Ion D. Sîrbu – exilul interior (2)

Etichete

centenar, Craiova, Ion D. Sîrbu, literatura romana, moralitate, polemica, simpozion

Nici alții nu scapă de judecata lui sintetică, memorabilă, explozivă: “Am răsfoit şi Pavel Dan, parcă ar fi un Agârbiceanu cu trotinetă” (T, 366). “Nu-mi dădeam seama cu cine seamănă: cu Leibniz, înainte de însurătoare, cu Oscar Wilde, înainte de puşcărie, sau cu Vodă Caragea, de dinainte de ciumă” (AE, 65). “Cine trădează, de pildă, adevărurile poporului acestei limbi, pierde graţia ei, limba îşi retrage investiţia… şi pedepseşte cumplit. Pentru mine Păunescu, Beniuc, Everac, Andriţoiu sînt cazuri de mari talente iniţiale cărora, din cauza unor greşeli de ortografie morală, limba-mumă le-a retras încrederea şi capitalul. Aceşti scriitori sînt, de cîtva timp, simple monede de hîrtie, fără acoperire în aur. («Nu mai poţi scrie, zicea Flaubert, cînd nu mai ai nici o stimă pentru tine însuţi!» Iar eu adaug: «Cînd pierzi stima Limbii în care scrii!»)” (J1, 117). “Lui Everac i-am spus, în glumă: piesele tale sînt perfecte ca maşinărie, ca tehnică; dar sînt NE-SUFERITE, în sensul că ai fost mereu un boier de bulevard, un ştab al Fondului literar, nu ai tras nici o zi nici la roabă, nici la stuf (dar scrii despre muncă şi morala ei)” (T, 73).

Iată ce ne spune despre un colos stalinist, Mihai Beniuc. “Bătrîneţea mea are o singură mîngîiere; îl văd zi de zi cît de total-prost-poet a devenit Beniuc; acum s-a însurat din nou, zice: «trebuie să mă îngrijesc, să am pe cineva care să-mi facă pomenirile, căci critica…». / Pe Blaga continuă să-l urască. Acesta a făcut gafa (în 1947) să-i citeze astfel un vers de-al lui Mihai: în loc de: «Pe unde mă-ntorc, pe unde mă duc / Lumea vuieşte, şopteşte / Acesta-i Mihai Beniuc / ştie şase limbi şi ruseşte». Blaga l-a citat aşa: «ştie şase limbi… Dar ruseşte»” (T, 83).

