Ion D. Sîrbu – exilul interior (1)

Etichete

centenar, Craiova, Ion D. Sîrbu, literatura romana, moralitate, polemica, simpozion

Vă mulțumesc pentru invitație, mă bucur că sînt pentru prima dată în viața mea – sper că nu și pentru ultima – la Craiova și vă felicit pentru organizarea acestei sărbători a spiritului, sub semnul lui Ion D. Sîrbu, unul dintre scriitorii mei preferați. A fost un moment emoționant aseară să-l celebrăm, prin intermediul piesei inspirate de una din capodoperele sale, Adio, Europa!, la teatrul unde el a slujit vreun deceniu, în apropiere de casa unde a locuit cîteva decenii, chiar în ziua în care s-a născut, acum o sută de ani. Iată, sînt atîtea puncte de convergență, care au fost subliniate, pentru a pune în lumină importanța unui scriitor de prim rang al literaturii române.

Mi-am gîndit intervenția plecînd de la conceptul enunțat de Monica Lovinescu, într-unul din volumele sale de cronici radiofonice. Comentatoarea vorbea despre posteritatea contemporană, e chiar titlul unei cărți ale sale. Ce este “posteritatea contemporană”? Toți scriitorii resimt o apăsare în vorbirea cu transparență, cu deschidere, fără perdele, în fața contemporanilor, pentru că inevitabil se produc susceptibilități, inimiciții. O zicea și Gary, pe filieră populară: “gura bate curu’”. Poate că e mai bine să nu ne dezvăluim pînă la capăt, să păstrăm o anumită prudență, să nu ne punem rău cu unul sau cu altul. Și iată cum scriitorii își drămuiesc vorbele, nu apasă pe pedala talentului pînă la capăt, pentru a nu-și crea un disconfort social, în contemporaneitatea imediată. Monica Lovinescu sublinia că, din fericire, autorii din exil nu au acest disconfort. Ei au posibilitatea de-a vedea ce se întîmplă, dacă sînt interesați de locul lor de baștină (iar cei mai mulți erau și sînt) și sînt liberi să se exprime cu toată energia, în mod răspicat, pentru că nu mai au nimic de pierdut, nimic de conservat și de menajat. Așadar exilul oferă o posteritate – e ca și cum vezi din urmă lucrurile care s-au întîmplat, s-au limpezit deja -, dar este o posteritate contemporană: ei au libertatea de-a spune pînă la capăt ce văd și ce cred. Nu trebuie să-și drămuiască vorbele, sau intensitatea lor ideatică.

