Aventura mea cu Dante (3)

Etichete

Baia Mare, conferință, Dante, Divina Comedie

De ce mai este complex și complicat textul acestui poem, Divina Comedie? Se deosebește de toate cărțile de literatură, care își stabilesc domeniul de apartenență – pot fi epice, sau lirice, sau dramatice – dacă sînt epice, au personaje și acțiune, cele lirice insistă pe figurile de stil, pe rimă, se transmit în mod direct sentimentele autorului, cele dramatice – aici sîntem chiar pe domeniul nostru, în acest moment, fiindcă sîntem la un festival de teatru – presupun dramatism, personaje pe scenă, schimb de replici, confruntare, luptă și așa mai departe. E clar că sînt strategii specifice de exprimare, în cadrul diverselor genuri literare. Dante este epic, în cartea lui se întîmplă foarte multe lucruri și există peste 500 de personaje, care fiecare face ceva, sau îi face altcuiva cîte ceva. Divina Comedie este cartea din Evul Mediu cu cele mai multe personaje. Dar ea este și lirică, pentru că are versuri; fiecare are unsprezece silabe (Nel-mez-zo-del-cam-min-di-no-stra-vi-ta). Oriunde deschideți Divina Comedie, fiecare vers va avea 11 silabe. Ăsta este ritmul endecasilabic (l’endecasillabo). Versurile sînt grupate în terține, adică în grupuri de cîte trei. De obicei, după cele trei versuri, terțina se termină cu punct, sau cu punct și virgulă. Adică o idee, pe parcursul Divinei Comedii, de obicei este inclusă într-o terțină. Poate fi în două, poate fi în trei. Atunci cînd urmărește o virtuozitate artistică, poetul poate să se extindă la 13 terține, în cadrul unui acrostih! Dar acelea sînt pasaje de excepție. De cele mai multe ori, extensia ideatică a ceea ce Dante comunică se include într-o terțină. Un alt element liric important este terța rimă, adică avem rime în versurile 1 și 3, ne întoarcem să preluăm rima următoare: 2-4-6, 5-7-9, 8-10-12, 11-13-15, 14-16-18, 17-19-21, 20-22-24 și tot așa mai departe, rimele merg pe aceeași schemă pînă la un total de 14.230 versuri. Să ai un poem cu unsprezece silabe în fiecare vers, o idee inclusă într-o terțină și toate rimele cu această structură de fier, nemodificată – așa ceva dacă îi dai unui computer, nu poate să facă! Iar asta e partea formală, externă. După aceea, cînd intri în conținut, el să fie structurat pe patru niveluri: literal, alegoric, moral și anagogic. Asta e Divina Comedie, să ne înțelegem. Nu mai insist cu argumentele, pentru a dovedi că acest poem este liric. Dar el este și dramatic, pentru că numeroase personaje intră în conflicte, pe alocuri extrem de violente. Sînt confruntări uneori chiar de natură fizică, în Infern: dracii năvălesc peste eroul principal, vor să-l bată pe Dante, să-l înțepe cu sulița, el se sperie, se ascunde. Putem să vedem Divina Comedie ca pe o carte plină de suspans și nu greșim. Deci este tratatul de teologie din Paradis, fără discuție, dar este și romanul de aventuri din Infern. Este un ansamblu, îmbrățișează toate posibilitățile comunicării și toate varietățile de situații din existența umană. Dar e dramatică Divina Comedie nu numai prin forma în care ne spune lucrurile, ci și prin strategiile implicite. De cele mai multe ori, cînd se transmite replica de la un personaj la altul, “E io a lui”, “E lui a me” “Și eu către el”, “Și el către mine” “Și atunci el”, “Și el deodată”. Acestea sînt trăsături care există de obicei în textul dramatic, unde se indică numele personajului, se pun două puncte și urmează replica sa, ca atare. Structura de construcție a textului dramatic este foarte limpede.

Mi-ar plăcea să vă fac o ilustrare concretă a laturii dramatice din Divina Comedie. Nu insist acum pe epic și nu insist pe liric, dar m-am gîndit că, dacă tot sîntem la un festival de dramaturgie, hai să spun două vorbe despre acest aspect al poemului. Întîi va trebui să aveți un pic de răbdare, ca să vă prezint faptele, iar apoi vă ofer cheia de interpretare. Mă gîndesc la cîntul X din Infern. Ca să începem cu premisele, în cîntul IX protagonistul ajunsese cu Virgiliu la porțile cetății Dite. Știți că e vorba despre o călătorie, prin Infern, Purgatoriu și Paradis, Dante are o călăuză, pe Virgiliu, în primele două ținuturi, pe urmă apare Beatrice, la sfîrșitul Purgatoriului, îl preia și-l conduce în Paradis. Infernul este ca un fel de pîlnie, în care se coboară; cu cît se merge mai jos, Infernul e tot mai strîmt, păcatele sînt mai grave și formele de tortură sînt tot mai intense și violente. Există o ierarhie, s-a vorbit de criteriul aristotelic de ierarhizare în trepte a culpelor. În cîntul IX, cei doi, Dante și Virgiliu, ajung la poarta cetății Dite. (Dite este un sinonim pentru Lucifer.) Cetatea lui Lucifer, partea de “cazemată” a locului damnării. S-a spus – și pe bună dreptate – că decorurile din Divina Comedie reiau decoruri din Evul Mediu. Adică avem cetăți, poduri mobile, șanțuri cu apă, care apără roată zidurile fortificate. Cei doi ajung la cetatea Dite și, acolo, călătorul se pomenește cu o surpriză! Pînă atunci, cînd Dante avea o problemă, dacă ieșea un diavol în fața lui sau se întîlnea cu Caron, care trebuia să-l treacă pe malul celălalt, sau alte ființe monstruoase îl vedeau pe Dante că e viu, pe cînd toți ceilalți sînt morți, și se răsteau la el să plece înapoi, refuzau să-l ajute, în clipa aceea le ieșea în față Virgiliu, cu o formulă magică. Știți cum e în literatura orientală, cu “Sesam, deschide-te!”, formulele magice totdeauna ne plac și sînt simpatice, fiindcă ne rezolvă instantaneu problemele, și pe urmă vine o comoară de obicei. Așadar Virgiliu iese în față și-i strigă diavolului: “Vuolsi così colà dove si puote ciò che si vuole, e più non dimandare!”. Așa se vrea, acolo unde se poate ceea ce se vrea și mai multe nu întreba! Este mai întîi un minunat joc de cuvinte, cu două din cele trei verbe servile din limba italiană: potere, volere și dovere. Dar și sensul expresiei este plin de substanță. Se vrea acolo unde se poate ceea ce se vrea. Virgiliu nu spune direct: «știi, Dumnezeu ne-a trimis pe noi! Tu dă-te la o parte și taci din gură, că altfel s-ar putea să ai probleme». El nu i-o zice chiar ca-n filmele western, cu bătaie, în aventurile lui Joe Limonadă, i-o transmite cu filosofia de rigoare, cu sintaxa alambicată. Dușmanii pricep imediat, se prăvălesc într-o parte și-n alta, îi lasă drum liber lui Dante. Această aventură se repetă de trei ori ca atare, pînă în fața intrării în cetatea Dite. Unde călăuza se străduiește în zadar cu formula magică, este trimis la plimbare și pe metereze ies sute de diavoli, care-l amenință pe drumeț că-l vor lua prizonier și vor să-l izgonească pe îndrumătorul său. Dante, cînd aude, se face alb la față de spaimă, maestrul se străduiește să-l calmeze, deși rămîne el însuși cam descumpănit de faptul că n-a reușit să rezolve impasul. Însă, ca prin minune, apare un înger. Acesta e unul din pasajele mele preferate, care ilustrează și expresia Deus ex machina, cînd toate obstacolele sînt depășite ca prin farmec. Apare acest înger, care trece peste tot mîlul din Stix, încît nici nu-l atinge cu picioarele, se uită cu dispreț la toată lumea și-l ignoră pe Dante, care la strigătul lui Virgiliu se prăvălise în genunchi cu venerație, se duce la poartă și, cu o vergea măruntă (cum au dirijorii de la muzica simfonică) o atinge, iar ea se prăbușește sfărîmată. Toți dracii de pe ziduri se duc de-a berbeleacul. Se face pîrtie. Iar îngerul Domnului se întoarce, la fel de disprețuitor, ignorînd pe toată lumea și, cum zice extraordinar poetul, pleacă avînd expresia unuia care avea alte lucruri, mai importante, de făcut. Pentru el, asta fusese un fleac. Așadar există asemenea lovituri de scenă foarte savuroase în Divina Comedie, ca-n orice piesă de teatru bine gîndită.

