Etichete

, , ,

Dante-esilioMarea problemă a culturii italiene este că numele său de referință – Dante Alighieri – n-a lăsat în urmă nici o imagine atestată (în Evul Mediu nu existau aparate foto), nici o carte (nu se inventase tiparul), nici un rînd scris cu mîna proprie. A lăsat doar o operă impresionantă, cel mai desăvîrșit poem din literatura universală despre lumea de aici și de dincolo, de după moarte. Obiceiul cititorilor e să-și tot vîre nasul prin biografia autorului – fie din frivolitate, fie pentru a-și explica mai bine sensurile creațiilor sale. Or, în cazul ăsta, curiozitatea era tăiată de firezul vremii.

Au rămas la îndemînă, pentru a-i da tîrcoale, atestările biografilor, ale primilor istorici, care l-au pomenit în frescele compuse. Surse la fel de îndoielnice. Giovanni Boccaccio, din iubire nestăvilită și exces de entuziasm, tinde în numeroase pasaje să-l mitologizeze pe Dante. În altele își îmbibă lucrarea de un misoginism devastator. Giovanni Villani, pentru a se pune bine cu dușmanii politici ai lui Dante, e nevoit să-i admită importanța literară, dar îl înțeapă pentru “aroganța” sa inflexibilă.

Am zice că n-avem decît să-i citim afirmațiile despre sine însuși: puse alături de informațiile concrete, despre evenimentele din vremea sa, o să ne conturăm o părere. Așa a procedat Giovanni Papini, care încă din 1933 a făcut o detaliată relectură a operei în cheie biografică: Dante vivo. Așa procedează Chiara Mercuri, care tipărește la Ed. Gius. Laterza, la sfîrșitul anului 2018, volumul Dante. Una vita in esilio. Firește că nici asta nu-i o rețetă infailibilă. Cuvintele autorului despre sine, incluse în opera sa, nu totdeauna sînt creditabile. “Scriitorul întreține cu propria sa biografie același raport pe care-l întreținem noi cu a noastră, atunci cînd visăm, deformînd – fie și într-o manieră semnificativă și simbolică – datele realității” (p. 25).

Soluția găsită acum vreun secol de Papini, pentru a completa “golurile”, în slalomul printre jaloanele realității de odinioară, a fost să-și umple paginile cu deducții logice, cu polemici împotriva altor comentatori, cu cîteva ipoteze dubioase și cu numeroase elogii întemeiate și argumentate, la adresa marelui poet. Chiara Mercuri, biografa dantescă de azi, recitește și ea cu mare atenție paginile operei, pe care le completează cu observații istorice contextuale, deducții de psihologie personală și cîteva speculații gratuite. Sînt binevenite adnotațiile ei despre circumstanțele de… democrație medievală în care își începe activitatea politicianul Dante Alighieri, cu insistență pe caracterul vizionar al reformelor promovate de Giano della Bella. Sînt incitante reflecțiile legate de peregrinările poetului exilat: din citadin progresist, va fi constrîns să accepte realitățile sociale țărănești, semi-sălbatice; din cavaler guelf, va fi găzduit temporar de urmași ghibelini ai dușmanilor săi de pe cîmpul de bătălie; din luptător cu spada împotriva ideii imperiale, va ajunge partizan fanatic al venirii împăratului în Peninsulă. Ciudățeniile vieții. Ușile nu trebuie trîntite prea energic în urma noastră.

Alte ipoteze ale autoarei sînt, desigur, neconvingătoare. Existența unui al patrulea copil al lui Dante, cu prenumele Giovanni – pe lîngă cei trei atestați istoric, Pietro, Iacopo și Antonia (devenită apoi călugărița Beatrice) – este nedovedită. Boccaccio o văzuse pe nevasta lui Dante, Gemma Donati, ca pe o scorpie dezlănțuită împotriva preocupărilor filosofice, iar bietul poet nu mai știa cum să evadeze. Chiara Mercuri inventează o soție afectuoasă, care ține familia unită, își înțelege bărbatul cu tandrețe și-l însoțește în exil. (Nu există nici o atestare documentară în acest sens.) Papini scotea din întîlnirea ambasadorului Dante cu Papa Bonifaciu al VIII-lea la Roma pagini antologice, de confruntare scînteietoare între doi titani. Chiara Mercuri îl vede pe autoritarul Papă doar ca pe un nemernic mărunt, pe care poetul îl disprețuiește și-l evită duplicitar. Legătura de prietenie dintre Dante și Guido Cavalcanti era relativizată de Giovanni Papini, care citea afirmația “primo delli miei amici” în direcție cronologică, nu valorică: cei doi poeți au fost prieteni în tinerețe, dar apoi valurile vieții i-au împins către opțiuni diferite, în plan poetic, teologic, filosofic și comportamental. Chiara Mercuri ne explică pe zeci de pagini, fără dovezi, prietenia fierbinte care i-a legat pe Dante și Guido, chiar și după moartea celui de-al doilea.

O controversă a dantologiei ține de anii redactării Divinei Comedii. Un pasaj de la începutul cîntului VIII al Infernului lăsa de bănuit că scrierea operei a debutat înainte de plecarea lui Dante în exil. Ipoteza a fost între timp depășită – dar atunci cînd Chiara Mercuri lasă redactarea poemului doar pe seama ultimilor opt ani de viață ai autorului, e foarte departe de-a ne convinge. Atunci cînd Chiara Mercuri citește obișnuitele formule retorice medievale – prin care versurile îi sînt dedicate stăpînei inimii poetului, sau doamnei seniorului ce-l găzduiește pe trubadur – ca pe un militantism al lui Dante pentru cauza feminismului, ilaritatea răstălmăcirii ne înveselește. Beatrice Portinari, iubita platonică a lui Dante, firește că nu s-a măritat cu amicul lui, Forese Donati (p. 106), ci cu Simone de’ Bardi. “La vedovella mia”, nevasta care i-a rămas fidelă lui Forese Donati chiar și după moartea acestuia, se numea Nella (Purg. XXIII, 92).

Dantologia se îmbogățește azi cu o nouă intervenție bine documentată, scrisă alert, fluent și cu intuiții binevenite. Însă tonul ei apodictic este foarte înșelător, atunci cînd pune în pagină speculații neavenite.

Reclame