Muzica în “Divina Comedie” (5)

Etichete

conferinta, Divina Comedie, muzica, Tîrgu Mureș

Răspunsuri la întrebări

– despre aspectul de teatralitate în poemul dantesc.

Structura întregului poem este prin excelență polivalentă, pe niveluri suprapuse. Dante, într-o lucrare considerată de alții minoră, cu titlul Convivio, un fel de tratat de estetică, spune limpede, referindu-se la textul Bibliei, că se pot identifica patru sensuri diferite: literal, alegoric, moral și anagogic. Unul și același text putem să-l înțelegem în patru modalități paralele, dar diferite. Ceea ce el a observat și a analizat teoretic, în Convivio, a aplicat apoi în capodopera lui, în mod practic. Pot citi poemul dantesc în moduri diferite, pot vedea acolo o aventură, cu oameni care se iau la bătaie, cu Dante care leșină, avem aici și partea teatrală, care dă sarea și piperul ansamblului. Dar pot să-l citesc și ca pe un poem teologico-filosofic, ca o meditație la mîntuirea sufletului și atunci sigur că se depășește hybris-ul, către katharsis.

Eu astăzi am făcut o paralelă între textul scris, literar, și textul muzical, implicit. Vă mărturisesc că mai am un proiect incitant. Aș vrea să fac o asemenea călătorie, în paralel, cu picturi celebre, inspirate de momente faimoase din poemul medieval: să prezint versurile în italiană, în traducere română și să arăt cum au fost ele transpuse de pictori. Azi am avut un parcurs: Divina Comedie cu sonor. Mi-aș dori o prezentare: Divina Comedie cu imagini. Iar, după aceea, ar fi interesant să le combin și să facem o expediție prin Divina Comedie cu imagini și sonor. Mai ales că, acum cîteva săptămîni, am descoperit pe internet un film mut din 1911, cu Infernul lui Dante. Filmul folosește instrumentele dramaturgiei, în mod interesant, cu peste 100 de ani în urmă. Voi include link-ul în bibliografie, să vedeți ce lucruri au reușit să realizeze oamenii aceia, care de mult nu mai sînt, cu actori profesioniști. De asemeni am văzut, după ce terminasem facultatea, în primii mei ani de profesorat, la Casa de Cultură a Studenților din Cluj, o trupă italiană, care a realizat un spectacol teatral după Divina Comedie. Ei au avut o abordare mitologică, actorii purtau măști antice pe figură, alergau pe scenă cu coarne și cu un cap de Minotaur. Era o ipoteză a scenaristului și a regizorului, eu unul n-am agreat varianta lor, cred că se puteau scoate lucruri mai substanțiale. Sînt piese de teatru, este film, muzică tocmai am auzit. Toate coexistă. Numai că e foarte greu să le punem împreună. Dante a făcut-o, în textul lui! Însă noi trebuie să le dezghiocăm pe rînd, ca atunci cînd desfacem ceapa. Fiindcă toate, suprapuse, ne depășesc: e greu de găsit un om care să se priceapă la toate. De pildă eu nu sînt specialist în muzică. De asta n-am intrat – dar sînt alții care au făcut-o – să analizez în conferința de azi tipuri de tonalitate muzicală, prezente în Divina Comedie. Și aceasta ar putea fi o direcție interesantă. Eu am recurs la o abordare descriptivă, sintetică, dar ea poate fi urmată firește de una analitică.

– despre alte opere muzicale legate de Dante.

O altă conferință, sau poate chiar un curs universitar, la Conservator, timp de un semestru, s-ar putea realiza cu compozițiile celebre inspirate din Dante. Și aici îi avem pe Franz Liszt, Gaetano Donizetti, Giacomo Puccini, Piotr Ilici Ceaikovski, precum și zeci de alte nume mărunte, care au compus poeme muzicale, concerte, simfonii. Dar e cu totul altceva. Eu nu m-am întrebat azi: cine face muzică, sub inspirația lui Dante? Ci am intrat în textul poetic, am dat citatul explicit și l-am verificat în transpunerea sa sonoră. N-am vorbit despre creații muzicale derivate din Dante, ceea ce poate fi de asemeni un amplu subiect de dezbatere. Iată dovada că Divina Comedie prezintă o fecunditate incredibilă, care continuă să stîrnească interes de-a lungul vremurilor.

(Keynote Speaker la International Conference of Theatre Studies, 19th edition, Universitatea de Arte din Tîrgu Mureș, 14 decembrie 2018)

Publicitate

Muzica în “Divina Comedie” (4)

Etichete

conferinta, Divina Comedie, muzica, Tîrgu Mureș

Muzica se desfășoară în deplina ei bogăție tonală în Paradis, de la muzica sferelor, ce va însoți mereu ultima parte a expediției, la cîntările sfinților și ale îngerilor, executate cu ajutorul vocii și comparate cu diverse instrumente diafane din viața pămîntească, pînă la corul polifonic ce-i închină “Osana” Creatorului. Aventurile din al treilea ținut sînt precedate de invocația către Apolo, de la care poetul își așteaptă inspirația artistică. După aceea, urmînd exemplul oferit de Beatrice, Dante își îndreaptă privirile fixe spre Soare și se desprinde în zbor. La început este surprins de intensitatea luminii și de muzica sferelor, care-i întrec așteptările. “Sunetul nou şi lumina vastă să aflu pricina lor mi-au aprins un dor nemaisimţit cu atîta ascuţime.”

“La novità del suono e ‘l grande lume
di lor cagion m’accesero un disio
mai non sentito di cotanto acume.” (Pd. II, 82-84)

Dar Beatrice îl lămurește că ei nu se mai află pe Pămînt, ci zboară spre Bunul Dumnezeu. Nedumerirea călătorului că un om ca el, cu trupul întreg, poate să se ridice în văzduh primește o explicație teologică: toate ființele omenești tind să regăsească binele primordial, din momentul creației. Însă păcatele ne trag în jos și nu ne permit să ne desprindem. În cazul lui Dante s-a desăvîrșit iertarea, pe cornișele din Purgatoriu, și nu mai există obstacole în calea ascensiunii.

În cerul Lunii, celor doi le ies în întîmpinare spirite ce-au fost constrînse la încălcarea jurămîntului monahal. Piccarda, sora prietenului Forese Donati, îl ajută să priceapă că printre duhurile mîntuite nu există competiție și nimeni nu-și dorește o poziție mai bună în Paradis: cu toții sînt încîntați de locul ce le-a fost atribuit de voința divină, iar această mulțumire le dăruiește împăcare și fericire. La sfîrșitul explicațiilor, grațioasa făptură intonează o melodie de slavă și se înalță în tăriile cerului, la fel de firesc cum un obiect greoi se scufundă sub apă. “Aşa mi-a vorbit şi-apoi a început să cînte «Ave, Maria», şi cîntînd a dispărut ca-n ap-adîncă lucrul greu.”

“Così parlommi, e poi cominciò «Ave,
Maria» cantando, e cantando vanio
come per acqua cupa cosa grave.” (Pd. III, 121-123)

Împăratul Iustinian, celebru reformator al dreptului roman, aflat în cerul al doilea, al lui Mercur, printre spiritele ce-au acționat pentru cauza binelui, dar au dorit onoruri publice, prezintă povestea vieții sale și a Imperiului. Se desparte de călător, cîntînd un imn de glorie adresat luminii lui Dumnezeu, ce-și revarsă abundența asupra fiecărui duh. “«Osanna, sanctus Deus sabaòth, superillustrans claritate tua felices ignes horum malacòth!». Astfel răsucindu-se pe notele sale, am văzut cîntînd acea substanţă, peste care dublă lumină se-adună.”

“«Osanna, sanctus Deus sabaòth,
superillustrans claritate tua
felices ignes horum malacòth!».

Così, volgendosi alla nota sua,
fu viso a me cantare essa sustanza,
sopra la qual doppio lume s’addua.” (Pd. VII, 1-6)

În cerul al treilea, al Venerei, în întîmpinarea lui Dante coboară un vîrtej de lumini, în care duhurile cîntă, bucuroase să-i poată veni în ajutor: “şi-n cele ce mai întîi au apărut răsuna «Osana» astfel, încît mi-a rămas apoi etern dorul să le reascult”.