Și acum am ajuns în cîntul X. Dante intră în cetatea Dite, curios să vadă ce-o fi acolo. Primul moment este de teamă, dar și de reverență: se zăresc numeroase morminte, care stau deschise și, din ele, ies niște limbi de foc. Dar nu e nimeni, e pustiu. Dante i se adresează lui Virgiliu, are un moment de conversație cu călăuza, la începutul cîntului, vrînd să afle ce se întîmplă, ce este acolo, dacă ar putea vedea pe cineva. Primul moment dramaturgic: Dante e nedumerit. În mijlocul răspunsului edificator al lui Virgiliu, răsare o umbră, un duh dintr-un mormînt cu flăcări, înălțat pînă la brîu, cu pieptul și fruntea dezgolite, într-o atitudine foarte maiestuoasă: Farinata degli Uberti. Un mare politician ghibelin, fost conducător al cetății Florența. Acesta îl abordează pe Dante: “chi fuor li maggior tui?”. Cine ți-au fost înaintașii? Sau, cum ar zice Ion Creangă pe la noi: mă, tu al cui ești?! Numai că noi avem un alt registru, popular și derizoriu. Pentru că replica lui Farinata degli Uberti, “chi fuor li maggior tui?” este de o maximă demnitate aristocratică și semeție. Ia să te văd, ești nobil ca mine? Fiindcă te aud vorbind în graiul florentin. Dar cine erai tu, acolo, la Florența? Vedeți cum funcționează instantaneu eticheta socială medievală: să știu și eu cu cine stau de vorbă. Dar, mai important decît atît, întrebarea urmărește să clarifice apartenența politică a lui Dante: ai fost cumva ghibelin, ca mine, care le-am fost chiar conducător? sau ești guelf, adică dușman de-al meu?

Virgiliu îi explică drumețului că în fața sa se află Farinata și-l îndeamnă să stea de vorbă cu el, folosind cuvinte bine cumpănite. Și apare confruntarea! În mijlocul conflictului din cîntul X, dintre Dante și Farinata degli Uberti, ieșit la iveală din flăcări pînă la brîu, se ivește lîngă el o altă umbră, care abia scoate capul. A auzit discuțiile în contradictoriu dintre Farinata și Dante. Cine e această umbră? Cavalcante dei Cavalcanti. Fac o paranteză aici, unul dintre cei mai buni prieteni ai lui Dante a fost Guido Cavalcanti, el însuși poet de mare talent și om politic din facțiunea lui Dante, așadar tot guelf alb. Și ce s-a întîmplat acolo? Dante a fost ales prior al cetății Florența. Cum ar fi primarul localității, cu mențiunea că aveam de-a face cu un oraș-stat. Așa că Dante a fost ales ca șef de stat, pe timp de două luni. În acel context cu foarte multe dueluri, măceluri și conflicte între facțiunile politice, conducătorii au dat un decret obligatoriu: cine se mai duelează, va fi trimis în exil. La scurtă vreme de la publicarea edictului, tocmai Guido Cavalcanti s-a luptat cu Corso Donati, una din căpeteniile guelfilor negri. Au fost aduși la judecată și legea a fost pusă mai presus de prietenie. Amîndoi au fost trimiși în exil. Dante, ca prior, l-a exilat pe unul dintre cei mai buni prieteni ai săi, Guido Cavalcanti. Poetul a plecat din cetate și, după cîteva luni, s-a îmbolnăvit atît de grav încît, deși a fost amnistiat, cînd s-a întors a murit la scurtă vreme. Deci asta a pățit Guido Cavalcanti – nu zic din cauza, dar – prin intermediul lui Dante. Închid această paranteză explicativă și revin la firul întîmplărilor din cîntul X. Apare din mormîntul în flăcări o umbră pînă la gît, care parcă stătea în genunchi. «Dacă tu ai venit aici, fiul meu unde este? Fiindcă voi sînteți prieteni!». Dante înțelege că este tatăl lui Guido Cavalcanti și-i răspunde: «Eu n-am venit singur. Am venit ajutat, călăuzit de cineva, pe care fiul dumitale l-a ținut în dispreț» (“ebbe a disdegno”). Poetul folosește un timp verbal din trecut, passato remoto: ebbe. Aici iarăși se pot deschide multe direcții de analiză. Dante vine pe lumea cealaltă ajutat de Sfîntul Duh – deci Guido nu era credincios. Dante vine ajutat de Virgiliu – deci Guido n-avea respect față de poezia antică. Dante vine ajutat de Beatrice – deci Guido n-avea reverență față de harul divin. Dar trecem peste toate aceste ipoteze. Iar umbra îngenunchiată în mormînt rămîne șocată de durere: «Cum ai spus? L-a ținut în dispreț? Ebbe? Deci el nu mai trăiește? (Fiindcă așa se pricepe, dacă tu ai folosit un timp trecut.) Ochii săi nu se mai bucură de lumina soarelui?». Și se prăbușește, absolut devastat, la ideea că fiul său a murit deja, cum a dedus din cuvintele călătorului, care vorbea despre el la trecut. Acesta a fost al treilea episod. 

Urmează al patrulea episod, de explicații. Își reia vorba Farinata, cel care stătea ridicat pînă la piept, cu aceeași intonație, dar un pic mai smerit, fiindcă a văzut că în fața lui stă un personaj totuși de excepție, care merită considerația lui. Îi răspunde că și el regretă multele vărsări de sînge care au fost provocate. Între timp Dante, nedumerit, îl întreabă despre celălalt duh damnat, de ce era așa de îndurerat. «Pentru că noi nu vedem în prezent ce se întîmplă în lumea celor vii, noi vedem departe în viitor și departe în trecut. Cavalcante nu știa ce i s-a întîmplat fiului său și dacă mai trăiește.» Dante își cere scuze că a fost o neînțelegere, Guido încă mai trăiește, dar el, Dante, nu pricepea această necunoaștere a realităților, din partea lui Cavalcante dei Cavalcanti. În al cincilea episod, cade înapoi și Farinata, iar Dante pășește mai departe cu Virgiliu, printre mormintele deschise, în flăcări.

Cinci episoade, așadar, în cîntul X al Infernului. Primul – de introducere. Ultimul – de concluzii. Al doilea, cînd apare Farinata – cu punctul culminant, cu duelul verbal tăios, în dialogul dintre cei doi actori principali ai vieții politice italiene. O confruntare scînteietoare. Al treilea, cu Cavalcanti – de lamentație, de durere, de sfîșiere a părintelui ce a dedus că i-a murit copilul. Al patrulea, în care Farinata devine mai maleabil și dialogul în sfîrșit se produce, între cei doi mari oameni. Observați că, pe parcursul a 136 de versuri, cîte cuprinde cîntul X, din punct de vedere dramaturgic, de confruntare între personaje și de tonalități artistice absolut diferite, în cadrul blocurilor de semnificație juxtapusă, există o formidabilă performanță a textului dantesc. Spunea cineva, un comentator, că ar fi inadecvat să căutăm mereu toate cele patru sensuri suprapuse în poemul dantesc. Uneori prevalează cel literal, alteori este mai evident cel alegoric, alteori e mai important cel moral și alteori se impune cel anagogic. Există pasaje cu cîte două sau trei niveluri de lectură, dar nu sînt mereu prezente toate cele patru. Eu vin și completez. Nu totdeauna textul Divinei Comedii este epic; sau nu totdeauna este liric; și nu totdeauna este dramatic. Strategiile de exprimare literară se alternează. Dar împreună dau bogăția capodoperei. Am încercat să subliniez un asemenea aspect, fiindcă ne aflăm tocmai la un festival de dramaturgie, cu numeroase trupe teatrale participante, și am vrut să mă refer la această calitate de construcție structurală, în cadrul poemului medieval.

De fapt m-a interesat să vă spun următoarele lucruri despre Divina Comedie: 1) Este o lectură dificilă; nu vă descurcați dacă porniți pieptiș, pe cont propriu. Chiar și Dante avea diverse călăuze. Cititorul său are nevoie de o călăuză pentru a răzbi și a-l citi. 2) Este o operă foarte recompensantă; nu numai Dante își caută drumul spre mîntuire, ci ni-l căutăm cu toții. Și nu e numai expediția lui Dante, ci e călătoria fiecăruia dintre noi, care-l însoțim. Cu gîndurile noastre, cu sentimentele noastre.