Un astfel de concept poate fi preluat și transpus la Ion D. Sîrbu. Este, în opinia mea, singurul, sau printre foarte puținii scriitori din perioada pînă în decembrie 1989, care s-a aruncat fără rezerve în acest bazin al onestității acidulate. Cum de și-a permis el să facă una ca asta? Prin ce se deosebea de mulți scriitori, ce-i stăteau aproape, cronologic, în epocă? Eram în perioada comunismului. Cenzura era devastatoare. Fiecare autor, cînd așternea ceva pe hîrtie, avea oarecum în minte – unii mai acut, alții mai palid – umbra cenzorului. “Asta n-are rost s-o spun așa, fiindcă nu va trece. Cealaltă o moderez, fiindcă nu convine ca idee” etc. Cei care nu resimțeau această servitute erau scriitorii din exil. Sau aceia care și-au asumat exilul interior, cum a făcut Ion D. Sîrbu. La el și – din ce-am citit, din ce cunosc – la Paul Goma avem aceste două cazuri, foarte apăsate, în care autorii din țară și-au zis pe șleau: “Nu-mi propun să public! Știu că ceea ce am de spus nu va trece! Ca atare, eu vorbesc răspicat, iar cînd va fi să fie, dacă mă va mai citi cineva, foarte bine! Dar nu îmi arvunesc vorbele pe altarul cenzurii!”. Dacă pornești cu alte premise decît ceea ce există în jurul tău, ajungi firește la alte concluzii, la alte rezultate decît ce se găsește la fața locului. Sigur că Ion D. Sîrbu nu este un “sinucigaș”, el are tentative de publicare, precum și multe momente de amărăciune, cînd vede că ele eșuează. Are cărți mai prudente. Aș estima astfel Lupul și catedrala, un roman preponderent alegoric, firește cu faimoase izbucniri și scînteieri de curaj, dar se menține în limitele a ceea ce se putea tipări pe-atunci. Însă are totodată, în mod absolut evident, scrieri concepute, din start, prin asumarea integrală a libertății. Pare că, în acele contexte, comunismul pentru el nu mai există, ca o frînă, ca un jug, l-a călcat în picioare și își afirmă, cu fruntea sus și cu o admirabilă demnitate, libertatea: libertatea de a gîndi, libertatea de a vorbi, chiar dacă nu va fi niciodată publicat. Și de aceea, cred eu, din postura de exilat intern – fiindcă de fapt n-a plecat din țară, spune la un moment dat că a avut o scurtă expediție în Occident și acolo simțea că se sufocă, nu poate să evolueze decît între coordonatele ferme de-acasă, în niște chingi, pe care trebuie mereu să le împingă și să le depărteze – deci el nu și-a dorit să plece în Occident, știa că va rămîne aici, dar totodată și-a asumat faptul că nu va fi publicat cu ceea ce avea el mai important de spus. Și ce-a avut mai important se află, evident, în romanul Adio, Europa! și, mai mult decît acolo, ca impact de autenticitate, în corespondență, Traversarea cortinei, carte publicată post factum, cu mesaje către I. Negoițescu, Virgil Nemoianu și Mariana Șora, în alte volume de scrisori, de asemeni admirabile, sau în Jurnalul unui jurnalist fără jurnal.

Se spunea adineaori că I.D. Sîrbu avea nevoie de un partener de corespondență, ca să evolueze la scenă deschisă. Aș pune oarecum în dubiu această ipoteză, pentru că el afirmă că scria în paralel cinci-șase-șapte scrisori și le trimitea, în mod aleatoriu, la diferite destinații, iar persoanele respective nici nu știau despre ce-i vorba, mesajele erau complet rupte din context. Nu neapărat dialogul cu un posibil destinatar îl preocupa. Ion D. Sîrbu, în scrisori, este omul autentic, care face exerciții de libertate. Nu știm care era dorința lui secretă, dar nu există nici un indiciu că el ar fi sperat, sau ar fi dorit ca scrisorile lui să fie publicate. Este o reparație uriașă a postumității, faptul că sute de epistole au fost recuperate, au fost puse cap la cap și noi am descoperit, completînd romancierul, figura aceasta admirabilă, a intelectualului lucid și (auto)critic pînă la limitele disperării. Dar nu știu – cred că nimeni nu știe – dacă el și-a redactat scrisorile în ideea de-a le face “deschise”, cunoscute de toată lumea, citite. Era efectiv antrenamentul lui de libertate, de care avea nevoie ca de aer, în efortul de-a rupe chingile, de a-și proclama demnitatea personală, în contextul regimului opresiv.

Aici e cazul fascinant al lui Ion D. Sîrbu, care în bună măsură seamănă cu psihologia adoptată, spre exemplu, de Paul Goma. Disidentul de origine basarabeană a insistat apoi și pe un militantism deschis, de etică publică, unde a ajuns la confruntarea efectivă cu comunismul. I.D. Sîrbu n-a perseverat în direcția activismului social. Dar la temelia celor două atitudini există foarte multe asemănări.