Figura lui Constantin Noica a constituit pentru multă lume, în epocă, un punct de reper, o alternativă la întunericul comunist. Publicarea Jurnalului de la Păltiniș, care propunea o nobilă alternativă filosofică la viața în beznă, iar apoi a Epistolarului derivat din acesta, a stîrnit cea mai frenetică dezbatere culturală a anilor ’80. Iată însă că Ion D. Sîrbu nu se sfiește să combată această falsă alternativă, care încurajează evazionismul social-politic, să biciuiască satiric duplicitatea și lipsa de curaj, ascunse sub faldurile înțelepciunii aristocrate. “Am o invenţie, nebrevetată, un mic detector automat al quantumului de frică şi de laşitate. Domnul Noica (pe care l-am întîlnit în casa moşierului Everac, unde mă documentam despre morala acelor scriitori care fac avere, moşie şi castele, scriind împotriva boierilor, capitalismului, exploatării din trecut), cum îţi spun, am pus în funcţie acest detector şi am constatat că marele Noica e un uriaş fricos, un atlet al prudenţei şi un campion la fugă (de răspundere); ştiu din puşcărie cum era acolo; să mi se ierte prejudecata de clasă, am văzut ţărani şi muncitori, popi de ţară şi studenţi, care se comportau ca nişte cavaleri cruciaţi, şi am văzut înalte feţe bisericeşti, mari poeţi şi mari critici, încăcănaţi pînă la limita ruşinei muierine. Noica nu s-a dus la Păltiniş ca să scape de frică, să se căiască de anii de laşitate şi trădare: s-a dus ca să transforme în stil acest mod de a ignora esenţialul: scrie o carte despre defectele spiritului, foloseşte atîtea cuvinte greceşti, se înlabirintează  în aşa fel că nimeni nu mai înţelege nimic: aşteptam de la Papa din Păltiniş o epistolă către mitici, o analiză a lichelismului, laşităţii, bizantiniei şi semidocţiei noastre thraco-getice. El, nimic: «să facem o şcoală ca o echipă de fotbal: doar 12 genii, plus rezerve: şi să îi creştem ca pe nişte genii de viitor, gata să îi ia locul la Păltiniş». Arde ţara, arde Europa, Noica se desparte de Goethe; piere limba română, el pledează pentru deschiderea care se închide, limita care nu se limitează, unicul care se divide fără să se împartă. Şi în jurul lui aceşti foarte talentaţi tineri, care în loc să scrie filosofie literaturizează ca într-un fel de onanie cu concepte şi se invertesc stilistic, ca să ajungă atît de subtili şi de culţi că nu mai ştii dacă au sex şi dacă mai mănîncă. (Sper să aibă măcar COPII, pe care nu ei să-i crească, ci mama mă-sii lor.) (…) Acum voi citi cartea – cu plăcere numai: Noica rămîne un caz sublim şi tipic: nu îl mai cred a fi profet eremit, el este un vicar, un suplinitor a ceea ce ar fi trebuit şi ar fi putut să fie: dacă nu era fricos, dacă era mai modest, dacă nu admitea să fie linguşit în numele dialogului platonician. Sînt om de teatru, un dialog de tipul: «sunteţi la apogeul spiritualităţii dumneavoastră, Hegel a rămas în urmă, Heidegger e macerat, cum vedeţi acum culmea cea mai culme?»; «Nu cred, dragă Gaby, în culme, ca idee, orice şes e o culme în sine, orice culme e un şes în devenire, Hegel a fost un amor, Heidegger o legendă fără sfîrşit»… Bla-bla-bla… Improvizez, desigur, dar te rog să mă crezi – un demon al satirei mă tot îndeamnă: de ce nu am făcut tot ce se putea face, să merg, să scriu la Păltiniş, să mănînc Lysis, să îmi bat trupul-porc ca să adun acel material prin care acum aş fi putut să scriu cea mai acidulată satiră despre aceşti preţioşi-ridiculi, aceşti circari ai somnambuliei aristocrate, aceşti onanişti care – vorba lui Blaga, ignoratul – «consumă numai mărgăritare, dar produc doar căcăreze»” (Şora, 156-157).