Vorbind foarte pe șleau: este o carte unde intrăm proști și de unde ieșim deștepți. Și nu-i o figură de stil. Înțelegem o mulțime de lucruri despre cum e făcută lumea, adică exact ceea ce își propun scriitorii, fiecare pe stilul lui, să ne spună. Însă așa cum e făcută lumea la Dante, nu mai e făcută la nimeni. Ieșim de acolo infinit mai bogați sufletește și din punct de vedere intelectual și al cunoașterii lumii înconjurătoare, naturale și spirituale. Pe vremea lui Dante au existat mari pasiuni din iubire (vezi povestea cu Francesca și Paolo), la fel ca-n zilele noastre; și pe atunci au existat trădători odioși (vezi cazul lui Bocca degli Abati), ei există și sub ochii noștri; pe vremea lui Dante a existat un sinucigaș, care își cîntă și își deplînge soarta (vezi suferințele lui Pier delle Vigne), avem aceste figuri umane și pe vremea noastră, deși ei nu mai pot să ne spună cu ce trăiri sufletești ne-au părăsit. Marile fațete ale existenței omenești sînt toate incluse în Divina Comedie. Intrăm în ea proști și ieșim din ea deștepți.

(Conferință la Biblioteca Județeană “Petre Dulfu” din Baia Mare, cu ocazia Festivalului Internațional de Artele Spectacolului “Atelier”, 28 iunie 2021)

Publicitate

Aventura mea cu Dante (2)

Etichete

Baia Mare, conferință, Dante, Divina Comedie

Cam așa s-a întîmplat și cu Dante: trebuie să-ți găsești strategia potrivită de lectură! Dar aici n-a fost destulă figura cu scăunelul, fiindcă nu era doar o dificultate fizică, ci chiar intelectuală, de a găsi drumul șerpuit ca să intri în text, să-l pricepi și apoi să le explici și celorlalți cum e făcută lumea, din punctul de vedere al lui Dante. Știam așadar că, dacă scot o carte de mii de pagini, pe format mare, cît Istoria lui Călinescu, nimeni n-o va citi. Va avea un incontestabil succes de stimă, toți vor spune că sînt un mare scriitor, care a scris o carte foarte groasă. Dar pe mine nu asta mă interesa, ci speram ca ea să fie citită. Nu mă interesează stima, mă interesează beneficiul intelectual al lecturii. Să fie o carte în urma căreia să existe oameni care să exclame: “în sfîrșit am priceput”. Toată lumea îl respectă pe Dante. Dar vă rog să-mi spuneți despre ce e vorba acolo, să nu-mi spuneți că-l respectați. Arătați-mi că l-ați priceput. Eh, acolo deja apar dificultățile – chiar printre italieni. Fiindcă este nevoie de această clarificare preliminară: te rog să-i spui cum anume să citească. Dacă e cartea groasă, să ia scăunelul în brațe și să pună cartea pe scăunel, ca să nu-l mai apese pe genunchi. Iar dacă este o dificultate de natură intelectuală, atunci explică-i în ce constă ea, de fapt, ca să poată s-o depășească. Să poată să se bucure de ceea ce tu ai văzut acolo. Nu fi egoist! Dacă tu ai găsit calea, spune-le-o și altora! Despre asta e vorba.

Așadar am mai tăiat din spațiile libere și au ieșit doar 1.968 de pagini, în aceste trei volume din Lectura lui Dante. Am numit-o așa, fiindcă așa i-au spus italienii lucrului care se întîmplă acolo. Încă primii cititori și-au dat seama că este ceva cu totul ieșit din comun, prin dificultatea de-a înțelege. Și cum trebuie să procedezi? Păi nu ajunge să-l citești, de la stînga la dreapta, pentru că nu pricepi. “La jumătatea drumului vieții noastre…” – ce aiureală! cine știe cît trăim? dar atunci de unde să știm care e jumătatea sa? n-are nici un sens! te enervezi, după primul vers, și arunci cartea deoparte. Dar problema nu e la ea, ci la tine. Fiindcă ai citit-o la un nivel literal, sau de percepție publică vulgarizatoare, sau de logică imediată, cînd acolo trebuia s-o citești la un nivel intertextual. Dar cine știe dinainte că trebuie să parcurgă primul vers din Divina Comedie, apoi să lase cartea deoparte, să meargă la Biblie, să caute exact pasajul acela din Psalmi, care spune că viața noastră durează șaptezeci de ani, apoi să calculeze că jumătate din 70 este 35, să deducă faptul că Dante prezintă în poem ceea ce i s-a întîmplat lui cînd avea 35 de ani, să se întrebe “cînd anume s-a născut Dante? în 1265!”, să adune cifrele ca să ajungă la anul 1300, ca timp atribuit desfășurării întîmplărilor fictive, un an rotund, în care Papa Bonifaciu al VIII-lea a decretat Marele Jubileu, prin care pelerinii care mergeau la Roma erau iertați de păcate. Așadar, atunci cînd Papa face un Jubileu pentru creștini, în mod concret, Dante face un Jubileu pentru cititori, și nu numai creștini, în mod figurat. Și toate astea le pricepem numai din primul vers!

Dar cum faci să-ți dai seama ce interesant este acolo? Tu n-ai toate instrumentele, care să te avertizeze și să te pună în temă. Și atunci vin eu cu instrumentul, această carte groasă. Mă opresc după primul vers și dau aceste explicații. Și lumea începe să priceapă.

Toate astea ca să spun că lectura lui Dante, în spațiul italian, beneficiază de o trăsătură absolut unică. Italienii, tot așa ca noi, dacă citesc de la stînga la dreapta, după nouă versuri au obosit și au renunțat la el. N-au priceput nimic. În mod normal, în edițiile italiene, citești versul, nu înțelegi, mergi la subsolul paginii, unde nouăsprezece ediții din douăzeci includ note explicative. Iar a douăzecea poți s-o neglijezi, înseamnă că e o ediție economică și e utilă doar cînd te duci pe tren, să ai textul la îndemînă. Dar, în edițiile cu note, explicațiile sînt diferite, în funcție de specialiștii care le-au redactat. Unele sînt cu note filologice, ne explică particularitățile lingvistice, lexicale dantești; altele sînt cu note istorice, ne spun ce-i cu Florența, ce-i cu Evul Mediu, cum era viața italiană pe atunci, care erau mentalitățile; altele sînt de natură general filosofică, ne explică înrudirile lui Dante cu gîndirea Sfîntului Toma de Aquino, a lui Albert cel Mare etc.; altele sînt cu explicații teologice, detaliază problemele de filosofie ecleziastică medievală. Toți au dreptate, însă fiecare spune altceva! Și, în funcție de ediția dantescă pentru care ai optat, afli anumite lucruri sau altele. Acesta este lucrul foarte interesant. Avea Borges o expresie, “grădina potecilor care se bifurcă”. Intri într-o grădină și dai peste o potecă, din ea se deschid două drumuri. Te întrebi: să mă duc la dreapta sau la stînga? Hai să mă duc la dreapta. După care iar se despart două drumuri. Acum hai să încerc la stînga. Pe urmă hai la dreapta. Apoi hai din nou la stînga. Și nu se mai termină grădina, fiindcă toate potecile se bifurcă. Aici Borges a avut o intuiție extraordinară, în această imagine artistică, probabil se gîndea la Dante, fiindcă și el l-a iubit mult. Asta este Divina Comedie! Este grădina potecilor care se bifurcă! Citești comentariul filologic: are dreptate. Citești comentariul istoric: și acela are dreptate. Citești comentariul filosofic-teologic: și acela are dreptate. Toți au dreptate, fiecare se referă la altceva și toți vorbesc despre Divina Comedie! Așa că, una peste alta, nici unul nu te ajută în mod definitiv, decît atîta cît să-ți permită să aproximezi cam în ce zonă se află sensul, semnificația generală a textului literar.

Dar este fundamental să reții că nu citești de la stînga la dreapta, ci parcurgi un vers, mergi la subsol, vezi explicația (de care o fi aia!), îți faci o idee, revii asupra versului original, începi să pricepi un mănunchi de sensuri asociate și suprapuse. Deci cum e lectura pe care trebuie s-o faci la Divina Comedie, în mod obligatoriu? Circulară! Nu e lineară, așa cum citim toate cărțile din cultura universală: le parcurgem de la stînga la dreapta, am terminat, dăm pagina, apoi tot așa mai departe, finalizăm cartea, o închidem și o punem deoparte. Mergem la următoarea carte. Dar nu poți face așa cu Divina Comedie. Trebuie să te duci circular: un vers, la subsol, te întorci, continuă să nu-ți fie clar ceva, iar te duci la subsol, mai vezi o altă explicație, sau mai vezi o a doua ediție și, cînd ai priceput, treci la următoarea terțină.