“E dentro a quei che più innanzi appariro
sonava «Osanna» sì, che unque poi
di riudir non fui sanza disiro.” (Pd. VIII, 28-30)

Îndată ce urcă în al cincilea cer, al lui Marte, călătorul observă uimit o cruce compusă din nenumărate lumini roșii, iar înăuntrul ei strălucește Cristos. Cu un zumzet dulce, parcă produs de multe coarde de gigă sau harpă, se aude o melodie divină, un măreț imn de slăvire a lui Dumnezeu, care provoacă o răpire mistică, deși nu i se pricep cuvintele. “Bine am înţeles că era de înaltă laudă, căci la mine ajungeau «Învie» şi «Învinge», ca la cel ce nu ştie şi-aude.”

“Ben m’accors’ io ch’elli era d’alte lode,
però ch’a me venìa «Resurgi» e «Vinci»
come a colui che non intende e ode.” (Pd. XIV, 124-126)

De fapt în tot Paradisul răsună cîntările de venerație, care uneori ocupă primul plan, sînt numite explicit și sînt descrise în efectele minunate pe care le produc, iar alteori sînt menționate doar în trecere, ca un fundal permanent pentru epifanie. Duhurile luminoase din cerul lui Jupiter zboară și se dispun în diverse litere, pentru a transmite mesaje de mîntuire, dar “întîi cîntînd, se mişcau pe nota lor” – “Prima, cantando, a sua nota moviensi” (Pd. XVIII, 79). Acvila miraculoasă, din cerul duhurilor însetate de justiție, era formată din “cînturi ce le știe cine acolo sus se bucură” – “canti quai si sa chi là sù gaude” (Pd. XIX, 39). Uneori însăși muzica e misterioasă, însoțind astfel învățătura tainelor divine, greu de priceput pentru mințile muritorilor: “Rotindu-se cînta și zicea: «Cum sînt notele mele pentru tine, ce nu le pricepi, așa-i judecata eternă pentru voi, muritorii»”.

“Roteando cantava, e dicea: «Quali
son le mie note a te, che non le ‘ntendi,
tal è il giudicio etterno a voi mortali».” (Pd. XIX, 97-99)

Sfîrșitul explicațiilor complicate este marcat prin alte refrene absconse: “toate acele vii lumini, mai tare sclipind, au început cîntece din memoria mea alunecate și uitate” – “tutte quelle vive luci, / vie più lucendo, cominciaron canti / da mia memoria labili e caduci” (Pd. XX, 10-12).

Coborîrea Sfintei Fecioare din Empireu, în fața ochilor uimiți ai lui Dante, este însoțită de-o faclă mică și rapidă, ce vine să se rotească în jurul capului ei, ca o aureolă. În timp ce o proslăvește cu dansul luminii sale sprintene, arhanghelul Gabriel intonează un cîntec mirific de omagiu. “Orice melodie care mai dulce răsună aici jos și mai tare sufletul îl vrăjește ar părea un nor ce tună sfîșiat comparat cu sunetul acelei lire, cu care se-ncorona frumosul safir, prin care cerul mai limpede se-mpodobește.”

“Qualunque melodia più dolce suona
qua giù e più a sé l’anima tira,
parrebbe nube che squarciata tona,

comparata al sonar di quella lira
onde si coronava il bel zaffiro
del quale il ciel più chiaro s’inzaffira.” (Pd. XXIII, 97-102)

Expediția în lumea cealaltă nu este o plimbare de plăcere: în Infern, călătorul a fost obligat să depășească un lung șir de obstacole fizice, să-și înfrîngă spaima în fața amenințărilor venite de la diavoli și monștri; în Purgatoriu, el a trebuit să lupte cu oboseala trupească a ascensiunii, sau cu groaza sufletească a trecerii prin foc; în Paradis, e silit să facă dovada vredniciei spirituale. Dante are de depășit trei probe succesive: de credință, de speranță și de iubire creștină, iar examinatorii săi sînt cei mai de seamă specialiști: Sfîntul Petru, Sfîntul Iacob și Sfîntul Ioan. Paradisul devine o aulă academică, și duhurile fericite, care asistă la desfășurarea lucrurilor, se implică afectiv de partea învățăcelului. După răspunsurile pline de miez, date în cadrul examenului de credință, ele își exprimă îndată bucuria. “Acestea zise, înalta curte sfîntă a răsunat prin sfere «Pe Domnul lăudăm!», cu melodia ce-acolo sus se cîntă.”

“Finito questo, l’alta corte santa
risonò per le spere un «Dio laudamo»
nella melode che là sù si canta.” (Pd. XXIV, 112-114)

La triumful lui Dante, în urma examenului de speranță, duhurile intonează pline de bucurie un fragment din Psalmul 11. “Și-ntîi, la capătul acestor vorbe, «Sperent in te» deasupra noastră s-a auzit; la care au răspuns toate corurile.”

“E prima, appresso al fin d’este parole,
«Sperent in te» di sopr’ a noi s’udì;
a che rispuoser tutte le carole.” (Pd. XXV, 97-99)

Un imn de laudă și mulțumire – derivat din Sfînta Scriptură (Isaia 6, 3; Apocalipsa 4, 8) și din liturghie – încheie a treia examinare cu succes a lui Dante. “Îndată ce-am tăcut, un prea dulce cîntec a răsunat în cer, iar doamna mea spunea cu ceilalți: «Sfînt, sfînt, sfînt!».”

“Sì com’ io tacqui, un dolcissimo canto
risonò per lo cielo, e la mia donna
dicea con li altri: «Santo, santo, santo!».” (Pd. XXVI, 67-69)

Depășind cu bine cele trei examene, Dante este cuprins de o mare bucurie și de “un sentiment de profundă recunoștință pentru divinitate: la această bucurie participă toate duhurile fericite din al optulea cer, cu un imn de slavă la adresa Sfintei Treimi; iar, prin jubilare, bucuria se răspîndește în tot locul” (T. Di Salvo). “«Tatălui, Fiului, Sfîntului Duh», a început «slavă!» tot Paradisul, încît mă îmbăta suavul cînt.”

“«Al Padre, al Figlio, allo Spirito Santo»,
cominciò, «gloria!», tutto ‘l paradiso,
sì che m’inebriava il dolce canto.” (Pd. XXVII, 1-3)

La apropierea de tronul lui Dumnezeu, un grup de îngeri îi cîntă Osana Creatorului, “cu trei muzicalități diferite, ce răsună în cele trei ordine de duhuri fericite, în care a doua triadă se structurează pe trei trepte (se-ntreiește). Să observăm cum întreaga terțină insistă pe tripartiție: trei, trei, se-ntreiește” (Chiavacci Leonardi). Este singura situație din Divina Comedie cînd poetul se referă limpede la “polifonie” (Paul Walker). “Cealaltă triadă, ce astfel încolțește în această primăvară perpetuă că Berbecul n-o sărăcește etern «Osana» cîntă, cu trei melodii, ce răsună în trei ordine voioase-n care se-ntreiește.”

“L’altro ternaro, che così germoglia
in questa primavera sempiterna
che notturno Ariete non dispoglia,

perpetualemente «Osanna» sberna
con tre melode, che suonano in tree
ordini di letizia onde s’interna.” (Pd. XXVIII, 115-120)

Apariția glorioasă a Sfintei Fecioare în Empireu este precedată de cîntecele (neprecizate) și dansurile fericite ale pleiadei de îngeri, într-o lumină strălucitoare: “am văzut eu peste o mie de îngeri în sărbătoare, fiecare altfel ca străfulgerare și îndemînare. Am văzut atunci că la jocurile și cîntările lor zîmbea o frumusețe, ce voioșie trezea în ochii tuturor sfinților”.

“Vid’ io più di mille angeli festanti,
ciascun distinto di fulgore e d’arte.

Vidi a’ lor giochi quivi e a’ lor canti
ridere una bellezza, che letizia
era nelli occhi a tutti li altri santi.” (Pd. XXXI, 131-135)

Arhanghelul Gabriel, care coborîse anterior și în Cerul Înstelat, pentru a o slăvi pe Maria, vine iar și își desface aripile protector în fața ei, într-un nou cîntec de preamărire: “și iubirea ce mai întîi de-acolo a coborît, cîntînd «Ave, Maria, gratia plena», în fața ei aripile și le-a despletit”.

