întrebi de unde anume deţine hîrtia cu idei şi soluţii pe care o agită.”(110)

N-ar fi surprinzător, în asemenea condiţii, să se perfecteze o unificare a celor mai importante partide de pe scena politică, avîndu-se în vedere absenţa ideologiilor limpezi, a responsabilităţilor clar asumate şi a vinovăţiilor tranşant pedepsite. “Nimic, nici invectiva, nici dispreţul, nici ura, nimic nu desparte definitiv la noi. / De aceea nu ne-ar mira să-i vedem la braţ pe d-nii Averescu, Duca şi Maniu, defilînd frăţeşte înaintea «opiniei publice». Totul e posibil – şi cine s-ar gîndi să protesteze? În orice caz nu noi. (…) Că d-nii Averescu, Duca şi Maniu s-ar putea uni – e treaba lor. Dar că se găsesc ziare democrate, care să pledeze pentru asemenea unire – e puţin şi treaba noastră. / Iată că de la o vreme aceste ziare vorbesc deferent despre partidul liberal şi respectuos despre cel al poporului, iată, ele iau interviuri d-lui Duca şi îi publică fotografia d-lui Goga, iată că îl laudă pe mareşalul Averescu şi se interesează de sănătatea d-lui Dinu Brătianu. / Abia îţi vine a crede. Cum? Mareşalul Averescu nu este «călăul ţăranilor de la 1907»? Cum? D. Duca nu este «regizorul pogromului de la Oradea Mare»? Şi d. Goga nu este «omul celor 13 milioane»? Şi partidul poporului nu este o «citadelă reacţionară»? Şi partidul liberal nu este un «organism bancar»? Şi amîndouă laolaltă nu sînt «asupritoarele libertăţilor cetăţeneşti»? / Era parcă ieri. Ceteam toate aceste formule patetice în presa democrată. Ni se rupea inima de compasiune. / Astăzi, călăul ţăranilor de la 1907 şi regizorul pogromului de la Oradea şi omul celor 13 milioane sunt pionierii presei democrate. Iar fotografiile lor, argumente. / Ceea ce dovedeşte încă o dată relativitatea lucrurilor politice.”(111)

Un loc de refugiu, pentru Mihail Sebastian, ar putea fi în zona minoritară. Dacă tot a denunţat ansamblul incompetent şi corupt al scenei politice româneşti, ziaristul şi-ar fi putut asuma condiţia evreiască, pentru a pune umărul la activismul pe acea dimensiune. Dar nu. Analiza lui politologică respinge şi această falsă soluţie. Militantismul minoritar vizează un alt segment public, diferit – deşi complementar – faţă de implicarea politică generală. “Guvernul ducist a încheiat cartel electoral cu saşii. D. Iunian a încheiat cartel cu ucrainenii. Gazetele de opoziţie atacă primul cartel, gazetele guvernamentale îl atacă pe cel de al doilea. Deşi pretextele acestor atacuri pe tema «demnităţii naţionale» sunt străvezii şi deşi nimeni nu crede în ce spune, toate fiind la noi indiferente – probema acestor carteluri electorale cu grupările politice minoritare nu este mai puţin gravă. (…) Sunt două categorii de probleme politice, pe care le angajează la noi alegerile parlamentare. În primul rînd problemele de politică generală a ţării: finanţe, economie, orientare externă, administraţie, apărare naţională… / În al doilea rînd, problemele particulare ale minorităţilor, probleme privind şcoala lor, confesiunea lor, cultura lor. / Primul ciclu de probleme este reprezentat de partidele româneşti, de partidele politice propriu-zise (ducişti, georgişti, naţional-ţărănişti, uniunea agrară, agrarieni etc.). / Al doilea ciclu este reprezentat de organizaţiile minoritare respective (maghiari, saşi, ucrainieni etc.). / Între aceste două grupuri de organisme politice, există o mare deosebire din capul locului: ele acţionează pe planuri distincte. «Distincte» nu vrea să spună desigur «potrivnice» (cum s-ar putea insinua cu perfidie şovină). Interesele minoritare pot fi legitime, juste şi acceptabile. Ele sunt însă totdeauna de ordin particular. Ele se grupează într-o sferă mai restrînsă decît sfera problemelor generale de stat. / Din această deosebire prea limpede, ca să nu fie acceptată, decurge un adevăr mai delicat, dar nu mai puţin precis. Şi anume: EXISTĂ O DEOSEBIRE FUNCŢIONALĂ ÎNTRE VOTUL POLITIC PROPRIU-ZIS ŞI VOTUL MINORITAR. Căci fiecare din aceste două specii de vot se pronunţă şi decide asupra unei alte serii de fapte din complexul politic. / Un exemplu pentru simplificare. Cetăţeanul care votează cu «liberalii ducişti» bunăoară (căci or fi şi de ăştia) ia, prin votul său, atitudine în toate chestiunile noastre de stat. El se pronunţă pentru economia capitalisto-bancară, pentru executarea datoriilor interne, pentru plata cuponului extern, pentru Mica Antantă, pentru politica externă occidentală. Votul său îmbrăţişează toate aspectele vieţii de stat. Dimpotrivă, cetăţeanul sas, de la Sibiu, care votează cu partidul lui săsesc, nu ia atitudine în nici una din aceste probleme, care ori nu-l interesează, ori i se par subordonate necesităţilor lui de viaţă locală. Votul său decide asupra altor lucruri: asupra şcoalei săseşti, asupra dreptului de a-şi vorbi limba proprie, asupra subvenţiilor pe care biserica lui are dreptul să le primească de la stat… Toate chestiuni fără îndoială legitime, dar în afară de sfera marilor probleme generale. / Nu suntem noi atunci îndreptăţiţi să spunem că votul dat partidului liberal (sau oricărui alt partid) are altă semnificaţie şi alt coeficient politic, decît votul dat partidului săsesc (sau oricărei alte organizaţii minoritare)? / Fără îndoială că da. / Şi atunci, dacă lucrurile stau astfel, nu cumva orice cartel electoral cu un organism minoritar însemnează o confuzie voită a două poziţii politice distincte? Şi această confuzie nu poate duce la o completă falsificare a situaţiei parlamentare şi deci a situaţiei politice? / Răspunsul stă la îndemîna oricui. (…) În esenţă, asemenea carteluri însemnează a capta o serie de voturi pe un anumit plan particular, cu gîndul de a le face mai tîrziu active şi valabile pe un plan nesfîrşit mai larg.”(112)

Pe această mare agitată a vieţii politice, unde se modifică peste noapte principiile, convingerile şi afilierile, este nevoie de o instituţie stabilă, caracterizată prin seriozitate şi profesionalism. Ziaristul de la Cuvîntul descoperă o oază de normalitate în organul reprezentativ al funcţionarilor publici, pe care îl elogiază într-un moment festiv. “Societatea funcţionarilor publici serbează astăzi jumătate de veac de existenţă. Este un eveniment care valorează cît o demonstraţie. Căci organizaţia aceasta a luat fiinţă, a trăit şi a progresat în afară de bugetul statului, fără concursul oficialităţilor, şi uneori împotriva lor. Este una din foarte puţinele treburi serioase, din cîte s-au făcut la noi, fără subvenţii, fără speculaţii, fără presiuni politice. Un exemplu de gospodărie publică, ridicată an cu an, chibzuită cum trebuie, condusă cu socoteală. / Tot ce a realizat această organizaţie s-a întemeiat pe un foarte solid simţ profesional. Nu era delor uşor într-o breaslă de birocraţi, care prin psichologia lor de sedentari, nu au în genere spiritul de solidaritate a muncii şi conştiinţa drepturilor lor. Ani întregi tagma funcţionarilor publici a fost complet aservită politicii şi la dispoziţia cluburilor de partid. Întîiul ministru cu obligaţii electorale putea să dispună după bunul lui plac: să numească, să revoace, să suspende. Ce consecinţe avea acest sistem, ce ferment continuu de laşitate şi destrămare constituia el în sînul funcţionărimii – nu e greu de bănuit. Birocratismul care este una din cele mai ascunse otrăvuri ale unui stat, a fost cultivat metodic de democraţia noastră nepotistă. / Împotriva acestor agenţi de descompunere, Societatea funcţionarilor publici a însemnat o reacţiune tenace, lipsită de violenţă inutilă, dar decisă, constructivă, continuă. În 50 de ani a isbutit să ceară şi să impună o legislaţie, care să-l scoată pe funcţionar de sub voia capricioasă a politicei şi să-i creeze cadre profesionale sigure. În 50 de ani, a organizat metodic asistenţa socială a funcţionarului, punîndu-l la adăpostul mizeriei. În 50 de ani, a isbutit mai ales altceva, mai important decît toate casele de pensii şi organizaţiile de ajutor. A isbutit să creeze şi să menţină spiritul profesional, certitudinea drepturilor de breaslă, simţul solidarităţii şi al prieteniei colective. / În acest fel, societatea funcţionarilor publici a jucat un adevărat rol de educaţie civică. Fiindcă un cetăţean trebuie să fie învăţat a colabora cu forţele constituite ale statului, nu supunîndu-li-se stupid şi orb, ci servindu-le în cadrul drepturilor şi datoriilor corelative, acceptînd loaial toate obligaţiile, dar opunîndu-se hotărît abuzului. Dacă spiritul de corp, care a însufleţit timp de jumătate de secol Societatea funcţionarilor publici, ar fi un criteriu general de conduită al tuturor categoriilor de oameni muncitori, Statul ar înceta poate să mai fie un poliţai obtuz şi abuziv, devenind realmente o gospodărie.”(113)