Dar cine are răbdarea asta? Și, în primul rînd, cine vine să-ți spună: măi, băiete, fii atent că tu aici trebuie să citești altfel decît ai citit toate miile de cărți din viața ta. Fiindcă, dacă vei face ca și cu celelalte și toate deprinderile, pe care ți le-ai dobîndit în decenii, la fel le vei exercita și în cazul acestei cărți, o vei arunca de pereți după primele două pagini (ascultă la mine că îți vorbesc din experiență). N-o să-ți spună nimeni. Fiindcă nimeni nu e îngerul păzitor, să vină, să te bată pe umăr: vezi că aici e vorba despre mîntuire. Trebuie să citești altfel. Din păcate, îngerul păzitor nu intervine și cînd citim. Numai în situații de viață și de moarte. Sau poate nici atunci. Așadar poemul dantesc se citește circular și în paralel, pe diversele sale semnificații: sens literal, alegoric, moral, anagogic. Ia să văd, cine nu se pierde în această grădină a potecilor care se bifurcă? Printre atîtea obstacole, care au fost construite dinadins de către Dante. Fiindcă nu există nimic fortuit și cazuistic, la un astfel de nivel de performanță filosofică și culturală. Să nu credeți că ceea ce comentatorii explicitează – ei au inventat. Nu, ei doar au regăsit, din ceea ce Dante a ascuns acolo. Și ei aduc la suprafață, la lumină. Asta este fascinant.

Avînd în vedere toate aceste dificultăți, s-a găsit un mare scriitor, care să fie și foarte inteligent, și primul admirator al lui Dante, în istoria literaturii, și anume Giovanni Boccaccio, care i-a scris și prima biografie,  aproape hagiografică, Trattatello in laude di Dante, dar eram la sfîrșitul Evului Mediu și lucrurile se pot înțelege. Acolo are niște contribuții documentare cu totul remarcabile, pe care dacă nu ar fi existat cartea lui Boccaccio, nu le-am fi știut niciodată despre Dante. Pînă și portretul lui! Pentru prima dată, Dante este caracterizat din vorbe de Boccaccio, la vreo douăzeci-treizeci de ani după moarte, din interviurile (fiindcă el a făcut interviuri în Evul Mediu, n-ați crede) cu oamenii care l-au cunoscut pe Dante. Au mai trecut cîteva decenii de la moartea lui Boccaccio și au venit niște pictori care s-au gîndit să-l reprezinte pe Dante. Dar modelul de unde să-l ia? De la Boccaccio. Dar el de unde l-a luat? De la ce i s-a povestit, la douăzeci de ani după moartea lui Dante. Plus că unii au făcut fresce care s-au inundat, pereții au crăpat, imaginile s-au deteriorat, au fost reconstituite încă de două sau trei ori și, într-un final, i s-a făcut o poză acelei imagini din frescă și s-a zis: iată-l pe Dante. Dar cum era Dante în realitate? Nimeni nu știe asta. Cum scria Dante? Nimeni nu știe. O literă scrisă de mîna lui nu s-a păstrat. Sîntem în Evul Mediu, nu există tipar, scriu pe pergament și i-l dau unui prieten: uite, am scris o poezie, hai să vezi ce frumoasă este. Și el zice: vai, este excelentă, stai așa s-o copiez și eu cu mîna, s-o dau și eu la doi prieteni. Și practic așa s-a transmis Divina Comedie! Nu s-a păstrat nici o literă originală din ea! De ce ar fi fost important să vedem cum scria Dante? Pentru că azi există grafologia: oare era mai mînios? oare era mai introvertit? oare avea multe ezitări și făcea multe corecturi? Nu știm. Cum arăta la față? Nu știm. Cum îl chema de fapt? Nu vom ști. Dante, Dantem, Durantem, Alighieri, Alagheri, Alighiari, sînt vreo douăzeci de variante atestate istoric. Nu știm cum îl cheamă, nu știm cum arată, nu știm cum scrie – dar știm că a scris Divina Comedie, care este cea mai uimitoare creație a spiritualității literare europene.

Așadar, revenind, Giovanni Boccaccio a înțeles că nu-i suficient să-l citim, fiindcă nu înțelegem mare lucru. Oricum în Evul Mediu mai era o problemă, că lumea era cam analfabetă, în sensul că nouă din zece oameni nu știau să scrie și să citească. Așa că degeaba îi pui în mîini manuscrisul poemului, dacă el nu cunoaște literele. Și chiar noi, în ziua de azi, că știm literele, citim poemul și tot ne dăm cu capul de pereți să-l pricepem. Ce trebuie făcut cu Dante? Evul Mediu are o civilizație prin excelență a oralității. Sigur, sînt călugării, scribii aceia din mănăstire, care copiază manuscrisele antice. Însă fenomenul cultural este de amprentă orală. Și atunci hai să adunăm lumea și îi citim o terțină și i-o explicităm. Și a început așa Boccaccio, la biserica Santo Stefano di Badia din Florența, la sfîrșitul slujbei, fiindcă atunci se întîlneau enoriașii, publicul, în restul săptămînii fiecare își vedea de munca lui. Cine ieșea din biserică, dacă voia, se oprea să vadă cum e cu poezia asta a lui Dante, un florentin de-al nostru, poet înzestrat. Prestigiul îi mersese, lumea auzise de el, după ce politicienii n-au reușit să-l omoare, deși l-au condamnat de două ori la pedeapsa capitală. A murit, săracul, rătăcit prin exil și pe urmă lumea a început să-l venereze. Așa funcționează totdeauna lucrurile. Nu trebuie să ne mirăm de aceste întorsături ale sorții. Deci el trecea drept un mare poet, un mare artist, însă nu-l înțelegea nimeni. Cum se întîmplă de multe ori și în ziua de azi. Și a început Giovanni Boccaccio această serie de întîlniri, pe care a numit-o Lectura Dantis, în latină, pentru că era și un mare filolog și cunoscător de limba latină, pe lîngă scrierile ușor pornografice pe alocuri din Decameronul, era și el foarte deschis și disponibil în multe direcții, din punct de vedere intelectual. Lectura Dantis / Lectura lui Dante – vă citesc versurile și vi le explic să le pricepeți. Și, de pe urma lui Boccaccio, lucrurile au mers înainte, timp de secole, pînă în zilele noastre, dacă vă uitați la Roberto Benigni, de pildă, ca să dau exemplul cel mai răsunător care există, cu sutele de spectacole pe care le-a susținut în toată Italia și pe glob, în țările cele mai neașteptate: Statele Unite, Argentina, Canada, Spania, Franța etc. cu spectacolul de Lectura lui Dante, căruia el i-a spus Tutto Dante. Deci este o cheie de lectură, de pătrundere spre acest text, unic în felul său. Și nimeni nu te ajută, să-ți explice că trebuie să faci o lectură circulară. Îți vei da seama din mers, sau nu-ți vei da seama, te vei plictisi și vei da cartea de pereți. Hai mai bine la un spectacol și îți explic eu despre ce este vorba. Pe urmele acestui ceremonial cultural, de lectură a lui Dante, au apărut apoi seriile de Lectura Dantis în mediul universitar. Aproape toate marile universități din Italia au centre de cercetare a operei lui Dante, unde se produc simpozioane, colocvii științifice, se publică volume de mare seriozitate academică, sub egida aceasta de Lectura Dantis. Sînt și întîlniri periodice, ale unor universitari, care susțin serii de conferințe, în care iau în discuție: acum, cîntul I din Infern; peste o lună: cîntul II din Infern; peste încă o lună: cîntul III din Infern. Și se duc așa înainte, timp de ani în șir. Iar apoi le publică, sub titlul acesta de Lectura Dantis. E un fenomen destul de răspîndit și cunoscut și deja prin nimic ieșit din comun, în cultura italiană, dar complet inexistent în cultura română. Avantajul meu este că stau călare pe cele două culturi, mi-am făcut doctoratul pe literatura română, dar predau zilnic despre literatura italiană. Am publicat despre limba italiană o gramatică, niște dicționare. Am scris despre diverși scriitori italieni, la fel ca despre diverși scriitori români. Și atunci, fiind atent la cele două domenii, am văzut ce există acolo și nu există aici. Mi-am zis: hai să importăm. Dar pe mine nu mă interesa Lectura Dantis la nivel academic, să fac doar aluzii și trimiteri de la un comentator la altul, ca la popice: după cum a zis Giovanni Getto, dar înaintea sa Francesco De Sanctis a subliniat aspectul, care însă a fost limpezit apoi de Erich Auerbach… Sigur că i-am citit pe toți aceștia, dar eu nu vorbeam de acolo, de sus, adresîndu-mă cu suficiență cititorilor români, care poate că nici n-au auzit de existența acestora. În primul rînd că m-aș fi detestat pe mine însumi, să fac una ca asta. Să fie foarte clar. Eu am făcut o activitate preponderent de coborîre, de familiarizare a cititorului autohton. Fără să uit, desigur, de Giovanni Getto și de Erich Auerbach. Știam foarte bine ce-au zis ei. I-am și citat pe alocuri. Dar eu vorbesc cu un cititor român, care nu știe nici Dante, cu atît mai puțin critică dantescă. Și ce trebuie să facă, oricum, un profesor? Trebuie să facă lucrurile simple să fie simple, și lucrurile complicate să fie simple! El trebuie să fie un intermediar pentru elevii săi, pentru studenții săi. Pentru că dacă el gravitează pe acolo, pe sus, îmbufnat și arogant, are un succes “de stimă”, cum se spune. Sau de teamă. Dar succesul pedagogic este relativ. Deci el trebuie să ia lucrurile complicate și să le facă pe înțelesul celor care îi stau în față. Fiindcă dacă tot publicul ar fi la nivelul lui Heidegger, și noi nuanțăm niște nuanțe ale nuanțelor din conceptele lui Heidegger, după cum bine știți dumneavoastră (și ne facem cu ochiul), nu mai trebuie să spunem altceva, pentru că știm cu toții despre ce este vorba. Dar atunci de ce ne-am întîlnit? Fiecare n-are decît să stea acasă și să-l citească pe Heidegger. Am zis Heidegger fiindcă el trece drept un filosof complicat. Nu, profesorul trebuie să-l ia pe Heidegger eventual și să-l aducă pe pămînt, aici, printre noi. Să ni-l explice. Domnule, eu nu l-am citit / nu l-am înțeles pe Heidegger. Vrei să ne spui ceva despre el? Altminteri, dacă nu asta vrei să faci, eu mă duc și-l citesc singur, mă chinui, ce-i drept, vreo doi ani, îl descopăr pe cont propriu, dar știi ceva? Nu mai am nevoie de dumneata! Dacă nu asta vrei, să mă ajuți ca profesor, ci să-mi arăți cîte lecturi ai și cît de subtil ești că l-ai citit pe Heidegger, atunci nu mai am nevoie, mă duc direct la original și am impresia că e un pic mai deștept decît dumneata. Și-l citesc în original. Deci profesorul este cel care trebuie să coboare, să intermedieze, să facă lucrurile complicate să fie simple și lucrurile simple să le facă să rămînă simple. Nu invers! Să complice lucrurile simple… Știți, cum să vă spun eu, musca, țînțarul, acolo sînt probleme grave, din filosofia sanscrită, pentru că acolo, cînd zbura musca, era cu totul altfel decît ne putem noi imagina. Iar în cultura europeană, cînd se năpustește țînțarul… oameni buni, ne-am scrîntit de cap? Este momentul înserării, este o problemă simplă și ți-am explicat-o într-un mod simplu. Să mergem mai departe! Prima exigență de clarificat este: ce caut eu aici? Care e rostul meu? Cui îi vorbesc? Și ce anume vreau să-i transmit? Cît sînt eu de deștept? N-am nevoie de asemenea spectacole de automăgulire. Ci vreau să mă pun în slujba cititorului! Să-l ajut să priceapă ceva. Și atunci trebuie să vin în întîmpinarea sa.