“E quello amor che primo lì discese,
cantando «Ave, Maria, gratia plena»,
dinanzi a lei le sue ali distese” (Pd. XXXII, 94-96)

Este ultimul pasaj muzical din Divina Comedie, fiindcă apoi privirea lui Dante se îndreaptă spre taina lui Dumnezeu, pe care ne-o descrie pînă la un punct. Călătorul se află mereu în mișcare, toate se schimbă. Și înfățișarea lui Dumnezeu se modifică, odată ce virtutea lui Dante se desăvîrșește în cadrul ascensiunii. La început nu vede decît un punct, urmat de o mare imensă de lumină. Apoi, în strălucirea aceea orbitoare, cînd își încordează ochii, zărește trei cercuri, cuprinse unul în celălalt, ca o simbolistică pentru Tată, Fiu și Sfîntul Duh. Iată imaginile lui Dumnezeu: după un punct și după lumina copleșitoare, trei cercuri intersectate. Protagonistul își ascute iar privirile, vrea să afle mai mult – și atunci în centrul cercului din mijloc vede un chip de om, despre care înțelege că este Isus. Poate părea surprinzător că Demiurgul seamănă cu un om. Dar apoi pricepem că El a creat omul după chipul și asemănarea Sa. Prin urmare și Dumnezeu seamănă cu chipul uman, acolo, în adîncul său cel mai tainic. Dante este copleșit de uluire. Revelația continuă, protagonistul descoperă alte mistere, despre dubla natură, divină și umană a lui Isus. Dar, în clipa aceea, vorbirea i se taie. Epifania depășește conceptele, nu poate fi descrisă prin vorbe, nu mai poate fi nici măcar aproximată. Dante ne spune că a continuat să înțeleagă, dar n-a mai putut să exprime. Viziunea se termină și călătorul intră în rotirea universului, începe să se miște împreună cu toate ființele, cu iubirea și cu celelalte stele create de Dumnezeu.

Aceasta este, foarte pe scurt, călătoria lui Dante, expediția lui spre tainele existenței. Ce mi-am propus să fac în prezentarea de azi? Un lucru care pînă acum poate că n-a fost prea ușor, datorită condițiilor tehnice incomode. Am vrut să pun în paralel textul literar și proiecția sa muzicală, pentru a sublinia că nu trebuie să ne temem de Divina Comedie. Ea poate fi – și este – dificilă, complicată, prin imensa încărcătură de informații, cunoștințe, personaje, întîmplări, învățături filosofice, simboluri și, în general, prin mesajul abstract. Dar dacă știm să ne “apropiem” de ea, să găsim firul roșu al semnificațiilor concrete, lucrurile se limpezesc. Iar muzica, împletită cu poezia, ne oferă această posibilitate de lectură. Ba chiar ne dezvăluie o bogăție estetică, pe mai multe niveluri, uimitoare și, cred, imposibil de atins în vreo altă operă artistică.

Bibliografie:

1. http://www.worldofdante.org/music.html (10 nov. 2018);
2. Enrico Cardillo, Dante e la musica. In exitu Israel de Aegypto, http://recensioni-libri-tv.blogspot.com/2016/11/ben-ritrovati-oggi-cominciamo-una-nuova.html (10 nov. 2018);
3. Dante Alighieri, La Divina Commedia, 3 voll., annotata e commentata da Tommaso Di Salvo, con illustrazioni, Bologna, Zanichelli, 1993;
4. Dante Alighieri, Commedia, con il commento di Anna Maria Chiavacci Leonardi, volume primo: Inferno; volume secondo: Purgatorio; volume terzo: Paradiso, Milano, Arnoldo Mondadori Editore, raccolta I Meridiani, 1991, 1994;
5. L’Inferno, film di Francesco Bertolini, Giuseppe de Liguoro, Adolfo Padovan, Milano Films 1911, https://www.youtube.com/watch?v=J2stFacwDfg&fbclid=IwAR1pAypfeQhUkRuKrmTnISj7C4uqkM6OeTw7FXrnEAlbNjxFj1YpiWFvNrM (10 nov. 2018);
6. Laszlo Alexandru, Lectura lui Dante, https://lecturaluidante.wordpress.com (10 nov. 2018);
7. Alessandro Nicoli, Raffaello Monterosso, Musica, in Enciclopedia dantesca, Istituto dell’Enciclopedia Italiana, Roma, 1970, http://www.treccani.it/enciclopedia/musica_%28Enciclopedia-Dantesca%29/  (10 nov. 2018);
8. Maria Ann Roglieri, Music, in The Dante Encyclopedia, edited by Richard Lansing, London and New York, Routledge, 2010, p. 631-634;
9. Paul Walker, On Identifying and Performing the Chants in Dante’s Divine Comedy, http://www.worldofdante.org/comedy/dante/musicEssay (10 nov. 2018).

(va urma)

Muzica în “Divina Comedie” (3)

Etichete

conferinta, Divina Comedie, muzica, Tîrgu Mureș

Invidioşii zac sprijiniți de stîncă, purtînd mantii greoaie de culoarea pietrei și îndeamnă, în exclamațiile lor, la iubire (virtute contrară față de păcatul în care au excelat). Ei recită litanii, unde la început o invocă pe Sfînta Fecioară, apoi pe îngeri şi pe apostoli, iar în final rugăciunea se extinde la toţi sfinţii. “Şi cînd am mai înaintat puţin, am auzit strigîndu-se: «Maria, roagă-te pentru noi!»; strigîndu-se «Mihail» şi «Petru» şi «Toţi sfinţii»”.

“E poi che fummo un poco più avanti,
udìa gridar: «Maria, ora per noi»:
gridar «Michele» e «Pietro» e «Tutti santi»” (Purg. XIII, 49-51)

Mînioșii sînt învăluiți într-o pîclă adîncă, de fum înțepător, la fel ca patima nebună care le-a întunecat mințile. Rugăciunea pe care sufletele o recită sau o cîntă este Agnus Dei. Ea de obicei este repetată, în timpul liturghiei, de trei ori, pentru a-i cere lui Isus, care s-a jertfit pentru omenire (Ioan 1, 29), milostivenia şi împăcarea sufletească: “Agnus Dei, qui tollis peccata mundi, dona nobis pacem” (“Oh, Mielul Domnului, care ai puterea de-a ridica păcatele oamenilor, dăruieşte-ne pacea ta”). “Toate cu «Agnus Dei» începeau; o vorbă era în toate şi un mod, încît părea între ele o mare armonie.”

“Pur «Agnus Dei» eran le loro essordia;
una parola in tutte era e un modo,
sì che parea tra esse ogne concordia.” (Purg. XVI, 19-21)

Pe a cincea cornișă, Dante constată efectele nefaste ale zgîrceniei. Păcătoşii care în timpul vieții nu şi-au înălțat privirile spre bunurile divine, ci au rămas cu ele tot pironite în jos, spre averile lumeşti, zac plîngînd aici cu fața în pămînt, iar orice dorință de ridicare spre ceruri este zadarnică. Ei intonează un pasaj din Psalmul 119, 25,  care li se potrivește. “Îndată ce-am ieşit în al cincilea cerc, am văzut lume ce plînge, zăcînd pe jos cu faţa-n ţărînă. «Adhaesit pavimento anima mea» îi auzeam spunînd cu-aşa mari suspine, că vorba abia se pricepea.”

“Com’ io nel quinto giro fui dischiuso,
vidi gente per esso che piangea,
giacendo a terra tutta volta in giuso.

«Adhaesit pavimento anima mea»
sentìa dir lor con sì alti sospiri,
che la parola a pena s’intendea.” (Purg. XIX, 70-75)

Călătoria lui Dante continuă și, pe neașteptate, cei doi se pomenesc în centrul unui cutremur uriaș, iar Virgiliu se grăbește să-l reconforteze, deși ei încă nu înțeleg ce se petrece. Puțin mai tîrziu însă lucrurile se clarifică și cei doi primesc explicații: atunci cînd un duh, care și-a încheiat penitența, se înalță spre Paradis, toate spiritele din jur înalță o odă de mulțumire lui Dumnezeu, iar muntele întreg se clatină sub șocul emoției. “Apoi s-a pornit din toate părţile asemenea vuiet, că maestrul s-a lipit de mine spunînd: «Să nu şovăi, cîtă vreme te conduc». «Gloria in excelsis» toţi «Deo» ziceau, din cîte am priceput de-aproape, unde strigătul se distingea.”