Note:

(108) Mihail Sebastian, Politică administrativă?, în Cuvîntul, joi, 3 august 1933, p. 1.

(109) M. Sb., Dar ceilalţi domni Boilă?, în Cuvîntul, duminică, 13 septembrie 1931, p. 1.

(110) Mihail Sebastian, Discursul d-lui Iunian, în Cuvîntul, luni, 18 septembrie 1933, p. 1.

(111) M. Sb., Pe frontul democrat, în Cuvîntul, marţi, 15 septembrie 1931, p. 1.

(112) Mihail Sebastian, Minorităţile în alegeri, în Cuvîntul, duminică, 10 decembrie 1933, p. 1.

(113) Mihail Sebastian, Funcţionarii publici, în Cuvîntul, luni, 26 iunie 1933, p. 1.

Ce se mai aude prin Republica Moldova (3)

Etichete

Dumitru Crudu, Facebook, Holocaust, Paul Goma, polemici, premiu, Republica Moldova

Cele două texte au fost urmate de-o amplă dezbatere pe grupul de Facebook Moldova People. Iată ce s-a spus acolo.

Nina Corcinschi: Mai mult decat atat, Programul de candidat al lui Paul Goma pentru alegerile prezidențiale din 1996 conținea și prevederea conform căreia în cazul în care va deveni președinte, România va recunoaşte şi va exprima public regrete pentru persecuţiile şi pentru tentativele de lichidare a două comunităţi: Evreii şi Ţiganii.

Victor Eskenasy: Ca unul dintre moderatorii acestei pagini îmi asum responsabilitatea pentru a evita transformarea ei într-o tribună pentru xenofobi, antisemiți, legionari, extremiști ortodocși și a.m.d., pentru toți acei ce trag R. Moldova în jos, spre trecut, negînd sub o formă sau alta valorile culturale și umane ale Europei. În consecință, îi îndemn ca pentru frustrări, jigniri, bășcălie, ură etc. să-și folosească propriile pagini. Să nu transforme un bun comun, o pagină dedicată civilizației și culturii moldovenești, într-o căldare cu lături ! Aviz amatorilor !

Laszlo Alexandru: Domnule Dumitru Crudu, aveti aici mai multe probe decit puteti duce, privind antisemitismul lui Paul Goma: http://193.226.7.140/~laszlo/eleonardo/n05/Laszlo5.htm

Laszlo Alexandru: Va recomand spre reflectie si fraza prin care Goma neaga direct Holocaustul: “Doar ştim, avem şi hîrtii[,] şi ţinere-de-minte: «Holocaustul românesc» este o minciună, un fals, o escrocherie, o ticăloasă ameninţare («Punga sau viaţa!»)” (Saptamina Rosie, Ed. Vremea, 2004, p. 273).

Laszlo Alexandru: Astept sa-mi semnalati, domnule Dumitru Crudu, unde anume s-a dezis Paul Goma de tezele lui antisemite si unde anume si-a cerut scuze pentru cele afirmate in “Saptamina Rosie”.

Victoria Raileanu: Initierea unei dezbateri publice in chestiunea antisemitismului in Moldova si Romania este in sine un fapt salutar.

Ciprian Gaiu: cred că mulţi s-au lămurit deja, şi cu şi fără multitudinea de etichetări gratuite şi sloganuri propagandistice, de politica câtorva moderatori ai acestei pagini dedicate “civilizației și culturii moldovenești”

Dumitru Crudu: Eu nu as vrea ca aceasta discutie despre daca e sau nu antisemit paul goma sa se trasnforme intr-o lansare de noi acuzatii sau etichetari cu ghiotura, asa cum o face intr-un mod foarte violent domnul Victor Eskenasy , oare cu ce drept? Altfel, domnule Laszlo Alexandru, aceasta carte a lui Goma e plina de contradictii, dar am gasit in ea si foarte multe pasaje in care scriitorul isi afirma solidaritatea fata de victimele holocaustului, vorbeste despre acestia cu respect si o mare simpatie, nu neaga holocaustul, recunoaste ca holocaustul e o uriasa tragedie umana, sunt si asemenea pasaje in carte. Nu o am acum in fata, dar o s-o iau de la biblioteca si o sa va citez fragmentele la care ma refer. Repet, e foarte necesara o discutie despre cartea lui Paul Goma, dar tre s-o purtam cu cartea pe masa, vazand-o in integralitatea sa. E sau nu e antisemit Paul Goma in aceasta carte? Haideti sa discutam. Dar nu as vrea ca lumea in graba de-a eticheta pe oricine il vorbeste de bine pe Paul Goma, sa-i lipeasca o eticheta, eu, de exemplu, nu am negat si nu am de gand sa neg holocaustul, recunosc ca a fost una dintre marile tragedii ale secolului XX, dar am si motive personale ca sa cred asta, si iata unul, doar unul, unul personal, pentru care nu as vrea sa mi se lipeasca si mie aceasta eticheta:http://www.moldova.org/bunicul-meu-george-si-ihil-235028…/

Laszlo Alexandru: “Atît prin stilul, cît şi prin ideile antisemite violente pe care le profesează în ultimul timp, Paul Goma pare a fi clona lui Corneliu Vadim Tudor (cel dinainte de recenta “cizelare” oportunistă). Comparînd cîteva citate, ne este greu, aproape imposibil să-i deosebim pe cei doi, fie şi în cadrul unui concurs judeţean de tipul Recunoaşteţi autorul. Încercaţi să ghiciţi cine vorbeşte în continuare: “Holocaustul n-a fost decît o stratagemă sionistă, pentru a stoarce din Germania cam 100 de miliarde de mărci, în 40 de ani, şi pentru a ţine sub teroare pe oricine nu e de acord cu jugul evreiesc [40]” – “Obrăznicia, impostura (dictează, ameninţînd, în numele Statelor Unite ale Americii!), brutalitatea cu care execută ţări ruinate economic de comunismul instaurat pentru decenii şi de către ei, evreii…” [41] – “«Holocaustul românesc» este o minciună, un fals, o escrocherie, o ticăloasă ameninţare («Punga sau viaţa!»)” [42] – “Aşteptăm vremea cînd va fi recunoscut, oficial, şi holocaustul împotriva românilor, cu nimic mai prejos decît holocaustul împotriva evreilor” [43] – “Nu eu sînt dator, primul, să răspund la acuzaţiile de «antisemitism», de masacrare a lor, ci ei să răspundă întîi la acuzaţiile noastre, doar este limpede că Holocaustul Roşu pus la cale şi de ei [evreii] a început pentru noi, românii, cu un an mai devreme decît al lor: la 28 iunie 1940 – şi nu s-a încheiat nici azi”[44].”

Laszlo Alexandru: “De cînd am devenit conştient de mine însumi, de propriul meu statut social şi profesional, efortul principal pe care l-am depus a fost de a cunoaşte cît mai multe lucruri despre realitatea înconjurătoare, prin intermediul cărţilor. Înainte de a mă considera elev, sau student, sau acum, de vreo cincisprezece ani, profesor, m-aş fi putut defini mult mai precis prin categoria de cititor. Din adîncul întregii mele experienţe intelectuale de cititor, vreau să declar aici răspicat că n-am mai avut pînă acum prilejul de a cunoaşte cărţi atît de mizerabile precum Săptămîna Roşie 28 iunie – 3 iulie 1940 sau Basarabia şi Evreii.”