Și ce vedem în scrisorile lui I.D. Sîrbu? Sau în romanul său, Adio, Europa!? Sau în scînteierile eseistice din Jurnalul unui jurnalist fără jurnal? Autorul constată o realitate a lumii întoarse pe dos, care îl sugrumă. El simte că se sufocă, înconjurat de falsitatea unui regim despotic, dictatorial. “La noi, absurdul pe scenă nu înseamnă decît copierea timidă a realităţilor cotidiene, aşa cum sînt, aşa cum nici o imaginaţie din lume, omenească, nu le-ar putea inventa. Dacă ar fi să-l pastişăm pe Ionesco, ar trebui să începem aşa: «Pe o terasă de fostă cafenea, vreo zece rinoceri pensionari, de ambe sexe, beau obişnuitul surogat de cafea. Deodată, oroare: pe drum, în goană, tropotind şi urlînd (sau: zburînd şi rîzînd) trece… UN OM.» / Fiindcă, la noi, ştim de mult că «le roi ne se meurt pas» şi că Godot nu numai că a sosit, dar nici nu are de gînd să mai plece. Iar Ubu al XIV-lea îşi construieşte Versailles-ul său” (J1, 71-72).

Pe aceeași linie, a societății răsturnate, răvășite, se repercutează o alienare față de semeni, a scriitorului, pe care el o consemnează cu mare acuitate. “De peste zece ani nu merg la nimeni în vizită, nimeni nu vine să mă viziteze. N-am fost la nici o nuntă, botez, aniversare – dar nici eu nu mi-am serbat nici o zi din viaţa mea. După o jumătate de oră, de altfel, mă plictisesc cu cel mai drag vecin, după două ore, nu mai am ce vorbi cu prietenul inimii mele. Merg la sora mea, tot la două luni; în prima seară îi spun mai totul (şi îi spun exact ce îi spuneam şi acum 15-20 de ani); a doua zi mîrîi şi citesc; a treia zi accept să o însoţesc la mormintele părinţilor mei din Petrila, dar refuz să intru la unica şi ultima mea mătuşă. Nu mai ştiu ce este o cafenea, o bîrfă bună, o ceartă defulantă. Chiar şi citirea vechilor scrisori îmi dă sentimentul plimbării pe întuneric într-un cimitir vechi. / Cînd mă alcoolizez de unul singur, caut tunelul, întunericul, iadul şi uitarea de mine şi de lume” (J1, 155-156).

Izbucnirea de revoltă, în fața acestei realități oprimante, se concentrează într-o perorație împotriva ipocriziei și a demagogiei, pe care le întîlnește în jur. Pînă la urmă, sistemul, da, este opresiv, e construit de sus în jos, dar nu există doar o vină unilaterală. Doar a șefilor. Toți cei ce refuzăm să ne asumăm autenticitatea, să ne privim în ochi, să fim verticali, de teama consecințelor, fie că ne dăm sau nu ne dăm seama de acest lucru, intrăm în jocul ipocriziei. Și atunci vina este împărțită. Este răspîndită la un nivel mult mai amplu decît am crede. “Aici, la noi, toate calităţile sînt defecte şi toate defectele sînt calităţi, între cuvînt şi faptă există un divorţ total, înscris ca zestre genetică în ereditate. Conştiinţele (ca morală, politică, răspundere profesională) nu funcţionează decît în ilegalitate, pe şoptite, după colţ. Proştii sînt deştepţi, lichelele sînt cinstite, ageamiii sînt cei mai pricepuţi. Lumea bună e atee, dar ţine la religie, sărbători, datini. / «La o defilare de ziua recoltei, îmi spune Moşul, am văzut o căruţă plină cu bostani frumoşi, doi boi o trăgeau înainte, alţi doi boi o trăgeau invers, înapoi. / Minunea consta în faptul că, totuşi, căruţa mergea. Înainte? Înapoi? Părerile erau împărţite. Căruţa mergea ‘cu orice preţ, conform unei legităţi istorice, ireversibile, veşnice’»” (J1, 40-41). “Eu am adorat acest oraş mai ales pentru motivul că aici, ca nicăieri în lume, absolut totul se putea aranja. Aveai un copil cretin, voiai să-l faci profesor universitar: «se aranja». Voia nevastă-ta să plece la cosmetică, dar pe banii statului, «se aranja» ca ea să facă parte dintr-o comisie ştiinţifică, trimisă la un congres, la Paris, ca observatoare. Aici, credeţi-mă, e ţara tuturor posibilităţilor imposibile. Se poate aranja ca Adevărul, pe post de bou, să tragă în jugul unor cifre statistice false, Urîtul să fie declarat operă de artă angajată, foamea să ajungă «ştiinţifico-fantastică» şi să fie aplaudată frenetic într-o şedinţă plenară a sătuilor” (AE, 259).