“Poi cominciò da tutte parti un grido
tal, che ‘l maestro inverso me si feo,
dicendo: «Non dubbiar, mentr’ io ti guido».

«Gloria in excelsis» tutti «Deo»
dicean, per quel ch’io da’ vicin compresi,
onde intender lo grido si poteo.” (Purg. XX, 133-138)

Pe a șasea cornișă, lacomii umblă descărnați și lihniți de foame, cîntînd Psalmul 50, 17 (“Doamne, deschide-mi buzele, și gura mea va vesti lauda Ta”), unde este pomenit chiar organul cu care au comis păcatul și prin care acum îi înalță un imn de slavă lui Dumnezeu, fiindcă le-a permis să scape de damnarea infernală. “Şi iată se auzeau voci plîngînd şi cîntînd «Labia mea, Domine» încît plăcere şi durere stîrneau.”

“Ed ecco piangere e cantar s’udìe
«Labia mea, Domine» per modo
tal, che diletto e doglia parturìe.” (Purg. XXIII, 10-12)

Desfrînații – care au păcătuit din exces de patimă – sînt arși în flăcări înspăimîntătoare, pe a șaptea cornișă a Purgatoriului. Ei cîntă un imn prin care solicită să fie pedepsiți pentru faptele lor. “«Summae Deus clementiae» în sînul marii văpăi am auzit cîntînd, ce m-a îmbiat să mă-ntorc; şi-am văzut duhuri umblînd prin flacără; aşa că le priveam pe ele şi-mi priveam paşii, împărţindu-mă încoace şi-ncolo.”

“«Summae Deus clementiae» nel seno
al grande ardore allora udi’ cantando,
che di volger mi fe’ caler non meno;

e vidi spirti per la fiamma andando;
per ch’io guardava a loro e a’ miei passi,
compartendo la vista a quando a quando.” (Purg. XXV, 121-126)

La capătul ascensiunii pe cele șapte cornișe sînt așteptați de un nou înger gardian, care îi laudă pentru dăruirea spirituală arătată de-a lungul drumului și-i îndeamnă să continue, cîntîndu-le un pasaj despre a șasea fericire din Evanghelia după Matei (5, 8): “Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu!”. “Dincolo de flacără stătea pe mal şi cînta «Beati mundo corde!», cu voce mai tare decît a noastră, vie.”

“Fuor della fiamma stava in su la riva,
e cantava «Beati mundo corde!»
in voce assai più che la nostra viva.” (Purg. XXVII, 7-9)

Îngerul fericirii îi îndeamnă să treacă printr-o îngrozitoare perdea de foc, unde Dante, cu mare greutate și după numeroase încurajări și explicații primite de la Virgiliu, se încumetă. Dincolo îi întîmpină îngerul iertării, pentru a le răsplăti îndrăzneala cu un cîntec din cuvintele Evangheliei după Matei (25, 34): “Veniţi binecuvîntaţii Tatălui Meu de moşteniţi Împărăţia, care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii”. Este formula cu care Isus îi va aștepta pe cei aleși, la Judecata de Apoi. “«Venite, benedicti Patris mei», a răsunat dintr-o atare lumină, din partea locului, încît m-a învins şi n-am putut-o privi.”

“«Venite, benedicti Patris mei»,
sonò dentro a un lume che lì era,
tal che mi vinse e guardar nol potei.” (Purg. XXVII, 58-60)

La intrarea în Paradisul Pămîntesc, în fața protagonistului se ivește o fetișcană încîntătoare, despre care vom afla că se cheamă Matelda, un “funcționar” angelic misterios, ce-i întîmpină cîntînd, plină de veselie. Exuberanța ei se explică prin cuvintele Psalmului 92, 4: “Căci Tu mă înveseleşti cu lucrările Tale, Doamne, şi eu cînt de veselie, cînd văd lucrarea mînilor Tale”. “«Voi sînteţi nou-veniţi, şi poate faptul că rîd», a început ea, «în acest loc ales drept cuib al seminţiei omeneşti, vă uimeşte şi vă îngrijorează; dar lumină dă psalmul Delectasti, ce vă scoate mintea din ceaţă».”

“«Voi siete nuovi, e forse perch’ io rido»,
cominciò ella, «in questo luogo eletto
all’umana natura per suo nido,

maravigliando tienvi alcun sospetto;
ma luce rende il salmo Delectasti,
che puote disnebbiar vostro intelletto».” (Purg. XXVIII, 76-81)

Într-o prefigurare a reprezentației alegorice care va urma, Matelda se plimbă agale prin Eden și cîntă un psalm de indulgență, “Ferice de cel cu fărădelegea iertată și de cel cu păcatul acoperit” (32, 1). Eroul o urmărește curios din priviri. “Cîntînd ca femeia-ndrăgostită, a continuat de la capătul vorbelor ei: «Beati quorum tecta sunt peccata!».”

“Cantando come donna innamorata,
continuò col fin di sue parole:
«Beati quorum tecta sunt peccata!».” (Purg. XXIX, 1-3)

Apariția mult așteptată a Beatricei este precedată de un fastuos ceremonial simbolic, întins pe un cînt întreg. În lumina care devine strălucitoare și în muzica armonioasă, se ivesc în fața ochilor călătorului șapte copaci de aur, care apoi se dovedesc a fi șapte sfeșnice (simbolizînd darurile Sfîntului Duh sau, după alții, cele șapte taine bisericești). Procesiunea continuă cu figurile impunătoare, încoronate de crini albi, a douăzeci și patru de bătrîni (simbol al celor douăzeci și patru de cărți ale Vechiului Testament), care cîntă un imn de slavă la adresa Sfintei Fecioare, adaptînd formula auzită de Maria de la îngerul Bunei Vestiri (Luca 1, 28) şi de la Elisaveta (Luca 1, 42). “Toţi cîntau: «Binecuvîntată fii tu, între fiicele lui Adam, şi binecuvîntate fie în etern ale tale frumuseţi!».”

“Tutti cantavan: «Benedicta tue
nelle figlie d’Adamo, e benedette
sieno in etterno le bellezze tue!».” (Purg. XXIX, 85-87)

În urma lor vin patru animale fabuloase, fiecare cu șase aripi și cu penele acoperite de ochi (simboluri ale celor patru Evanghelii). Între animalele înaripate, se apropie un car triumfal pe două roţi (simbolul Bisericii), tras de un grifon (Isus). În dreapta carului dansează trei doamne, îmbrăcate în trei culori diferite: roșu, verde și alb (Iubirea, Speranța și Credința). În partea stîngă a carului înaintează dansînd patru femei, îmbrăcate în roşu, iar una dintre ele, care le poruncește, are trei ochi (Prudenţa, Justiţia, Tăria și Cumpătarea). În urma lor umblă cu demnitate doi bătrîni, îmbrăcați diferit, dintre care unul pare medic, iar celălalt războinic (Faptele Apostolilor de Sfîntul Luca şi Epistolele de Sfîntul Pavel). Se arată apoi patru oameni cu ținută umilă (autorii Epistolelor Catolice: Sfîntul Iacob, Sfîntul Petru, Sfîntul Ioan, Sfîntul Iuda Tadeul). La sfîrșit vine un bătrîn singur, ce pare adormit (Apocalipsa Sfîntului Ioan). Toată procesiunea fabuloasă se oprește, iar un participant (reprezentînd Cîntarea Cîntărilor) invocă, prin intermediul unui pasaj biblic, apariția Beatricei: “şi unul din ei, ca trimis de ceruri, «Veni, sponsa, de Libano» cîntînd a strigat de trei ori, şi toţi ceilalţi după el”.