Vedem acum mai limpede, la centenar, atuurile lui Ion D. Sîrbu. Vă spuneam, ca prim element, curajul, îndrăzneala de-a călca nonșalant în picioare miturile consacrate, de-a denunța sarcastic statuile șubrede. Al doilea ingredient: excelenta cunoaștere a realităților, din propria experiență autobiografică. Familiarizarea și familiaritatea cu “țintele” pe care le vizează. Adaug încă o mare calitate, care a fost deja indicată de unii dintre intervenienții anteriori (și m-am bucurat să-i aud): extraordinara virtuozitate lexicală. Talentul de artist al cuvîntului – dacă e să recurg la această expresie demonetizată – se remarcă de la prima vedere. (Cu ceva timp în urmă, am realizat o antologie de vreo 200 de pagini, cu expresii memorabile ale lui Ion D. Sîrbu. Am intitulat-o Ziceri, preziceri, contraziceri și am publicat-o în serial pe internet, între anii 2003-2006, în revista E-Leonardo pe care o coordonam.) Sînt formulări explozive, de har expresiv și strălucire intelectuală. Sîrbu este un mare maestru al jocurilor de cuvinte. Uneori refolosește proverbe, sau expresii consacrate. De pildă se referă astfel la realitatea politică pe care o traversa: “Lumea e condusă de cîţiva andropauzaţi, care se andropovizează în disperare şi de frică” (J1, 23). Era scurta perioadă de glorie a lui Yuri Andropov. Sau o altă judecată: “Apa trece, adevărul rămîne” (A, 97). Îi scrie prietenului Negoițescu o scrisoare în Germania și-i transmite: “La mulţi ani cu sănătate, să vă dea Bonnul tot ce doriţi” (T, 473). Uneori jocurile de cuvinte le pune pe seama altora. E de fapt un carnaval de măști, el inventează diverse ghidușii și li le atribuie. Ajunge să-l crediteze pe Blaga cu unele glume deșucheate și expresii ambigue, indecente, care nu-i stăteau în fire (sau erau ignorate de publicul larg, sporind, prin asta, impactul comic al făcăturii).  “Desigur, Balotă are dreptate, Blaga avea son côté porno, dar în felul său. Verbal. Cu Breazu, mergeau (în zilele cele mai triste) la Muzeul Limbii Române în Cluj, pe strada Elisabeta; aici, de pe un gramofon vechi, tambur-înregistrator, ascultau cu religiozitate Povestea poveştilor de Creangă, mi se pare în lectura marelui Sadoveanu. Prima poezie populară învăţată în Lancrăm, mi-a spus mie, nu a fost Mioriţa (de care se săturase ca de mere acre), ci, redau din memorie: «la Maria văduva / Fut de-mi iese măduva!»”. (T, 214). Înainte de Jorge Luis Borges, care făcea trimiteri bibliografice ironic-fanteziste, sau poate în paralel cu acela, îl avem pe Gary Sîrbu, care nu se lasă deloc mai prejos. Calcă sardonic în picioare toate mitologiile artificiale. “Dacă o societate de babe cu humor, sau de fete pioase şi urîte, ar simţi nevoia să rîdă timp de două ore, eu aş putea să le povestesc diferite măscări legate de istorie şi filosofie. Blaga vedea în capul meu clopoţeii de bufon, vocaţia mea de intelectual e legată sever de rigorile ridicole ale acestei nobile meserii de curte. Doar curtea mi-a lipsit – trăiesc în bloc, la Craiova, rîsul e considerat un act nerentabil şi chiar riscant” (T, 44-45).

Iar virtuozitățile se revarsă în șuvoaie, din tolba plină a povestitorului: “Regman (care e un mare calamburgiu) zice: Nego bea bier cu fugiţii” (T, 117). Alte exemple: “Mă tot gîndesc la macabrul calambur auzit la policlinică: «Avem o Apocalipsă după Ioan şi o epocă-lipsă după Nicolae». Sinistru!” (J2, 128). “Strig tare: vivat Cenzor, scriitorii te salutant” (T, 81). “Caravana latră, cîinii trec” (Ş, 81). Sau o batjocură subtilă și savuroasă, de o clarviziune bulversantă: “În ţara orbilor, Sartre e împărat” (J1, 14).

S-ar putea merge înainte tot așa, dar nu încerc să abuzez de răbdarea dumneavoastră. Vreau să închid cercul expunerii mele, revenind la punctul de plecare. Ion D. Sîrbu era conștient că, pe vremea lui, șansele de-a fi publicat, de-a fi recunoscut și apreciat sînt mărunte, dacă nu chiar inexistente. A făcut unele tentative, apoi s-a descurajat, cu multă amărăciune, și și-a încredințat talentul manuscrisului, s-a lăsat pe seama postumității. El spune asta, în mod explicit: “Trebuie să scriu cu gîndul că voi fi publicat peste mulţi ani – deci scriu contra modei, ca să nu mă demodez între timp. (…) Poate că şi eu voi fi tradus cîndva, după moartea mea. Iată, revine melodia în muzică, figurativul în pictură, va reveni şi istoria, întîmplarea, în teatru şi proză. Eu sînt un povestitor, fiindcă limba mea este o limbă care îşi trăieşte vîrsta în care are nevoie să se destăinuie” (T, 387).

Mărturia lui Ion D. Sîrbu este aceea a unui foarte mare scriitor, care și-a asumat libertatea, n-a așteptat să-i fie dăruită de nimeni, și, dacă i s-a pus călușul în gură, în public, în societate, s-a năpustit pe alte canale de comunicare, prin intermediul cărora a izbutit să-și transmită înzestrarea, harul artistic admirabil. Mă bucur că am putut fi astăzi, aici, cu ocazia centenarului său, pentru a-i evoca figura inconfundabilă, în concertul literaturii române.