Dumitru Crudu: Eu nu as vrea ca aceasta discutie despre daca e sau nu antisemit paul goma sa se trasnforme intr-o lansare de noi acuzatii sau etichetari cu ghiotura, asa cum o face intr-un mod foarte violent domnul Victor Eskenasy , oare cu ce drept? Altfel, domnule Laszlo Alexandru, aceasta carte a lui Goma e plina de contradictii, dar am gasit in ea si foarte multe pasaje in care scriitorul isi afirma solidaritatea fata de victimele holocaustului, vorbeste despre acestia cu respect si o mare simpatie, nu neaga holocaustul, recunoaste ca holocaustul e o uriasa tragedie umana, sunt si asemenea pasaje in carte. Nu o am acum in fata, dar o s-o iau de la biblioteca si o sa va citez fragmentele la care ma refer. Repet, e foarte necesara o discutie despre cartea lui Paul Goma, dar tre s-o purtam cu cartea pe masa, vazand-o in integralitatea sa. E sau nu e antisemit Paul Goma in aceasta carte? Haideti sa discutam. Dar nu as vrea ca lumea in graba de-a eticheta pe oricine il vorbeste de bine pe Paul Goma, sa-i lipeasca o eticheta, eu, de exemplu, nu am negat si nu am de gand sa neg holocaustul, recunosc ca a fost una dintre marile tragedii ale secolului XX, dar am si motive personale ca sa cred asta, si iata unul, doar unul, unul personal, pentru care nu as vrea sa mi se lipeasca si mie aceasta eticheta:http://www.moldova.org/bunicul-meu-george-si-ihil-235028…/

Laszlo Alexandru: Domnule Dumitru Crudu, din cite am observat eu, aici discutia nu era despre bunicul dv., ci despre semnalarea d-lui Petru Negura, sintetizata in urmatoarele cuvinte, de care dv. ati tinut sa va disociati printr-o scrisoare deschisa: “În Germania, negaţionismul (negarea holocaustului) se pedepseşte prin lege, în Republica Moldova, acesta ar putea fi încurajat prin înalte distincţii de stat. / Mă întreb care ar putea fi interesul autorităţilor RM de a promova o asemenea personalitate controversată printr-o distincţie de stat, din contul fondului de rezervă al Guvernului, acumulat din contribuţiile cetăţeniilor RM. Mă mai întreb care va fi „aportul” colateral al unei asemenea personalităţi în consolidarea societăţii moldoveneşti, şi aşa răvăşite în contextul internaţional tot mai tensionat.”

Laszlo Alexandru: Faptul ca dv. si alti intelectuali de frunte din Republica Moldova insistati sa fie premiat un negationist al Holocaustului, in timp ce in Germania negationistii Holocaustului sint pedepsiti, nu are de-a face cu bunicul dv. din vremea razboiului.

Dumitru Crudu: Domnule Laszlo Alexandru, o sa iau azi cartea de la biblioteca si o sa va citez si anumite pasaje unde Paul Goma vorbeste cu respect, cu solicitudine, cu bunavointa despre holocaust, sau ati vrea sa spuneti ca nu sunt si asemenea pasaje? Intrebarea e, care este obiectul cartii lui Goma: negarea holocaustului sau e altul? Eu sper ca e altul. Exista si anumite derapaje antisemite in ea, dar oare obiectul meditatiei sale nu e altul?

Laszlo Alexandru: “Aflăm cu interes din partea lui Mircea Stănescu noutatea că Paul Goma “nu încearcă să explice (în fapt, să aibă pretenţia că justifică!) faptul că la originea vreunui presupus [sic!] «Holocaust din România» s-ar afla victimele evreieşti însele” (S.R., p. 316). După care ni se reproduce ca ilustrare prima frază a lui Goma, care vorbeşte despre “motivul, pretextul, temeiul – sau/şi cauza pentru care…” românii i-au masacrat pe evrei. De fapt teza centrală a cărţii tocmai în aceasta constă: motivul, pretextul, temeiul, cauza pentru care evreii au fost masacraţi este faptul că ei înşişi i-au agresat pe români, în timpul retragerii din Basarabia şi Bucovina de Nord (iar dacă M. Stănescu n-a priceput atîta lucru, e cazul să recitească ceea ce a postfaţat). Cuvintele “motiv” sau “cauză” înseamnă, potrivit dicţionarului, un “fenomen sau complex de fenomene care precedă şi, în condiţii determinate, provoacă apariţia altui fenomen, denumit efect, căruia îi serveşte ca punct de plecare”. Va să zică, în optica reducţionistă a lui Goma, avem o cauză – agresiunea evreilor – şi un efect – Holocaustul din România (“presupus”, cum atît de inteligent nuanţează postfaţatorul). Dacă asta nu vrea să spună că Paul Goma aruncă responsabilitatea Holocaustului pe umerii evreilor, atunci înseamnă ori că eu sînt paşa de la Vidin, ori că Mircea Stănescu e un mincinos neobrăzat.”

Angelina Olaru: Nu stiam ca mi-am publicat textele pe o “pagină dedicată civilizației și culturii moldovenești”. Chiar asa? Si nu stiam ca unguri extremisti pot sa influenteze opinia publica din RM in privinta valorii unui scriitor national. Sa aiba grija de scriitorii lor.

Alex Burlacu: Dumitru, hai să fim serioși, să admitem că Petru nu a citit Săptămâna roșie, dar altceva e la mijloc. Băieții din echipă știu bine care e adevărul, dar, vezi, ai noștri tineri la Paris învață cum să obțină burse și proiecte, cu urări de bine, al.b.

Victor Eskenasy: „Unguri extremiști”? Chiar asa? La cine vă refereți, oare, cu această etichetă, dna Angelina Olaru?

Angelina Olaru: Aici e o pagină dedicată civilizației și culturii moldovenești? NU ati gresit adresa?

Laszlo Alexandru: ce mirare, ce uimire, sa publici pe “Moldova people” si sa nu stii ca e o pagina dedicata civilizatiei si culturii moldovenesti… si sa insulti tot ce nu tine de uimirile contrafacute.

Ciprian Gaiu: D-le Laszlo, spuneţi că d-l Goma este vinovat pentru că a declarat la un moment dat: “Holocaustul n-a fost decît o stratagemă sionistă, pentru a stoarce din Germania cam 100 de miliarde de mărci, în 40 de ani, şi pentru a ţine sub teroare pe oricine nu e de acord cu jugul evreiesc [40]” . A cercetat cineva cu atenţie această afirmaţie, ce ne facem dacă d-l Goma are dreptate şi memoria dramei absolut cutremurătoare a fost folosită şi în alte scopuri , in afară de o adâncă şi firească pietate? Dumneavoastră îl acuzaţi doar pentru o declaraţie pe care în schimb nu aveţi disponibilitatea de a o verifica. Şi asta în condiţiile în care dumnealui a recunoscut explicit şi în nenumărate rânduri Holocaustul, inclusiv cel petrecut în România şi Transnistria. În plus, îl acuzaţi de optică reducţionistă, în condiţiile în care chiar dumneavoastră o aplicaţi în comentariile de mai sus, selectând fragmente convenabile tezei dumneavoastră fără a le asocia altora care o contrazic.

Laszlo Alexandru: Domnu’ Gaiu, stiti, la Washington, la Paris si prin alte capitale sint cladiri cu multe etaje, numite muzee, care contin milioane de documente plus marturii ale supravietuitorilor, care dovedesc Holocaustul. N-o sa ma apuc eu sa redescopar apa calda. Cred ca aveti o problema cu realitatea democrata, occidentala…

Petru Negura: Dumitru Crudu,

Sînt de acord că avem nevoie de o discuţie publică în legătură cu acest candidat şi în ceea ce priveşte valoarea şi semnificaţia operei sale, înainte de a i se da o înaltă distincţie publică.

Angelina Olaru: Mai, ce v-ati ridicat toti sa-l verificati pe Goma, chiar nu va este rusine?? Cati corupti au obtinut “za degeaba” distinctii publice in RM si nu v-a interesat. Rusine! Am avut mai multa incredere in unii tineri care au venit cu studii occidentale acasa. Poate aveti de gand sa-i inlocuiti pe vechii ideologi de partid? Rusine! Pacat de voi.