Avem aici un strigăt de deznădejde. Dar nu trebuie să-l vedem pe Ion D. Sîrbu ca pe un militant politic sau un disperat de serviciu, din categoria lui Cioran. (De fapt Cioran avea jocul său duplicitar de-a disperarea.) Ion D. Sîrbu își păstrează capul pe umeri și își pigmentează sastiseala, sau enervarea, sau indignarea, cu ironie, bună-dispoziție și satiră din belșug. Însă el nu se mulțumește să indice manifestarea răului, îndeamnă totodată la remedierea lui, cu ajutorul artiștilor, firi lucide și vizionare, care trebuie să-și asume rolul de antemergători. Aceasta e datoria scriitorului, dacă vrea să reprezinte cu adevărat un element de sprijin pentru colectivitate. Scriitorul trebuie să îmbine verticalitatea cu talentul. Un simplu învîrtitor de vorbe, chiar dacă o face în mod talentat, nu poate reprezenta un punct de reper. “Un prozator ar trebui să aibă trei surse uriaşe de reîmprospătare şi informare:

– Viaţa (istoria, realitatea, profesiunea, lumea, dragostea, trăite direct, cu tragică implicare).

– Biblioteca (constînd din lecturi fertile care să îl menţină la nivelul european, la nivelul universal, în cadrul condiţiei sale de cultură şi civilizaţie).

– Călătoriile (mici şi mari, fără de care nu putem azi să fim la înălţimea scriitorilor din secolele cu poştalion şi corabie cu pînze. Alecsandri şi Ion Ghica au făcut mai multe drumuri la Paris decît toţi scriitorii români din secolul XX, laolaltă).

Or, tinerii noştri prozatori, în afară de sărăcie şi alcool, sînt scutiţi de orice altă experienţă de viaţă: se căsătoresc de tineri, nu fac puşcărie, nu călătoresc nici pînă în satul vecin. Şi fiindcă scriu mult, nu le rămîne timp să citească clasicii. Încep să filosofeze cu Noica, Cioran, Heidegger, citesc sud-americani şi învaţă din romanele ultimului val francez (Robbe-Grillet, Sarraute, Françoise Sagan) şi din poezia lui Perse, Mallarmé, Doinaş.

Le lipseşte experimentul tragic al vieţii: asistă doar la circul ridicol al şcolii, străzii, vieţii literare epidermice” (J1, 200).

Este exprimată nevoia acută de morală publică, în scrierile lui Ion D. Sîrbu, și în cele care au reușit să treacă de obstacolul cenzurii, dar mai ales în cele care au rămas – oarecum cu deliberare – în sertarul său de creație. “«Să nu furi, să nu minţi, să nu ucizi!» – iată doar trei legi care ar fi suficiente ca aerul pe care-l respirăm să revină respirabil. / «Să nu ne furăm, să nu ne minţim, să nu ne mai ucidem!»” (J1, 193).