Deci eu am făcut Lectura lui Dante, dar n-am mers pe stilul academic italian, ci m-am adresat cititorilor români, care poate că pînă acum n-au auzit despre Dante decît din Wikipedia, că a fost un poet și a trăit cam prin Evul Mediu. Eh, aceia, dacă vor deschide cartea, vor pricepe brusc o mulțime de lucruri, de universuri și despre grădina potecilor care se bifurcă.

Aventura mea cu Dante (1)

Etichete

Baia Mare, conferință, Divina Comedie, dramaturgie, Lectura lui Dante, teatru

Bine v-am găsit la Baia Mare. Este o premieră pentru mine să fiu aici și mă bucur să aud că sînt iubitori de Dante în acest oraș. Îi mulțumesc domnului director Radu Macrinici pentru frumoasa invitație de-a veni și de-a cunoaște acest festival teatral, cu trupe din țară și de peste hotare, cu spectacole extrem de interesante. Mă bucur că există un ferment cultural aici.

În acest context am aterizat și noi cu Dante, cu o abordare, tot așa, internațională și oarecum convergentă cu teatrul. În acest an se împlinesc 700 de ani de cînd, în septembrie 1321, a murit la Ravenna cel mai important poet și scriitor de limbă italiană, dar poate și din cultura europeană. Nu numai pentru mine, care sînt un fan al limbii italiene și am transformat-o într-o meserie, de-a lungul deceniilor, ci și pentru degustătorii problemelor de natură filosofico-estetică.

Înainte de a intra în anumite detalii, aș vrea să vă explic cum am ajuns eu la Dante. De altfel titlul conferinței mele, Aventura mea cu Dante, poate vă face să credeți că m-am bătut cu cineva sau am agresat pe cineva ca să ajung pînă la el. Dar n-am avut aventuri din acestea contondente, ci mă gîndeam la aventuri intelectuale de fapt. Cred că sînt scriitor și cred că fiecare scriitor, atunci cînd se gîndește să pună cuvintele pe hîrtie și apoi să le strîngă într-o carte are un țel. Nu mai trebuie să mă întrebați care ar fi scopul primordial, fundamental, al scriitorilor din toate timpurile. Din punctul meu de vedere, este încercarea de a-și explica lumea în care trăiesc. Ce e viața? Ce caut eu aici? Cum văd eu lumea în care m-am nimerit? Cred că acesta ar fi punctul de convergență al tuturor celor care scriu cărți. Că unii le scriu în versuri, alții le scriu în proză, alții fac dramaturgie – vorbesc de scriitura beletristică -, pe urmă se despart potecile. Dar toată lumea încearcă să ofere un răspuns, cu propriile sale argumente și explicații, la cum arată lumea și pentru ce trăim. Asta e valabil și pentru criticii literari, să nu credeți că ei sînt niște indivizi fără suflet, care se apucă să facă harcea-parcea textele literare cu care se  întîlnesc și să-i îngrozească pe neprihăniții de autori, poeți și romancieri. De altminteri și critica literară este o formă de explicitare a lumii în care trăim. Doar că această explicitare este de gradul doi. Se realizează prin intermediul textului literar pe care criticul îl parcurge. Nu știu cît este deliberare (sigur că este!), cît reprezintă studii și erudiție (sigur că sînt și acestea!), dar pentru mine în primul rînd a fost un reflex să scriu cărți ca să explic cum văd lumea. Asta făceam și cînd eram polemist, fiindcă eram foarte supărat pe mulți din jurul meu. Așa vedeam lumea atunci, cu nemulțumire și mînie. Ea nu mi-a trecut, doar că o filtrez acum cu mai multă insistență, am învățat să mă stăpînesc și să-mi modulez expresia. Să nu credeți că acum sînt un tip foarte mulțumit și blazat, că abia atunci aș începe să mă sperii de mine însumi. Dar cele vreo douăzeci de cărți pe care le-am scris, de eseuri, polemici, toate încercau prin disocieri, prin contraargumente la ceea ce citeam pe la alții, să spună “dom’le, nu așa merg lucrurile, nu cred că e în regulă ce văd eu aici”. Și s-au adunat niște cărți în urma mea – nu neapărat asta îmi propuneam, dar așa a ieșit – pînă cînd m-am întîlnit cu Dante. Sigur că prima întîlnire s-a realizat destul de devreme, în anii studenției. După ce-am făcut eforturi să-l citesc, să-l înțeleg, am văzut că am dificultăți în a-l explicita altora. Dacă îmi era foarte simplu să-i contrazic pe alții, sau să-i corectez, sau să-i laud, în toate celelalte cărți pe care le-am scris, cu Dante mi-a devenit brusc mult mai greu. Am fost pus în fața unei probleme de principiu: cum să procedez? Am încercat să scriu eseuri, am și publicat o carte în acest sens, care a devenit destul de groasă în ediția a doua. Luam anumite fragmente, le analizam, le treceam prin colimatorul obișnuit al discursului critic, dar nu mi s-a părut că s-a terminat cu asta și că l-am făcut priceput pentru ceilalți: ce înseamnă Dante și ce înseamnă universul văzut prin ochii lui Dante.

Atunci am început un dialog cu scriitorul Ovidiu Pecican, în care ne pasam mingea ca la un fel de ping-pong, ne aruncam replicile legate de cultura italiană, de istoria medievală, de literatura italiană, de literatura română, de anumite detalii acute din Divina Comedie. Și a ieșit o carte. După care mi-am zis că e totuși consistentă și ar fi bine s-o traduc în italiană. Am făcut și treaba aceasta. S-au vîndut și ediția românească, și cea italienească, altminteri în tiraje destul de restrînse. Am scos ediția a doua de dialoguri în italiană, o vedeți aici, în fața noastră. Tot nu mi s-a părut că s-a terminat, că am epuizat acest subiect. Întregul continent Dante mi se părea încă scufundat, ca Atlantida, dacă vreți, deși nu sînt adeptul discursurilor patetice. Marea mea problemă era de ce nu reușesc să comunic ce am de spus despre Dante, deja după două cărți? 