Ciprian Gaiu: d-nu’ Laszlo, ca să păstrăm tonul, mă îndoiesc că nu aţi înţeles nuanţa întrebării, care nu are nici o legătură cu negarea Holocaustului. Dacă da, mai citiţi o dată, şi, vă rog, nu săriţi la concluzii nefondate

Petru Negura: Angelina Olaru, atenţie cînt lansaţi afirmaţii de genul “unguri extremişti”, aici sîntem pe o pagină respectabilă.

Avem dreptul să-l verificăm şi pe Goma, că nu e Lenin sau D-zeu.
Cît despre corupţi, scriem şi despre din ăştia.

Victor Eskenasy: Că există un grup de presiune de diferite nuanțe ale culorii verzi, care văd roșu în fața ochilor cînd aud de Holocaust, îmi este clar. Mai puțin, de ce tac mîlc istoricii care se ocupă serios de cercetare și, în general, reprezentanții societății civile democratice din Moldova… Să nu-l cunoască oare pe Petru Negură ?

Angelina Olaru: Pe un lenin precis nu l-ai verificat. Ai luat o directie, ce nu-ti face cinste.

Laszlo Alexandru: Domnule Negura, sinteti un ungur extremist… vai, vai…

Ciprian Gaiu: Luaţi, vă rog, în calcul şi ipoteza că puteţi să vă înşelati în anumite privinţe, d-le Eskenasy. Discuţiile şi cercetarea istorică cred că ar folosi tuturor

Victor Eskenasy: Din întîmplare cercetător istoric (vechi) de meserie le recomand celor cu gură mare pro-doma să consulte un medic pentru daltonism; și, în general, fiind dimineață, cînd oamenii muncesc, de regulă, să-și vadă de treabă și ei

Dumitru Crudu: Iata cum e prezentata pe http://ro.wikipedia.org „Săptămâna roșie”

După revoluția din decembrie 1989, comunismul est-european nu mai este în actualitate, și Paul Goma, ca alți militanți pentru memoria genocidurilor din trecut (genocidul sclavagist, genocidul colonialist, genocidul armenilor din 1915-1918, genocidul grecilor din Anatolia în 1923, genocidul comunist), izbindu-se de indiferența generală a Occidentului față de aceste genociduri,[judecată de valoare] se arată iritat de prezența „doar” a memoriei Holocaustului în conștiința colectivă a țărilor apusene. Intrând într-o logică de „punere în concurență” a memoriei genocidurilor, Goma a început să militeze pentru „asumarea responsabilității evreilor pentru crimele comise contra românilor”[necesită citare] și se declară împotriva „distorsionării istoriei în vederea instituirii unui mit exclusiv al genocidului doar contra evreilor, în scopuri politice (de dominație), economice (extorcare de fonduri) și de culpabilizare a tuturor celorlalte națiuni neevreiești, fără o analiză critică a propriilor acțiuni criminale antiromânești (și în general antigoyim), susținute sau aprobate de cvasitotalitatea cercurilor evreiești”. [necesită citare]

În 2002, Paul Goma a publicat eseul Săptămâna roșie 28 iunie-3 iulie sau Basarabia și Evreii, în care descrie „atrocități comise de populația neromână (în special, evrei) în timpul retragerii trupelor și administrației române din Basarabia și Bucovina, de după ultimatumurile sovietice din iunie 1940”.[necesită citare] Autorul stabilește o legătură cauzală și cronologică între crimele de război comise după 22 iunie 1941 (momentul declanșării războiului împotriva URSS) de regimul antonescian împotriva evreilor și ceea ce autorul numește „răzbunarea pentru faptele reprobabile din anul precedent”.[necesită citare]

Cercetători în domeniul istoriografiei[cine?] consideră că Săptămâna roșie nu este un studiu istoric, ci un manifest politic de reinterpretare a istoriei. Potrivit acestor critici, eseul se bazează pe surse tendențioase, din care Goma alege numai citatele care îi pot susține tezele și care aruncă asupra unei întregi populații (250.000 de evrei basarabeni) responsabilitatea câtorva grupuri de militanți comuniști, nu toți evrei. Politologii și jurnaliștii care comentează Săptămâna roșie apreciază că lucrarea face uz de antisemitism și se plasează în literatura negaționistă în cadrul categoriei de scrieri care „trivializează prin comparație”[7]. Documente cu privire la evenimentele descrise în eseu mai sunt cuprinse în arhiva armatei române[8] și în lucrări publicate de istorici cu renume, spre exemplu Dinu C. Giurescu[9][10].

În fața acestor critici, Paul Goma încearcă să-și amelioreze lucrarea, sporind sursele și renunțând la anumite aproximații: eseul a fost revizuit de câteva ori între anii 2002 și 2005. Prima ediție tipărită a apărut la Editura Museum din Chișinău (2003), a doua la Criterion Publishing House, București (2003), iar a treia la Editura Vremea, București (2004).

Wikipedia

Laszlo Alexandru: Iata opinia unui comentator la articolul de pe Wikipedia: “Punctul de vedere al lui Goma e prezentat în acest articol ca un fapt istoric, însă majoritatea istoricilor nu sunt de acord. Criticile acestor păreri nu apar în articol şi legăturile externe în care au apărut au fost şterse de un administrator”.

Dumitru Crudu: Impresia mea dupa ce am citit Saptamana rosie e ca Paul Goma nu holocaustul a cautat sa-l nege, ci s-a luat de cei care , pentru a-si baga sub pres trecutul comunist, au speculat aceasta mare suferinta umana in folos personal. Da, exista in carte si destule derapaje antisemite, care nu pot fi justificate prin nimic, dar nu cred ca acesta e obiectul cartii sale. Oricum, vreau s-o recitesc si sa vad ce urmareste in utlima instanta, care e scopul ultim al cartii. Cat priveste Premiul National, nu cu aceasta carte a fost propus, ci cu toate cartile sale. Sau, aceasta carte pune in umbra tot ce a facut P aul Goma in literatura si in politica?

Laszlo Alexandru: Domnule Dumitru Crudu, la citatul prin care Paul Goma neaga direct Holocaustul – “Doar ştim, avem şi hîrtii[,] şi ţinere-de-minte: «Holocaustul românesc» este o minciună, un fals, o escrocherie, o ticăloasă ameninţare («Punga sau viaţa!»)” (Saptamina Rosie, Ed. Vremea, 2004, p. 273) – imi raspundeti vorbind despre bunicul dv. si imi spuneti ca urmeaza sa recititi cartea, ca sa vedeti ce cuprinde. hm…

Laszlo Alexandru: La observatia d-lui Petru Negura – “În Germania, negaţionismul (negarea holocaustului) se pedepseşte prin lege, în Republica Moldova, acesta ar putea fi încurajat prin înalte distincţii de stat. / Mă întreb care ar putea fi interesul autorităţilor RM de a promova o asemenea personalitate controversată printr-o distincţie de stat, din contul fondului de rezervă al Guvernului, acumulat din contribuţiile cetăţeniilor RM. Mă mai întreb care va fi „aportul” colateral al unei asemenea personalităţi în consolidarea societăţii moldoveneşti, şi aşa răvăşite în contextul internaţional tot mai tensionat” – dv. raspundeti ca Paul Goma a mai scris si alte carti, pe linga “Saptamina Rosie”. As vrea sa remarc doar felul bizar in care intelegeti sa practicati dialogul, domnule Dumitru Crudu.

Dumitru Crudu: eu nu am cartea la mine, nu o am in fata, o s-o iau de la biblioteca si atunci o sa va raspund si eu cu citate. Nu neg ca asemenea pasaje exista, si nu cred ca pot sa aiba vreo justificare, dar mai tin minte ca existau sipasajede alta natura, opuse chiar. Cartea e contradictorie. Conteaza care este ideea ultima a cartii, ce vrea sa demonstreze in ultima instanta. Care e obiectul ei, domnule Laszlo?

Aliona Grati: Mă gândeam acum la editorii care vor folosi neapărat reclama culturologilor de pe-aici care au stârnit discuţia/au atras atenţia, pentru a trage foloase financiare de pe urma editării şi vânzărilor de Săptămâna roşie. Câţi abonaţi are Moldova People? Câţi din ei vor fi curioşi să citească cartea?

Laszlo Alexandru: Domnule Dumitru Crudu, am analizat “Saptamina Rosie”, acum 10 ani, intr-un studiu de zeci de pagini, cu 50 de note de subsol. Aveti link-ul mai sus, navigati cu folos. Am publicat si o carte (pro si contra) despre Paul Goma, in 2009. O gasiti pe gratis, daca o descarcati de pe site-ul meu.