Din păcate, însă, toate azimuturile sînt relativizate, în jurul său, de duplicitatea chiar a celor mai buni prieteni, chiar a intelectualilor de frunte, pe care el îi cunoaște, cu care se frecventează, mai ales în tinerețe, înainte de-a fi lovit de această disperare semi-filosofică și mai degrabă etică. Forța de impact a textelor lui Ion D. Sîrbu, pe lîngă libertatea aceea interioară, pe care el și-a asumat-o și pe care ne-o transmite, prin rîndurile postume, rezultă mai ales din faptul că nu ne vorbește din fantezii, din lucruri închipuite. Aproape la fiecare pas, el face apel la propria sa experiență autobiografică. Sînt momente pe care le-a trăit, sînt oameni pe care i-a întîlnit și el se uită la noi, chiar acum, de cîteva decenii încoace, din cărțile lui, ne privește în ochi și ne spune: uite, eu l-am cunoscut pe acest om; și s-a întîmplat asta și cealaltă; iar concluzia mea este următoarea. Și ceea ce ne prezintă, ca o concluzie, despre mari personalități, scriitori de vîrf, sînt pasaje extrem de aspre și tăioase. De pildă. “Am văzut cu ochii mei un poet, uriaş teolog, tîrîndu-se ca un vierme, lepădîndu-se de Dumnezeu, pentru un blid de arpacaş: şi asta în faţa a trei mii de ţărani aproape analfabeţi, dar care stăteau drepţi şi mîndri ca nişte cavaleri în zale” (AE, 555). Să fie Nichifor Crainic? Nu dă nume, dar e foarte plauzibil. Iată alt exemplu: “Mi-a fost dat să am de-a face şi cu un poet mallarméano-valérian, care cocheta cu înălţimile lui Goethe şi Hölderlin şi care, la cea mai mică sperietură a sa, singur şi aproape nesilit, se oferea să scrie, foarte caligrafic şi într-o frumoasă limbă literară, diferite denunţuri, pîri, circumlepădări” (AE, 555). Să fie Ștefan Aug. Doinaș? Foarte probabil, fiindcă e vorba de traducătorul lui Paul Valéry și al lui Goethe.

Iar pasajele legate de diverși scriitori prestigioși continuă, într-o lungă serie. Despre A.E. Baconsky vorbește pe șleau, îl ia la țintă direct, fără să facă volute și aproximări. “Baconsky a fost sărbătorit de revista Manuscriptum ca un fel de geniu al caracterului, un erou al poeziei scrise spre Europa, un mare cosmopolit, dar se uită că pînă în 1954, ce să mai vorbim; a fost şi lepră, şi hahaleră, şi pramatie de înaltă clasă, i-au fost lăudate mobila şi colecţia de picturi, dar nu a fost amintit pentru ce fel de poezii a primit el banii, pentru acele daruri către un şleahtic arlus, care, între prieteni, era chemat «Tolea», pe vremea cînd eu eram dat afară de el din Arlus, fiindcă susţineam că totuşi Dostoievski e un mare scriitor” (T, 480-481).

Găsim un portret acidulat al unui alt amic al său și al nostru, al tuturor. “Balotă a fost la Cluj; cineva, care nu ştie că îl ador, mi-a spus la mare (…) că «are succese în Franţa fiindcă seamănă concomitent şi cu fostul Papă şi cu Louis de Funès». Bianca, revenită de la Paris, purta basmale şi stambă, se plîngea de mizerie. Mi-e frică, nu cumva – precum măgarul lui Buridan – să moară de foame, între două castele, proprietate personală” (T, 96). Și în altă parte: “Regman arată atît de bine, că i-am spus: «Trădătorule, tu erai cel mai urît dintre noi, acum eşti mai frumos chiar decît mine…». E împlinit, senin, reconfortant. Calamburgiu incurabil, mi-a spus că Nego e dezi-dizi (mi-e greu să-ţi explic etimologia), tot el, despre Balotă, «nevastă-sa intră în baie şi-l găseşte făcînd Pipi (tot ce face N.B. se scrie cu majuscule nemţeşti) în… chiuvetă, nu la locul potrivit. Strigă: Nicule, de ce acolo? Nicu, în sublimă revoltă: Să se termine odată cu oportunismul!»” (IB, 83-84). Îl știm pe Nicolae Balotă că a avut momentele lui la Scînteia partidului comunist, după care a plecat în Occident și a avut alte momente ale lui, la Europa liberă. Dacă punem în paralel fragmentele sarcastice ale lui Sîrbu cu imaginile realității, lucrurile vin și se leagă.

Publicitate