“E un di loro, quasi da ciel messo,
«Veni, sponsa, de Libano» cantando
gridò tre volte, e tutti li altri appresso.” (Purg. XXX, 10-12)

Virgiliu dispare pentru totdeauna de lîngă Dante, se întoarce la locul său din Infern, iar călătorul, îndurerat pînă la lacrimi de această pierdere, este preluat de Beatrice. Femeia, intens iubită odinioară și divinizată acum, îl ceartă îngrozitor pe Dante pentru păcatele sale pămîntești și pentru numeroasele șovăieli pe calea virtuții. Pentru a-i îmblînzi supărarea și a interveni pe lîngă ea în favoarea păcătosului care se căiește, îngerii din carul triumfal intonează repede un psalm impresionant: “Doamne, în Tine mă încred: să nu fiu dat de ruşine niciodată. Izbăveşte-mă, în dreptatea Ta! Pleacă-ţi urechea spre mine, grăbeşte de-mi ajută! Fii pentru mine o stîncă ocrotitoare, o cetăţuie unde să-mi găsesc scăparea! Căci Tu eşti Stînca mea, Cetăţuia mea, şi pentru Numele Tău mă vei povăţui şi mă vei călăuzi. Scoate-mă din laţul pe care mi l-au întins vrăjmaşii. Căci Tu eşti Ocrotitorul meu! În mîinile Tale îmi încredinţez duhul: Tu mă vei izbăvi, Doamne, Dumnezeule adevărate! Eu urăsc pe cei ce se lipesc de idoli deşerţi şi mă încred în Domnul. Fă-mă să mă veselesc şi să mă bucur de îndurarea Ta, căci vezi ticăloşia mea, ştii neliniştea sufletului meu şi nu mă vei da în mîinile vrăjmaşului, ci îmi vei pune picioarele la loc larg” (31, 1-8). “Ea a tăcut; şi îngerii au cîntat îndată «In te, Domine, speravi»; dar dincolo de «pedes meos» n-au trecut.”

“Ella si tacque; e li angeli cantaro
di subito «In te, Domine, speravi»;
ma oltre «pedes meos» non passaro.” (Purg. XXX, 82-84)

Se împlinește întregul ceremonial de purificare: acuzatoarea Beatrice formulează cele mai tăioase reproșuri; Dante este copleșit de regrete și durere; îngerii intervin cîntînd, pentru a atenua tortura sufletească; păcătosul doborît de frămîntări extreme leșină. Își revine doar atunci cînd e scufundat de grațioasa Matelda în undele rîului Lete, care șterge păcatele și amintirea lor. În jurul său aude cîntîndu-se fragmente dintr-un psalm de penitență. “Asperges me hyssopo, et mundabor; lavabis me, et super nivem dealbabor” – “Curăţeşte-mă cu isop şi voi fi curat; spală-mă şi voi fi mai alb decît zăpada” (51, 7) se cîntă de obicei atunci cînd se stropește cu apă sfințită în biserică. “Ajuns lîngă ţărmul fericit, «Asperges me» aşa de suav am auzit, că n-o ştiu gîndi, nu doar scrie.”

“Quando fui presso a la beata riva,
«Asperges me» sì dolcemente udissi,
che nol so rimembrar, non ch’io lo scriva.” (Purg. XXXI, 97-99)

Se reia spectacolul alegoric prin care, în Paradisul Pămîntesc, sînt reprezentate degradarea moravurilor din viața lumească și prăbușirea Bisericii în păcat, de-a lungul istoriei, sub asaltul animalelor diabolice: acvila (Imperiul Roman care a persecutat creștinismul), vulpea (ereziile) şi balaurul (Satana care a încurajat schismele). Dar corul celor șapte femei, simbol al virtuților alegorice (trei Virtuți Teologale și patru Virtuți Cardinale), intonează începutul psalmului 79, pentru a o consola pe Beatrice. Textul biblic deplînge, într-o proiecție paralelă, decăderea moravurilor în rîndul poporului ales, care se pedepsește cu asprime de către supremul creator: “Dumnezeule, au năvălit neamurile în moştenirea Ta, au pîngărit Templul Tău cel sfînt şi au prefăcut Ierusalimul într-un morman de pietre”. “«Deus, venerunt gentes», alternînd cînd trei, cînd patru cu dulce psalmodie, femeile au început lăcrimînd; şi Beatrice, suspinînd pioasă, pe ele le asculta cu aşa aspect, încît puţin mai mult sub cruce s-a schimbat Maria.”

“«Deus, venerunt gentes», alternando
or tre or quattro dolce salmodia,
le donne incominciaro, e lagrimando;

e Beatrice, sospirosa e pia,
quelle ascoltava sì fatta, che poco
più alla croce si cambiò Maria.” (Purg. XXXIII, 1-6)

După dezbaterea altor delicate probleme istorice și filosofice, pe care prezentarea noastră nu le cuprinde, călătorul este însoțit de Matelda la apele celui de-al doilea rîu purificator: Lete dăruiește uitarea păcatelor comise, iar Eunoe împrospătarea binelui săvîrșit. Astfel întărit în virtute, Dante este pregătit să urce la stele.

(va urma)

Muzica în “Divina Comedie” (2)

Etichete

conferinta, Divina Comedie, muzica, Tîrgu Mureș

Dacă ideea de muzică poate fi acceptată doar cu anumite limite în Infern, situația se schimbă în Purgatoriu. Ea dobîndește aici o mare importanță. În primul rînd, are o finalitate educativă, trebuie să le atragă atenția, celor care au greșit, asupra erorilor comise. Apoi are o valoare de cult, de venerare a înțelepciunii și de preaslăvire a bunătății lui Dumnezeu, care le-a permis să evite Infernul.

Dante, în poemul său, face trimiteri precise la trei antifoane de slăvire a Sfintei Fecioare (Salve Regina, în Purg. VII, 82, Ave Maria, în Pd. III, 121-122 și XXXII, 95, Regina Coeli, în Pd. XXIII, 128), la cîteva imnuri liturgice (Te lucis ante terminum, în Purg. VIII, 13, Summae Deus clementiae, în Purg. XXV, 121, Te Deum laudamus, în Purg. IX, 140 și Pd. XXIV, 113), la cîntece de mesă (Gloria în excelsis Deo, în Purg. XX, 136), la numeroși psalmi biblici, intonați de duhurile păcătoase, în așteptarea mîntuirii, sau cîntați de duhurile fericite, sau interpretați de îngeri. Dar cum sunau toate acestea efectiv? La sfîrșitul secolului al XIX-lea, în nord-vestul Franței, la mănăstirea din Solesnes, călugării benedictini s-au specializat în studiul muzicii medievale, au aprofundat compozițiile, le-au scuturat de alterările survenite, le-au reconstituit. Munca lor a fost apoi, în zilele noastre, reluată de grupul vocal Zephyrus din Charlottesville, Virginia, SUA, care a realizat înregistrări a cappella ale celor mai multe cîntece din Divina Comedie. Așa că noi putem face azi o călătorie paralelă, citind textul literar și ascultînd textul muzical.

După ieșirea din Infern, Dante ajunge pe partea opusă a globului pămîntesc, pe țărmul insulei unde începe Purgatoriul. Duhurile care și-au regretat păcatele sînt aduse după moarte acolo, pe apă, de un înger luntraș. În timpul călătoriei, ele cîntă un psalm biblic, care în mod simbolic sărbătorește eliberarea poporului ales din captivitatea egipteană. Rugăciunea reflectă condiția sufletelor, care se eliberează de viața păcătoasă și pornesc spre purificare. “La pupă stătea luntraşul ceresc, ce părea întipărit de preafericire; şi sute de duhuri înăuntru şedeau. «In exitu Israel de Aegypto» cîntau toţi într-un glas şi celelalte scrise-apoi în psalm.”

“Da poppa stava il celestial nocchiero,
tal che parea beato per iscripto;
e più di cento spirti entro sediero.

«In exitu Israel de Aegypto»
cantavan tutti insieme ad una voce
con quanto di quel salmo è poscia scripto.” (Purg. II, 43-48)

Acesta a fost așadar cîntecul auzit de Dante. Protagonistul își începe ascensiunea pe plajă, la îndemnul unui personaj sobru, cu rol de gardian, fostul politician latin Cato, care s-a sacrificat pentru cauza libertății. În scurtă vreme eroul principal își întîlnește un bun prieten, pe cîntărețul Casella, pe care-l roagă să-i mai alunge oboseala și necazurile călătoriei și să-i interpreteze o melodie de odihnă și reconfortare. Casella îi intonează debutul unei canțone scrise chiar de Dante. “«Iubirea care-n mintea mea vorbeşte», a-nceput el atunci aşa de gingaş, încît gingăşia încă-mi sună dinăuntru. Maestrul meu cu mine şi cu acea lume care era cu el păream aşa de fericiţi, parcă ne vrăjise mintea.”