Laszlo Alexandru: Doamna Aliona Grati, ce sint “culturologii”? Sint cumva cei care au scris o carte despre Paul Goma? Inseamna ca sintem amindoi in aceeasi categorie.

Aliona Grati: Eu am pus totuşi accentele pe alte aspecte, dle Laszlo Alexandru. Tinerii vor memoriza altceva decât aţi lăsat să bântuie pe aici.

Laszlo Alexandru: Am impresia ca am analizat minutios si am elogiat calitatile literaturii de tinerete a lui Paul Goma cu citiva ani inaintea dv. Asta mi-a si atras represalii in lumea literara romaneasca. Dupa cum am impresia ca aici se discuta despre antisemitismul lui Paul Goma, pe care de asemeni l-am analizat acum 10 ani, dar pe care dv. nu l-ati remarcat, daca nu ma insel.

Aliona Grati: Văd că vreţi să mă atrageţi în discuţie. Am citit desigur Săptămâna roşie, şi tot pentru că am fost provocată de gălăgia în presa românească pe această temă, care mi-a părut artificială. Nu sunt istoric, îmi vine greu să mă pronunţ pe marginea fiecărui centtimetru pătrat scos între ghilimele de articolul dstră, dle Laszlo Alexandru. Concluzia pe care am făcut-o la sfârşitul cărţii e că Goma atacă, polemizează cu anumiţi indivizi, care au meritat-o pe deplin, nu cu o naţiune întreagă. Aici sunt solidară cu Dumitru Crudu.

Alina Tofan: Fiecare cu lecturile sale. Si cu interpretarile sale. Si cu scopurile sale. Dar chiar daca “Saptamana Rosie” nu este capodopera literara a lui Paul Goma si contine (pe alocuri, totusi) idei diferite de ceea ce poate sa inghita fara indigestie corectitudinea politica publica, ce facem cu intreaga opera literara a lui Paul Goma? O acceptam si o apreciem ca valoare in sine sau o punem la index din considerente vadit ideologice? (Si-l taxam in continuare pe Goma ca antisemit incurabil, care in mod perfid are, dupa cum scriu cartile si ziarele , o casnicie de decenii cu o evreica si un fiu juma-semit…) Cu ce suntem atunci mai buni decat führerii culturali de pe vremea lui Stalin si Hitler si fidelii lor urmasi de pana la 1989? Ar fi amuzant, daca n-ar fi penibil: cu cat e mai importanta si valoroasa contributia candidatului la distinctia oficiala, cu atat mai “ranzoasa” si “punctuala” este discutia despre oportunitatea acordarii distinctiei respective respectivului candidat. Pentru a ajunge la ridicolul absolut, propun ca distinctiile oficiale sa fie acordate doar candidatilor cu contributii culturale mai mult decat modeste, dar care prezinta certificat de filosemit de la vreo organizatie internationala de profil (care ar trebui sa fie instituita de urgenta). P.S. Nu sufar de antisemitism (dar n-am certificat, treb’ sa ma credeti pe cuvant), admir oamenii destepti si cu simtul umorului, indiferent de culoarea pielii, origine etnica si sociala, preferinte religioase si ideologice. As prefera sa n-am treaba in viata asta cu prostii.

Dumitru Crudu: O sa recitesc Saptamana rosie a lui Paul Goma ca sa vad daca se mai confirma sau nu impresia dupa prima mea lectura . Poate ca dumneavoastra aveti dreptate, domnule Laszlo, da poate am eu, o sa recitesc cartea si o sa vad. Vedeti, aceasta discutie m-a luat pe nepusa masa, si nu m-am pregatit s-o port. O alta intrebare se impune, sa presupunem ca dumneavoastra aveti dreptate, oare aceasta carte ii anuleaza toate celelalte merite literare si politice ale lui Paul Goma, incat sa nu i se dea Premiul National?

Laszlo Alexandru: L.-F. Celine e un foarte bun prozator (am scris o lucrare entuziasta despre el, cind eram student). Dar nimeni nu i-ar mai da premii publice dupa “Bagatelles pour un massacre”. Premiul literar nu rasplateste doar talentul unui scriitor, ci constituie un model comportamental in societate, o oglinda a valorilor dupa care acea societate se ghideaza. Daca Republica Moldova vrea sa mearga spre democratia europeana, trebuie sa-i preia toate valorile (inclusiv combaterea antisemitismului). Nu exista jumatati de masura: vrei societate europeana, dar defilezi la premii cu un scriitor care neaga Holocaustul si-l elogiaza pe criminalul de razboi Ion Antonescu. E o schizofrenie de care poate ca multi inca nu sint tocmai constienti.

Nina Corcinschi: „Eseul de față a fost atacat cu vehemență, cu urlete, cu bale, cu amenințări, din partea holocaustologilor evrei, ne-evrei. Deși autor și text au fost acuzați de „antisemitism”, neoprocurorii s-au păzit ca de foc să producă citate… De ce? Răsfoind obiectul carte înțeleseseră: eseul de față nu este un „pamflet”, ci o tentativă de a pune pe două coloane – în sfârșit – faptele rele ale românilor împotriva evreilor și faptele rele ale evreilor împotriva românilor; Nu este o negare a „Holocaustului”, ci un refuz de a accepta dictatul potrivit căruia ar fi existat un „Holocaust românesc care ar fi pricinuit 4000.000 victime dintre evrei”. Mai înțeleseseră: orice citat onest, netrunchiat, pus între ghilimele poate pricinui în loc de o lovitură dată fiorosului „antisemit” o neașteptată întoarcere a bumerangului încasată de agresorul haustolog”. Nota autorului în Săptămâna roșie, variantă augumentată, 2005.

Petru Negura: Alina Tofan, Dumitru Crudu, la intebarea ce facem cu opera lui Goma, dincolo de Saptamina rosie, imi permit sa sugerez ca ar fi pertinent, eventual, sa i se dea un premiu literar de catre o institutie independenta (cum e in Franta Academia Goncourt, de ex.), daca il merita, dar odata ce este propus pentru Premiul Naţional, finantat din bani publici (deci si ai nostri), atunci e nevoie sa fie examinata toata opera si activitatea publica a candidatului.

In cazul lui Goma, nu este vorba de un episod obscur dintr-un trecut penibil, din motivele unui context politic copleşitor (cum e cazul lui L.-F. Céline sau Günter Grass, de exemplu), ci de o poziţie pe care scriitorul si-o asuma şi o apara cu tarie, de 10 ani pina acum, si care pozitie nu e de natura sa contribuie la convietuire pasnica in interiorul societatii din RM (ca sa folosesc o litota), nici la o intelegere sine ira et studio a trecutului, cu atit mai putin la un travaliu al memoriei in societatea noastra.

Aliona Grati: Şi de ce credeţi, dnule Petru Negru, că ai voştri “ai noştri” varsă mai mulţi bani – numeric vorbind de data aceasta, în bugetul statului. De ce vorbiţi în numele tuturor contribuabililor?

Aliona Grati: Pardon, Petru Negura

Nina Corcinschi: Acest asalt denigrator asupra lui Paul Goma exclude nuanțele și ignoră ansamblul. În opinia mea de neistoric, Săptămâna roșie e o carte cu multe documente, cu semne de întrebare (gen: cum s/a ajuns la cifra de 4000.000 de morti? cine a numărat morții? de ce această cifră a fost anunțată abia în 1991? etc. etc.), cu niște opinii, nu exlud, exagerate, pe alocuri (eu exagerez în adevăr, spune Goma undeva…dar NU MINT), care mi-a provocat și mie curiozități legate de acea săpămână . Nu mi s/a creat nicio clipă impresia de antisimetism din partea autorului și nici nu m/am pomenit cuprinsă de ură față de poporul evreu. Autorul atacă persoane concrete și faptele lor, nu poporul propriu/zis. Asta a fost impresia mea generală după lectură. Cu fraze rupte din context, însă se pot demonstra multe.

Alina Tofan: Intarziata (si, la moment, deplasata) ideea asta buna, Petru Negura. Paul Goma nu are nevoie de premiul nostru national, cum nu a avut nevoie nici de alte distinctiii oficiale pentru a fi si a ramanea Paul Goma. Noi, cititorii de limba romana, avem nevoie de Paul Goma, asa cum este, cu o opera literara ca si timpul si lumea pe care le reflecta. De Paul Goma au nevoie si criticii lui, literari sau ideologici. Unii pentru a-si demonstra importanta, din pacate.