Am ajuns la această convingere, după peste douăzeci și cinci de ani de frecventare a textului dantesc, că avem de-a face cu o carte unică în literatura mondială. Nu seamănă cu absolut nimic. De asta nu reușeam s-o “înhaț”, s-o fac a mea, ca s-o transmit mai departe și altora, s-o poată înțelege. Adică ceea ce reușeam cu zeci, cu sute de alți scriitori, pe care i-am “înhățat”, ba poate că i-am și “bumbăcit”, atunci cînd i-am criticat, dar i-am transmis către alții, nu puteam cu Dante. Era singurul autor, singura carte, care îmi scăpa printre degetele minții. Și nu înțelegeam de ce.

Sigur că tot studiile, de natură concretă, științifică, sînt în măsură să ne ajute să clarificăm lucrurile. Am înțeles că textul dantesc are o formă unică, incomparabilă, de descifrare. De ce? În mod programatic – Dante o spune într-o scriere considerată minoră (dar nu e minoră deloc, e foarte importantă), Convivio, un tratat de estetică, în care el își propune să comenteze în fața cititorilor cîteva canțone de-ale sale. Acolo el se referă la textul biblic, despre care arată foarte limpede că poate fi citit cel puțin pe patru niveluri, poate fi înțeles în patru moduri. Avem nivelele de lectură literal, alegoric, moral și anagogic. Nivelul literal este “frumoasa minciună” (cum spune Dante) pe care o înnădesc poeții și pe care o parcurgem. Nivelul moral se referă la învățătura pe care o extragem din textul respectiv. Nivelul alegoric este mesajul de profunzime și paralel, pe care-l citim, atunci cînd parcurgem o anumită pildă din Biblie. Nivelul anagogic acoperă, ca în orice scriere medievală, semnificațiile divine ale mesajului care ne este transmis, prezența lui Dumnezeu, ce transpare din textul pe care-l parcurgem. Va să zică, spune Dante, mereu cînd citim Biblia putem s-o facem pe patru niveluri supraetajate și suprastratificate. După ce el stabilește teoretic această situație (pe urmele Sfîntului Toma din Aquino), trece și-o aplică practic în Divina Comedie. Iată o reală dificultate, fiindcă citim același text, iar unii se raportează la el la suprafață, alții la al doilea strat, sau al treilea, sau al patrulea. Stăm unul lîngă celălalt, citim aceeași carte și nu reușim să comunicăm, fiindcă fiecare vede altceva. Și fiecare are dreptate, dacă vorbește despre carte. Mai sînt și mulți care vorbesc despre ei înșiși, luînd cartea ca pretext. Asta, deja, este varianta catastrofală pentru înțelegerea lui Dante. Atunci cînd cineva, în loc să se îndrepte spre carte și să ne spună ce vede, fuge dinspre carte către sine însuși, ca să se confeseze, să facă spectacolul propriei personalități. Mai sînt și mulți din aceștia, din păcate. Dar, mă rog, este și asta o abordare.

Iată deci unul din motivele neînțelegerii Divinei Comedii: pentru că este, în mod programatic, un text extrem de complex. Nu numai lingvistic vorbind, ci și filosofic. Așa a fost construit, deci nu e un accident, o întîmplare. O altă dificultate posibilă, care nu ne permite contactul direct cu ea, este faptul că Dante scrie poezie. Poetul nu are o comunicare de natură tranzitivă. Dacă spun: “Mîine mă duc la școală. Iau tramvaiul. Cobor la a treia stație”, toată lumea a înțeles același lucru. Vă închipuiți în fața ochilor un tramvai, care merge ce merge și după o vreme eu cobor. Noi însoțim mesajul pe care-l auzim cu urechile printr-un “film”, pe care ni-l facem în minte. Astfel putem să ne sintonizăm cu cel care ne vorbește. Ce se întîmplă, însă, că poezia nu are această abordare, de natură tranzitivă, asupra lumii pe care o reflectă. Poezia oferă o comunicare mediată și conotativă asupra universului înconjurător. Ea nu are un limbaj denotativ. Așa că noi ar trebui să ne sincronizăm permanent cu acest nivel conotativ, simbolic. Uneori poate că este vorba de o simplă șaradă, pe care însă nu ne este ușor s-o descîlcim. Dădeam acest exemplu și, dacă tot îmi e la îndemînă, îl repet. În cîntul XXVI din Infern, înainte de a-i vedea pe sfătuitorii de înșelăciune alături de Ulise, care sînt cu toții ascunși în niște flăcări, spune Dante că atunci cînd musca cedează țînțarului, am văzut niște luminițe etc. Despre ce o fi vorba? Am văzut cu toții muște, știm ce enervanți pot fi țînțarii, dar nu înțelegem ce relevanță are această realitate banală în contextul acțiunii din poem. Pînă cînd nu vine cineva să ne spună că expresia “atunci cînd musca cedează țînțarului” se referă la momentul de asfințit al soarelui. Atunci musca merge la culcare și apar țînțarii. Numai că Dante nu spune: la asfințitul soarelui am văzut niște flăcări pe fundul unei gropi… Ci el spune: “atunci cînd musca cedează țînțarului”, am văzut niște flăcări… Nu pricep expresia, dar atenția mea se mută pe continuarea poveștii și mă duc înainte, lăsînd un spațiu gol de înțelegere. De fapt nu e mare filosofie, dacă este cineva care să-ți arate că este o simplă figură de stil, o mică șmecherie. El putea să scrie: la lăsarea serii, mi-au ieșit în fața ochilor niște flăcări. Dar nu spune la lăsarea serii, și de altminteri ar fi fost ceva banal, sub forma asta. Toată lumea zice “la lăsarea serii”, dar nimeni n-a spus, sau eu n-am mai văzut nicăieri, în afară de Dante, expresia asta: “atunci cînd musca cedează țînțarului”.

Deci iată cum se individualizează, se particularizează într-un mod absolut inconfundabil, poemul. Sînt mici “șmecherii” de limbaj, dacă-mi permiteți acest nivel frivol de exprimare, care îl definesc pe deplin. Însă îl aruncă în dificultate pe cititor. Și atunci are nevoie de cineva care să-l liniștească, să-i explice că nu-i nici o mare filosofie acolo. Trebuie să înțelegi că e momentul înserării și hai să mergem mai departe.