“«Amor che ne la mente mi ragiona»
cominciò elli allor sì dolcemente,
che la dolcezza ancor dentro mi suona.

Lo mio maestro e io e quella gente
ch’eran con lui parevan sì contenti,
come a nessun toccasse altro la mente.” (Purg. II, 112-117)

Fascinaţia spiritelor penitente şi a celor doi poeţi, în faţa melodiei intonate de Casella, este sfîşiată de intervenţia aspră a lui Cato. Paznicul Purgatoriului îi ceartă pe toţi, pentru lenea care le-a întrerupt traseul pocăinţei. Atunci cînd muzica exprimă doar un moment de gratuită bucurie estetică, este condamnată cu asprime. Arta de dragul artei n-are ce căuta prin locurile sfinte. “Stăteam toţi înlemniţi şi-atenţi la notele sale; dar iată-l pe vrednicul bătrîn strigînd: «Ce-nseamnă asta, suflete leneşe? ce neglijenţă, ce trîndăvie-i asta? Daţi fuga la munte să vă lepădaţi de scoarţa ce nu vă lasă spre Dumnezeu învederat».”

“Noi eravam tutti fissi e attenti
alle sue note; ed ecco il veglio onesto
gridando: «Che è ciò, spiriti lenti?

qual negligenza, quale stare è questo?
Correte al monte a spogliarvi lo scoglio
ch’esser non lascia a voi Dio manifesto»” (Purg. II, 118-123)

În cîntul V al Purgatoriului, spre Dante înaintează sufletele oamenilor pieriţi de moarte violentă şi care, pocăindu-se doar în ultima clipă, trebuie să rămînă în Antipurgatoriu probabil atîta vreme cît au trăit. Ele cîntă psalmul 50, compus odinioară de regele David pentru a implora îndurarea lui Dumnezeu:“Miserere mei Deus, secundum magnam misericordiam tuam”. “Şi între timp pe coasta din faţă venea lume, ceva mai sus, cîntînd «Miserere» un vers după altul.”

“E ‘ntanto per la costa di traverso
venivan genti innanzi a noi un poco,
cantando «Miserere» a verso a verso.” (Purg. V, 22-24)

Dante își continuă călătoria și ajunge la o vîlcea, un luminiș, în care se află principii care și-au neglijat datoria, și-au tratat supușii cu cruzime. Ei așteaptă acolo rugăciuni din partea rudelor, care încă trăiesc, pentru a le mai înlesni suferința. Totodată sînt izolați de ceilalți, se bucură de un anumit privilegiu, al rangului nobiliar. Coborînd protagonistul printre ei, îi aude intonînd – printr-o subtilă aplicare a legii echivalenței – un cunoscut cîntec de slavă la adresa Sfintei Fecioare, unde e subliniată deșertăciunea vieții muritoare și gloria vieții eterne: “spre tine suspinăm, gemem şi plîngem în valea lacrimilor… arată-ne, după acest exil, pe Isus, fructul binecuvîntat al pîntecelui tău”. “«Salve, Regina», pe pajişte şi flori aici şezînd şi cîntînd am văzut duhuri, care din vale nu se vedeau afară.”

“«Salve, Regina» in sul verde e ‘n su’ fiori
quindi seder cantando anime vidi,
che per la valle non parean di fuori.” (Purg. VII, 82-84)

Ascensiunea prin Purgatoriu se poate desfășura doar în timpul zilei, procesul de purificare spirituală e rezultatul unui efort conștient, susținut. Noaptea este vrăjmașa luminii, perioada cînd asaltul demonului pune sufletul la grea încercare. În vîlceaua principilor, un suflet nobil înalță un cîntec smerit, prin care îi cere ajutorul lui Dumnezeu, în fața ispitei diabolice care se apropie. “Înainte de a se termina lumina” este un imn atribuit Sfîntului Ambrozie şi era cîntat la Compieta, ultima oră canonică înainte de lăsarea nopții. “«Te lucis ante» aşa pios i-a ieşit din gură şi cu note aşa duioase, încît m-a făcut să-mi ies din minţi.”

“«Te lucis ante» sì devotamente
le uscìo di bocca e con sì dolci note,
che fece me a me uscir di mente.” (Purg. VIII, 13-15)

Cînd se deschide în sfîrșit poarta Purgatoriului, pentru ca Dante să poată intra, se aude un impresionant cor de preamărire a lui Dumnezeu, intonat de toate duhurile, în semn de recunoștință: “Eu m-am întors atent la primul tunet şi «Te Deum laudamus» mi se părea că aud pe voci amestecate cu dulcele sunet”.

“Io mi rivolsi attento al primo tuono,
e «Te Deum laudamus» mi parea
udire in voce mista al dolce suono.” (Purg. IX, 140-142)

 

(va urma)

 

Muzica în “Divina Comedie” (1)

Etichete

conferinta, Divina Comedie, muzica, Tîrgu Mureș

Mă bucur să fiu la Universitatea de Arte din Tîrgu Mureș și îi mulțumesc domnului rector, prof. univ. dr. habil. Sorin Crișan, pentru generoasa invitație de-a susține această prelegere. Îmi pare bine să-mi amintesc că ne cunoaștem de cîteva decenii și să constat că ne revedem într-un context academic. Îi mulțumesc de asemeni domnului prorector, prof. univ. dr. Balási András, un ghid foarte amabil și disponibil pentru mine, care sînt la începutul drumului aici. Am mai ținut diverse conferințe în zonă, la Bistrița, la Beclean, dar la Tîrgu Mureș sînt pentru prima oară și mă bucur să vin cu o temă “de nișă”, specializată. În cadrul Divinei Comedii a lui Dante Alighieri, aș vrea să abordez problema muzicii.

Poemul dantesc constituie capodopera literară a Evului Mediu și oferă o sinteză a cunoștințelor, a credințelor, a filosofiei, a teologiei din acele vremuri, precum și o însumare a filosofiei din Antichitate. Divina Comedie este un ansamblu impresionant, din punct de vedere intelectual, rațional, artistic, teologic. Despre ce ne vorbește? Despre drumul sufletului după moarte. Și aici nu mai e vorba de un suflet inclus în timp, ci este omul în general, ca ființă, și diversele căi ce i se deschid pe lumea cealaltă. Dacă este un păcătos, el va ajunge în Infern, în niște chinuri îngrozitoare, pe care puțini și le-au imaginat în mod așa diversificat și colorat, cum le-a gîndit Dante. De asta se spune cîteodată că e o “situație dantescă”. Lumea se referă în primul rînd la Infern, unde torturile și zbuciumul păcătoșilor întrec ce s-a scris ulterior, în literatura universală, ca bogăție a imaginarului. Însă dacă omul a apucat să-și regrete sincer, înainte de moarte, păcatele, merge în Purgatoriu, un alt loc de tortură și penitență, provizoriu, înainte de obținerea mîntuirii. Iar oamenii virtuoși, care și-au dedicat viața credinței, ajung în Paradis, spațiul recompensei eterne.

Îmi permiteți să insist pe această introducere, fiindcă aș vrea să am o bază, pe care să-mi construiesc subiectul specific de azi. Eroul principal al aventurilor este Dante însuși, o noutate absolută pentru literatura acelor vremuri, unde nu existau poeme la persoana I, cu autorul care să devină protagonist și să-și asume un parcurs de epopee. Inclusiv ca abordare naratologică avem de-a face, prin urmare, cu un aspect neobișnuit. Dante se imaginează pe lumea cealaltă, însă ne spune mereu că drumul lui e cît se poate de real: “N-a văzut mai bine ca mine cel ce-a văzut adevărul” (“Non vide me’ di me chi vide il vero”, Purg. XII, 68). Precizia detaliilor ne transmite permanent ideea că el a fost acolo, e vorba de o călătorie adevărată, desfășurată efectiv. Sînt descrieri foarte fidele ale peisajului pe care-l străbate, pașii sînt numărați, într-o limită de timp, pe care el o parcurge. Totul are o concretețe formidabilă. Dar poate fi și o călătorie visată, sau una imaginată: “Eu nu ştiu spune bine cum am intrat acolo, aşa copleşit eram de somn în acel moment cînd am părăsit calea cea dreaptă” (“Io non so ben ridir com’ i’ v’entrai, / tant’ era pien di sonno a quel punto / che la verace via abbandonai”, Inf. I, 10-12). Sensurile din Divina Comedie sînt suprapuse, supraetajate și merg în paralel, ele nu se contrazic și putem citi întregul poem ca pe o expediție reală, ca pe un drum imaginar, ca pe o aventură visată etc.