Petru Negura: Alina Tofan, in fond, cu rezerva insinuarii din capatul comentariului, sint de acord cu dvs.

Petru Negura: Aliona Grati, nu vorbesc în numele tuturor contribuabililor, dar banuiesc ca alta ar fi reactia dvs. (da, de cetatean si contribuabil) daca pentru premiul National (premiul Guvernului RM) ar fi propus un scriitor genial, dar care diminueaza crimele stalinismului sau le considera justificate, si nu intr-un interviu la radio, ci intr-o carte pe care o editeaza si o reediteaza in tiraje mari.

Laszlo Alexandru: eh, si pina la “genial” mai e cale lunga…

Alina Tofan: Petru Negura, nu e insinuare. E o banala constatare, care nu Va viza. Insist sa precizez ca nimic si nimeni nu e doar alb sau doar negru. Dar e absolut regretabil ca numele lui Paul Goma este iarasi tarat in noroi. De “noi” toti. Intr-un context cam straniu. Sub pretextul salvarii /respectarii/protejarii “puritatii” sau principiilor societatii occidentale. Al carui membru Paul Goma este de decenii. Fara ca societatea respectiva sa-l repudieze sau sa-l puna la zid. Si in care societate “noi” stam doar cu un picior. Dar pe care insistam s-o reprezentam. Asa cum ne duce capul. Ca in Balcani, adica.

Aliona Grati: Domnule! Petru Negură, de câteva ore în şir mai mulţi oameni şi-au lăsat grijile cotidiene şi au încearcat să vă spună că românul bun Paul Goma nu a “justificat”, “nu a diminuat crimele” împotriva oamenilor aceea: mame cu copii, bătrâni nevinovaţi, pe care toată omenirea îi deplânge, inclusiv Paul Goma, ci a combătut încercările unor indivizi de a manipula tragedia unor oameni pentru a obţine Putere asupra altor oameni.

Laszlo Alexandru: ma plictisesc oamenii care, atunci cind tu le dai citate, ei vin sa-ti povesteasca despre ce-i vorba in carte. in politica probabil ca unii participanti la aceasta discutie ar fi avut mai multa chemare decit in studiul literaturii. ma plictisesc si oamenii care, cind tu le vorbesti despre un scriitor, ei ti-o intorc cu atacuri aluzive la persoana (ca esti ungur, ca n-ai talent, ca umbli dupa faima). ce revelatie: nici in Basarabia nu-i altfel decit in Romania! asa e, Alina Tofan: mi-am demonstrat importanta in toate cele 18 carti pe care le-am publicat (din care doar una era despre Goma). acum sinteti multumita?

Alina Tofan: NU, nu sunt multumita, domnule Laszlo Alexandru. 1. Sunt sincer surprinsa ca V-ati identificat cu “unii”. E decizia Dvs. 2. Prefer sa citesc textul in intregime si sa-mi formez astfel propria opinie. Am depasit de ceva decenii varsta citatelor sau fragmentelor din antologiile scolare. Si ma plictisesc oamenii care insista sa ma convinga ca citatele lor dintr-un text sunt mai revelatorii decat textul in intregime. Imi rezerv, cu sau fara permisiunea Dvs., dreptul la proprie opinie si la propria interpretare a unui text. In rest, numai bine, domnule Laszlo Alexandru.

Laszlo Alexandru: Mult succes in politica, Alina Tofan…

Alina Tofan: No comment, Laszlo Alexandru. Fara “domn”. Pentru ca chiar nu Va privesc optiunile mele profesionale. Si am avut iluzia ca discutam civilizat, ca in societatea occidentala… Dar tot acasa am ramas.

Mircea Stanescu: PENTRU MODERATOR(I) : VĂ SOLICIT, CHESTIONAȚI, VERIFICAȚI ȘI „LUAȚI MĂSURI” CU PRIVIRE LA ASERȚIUNILE DE ACEST TIP, DE PE ACEASTĂ PAGINĂ, CARE MĂ PRIVESC – CA SĂ NU ZIC CĂ MĂ ATACĂ – PERSONAL („Mircea Stănescu e un mincinos neobrăzat.”). CITEZ NU DIN MASOCHISM, NICI DIN VREO PROPENSIUNE PENTRU SCATOLOGIC – DOAR STILUL E OMUL ! -, CI PENTRU A VĂ RETREZI VIGILENȚA, CARE PARE SĂ FI ADORMIT, DEVENIND (?) UNILATERALĂ. ÎN FINE, NU CER DECÂT PUȚINĂ COERENȚĂ, MAI ALES CĂ NU AM PARTICIPAT LA ACEASTĂ „DISCUȚIE”, CA SĂ FIU BĂGAT ÎN TROACA CU LĂTURI !…

Laszlo Alexandru: Pentru moderator: Va rog sa chestionati daca e adevarat ca dl. Mircea Stanescu s-a facut vinovat de plagiat (lucru pe care l-a si recunoscut in rev. “Timpul” de la Iasi). In rest, pasajul invocat, intre ghilimele, este un citat dintr-o carte publicata acum citiva ani.

Dumitru Crudu: Am gasit acest articol pe ziare.com si mi-a atras atentia pentru ca imi place foarte tare scriitorul Amos Oz. E unul dintre autorii mei preferati. El ar putea fi acuzat de antisemitism pentru ceea ce sustine aici? Atac socant al scriitorului Amos Oz: I-a catalogat “neonazisti” pe unii extremisti evrei

Atac socant al scriitorului Amos Oz: I-a catalogat “neonazisti” pe unii extremisti evreiFoto: Haaretz
Cel mai cunoscut scriitor israelian, Amos Oz, i-a catalogat “neonazisti evrei” pe extremisti evrei acuzati ca au comis un val de actiuni cu caracter rasist impotriva crestinilor si musulmanilor, scrie presa israeliana.

Oz, citat in editia de sambata a ziarului Haaretz, a apreciat ca expresia “pacea de platit”, folosita de catre extremistii evrei pentru descrierea atacurilor pe care le comit asupra palestinienilor si israelienilor arabi este “un eufemism”.

Exista “nume dragute pentru un monstru care trebuie sa fie numit drept ceea ce este: grupari neonaziste evreiesti”, le-a spus el vineri unor invitati la sarbatorirea varstei de 75 de ani, potrivit Haaretz.

“Gruparile noastre neonaziste beneficiaza de o sustinere din partea unui numar de nationalisti, chiar legiuitori rasisti si unor rabini care le furnizeaza, din punctul meu de vedere, o justificare pseudoreligioasa”, a subliniat Oz.

Noi inscriptii anticrestine si rasiste au fost descoperite vineri la Ierusalim, unde politia a consolidat supravegherea unor locuri de cult sensibile, odata cu apropierea vizitei Papei Francisc in Tara Sfanta la sfarsitul lui mai.

“Pretul de platit, regele David pentru evrei, Iisus este o mizerie”, este inscriptia descoperita pe zidul Bisericii romanesti Sfantul Gheorghe, in apropiere de cartierul evreilor ortodocsi in Ierusalim.

Inscriptia “Moarte arabilor” a fost gasita pe o casa din orasul vechi Ierusalim, iar svastici au fost desenate pe zidurile unui apartament, in Ierusalimul de Vest, partea israeliana a Orasului Sfant.

Sub numele de “pretul de platit”, colonisti extremisti si activitsti de extrema dreapta si-au intensificat, in ultimele luni, agresiunile asupra palestinienilor, israelienilor arabi sau armatei israeliene, ca reactie fata de decizii guvernamentale pe care le considera ostile intereselor lor sau fata de actiuni atribuite palestinienilor.

Locuri de cult crestine si musulmane sunt vizate, de asemenea, aproape zilnic.

Desi politia a procedat la numeroase arestari, acestea nu au fost urmate, pana in prezent, de procese, iar indemnurile adresate Guvernului de a incredinta dosarul serviciilor israeliene de informatii Shin Beth se multiplica.

Dumitru Crudu: Iata ce scrie despre Paul Goma un coleg de-al sau, Bedros Horasangian in revista Observator Cultural, de anul trecut Cui i-e frică de Paul Goma?