Asta e o situație banală. Dar putem să luăm una chiar de la începutul Infernului. “Nel mezzo del cammin di nostra vita / mi ritrovai per una selva oscura”. La jumătatea drumului vieții noastre, m-am pomenit într-o pădure întunecată. Ce-o fi vrut să spună cu “jumătatea drumului vieții noastre”? Cine știe, dintre noi, cît trăiește? Să ridice mîna, dintre voi, cine știe cît mai are de trăit. Eu unul nu știu, pentru mine, și cred că nimeni nu știe. Dar atunci cum poate să spună cineva “la jumătatea drumului vieții”? E un lucru imposibil logic. Dacă nu știu cît trăiesc, de unde să știu care e jumătatea?! Însă dacă mergem la Biblie, vedem acolo, într-un psalm, că ni se spune că viața omului durează șaptezeci de ani. Jumătate din șaptezeci este treizeci și cinci. Dante vrea să ne transmită că, atunci cînd avea treizeci și cinci de ani, lui i s-a întîmplat un lucru extraordinar: a plecat într-o călătorie pe lumea cealaltă, să se descopere pe sine, să-l descopere pe Dumnezeu și să-și cîștige mîntuirea sufletului. Ei, dar cum faci să știi toate acestea, dacă citești numai versurile lui Dante? “La jumătatea drumului vieții noastre” – nu știi ce-i aia, ți se pare că e o aberație fiindcă, vă spuneam, nimeni nu știe cît trăiește, ca să cunoască jumătatea. Și îți spui: Dante ăsta este nebun! Vorbește prostii! Dacă mergi numai pe nivelul de suprafață și nu pricepi ce se ascunde în spatele său, ori dedesubtul lui, te pierzi. Sau te pierde Dante, după o pagină sau două. De asta nu e destul să-l traduci pe Dante. Primul obstacol, clar, pentru iubitorii de cultură română, este că nu toată lumea știe limba italiană. În primul rînd Dante trebuie tradus. Asta au făcut deja cinci traducători, unii foarte buni și alții buni ai Divinei Comedii: George Coșbuc, Eta Boeriu, Ion Țundrea, Giuseppe Cifarelli, Alexandru Marcu. Ultimul, în proză. Cu cinci traduceri integrale, ce mai caut eu pe aici cu Lectura lui Dante? Am apărut și eu prin zonă, fiindcă nu e destul să-l traduci pe Dante! Toți cinci au zis: cînd musca cedează țînțarului – și au mers mai departe. Și toți cititorii celor cinci variante au parcurs acea sintagmă, n-au priceput mare lucru și și-au zis: asta este! n-avem ce face! Dar cum să n-avem ce face? Soluții există! Și cum putem face noi să dăm soluții cititorului de limbă română? Trebuie să recurgem la acest artificiu: să facem o carte în ediție critică, sau comentată. După ce dau o terțină, adică trei versuri, sau două terține, sau cel mult trei terține, în original, ca să nu mai meargă cititorul român să caute nu știu pe unde, opresc curgerea poemului italian și dau traducerea mea foarte fidelă în română. Nu în rime, pentru că asta m-ar constrînge la anumite servituți de ritm, de semnificație etc. După care, în mod foarte laconic, includ o parafrază, explic ceea ce tocmai am tradus. De ce trebuie s-o fac foarte laconic? Pentru că dacă citește omul odată în italiană, odată în română și pe urmă îi mai dau și eu o explicație extinsă, ca să-i arăt cît sînt de inteligent, l-am pierdut în mod sigur. E un mare risc să bați pasul pe loc, în comunicarea artistică, și să devii redundant. Scriitorii care n-au forța să-și reteze propria egolatrie și își împing personalitatea cu tot dinadinsul în avanscenă sînt niște figuri greu de suportat. În orice caz, i-aș fi făcut un deserviciu major lui Dante, dacă mă proiectam insistent pe mine, printre versurile sale. De fapt nu-i important ce părere am eu, sau cît sînt eu de inteligent, sau ce multe lucruri am priceput de acolo, ci să stau tot timpul cu fața către cititor. Să nu-l țin să bată pasul pe loc. Cititorul e nerăbdător să afle ce se întîmplă mai departe, nu vrea să asculte de trei ori același lucru. Și atunci explicațiile nu sînt univoce, sau foarte joase. Ele uneori coboară, alteori urcă, abordează paliere de analiză literară, sau filosofică, de trimitere teologică, pe care apoi fiecare le poate aprofunda pe cont propriu. Dar o fac în fraze cît se poate de succinte. Așadar: versurile originale, traducerea exactă, parafraza succintă. Și apoi, mi-am spus că un alt exercițiu necesar de smerenie ar fi să mă întorc spre zecile de oameni, care au spus deja lucruri extrem de inteligente despre Divina Comedie, din Evul Mediu și pînă în secolul XX. Așa numita critică dantescă. Aceasta, vă dați seama, îi este în cea mai mare parte inaccesibilă publicului de rînd din Italia, d-apoi din România. Așadar am făcut o selecție a criticii dantești, legate de fiecare terțină sau grup de terține la care mă refeream. Acolo iarăși servitutea de care m-am izbit – și pe care a trebuit s-o ocolesc – a fost că erau mulți comentatori (vă dau și un nume de seamă: Francesco De Sanctis), care erau extrem de interesanți, în abordarea generică a autorului sau a operei, subliniau aspecte foarte importante. Însă eu nu asta urmăream, ci abordarea critică punctuală, la firul ierbii. Legată de versurile pe care tocmai le-am reprodus, le-am tradus și le-am rezumat. Și atunci, din noianul acela de dantologie, trebuia să identific comentatorii potriviți, să găsesc pasajele respective, să le preiau, să le traduc și, cînd existau patru-cinci voci concurente, să fac de asemeni o selecție valorică, o ierarhie, să le reproduc pe primele două, mai importante, iar pe celelalte să le “uit”. Și acolo trebuia să fac o selecție cantitativă rezonabilă, încît să nu parazitez pagina, să nu oblig cititorul să bată pasul pe loc. Să-i dau lucrurile esențiale și să mergem înainte.

După ce terminam un astfel de grupaj, de trei, șase sau nouă versuri, cu cele patru componente: includerea originalului, traducere, parafrază, critică dantescă, treceam la următorul pasaj și la următorul. Și așa au ieșit, printr-o muncă de vreo zece ani, trei volume de aproape 2.000 de pagini. Dar ele au fost concentrate la tipar, pentru economie de spațiu, fiindcă la mine pe computer se apropiau de 2.300 de pagini. Am scos toate intervalele verticale, de la începutul și sfîrșitul versurilor în italiană. Mai există și un impact de natură psihologică, al ansamblului, în fața unei cărți foarte groase. Cînd văd Istoria lui G. Călinescu, nu prea îmi vine s-o citesc, pagină cu pagină, la formatul și grosimea aceea. În primul rînd nu știu cum s-o țin. În brațe? Pe masă? Pe scaun? Pe vremea cînd a apărut prima ediție din Istoria critică a literaturii române de Nicolae Manolescu, aveam o rubrică permanentă în revista Tribuna de la Cluj și cu această confesiune mi-am început comentariul: n-am știut cum să citesc cartea! M-am așezat la masă – dar după o vreme m-a durut spatele. M-am așezat în pat – dar mă apăsa cartea groaznic pe genunchi. M-am culcat pe burtă – au început să mă doară coatele. Mi-am găsit eu o metodă, după mai multe experimentări și tentative, și am relatat-o în cronica mea literară: mi-am luat scăunelul, pe care mă așez de obicei cînd mă încalț, mi l-am pus în brațe, am așezat volumul pe scăunel și nu mă mai apăsa cu greutatea sa, a fost excelent. Și în continuare stați să vă spun ce-am găsit eu în carte…

Cum mi-am petrecut Anul Dante?

Etichete

Baia Mare, Bistrița, Bruxelles, București, Cluj, Firenze, G. Barițiu, Radio Cluj, Sicilia, TVR

Concursul de împrejurări – pe care unii îl numesc destin – poate cîntări mai mult în viața omului decît ne închipuim. În toamna anului 2020, Editura Cartier a publicat cele trei volume Lectura lui Dante, la realizarea cărora muncisem zece ani, fără a socoti deceniile precedente, de documentare în vederea predării la catedră. Eu aș mai fi așteptat, să revăd textul, însă prietenii din Chișinău, stimulați de finanțarea de la AFCN, și-au calculat bine pașii: anul omagial trebuia să ne prindă cu cărțile pe masă. Și a pornit avalanșa.

Întîlnirea on-line propusă de ziaristul cultural Tiberiu Fărcaș mi-a oferit posibilitatea să prezint pe Zoom criteriile mai importante, care m-au călăuzit în redactarea cărții; am intrat în dialog atunci cu numeroși cititori. În convorbirea cu Amalia Lumei, publicată de revista La Mongolu, am avut prilejul să evoc un moment de cumpănă de odinioară, cînd zăceam bolnav la spital și, pentru a-mi umple monotonia nopților de insomnie, recitam în minte versuri din Dante, pînă le învățam pe de rost. În lansarea de carte organizată on-line de Editura Cartier, am detaliat momente estetice admirabile, din cele trei ținuturi dantești. O formă prescurtată, de analiză a Infernului, Purgatoriului și Paradisului, am reluat în interviul dat lui Emilian Galaicu-Păun și inclus pe site-ul postului de radio “Europa liberă”. În eseul publicat de revista Luceafărul de dimineață din București, am punctat un evantai de argumente poetice, din gama celor mai diversificate sentimente omenești, care se regăsesc în poemul lui Dante. În conferința on-line pe care am susținut-o la inaugurarea Comitetului din București al Asociației “Dante Alighieri”, am făcut o sinteză a traducerilor românești integrale din Divina Comedie, încheind cu două fraze despre lucrarea mea recent apărută.

Primele reacții pozitive pe internet n-au întîrziat. Mihai Iovănel a cuprins Lectura lui Dante în “Top 10 cărți din 2020”, pe site-ul Scena 9. Aceeași opțiune și la prof. dr. Liviu Neagoe, în “Top 10 cărți 2020”, pe Facebook, unde se vorbea despre “un travaliu interpretativ uriaș, care ni-l redescoperă pe Dante dintr-o perspectivă inedită”. În Bilanțul lui Caranfilof de pe site-ul cultural Bookhub, Lectura lui Dante a fost plasată în fruntea celor mai interesante cărți din Top 2020 și a fost remarcat “rezultatul unui efort titanic, întins pe perioada unui deceniu”. Gheorghe Erizanu, directorul Editurii Cartier, a inclus lucrarea mea pe blogul său, în topul “21 de cărți pentru secolul XXI”, printre cele mai importante apariții editoriale pe care le-a realizat în două decenii de activitate. Italienistul Ion Istrate și-a exprimat pe Facebook entuziasmul de a vedea o analiză amănunțită, “vers de vers, dacă e nevoie cuvînt cu cuvînt” a Divinei Comedii și a remarcat “acuratețea comentariului românesc”, ce-și taie drum prin hățișul dantologiei moderne. Ziaristul Nicolae Damaschin a elogiat un “instrument pentru înțelegerea textului lui Dante”, care “seamănă izbitor cu o pagină de Talmud, cu textul sursă aflat în centru, înconjurat de comentarii, explicații, glose și referințe”. Criticul literar Bogdan Crețu, în sinteza Anului literar 2020 din revista Observator cultural, a subliniat că cele trei volume edifică “o carte nu doar impresionantă, ci una care apare rar într-o cultură”.