Eroul coboară așadar în Infern, care devine din ce în ce mai strîmt. Trebuie să ne închipuim locul sub forma unei pîlnii, cu cercuri, în profunzime. Cu cît se coboară, cu atît păcatele sînt mai grave, pedepsele sînt mai groaznice, torturile sînt mai înfiorătoare. Poetul face o sinteză a păcatelor din vremea lui și oferă o oglindă fidelă a mentalității și a comportamentului medieval. Dar el construiește și o ierarhie etică, în același timp. Latura juridic-literară e dublată de meditația filosofică.

Dante este însoțit de Virgiliu, poetul său preferat, care îl conduce în Infern și în Purgatoriu și-l ajută în fața obstacolelor frecvente cu care se confruntă. Apoi este preluat de Beatrice, femeia iubită în tinerețe, care între timp a murit și vine spre el din Paradis. A fost mult comentată simbolistica de atribuit celor două călăuze din Divina Comedie: rațiunea umană și grația divină. Cu ajutorul rațiunii putem încerca, în viață, să evităm nemerniciile, dar pentru a ne mîntui avem nevoie de sprijinul credinței. Așadar cei doi poeți ajung la capătul Infernului, unde stă Lucifer, în centrul Pămîntului, imobilizat, azvîrlit acolo după revolta sa din Paradis, împotriva lui Dumnezeu. Cei doi călători depășesc centrul Pămîntului și pe Lucifer, urcă pe partea cealaltă a globului și ajung la țărmul unei insule, pe care se află muntele Purgatoriului. Cum s-a creat acesta? Totul este logic, inclusiv fizic și geografic vorbind, în cadrul poemului. Dante a preluat legenda biblică a alungării lui Lucifer din Paradis și o prelungește: atunci cînd diavolul a căzut pe scoarța terestră, a săpat o groapă, sub formă de pîlnie – care a devenit Infernul – și a rămas înfipt în centru. Dar pămîntul dislocat trebuia să se regăsească undeva: a fost împins pe partea cealaltă și a constituit un munte, care are șapte cornișe (alei), pe care se urcă roată, iar acolo sînt pedepsite cele șapte păcate fundamentale. Dante începe să urce în Purgatoriu, condus de Virgiliu, și cunoaște numeroase situații de penitență și personaje istorice faimoase. Ajuns în vîrful muntelui, intră în Eden, adică în Paradisul biblic, locul unde au fost creați primii oameni, Adam și Eva, unde s-a produs căderea în păcatul originar, de unde strămoșii noștri au fost izgoniți etc. Aici călătoria alături de Virgiliu se încheie. Pe măsură ce Dante urcă în Purgatoriu, devine mai ușor. Există un ansamblu de reguli, și în Infern, și în Purgatoriu, și în Paradis, nu voi insista asupra lor, fiindcă ar dura prea mult această introducere. Noi, cînd urcăm pe un munte, la plecare ne mișcăm mai ușor. Pe măsură ce avansăm, ascensiunea devine tot mai dificilă, iar pe culmi răzbesc doar marii alpiniști. În poemul lui Dante e chiar invers: este foarte greu să pornești. Simbolic vorbind, e dificil să-ți accepți păcatele, să le regreți, să te dezici de cel care ai fost, pentru a fi iertat. Primii pași sînt extrem de grei. Dar, dacă îți asumi linia penitenței, constați că sufletul îți devine tot mai ușor, mai luminos, mai fericit. Orice greutate materială dispare și, ajuns în vîrf, Dante începe să plutească. Paradisul este structurat în nouă ceruri, în jurul Pămîntului, pe care Dante le traversează în zbor, înainte de-a ajunge la Roza Albă, unde poate vedea efectiv amfiteatrul divin. Este deja imponderabil, s-a lepădat de păcate, a fost iertat pentru ele și își continuă drumul, pentru a se întîlni, în ultimul cînt din poem, cu Dumnezeu, pentru a-l vedea, pentru a-i percepe taina.

Toată călătoria, care este la temelia sa o expediție de autopurificare, e totodată și o căutare a lui Dumnezeu, o curiozitate sfîșietoare a descoperirii chipului lui Dumnezeu, a felului în care El operează. Foarte pe scurt cam acestea se pot spune despre proiectul lui Dante, care este extrem de bine calculat, în toate detaliile lui, și tratează, implicit sau explicit, numeroase probleme de filosofie și teologie, preluate în principal de la Sfîntul Toma din Aquino, dar și de la Aristotel, marele model din Antichitate, precum și din alte cîteva surse de inspirație secundară. Un rol foarte important, în această aventură fascinantă, îl are muzica. Și astfel ajung la ceea ce mă interesează pe mine, cu această ocazie, să detaliez.

Ce-are a face muzica în poemul literar, istoric, filosofic, teologic, acea sumă a cunoașterii medievale? Ei bine, Dante își însoțește mesajul cu trimiteri foarte concrete la muzică. Dar și acolo avem de-a face cu o relație mobilă: pe măsură ce se avansează, lucrurile devin tot mai complexe. În prima parte, în Infern, muzica este aproape inexistentă. Unii cercetători chiar îi contestă existența. Eu cred totuși că depinde cum înțelegem ideea de muzică. În ziua de azi ea înseamnă și dizarmonie, și gălăgie, pentru urechile publicului profan, iar atunci, dacă îi conferim o asemenea accepțiune mai largă, putem observa că în Infern, unde e întuneric și ne pomenim cu o agresare a vederii, prin alternanța de imagini extrem de violente, unde ne sugrumă spaima, găsim și o agresare a auzului, prin diverse zgomote.

Structura arhitecturală a decorului este foarte asemănătoare cu realitatea medievală, fiindcă poetul însuși este o sinteză intelectuală a epocii. De pildă, în cîntul III, Dante trece de poarta Infernului. Ulterior, pe meterezele cetății Dite, apar niște diavoli care-l înfruntă, călătorul trebuie să treacă de numeroase obstacole, să traverseze cîteva punți, să străbată trei ape curgătoare, cu rol defensiv. Cînd intră așadar în Infern, protagonistul se confruntă cu o beznă profundă și aude zgomote înfricoșătoare: “Aici suspine, plînsete şi ţipete ascuţite răsunau prin aerul fără stele, pentru care eu la început am lăcrimat. Diverse limbi, oribile graiuri, cuvinte de durere, accente de mînie, voci ţipate şi şoptite, răsunete de palme izbite făceau un vîrtej, care se roteşte mereu în acel aer mînjit, fără timp, ca nisipul cînd vîntul îl aspiră.”

“Quivi sospiri, pianti e alti guai
risonavan per l’aere sanza stelle,
per ch’io al cominciar ne lagrimai.

Diverse lingue, orribili favelle,
parole di dolore, accenti d’ira,
voci alte e fioche, e suon di man con elle

facevano un tumulto, il qual s’aggira
sempre in quell’aura sanza tempo tinta,
come la rena quando turbo spira.” (Inf. III, 22-30)

Auzim, prin urmare, împreună cu Dante, țipetele disperate, gălăgia, palmele deznădăjduite, pe care și le trag păcătoșii peste cap. Toate acestea sînt oare muzică? Nu știu, mă limitez să consemnez situația.