Autor: Bedros HORASANGIAN | Categoria: Editorial | 10 comentarii
Recomanda articolul prin: LinkedIn Facebook Email Twitter MySpace Tipareste pagina Mareste caractereMicsoreaza caractere Marime text
Cui i-e frică de Paul Goma?
O depeşă Mediafax din 27 aprilie 2013 anunţa, într-o perioadă extrem de agitată pentru poporul român, în aşteptarea zilelor libere de 1 Mai muncitoresc şi a cele dedicate Învierii, că scriitorul Paul Goma a (re)primit cetăţenia moldovenească. Potrivit aceleiaşi informaţii, scriitorul Paul Goma se va stabili din această vară la Chişinău, în Republica Moldova (cum ar veni, „Basarabia, Pămînt românesc!“, cum este scris în tot Bucureştiul pe mici afişe sau pictat mare cu fel de fel de vopseluri, pe garduri, pe ziduri şi pe te miri unde), unde va conduce un institut pentru studierea crimelor comunismului. Mediafax mai anunţa că lui Paul Goma i se va acorda şi o locuinţă, pentru el şi familia sa. Ar fi o întoarcere acasă, dupa 36 de ani de refugiu politic în Franţa, ţara în care s-a stabilit după ce regimul Ceauşescu l-a considerat un pericol public.

Istoria lui Paul Goma conţine multe decenii de luptă la baionetă cu regimul comunist din România şi de hărţuieli permanente cu intelighenţia de aceeaşi origine etnică. Acum, la 77 de ani, Paul Goma are şansa să nu mai rămînă un apatrid. Dincolo de limba română în care Paul Goma a locuit tot timpul. Are şansa să aibă o cetăţenie, după ce i s-a retras cetăţenia română şi a refuzat-o pe cea franceză, cu trei decenii în urmă.

În ultimii ani, Paul Goma a rămas al nimănui. Încurca pe toată lumea. Nu conta că şi-a pus pielea la bătaie şi şi-a riscat nu doar sănătatea şi viaţa (pe a sa şi pe a familiei). El a fost pus la index pentru că a bombănit mereu la adresa confraţilor săi. De muncă şi de scris. Români. De pe ambele maluri ale Prutului. Deja intrat într-un con al uitării şi ignorării deliberate a existenţei sale (om şi operă, ei da, Paul Goma are o operă greu de evaluat, dar foarte lesne de minimalizat), scriitorul a ajuns, la un moment dat, o voce a unui popor care înghiţea destule, fără crîncnire, şi se făcea că plouă în faţa tutuor mizeriilor şi nedreptăţilor îndurate. Vocea aceea care a spus răspicat şi limpede: Regele e gol!

Spunea că regele e gol cînd marionetele lui Ceauşescu aplaudau în delir la Sala Palatului, la Congresele PCR, manifestări de proslăvire ale unui conducător căruia nimeni din acea sală nu-i putea replica. Noi, cei de afară, plini de ruşine, totuşi, ne repliam sub povara unor justificări şi explicaţii reale. De genul: am familie, am copii, am tatăl bolnav, am nevoie de o slujbă, am nevoie de o bursă, de un grad, de un loc de veci la Bellu. Laşitatea ca formă de resemnare, resemnarea ca formă de rezistenţă prin cultura mult clamată, care n-a fost decît o formă de a ne minţi pe noi înşine.

Chiar dacă au fost cîţiva oameni de ispravă precum Paul Goma, Doina Cornea, Vasile Paraschiv, Radu Filipescu, Dan Petrescu, Luca Piţu, Gabriel Andreescu, Dorin Tudoran, Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca (să adăugăm aici şi excepţionalii redactori de la München ai Europei Libere, Neculai Constantin Munteanu, Mircea Carp, Emil Hurezeanu, Şerban Orescu, în frunte cu directorii Noël Bernard şi Vlad Georgescu) – şi lista e mult mai cuprinzătoare. Să nu uităm gestul lui Liviu Babeş, care şi-a dat foc în semn de protest împotriva regimului comunist – precum Jan Palach în 1968, la intrarea trupelor Pactului de la Varşovia în Cehoslovacia –, în timp ce mulţi dintre noi ne ascundeam, cum şi pe unde puteam, de ruşinea şi neruşinea de a ne asuma adevărul.

Ştim bine ce s-a întîmplat cu Paul Goma după 1989. Dacă pînă atunci intrase în conflict doar cu autorităţile române, intransigenţa lui faţă de ce se întîmplă în România postdecembristă i-a creat multe adversităţi. Personaj incomod, rău de gură, adversar al tuturor aranjamentelor de culise, militant activ pentre drepturile şi adevărurile basarabenilor săi, de care nu s-a dezis nici o clipă, Paul Goma a ajuns un proscris în propria ţară.

Care ţară? Limba română. I s-au tipărit cărţile după 1989. Nu ştiu dacă şi Camera de alături (ESPLA, 1968), singurul volum (de proză scurtă, excepţional, cu totul ignorat de critica literară de astăzi). Şi celelalte cărţi apărute, mai vechi sau mai noi, au fost, în mare parte, ignorate de lumea literară românească. Au fost şi cîţiva confraţi care chiar i-au citit cărţile şi au apreciat valoarea lor literară, dar, una peste alta, Paul Goma rămîne un scriitor ignorat. Iar omul, omul a fost pus la index. De ce? Pentru cîteva afirmaţii din cărţile sale mult incriminate (Săptămîna Roşie, mai ales), de unde i s-a tras şi o etichetă de negaţionist al Holocaustului şi antisemit.

Din nefericire, idiosincraziile dintre scriitorii şi intelectualii români au fost decisive şi în cazul Goma. Nu facem un bilanţ al celor ce s-au petrecut din 1989 pînă azi, nu contabilizăm vinovăţiile – „păi, ce, Goma, nu i-a înjurat pe toţi?“ –, ci încercăm să desluşim cum a fost posibil ca douăzeci şi mai bine de ani, după 1989, Paul Goma să nu fie reprimit în Uniunea Scriitorilor din România şi să nu redobîndească cetăţenia română. Pare imposibil, absurd, dar chiar acesta este adevărul. Abia în 2012 Paul Goma – nu ştiu prin ce miracol – redevine membru al USR şi i se acordă o indemnizaţie de merit, România literară publicînd, după mulţi ani de ignorare sistematică, două articole despre cărţile sale. Dacă la nivel de USR să zicem că situaţia a fost clarificată – datorită demersurilor vicepreşedintelui Varujan Vosganian (dar şi cu încuviinţarea tacită a preşedintelui Nicolae Manolescu, să o spunem ) –, despre cetăţenia lui Paul Goma nu se mai ştia nimic. Autorităţile române s-au lăudat că i-au acordat cetăţenia, a fost pus să facă diverse cereri (refuzate) către Ministerul de Externe, dar docomentele au întîrziat.

Goma a rămas la Paris într-o orgolioasă solitudine. Iar acum vine vestea că Paul Goma primeşte cetăţenia moldovească – ăştia parcă sînt tot români, nu? – şi se va stabili la Chişinău. Ne bucurăm realmente pentru scriitor. Anunţul cu revenirea în Republica Moldova a fost făcut de scriitorii Andrei Ţurcanu şi Emilian Galaicu-Păun, sub auspiciile Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova (oare cele două uniuni de creaţie, care utilizează aceeaşi limbă română, nu ar putea să se reunească, fără să deranjeze amploaiaţii Uniunii Europene?), care, cinste ei!, a luat această reparatorie iniţiativă. Dar locul lui Paul Goma este la Bucureşti.

Nu ne facem iluzii, însă ar fi frumos să sperăm. Cui i-e frică de Paul Goma?

Dumitru Crudu: Si iata inca un fragment din acelasi articol al lui Bedros Horasangian: “Au fost şi cîţiva confraţi care chiar i-au citit cărţile şi au apreciat valoarea lor literară, dar, una peste alta, Paul Goma rămîne un scriitor ignorat. Iar omul, omul a fost pus la index. De ce? Pentru cîteva afirmaţii din cărţile sale mult incriminate (Săptămîna Roşie, mai ales), de unde i s-a tras şi o etichetă de negaţionist al Holocaustului şi antisemit.