Lectura lui Dante a obținut Premiul Special al Uniunii Scriitorilor din România pe anul 2020, în evaluarea juriului compus din Răzvan Voncu (președinte), Daniel Cristea-Enache, Gabriela Gheorghișor, Ioan Holban, Mircea Mihăieș, Angelo Mitchievici și Vasile Spiridon.

Am oferit detalii despre atelierul meu de lucru, dar am scos în evidență și extraordinara traducere izbutită acum un secol de G. Coșbuc, în prezentarea de la Centrul Cultural Municipal “George Coșbuc” din Bistrița, la întîlnirea moderată de Gavril Țărmure și Marcel Seserman. O altă conferință, despre complexitatea figurii dantești și a capodoperei sale, am susținut la Festivalul Internațional de Teatru “Atelier” de la Baia Mare, în organizarea directorului Radu Macrinici. M-am bucurat să citesc apoi, în revista bilingvă Orizonturi culturale italo-române, analiza elogioasă a Eleonorei Cărcăleanu, care l-a predat timp de mulți ani pe Dante Alighieri la Universitatea “Al. I. Cuza” din Iași. În opinia profesoarei, se pot identifica trei momente de vîrf pentru încetățenirea supremului poet italian în cultura română: 1) traducerea Divinei Comedii de către G. Coșbuc, tipărită în etapa interbelică; 2) apariția versiunii Eta Boeriu, a monografiei semnate de Al. Balaci și a volumului academic Studii despre Dante, în 1965; 3) editarea trilogiei Lectura lui Dante.

Ovidiu Pecican a subliniat, în cronica dedicată cărții mele, că “scopul este acela de a oferi o cale de acces rațională, o posibilitate de cunoaștere, de descifrare a conținutului integral al vastului poem unui public care deja beneficiază de mai multe traduceri plastice, poetice în limba proprie, unele dintre ele fiind strălucite prin expresivitate și fidelitate ori prin capacitatea imaginativă a transpunerii. S-ar putea deci spune că noua versiune, precum și extinsul aparat critic care o însoțește, se datorează unei viziuni de factură iluministă și exprimă vocația profesorală a lui Laszlo Alexandru care, an după an, a predat cu pasiune Dante. (…) Noua înfățișare a Divinei Comedii deplasează lectura înspre versantul savanteriei puse în slujba educării și a raționalității.”

Am primit cu bucurie invitația d-lui Ioan Cristescu și am participat la colocviul omagial “Dante Alighieri 700” de la București, organizat de Muzeul Literaturii Române, Academia Română, ICR, Teatrul Nottara etc. În cadrul unei sesiuni prestigioase, am luat cuvîntul alături de vorbitori români și străini ca Ana Blandiana, Bruno Mazzoni, Marco Grimaldi, Filippo La Porta, Dalina Bădescu. Am avut plăcerea să detaliez atunci un subiect interesant: Despre empatie la Dante. Discuțiile din jurul poetului au continuat a doua zi, la Librăria Pavesiana din Capitală, cu expunerile italienistelor Mara Chirițescu și Eleonora Cărcăleanu, cu intervenția mea și dialogul liber cu publicul. A treia zi am urcat pe scena Teatrului Nottara, la finalul minunatului spectacol de recitare dantescă, susținut de maestrul Emil Boroghină, pentru a le prezenta spectatorilor cartea mea și a prelungi serata cu o sesiune de autografe.

O săptămînă mai tîrziu mi-am lansat cele trei volume din Lectura lui Dante la Librăria din Centru de la Chișinău, sprijinit din nou de recitările în vervă ale maestrului Boroghină. În paralel m-am bucurat să aflu că articolul meu de sinteză succintă asupra sentimentelor omenești eterne cuprinse în poemul dantesc a fost tradus în maghiară de Márton Evelin și a fost tipărit de revista clujeană Helikon. Numărul omagial Dante al publicației a fost prezentat apoi, într-un frumos eveniment cultural organizat de Consulatul General al Ungariei din Cluj, unde pentru prima dată am avut prilejul de-a mă adresa publicului folosind limba maghiară.

Am acceptat bucuros inițiativa colegei Liliana Feder și am luat parte on-line la evocarea și sărbătorirea lui Dante, printre elevii colegiului “Mihai Eminescu” din Baia Mare. Am fost plăcut surprins de invitația scriitorului Ovidiu Pecican, de-a inaugura talk show-ul său cultural Transparențe de la TVR Cluj, o bună ocazie de-a reconstrui împreună din cuvinte, timp de vreo oră, imaginea poetului italian. După atîtea drumeții se impunea revenirea acasă, așa că am organizat lansarea de carte de la Colegiul Național “G. Barițiu”, cu participarea unor oaspeți de seamă: Marinela Marc, Inspector General ISJ Cluj, Andreea Suciu, Inspector de limbi străine, Massimo Novali, Consul Onorific al Italiei la Cluj, Piergiorgio Mori, Lector MAE italian, cu participarea on-line oferită de Vincenzo Tamarindo, Atașatul Cultural din Ambasada Italiei și Patrizia Ubaldi, Lector MAE italian, și în coordonarea Alinei Bărăian, directorul școlii. Elevii mei, prezenți la eveniment, au avut ocazia să afle de la distinșii vorbitori cît e de actual Dante în zilele noastre și să i-o spună ziaristei Rodica Tulbure, care a realizat un reportaj de la eveniment și l-a transmis în emisiunea Sesam, deschide-te! de la Radio Cluj. Firește că m-am bucurat de comentariul despre Lectura lui Dante, publicat de Marcela Ciortea în Steaua, unde sînt lăudate “paginile de rafinată critică literară și estetică” identificate în cartea realizată de mine.

Partea internațională a turneului meu a debutat la Agrigento, în Sicilia, unde am mers împreună cu două eleve să ridicăm premiul “Strada degli Scrittori”, atribuit pentru participarea la concursul internațional “Uno, nessuno e centomila” dedicat lui Pirandello. În serata organizată la Teatro della Posta Vecchia, am vorbit despre anul internațional Dante și volumele mele, în fața unor profesori din SUA, a unor elevi și profesori din Barcelona și Torino, a unor actori și personalități agrigentine.

La cîteva zile distanță a urmat călătoria în Belgia. La invitația profesorilor de la Universitatea Liberă din Bruxelles, am participat la colocviul dedicat primelor traduceri ale capodoperei lui Dante în limbi romanice. În fața colegilor universitari din Bruxelles, Barcelona, Salamanca, Napoli, Louvain și Liège am vorbit despre George Coșbuc, il primo traduttore integrale della “Divina Commedia” in romeno. A doua zi, la invitația directorului Institutului Italian de Cultură din Bruxelles, în cadrul mesei rotunde consacrate traducerilor dantești din secolul XXI, am făcut o amplă prezentare a structurii științifice aflate la baza lucrării mele Lectura lui Dante.

Abia întors acasă, am plecat din nou în Italia, unde la invitația prestigioasei asociații Giglio Blu am susținut conferința “Lectura Dantis” in romeno, în Auditorium Cassa di Risparmio, o sală absolut impresionantă, dotată cu orgă și toate facilitățile tehnice, la doi pași de Domul din Florența și la două străzi de Casa lui Dante. Ca răsplată complet neașteptată a activității mele profesionale, la sfîrșitul întîlnirii mi s-a atribuit Medalia de Argint și am primit titlul de Membru de Onoare al Asociației Giglio Blu. Turneul dantesc mi l-am încheiat cu emoționanta vizită la Ravenna, pentru a revedea mormîntul celui mai important poet italian.

Dacă acum un an m-ar fi întrebat cineva cum îmi imaginez perioada următoare, i-aș fi răspuns doar atît: că mă bucur mult să țin în mînă o carte nespus de dragă, la care am muncit din greu. Iar tot restul nu-mi trecea nici prin cele mai colorate fantezii. Dar iată că întîmplarea – pe care unii o numesc destin – te poate înhăța pe sus, pentru a te arunca pe o spirală cu momente magice, amețitoare, în urma cărora se prelungește un sentiment inefabil de fericire.