În cîntul V din Infern, călătorul îi întîlnește pe păcătoșii carnali, pe desfrînați. Care este greșeala lor? Și-au înșelat soțul/soția, logodnicul, partenerul. Cum sînt ei pedepsiți? Există, în Infern și Purgatoriu, o regulă care a fost denumită, chiar într-un pasaj din poem, “il contrappasso”, legea echivalenței. Felul în care păcătuim în timpul vieții se reflectă în felul cum vom fi pedepsiți după moarte. Acești nenorociți nu și-au găsit odihna, s-au agitat mereu să-și caute următoarea iubire, următoarea aventură amoroasă. Pe lumea cealaltă, ei zboară, sub formă de păsări, și sînt izbiți în eternitate, unii de ceilalți și cu toții de niște stînci. Cea mai mare dorință a lor e să aibă o clipă de odihnă, un strop de răgaz. Dar acest moment de liniște nu le este oferit, e imposibil. Iată felul în care legea echivalenței, de care vă spuneam, este pusă în practică. Acești damnați apar în fața lui Dante: “Şi cum zboară cocorii cîntîndu-şi plînsul, făcînd prin aer un lung şir, la fel am văzut venind, cu strigăte de durere, umbre purtate de vîrtejul numit.”

“E come i gru van cantando lor lai,
faccendo in aere di sé lunga riga,
così vid’ io venir, traendo guai,

ombre portate dalla detta briga.” (Inf. V, 46-49)

Păcătoșii strigă de durere, ca niște cocori. Este aceasta oare muzică? Nu știu. Dar niște sunete constituie cu siguranță, de nu cumva e o muzică a disperării.

Dante nu reprezintă doar statuia aceea impunătoare, cu care poate că unii s-au obișnuit, poetul sublim, frămîntat de lucruri divine. El știe să examineze toate laturile existenței umane, de la cele mai înalte la cele mai josnice. În cîntul XXI, într-un pasaj pe care-l voi cita totuși, fiindcă este celebru, chiar dacă este cam deșucheat, protagonistul se întîlnește cu un grup de drăcușori glumeți, care fac diverse pozne, cum se obișnuiește în armată. Camarazii mai rîd, se îmbrîncesc, își dau șuturi în dos. Cam așa se comportă și acei diavoli. După care, pentru a persifla pînă la capăt o expediție militară, se încolonează, sub comanda unui diavol “plutonier”. Ei ar vrea să pornească, dar e nevoie de o comandă, fiindcă în armată nu se acționează spontan. Așa că își scot limba spre șeful improvizat, pentru a-i arăta că sînt gata; iar el le dă semnalul de pornire, într-un mod inconfundabil. “Pe partea stîngă s-au înturnat; dar mai întîi fiecare şi-a strîns limba cu dinţii, ca semn către şeful lor; şi el şi-a făcut din cur trompetă.”

“Per l’argine sinistro volta dienno;
ma prima avea ciascun la lingua stretta
coi denti, verso lor duca, per cenno;

ed elli avea del cul fatto trombetta.” (Inf. XXI, 136-139)

Așa spune poetul. Iată că muzica din Divina Comedie, înainte de-a fi sublimă, știe să contribuie la exprimarea grotescului. Dacă vrem să examinăm toate aspectele problemei, trebuie să le recunoaștem și pe acestea. De altminteri în textul poemului este pomenită o foarte amplă varietate de instrumente muzicale, iar analiza atentă a situațiilor în care apar și a rolului lor ar ocupa tot spațiul unei alte conferințe: chitara (cetra, Pd. XX, 22), cimpoiul (cennamella, Inf. XXII, 10; sampogna, Pd. XX, 24), clopotele (campane, Inf. XXII, 7), cobza (leuto, Inf. XXX, 49), cornul (corno, Inf. XXXI, 12, ibid., 71), giga (giga, Pd. XIV, 118), goarna (tuba, Pd. VI, 72; Pd. XXX, 35), harpa (arpa, Pd. XIV, 118), lira (lira, Pd. XV, 4; Pd. XXIII, 100), toba (tamburo, Inf. XXX, 103), tobele (tamburi, Inf. XXII, 8), trîmbițele (trombe, Inf. XXII, 7; tube, Purg. XVII, 15; Pd. XII, 8), trompeta (trombetta, Inf. XXI, 139).

În ultima bolgie din cercul al VIII-lea, călătorul îi găsește pe falsificatori. Meșterul Adam, un celebru calpuzan medieval, care a contrafăcut florinul de aur și a fost condamnat la moarte pentru asta, stă înțepenit, cu trupul său imens, umflat de apă și cu buzele uscate, ce aspiră măcar după un strop de rouă. Fiind și mare bîrfitor, îl insultă pe tovarășul său de “detenție”, grecul Sinon, cu care pînă la urmă se ia chiar la bătaie. “Şi unul dintre ei, care poate s-a supărat că a fost numit aşa hidos, cu pumnul i-a izbit burdihanul. Ăsta a sunat ca toba mare; iar meşterul Adam i-a pleznit mutra cu braţul, care a părut la fel de pietros.”

“E l’un di lor, che si recò a noia
forse d’esser nomato sì oscuro,
col pugno li percosse l’epa croia.

Quella sonò come fosse un tamburo;
e mastro Adamo li percosse il volto
col braccio suo, che non parve men duro.” (Inf. XXX, 100-105)

Zgomotele produse de o încăierare – atunci cînd sînt comparate cu sunetele instrumentului muzical – pot să țină oare de tematica noastră? Iată o problemă la care m-aș feri să dau un răspuns tranșant.

(va urma)

 

Muzica în „Divina Comedie”

Etichete

conferinta, Dante, keynote speaker, muzica, Tîrgu Mureș, Universitatea de Arte

Sînt onorat să susțin poimîine, în calitate de keynote speaker, prelegerea Muzica în “Divina Comedie”, în cadrul Conferinței Internaționale organizate de Universitatea de Arte din Tîrgu Mureș. Sînt emoționat să aflu că prezentarea mea va beneficia de traducere engleză simultană, în cască, pentru profesorii universitari care vor participa din străinătate. Îi mulțumesc domnului rector, prof. univ. dr. habil. Sorin Crișan, pentru această călduroasă invitație.

Muzica este o componentă fundamentală a capodoperei lui Dante Alighieri. Acest fapt este explicabil, mai întîi, prin contextul cronologic în care ne situăm. Evul Mediu a marcat expresia sincretică a artelor, iar trubadurul scria versurile, compunea melodia, interpreta la instrumente și din voce, în timp ce dansa în fața publicului. Dar muzica a fost și o materie de bază în Quadrivium, care alături de Trivium marca parcursul esențial al studiilor medievale. Dovada că Dante a fost unul dintre cei mai erudiți intelectuali ai vremii sale poate fi regăsită în Divina Comedie.

Poemul dantesc este bogat în trimiteri la diferite instrumente, dansuri și cîntece. Prezența muzicii în cadrul poemului cunoaște o evoluție gradată. În Infern întîlnim sunete dizgrațioase, înfricoșătoare și foarte diversificate, cu rolul de-a mări spaima și tortura celor damnați, sau ilustrîndu-le suferința. În Purgatoriu, muzica are o finalitate etică, avînd scopul de-a contribui la purificarea sufletelor, prin învățătură și rugăciune. (Îndată ce exprimă doar un moment de bucurie estetică gratuită, este condamnată cu asprime.) Melodiile reflectă aici, conform “legii echivalenței”, pedeapsa ori penitența executată pe fiecare cornișă a muntelui. Muzica se desfășoară în deplina ei bogăție tonală în Paradis, de la muzica sferelor (din Cîntul I), care va însoți ultima parte a expediției, la cîntările sfinților și ale îngerilor, executate cu ajutorul vocii sau prin comparația cu diverse instrumente diafane din viața pămîntească, pînă la corul polifonic, care marchează eterna mișcare circulară.

În paralel cu o sintetizare sumară a diferitelor situații de exprimare muzicală în Divina Comedie, conferința pune alături pasaje de poezie, în italiană și în echivalență română, cu interpretări a cappella ale unor melodii invocate în poem. Grupul vocal Zephyrus, din Charlottesville (Virginia, SUA), specializat în muzică medievală, renascentistă și în barocul polifonic, a inclus pe internet adaptări ale cîntecelor din opera dantescă, realizate de călugării benedictini din Solesmes (nord-vestul Franței), care își propuneau să redea, la sfîrșitul sec. al XIX-lea, muzica în tiparul său medieval, fără distorsiunile apărute ulterior, de-a lungul timpului.

Linişte

Etichete

liniste, mozart, muzica, slogan

Sloganul de la Radio Mozart, pe internet, e adaptat după artistul francez Sacha Guitry: “Quand on joue du Mozart, le silence qui suit est encore de lui!” (Cînd se cîntă Mozart, liniştea care urmează e tot de el.)