Din nefericire, idiosincraziile dintre scriitorii şi intelectualii români au fost decisive şi în cazul Goma. Nu facem un bilanţ al celor ce s-au petrecut din 1989 pînă azi, nu contabilizăm vinovăţiile – „păi, ce, Goma, nu i-a înjurat pe toţi?“ –, ci încercăm să desluşim cum a fost posibil ca douăzeci şi mai bine de ani, după 1989, Paul Goma să nu fie reprimit în Uniunea Scriitorilor din România şi să nu redobîndească cetăţenia română. Pare imposibil, absurd, dar chiar acesta este adevărul. ”

Angelina Olaru: ”Ştim bine ce s-a întîmplat cu Paul Goma după 1989. Dacă pînă atunci intrase în conflict doar cu autorităţile române, intransigenţa lui faţă de ce se întîmplă în România postdecembristă i-a creat multe adversităţi. Personaj incomod, rău de gură, adversar al tuturor aranjamentelor de culise, militant activ pentre drepturile şi adevărurile basarabenilor săi, de care nu s-a dezis nici o clipă, Paul Goma a ajuns un proscris în propria ţară.”!!!! Si nu merita niciun sprijin din partea basarabenilor, niciun respect din partea tinerilor si trebuie in continuare umilit pentru o distinctie de stat…Interogat public.

Laszlo Alexandru: Domnule Dumitru Crudu, sinteti un prozator simpatic, care are multe de povestit. La observatia mea (insotita de citate edificatoare) ca Paul Goma este antisemit, iar premierea lui (nationala!) e nepotrivita, mi-ati raspuns: 1) ca ati avut un bunic iubitor de evrei; 2) ca n-ati recitit cartea recent; 3) ca urmeaza s-o imprumutati si sa cautati alte pasaje, cu alte sensuri; 4) ca Amos Oz a scris diverse chestii pe tema evreilor; 5) ca Bedros Horasangian a scris ca Paul Goma e om bun. Am totusi impresia ca nu sintem la un concurs de-a Seherezada: cine spune cele mai multe povesti, indepartindu-se de la subiect, are dreptate si scapa de sabia padisahului. Problema e una singura si va readuc asupra ei. Activitatea din ultimii 15 ani ai prozatorului Paul Goma e flagrant antisemita. El a negat fatis Holocaustul si a elogiat figura unui criminal de razboi. Un premiu literar are de recompensat profilul general al unui scriitor, nu doar talentul lui din pagina (atit cit a mai ramas). Daca era candidat la premiul Republicii Moldova un prozator stalinist, care elogia deportarile moldovenilor, toata lumea buna ar fi fost indignata. Dar daca e candidat un prozator antisemit, care zice de evrei ca au fost exterminati fiindca i-au provocat pe romani, se gaseste lume buna care sa militeze pentru el. Asta e discutia noastra – tot restul: povesti cu pesti.

Dumitru Crudu: Domnule Laszlo Alexandru, eu sunt un admirator al romancierului Paul Goma, si al romanelor sale scrise pana la impuscarea sotilor Ceausescu, sau la cativa ani dupa. Aceste romane prin faptul ca au putut sa ridice o experienta existentiala la limita, traita intr-o perioada istorica foarte dura, la un inalt nivel estetic, il fac sa fie un mare scriitor roman. Aceasta e parerea mea si nu vad de ce as renunta la ea. In ceea ce priveste negarea holocaustului , parerea mea e ca aceasta ar fi o aberatie. Antisemitismul, la fel, nu se poate justifica prin nimic. Acum intrebarea e aceasta: neaga Paul Goma holocaustul si e, in consecinta, antisemit in Saptamana rosie? Dumneavoastra afirmati ca da si aduceti si probe. Stiu ca Paul Goma si-a revizuit de trei ori eseul. Eu am citit ultima editie si am ramas cu impresia pe care v-am comunicat-o deja. Dumneavoastra la aceasta editie va referiti? Oricum ar fi, in ceea ce ma priveste pe mine, vreau sa recitesc Saptamana rosie, nu cred ca imi puteti refuza acest drept, ca sa vad cine are dreptate: eu sau dumneavoastra? Dar nu pot acum sa-mi revizuiesc pozitia sau sa mi/o afirm si mai raspicat pana nu am recitit eseul, care, de , de altfel, e foarte voluminos. S-ar putea sa va dau dumneavoastra dreptate, dar s-ar putea sa raman la parerea mea. Inca nu pot sa stiu ce concluzii voi imbratisa pana nu voi reciti eseul. Pana atunci, ar fi cazul sa se pronunte istorici si critici literari, cu cont pe fb, pe marginea acestei probleme: neaga sau nu Paul Goma holocaustul in aceasta carte, e sau nu e antisemit? Andrei Turcanu, Flori Balnescu, Igor Casu, Virgil Paslariuc voi, de exemplu, ce spuneti?

Petru Negura: Ca Paul Goma e un scriitor foarte bun, toata lumea e de acord aici, dar nu asta se discuta aici. Aici discutam prestatia dinsului ca persoana publica si autor de eseuri cu caracter istoriografic. Este nevoie să fie întrebaţi oameni, specialisti care au studiat cel de al Doilea Razboi Mondial in Romania (si in regiune), cu studii aplicate pe arhive şi mărturii, cum ar fi Igor Casu, dar mai ales Diana Dumitru , care este cea mai reputata cercetatoare a holocaustului in Moldova. Exista si cercetatori foarte buni in Romania, cum e Adrian Cioflanca. Sa-i invitam sa se pronunte.

Igor Casu: Dumitru, eu confirm cele spuse de domnul Laszlo Alexandru si mai devreme de Petru Negura. Si as mai adauga: confruntati cu raportul Comisiei Wiesel, acolo sunt observatii pertinente despre cum au fost elborate rapoartele privind retragerea armatei române din Basarabia in 1940, se cautau tapi ispasitori pentru neputinta armatei si umulirea institutiilor statului român; altfel, intradevar, selectia operata din arhivele române de anumiti cercetatori pentru Paul Goma este tendentioasa pentru ca realitatea a fost mult mai complexa, puteti vedea in acest sens si precizarile mele din carte Dusmanul de clasa, capitolul 3, referitor la 1940-41; documentele respective trebuiau editate de istorici, cu comentarii de rigoare si care sa explice contextul, nu sa puna la zid o comunitate si, cel mai inacceptabil, sa sugereze ca tratamentul aplicat lor de Antonescu ulterior a fost justificat, adica ceea ce numim Holocaust.

Timpul care tămăduieşte

Etichete

bacalaureat, G. Calinescu, istorie literara, literatura, Mihail Sebastian, polemici, reconciliere

În Jurnalul său, Mihail Sebastian consemnează în dreptul zilei de joi, 17 iulie 1941: “Am citit ieri în corecturi (date de Rosetti) pagina dedicată mie în Istoria literaturii a lui Călinescu. E probabil cel mai sever lucru ce s-a scris împotriva mea. Nici un talent artistic, nici o aptitudine de scriitor. Cu prima observaţie începe, cu ultima termină. Am fost agasat, dar nu mai mult. E plictisitor să se afle o asemenea pagină într-o istorie literară, care prin caracterul ei monumental este un fapt irevocabil. O asemenea carte de 1.000 de pagini in quarto se scrie o dată la 30-40 de ani. Trebuie deci să aşteptăm 4 decenii pentru ca să obţinem o rectificare. Dar, după prima iritare, lucrul a încetat să-mi mai pară important. Cel mult sîcîitor. Nu pot lua în serios astăzi plictiselile sau chiar dramele literare. Il s’agit de vivre. Moartea e posibilă în fiecare zi, în fiecare ceas. (…) ‘Cariera’ mea de scriitor nu m-a obsedat niciodată: acum nici nu mă interesează. Voi mai fi scriitor după război? Voi mai putea? Mă voi lecui vreodată de atîta dezgust acumulat în aceşti groaznici, bestiali ani?”.

Astăzi absolvenţii claselor a XII-a au susţinut, în cadrul examenului de bacalaureat, proba scrisă la limba şi literatura română. Subiectele au fost trase la sorţi, dintre multele variante posibile, şi au fost diferite de la profilul real la cel uman. Elevii de la real au avut de explicat o serie de probleme de gramatică şi punctuaţie, pe marginea unui fragment din Scrinul negru de G. Călinescu. Elevii de la uman au avut de explicat o serie de probleme de gramatică şi punctuaţie, pe marginea unui fragment din Accidentul de Mihail Sebastian. Cei doi scriitori, cu raporturi cînd tensionate, cînd reciproc deferente, se întîlnesc peste decenii, sub formă clasicizată, în paginile unui examen şcolar naţional. Deceniile pe seama cărora diaristul a lăsat odinioară misiunea necesarelor rectificări şi-au făcut – inclusiv prin jocul hazardului – datoria.