Bibliografie:

– Ion D. Sîrbu, Arca Bunei Speranţe, Bucureşti, Ed. Eminescu, Seria Teatru comentat, 1982 (Ar);
– Ion D. Sîrbu, Şoarecele B şi alte povestiri, Bucureşti, Ed. Cartea românească, 1983 (Ş);
– Ion D. Sîrbu, Bieţii comedianţi, comedii-eseu, Craiova, Scrisul românesc, 1985 (B);
– Traversarea cortinei, Corespondenţa lui Ion D. Sîrbu cu Ion Negoiţescu, Virgil Nemoianu, Mariana Şora, prefaţă de Virgil Nemoianu, ediţie îngrijită de Virgil Nemoianu şi Marius Ghica, Timişoara, Editura de Vest, 1994 (T);
– Ion D. Sîrbu, Atlet al mizeriei, În loc de autobiografie, ediţie a publicisticii (vol. I), îngrijită şi cu postfaţă de Dumitru Velea, Petroşani, Editura Fundaţiei Culturale “Ion D. Sîrbu”, 1994 (A);
– Ion D. Sîrbu, Obligaţia morală, Din confesiunile unui dramaturg, ediţie a publicisticii (vol. II), îngrijită şi cu postfaţă de Dumitru Velea, Petroşani, Editura Fundaţiei Culturale “Ion D. Sîrbu”, 1994 (O);
– Ion D. Sîrbu, De ce plînge mama?, roman pentru copii şi părinţi, Craiova, Editura Scrisul românesc, 1994 (D);
– Ion D. Sîrbu, Lupul şi catedrala, roman, ediţie îngrijită de Maria Graciov, Bucureşti, Editura Casa Şcoalelor, 1995 (L);
– fragmente din epistolierul lui I.D. Sîrbu cu Horia Stanca în Jurnalul literar, nr. 17-20/iunie 1995 – nr. 41-44/decembrie 1995 (Jl);
– Caiete critice, număr special dedicat lui I.D. Sîrbu, nr. 10-12/1995 (CC);
– Ion D. Sîrbu, Între Scylla şi Carybda. Din însemnările unui secretar literar, ediţie a publicisticii (vol. III), îngrijită şi cu postfaţă de Dumitru Velea, Petroşani, Editura Fundaţiei Culturale “Ion D. Sîrbu”, 1996 (I);
– Ion D. Sîrbu, “Cu sufletul la creier”. Gary în dialog cu Teatrul Minerilor şi cu Dumitru Velea, Caiet de critică şi istorie literară “Ion D. Sîrbu” (I), selecţie şi ediţie îngrijită de Mihaela Leonescu, Editura Fundaţiei Culturale “Ion D. Sîrbu”, 1996 (C);
– Ion D. Sîrbu, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, glosse, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, ediţie îngrijită, tabel cronologic şi referinţe critice de Toma Velici şi Elena Ungureanu; prefaţă de Ovidiu Ghidirmic; postfaţă de Marin Sorescu, Craiova, Scrisul Românesc, 1996; vol. 1 (J 1); vol. 2 (J 2);
– Ion D. Sîrbu, Scrisori către bunul Dumnezeu şi alte texte, dosar îngrijit de Ion Vartic, Cluj, Biblioteca Apostrof, nr. 12/1996 (S);
– Ion D. Sîrbu, Adio, Europa! [ediţia a doua], Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1997 (AE);
– Ion D. Sîrbu, Iarna bolnavă de cancer, un “roman epistolar” gîndit de Cornel Ungureanu, scrisori către Deliu Petroiu, Mina şi Ion Maxim, Delia şi Ovidiu Cotruş, Bucureşti, Editura Curtea Veche, 1998 (IB); 
– Nicolae Balotă, Caietul albastru, vol. II, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1998 (Caiet);
– Ion D. Sîrbu către Cornel Regman, scrisoare inedită, publicată în România literară, nr. 47/24 nov. 1999 (Regman);
– Ion D. Sîrbu către Mariana Şora, scrisoare cenzurată din cuprinsul volumului Traversarea cortinei, tipărită în vol. lui Laszlo Alexandru, Orient Expres, polemici, Cluj, Ed. Dacia, 1999 (Şora);
– Alexandru Paleologu, Politeţea ca armă, Convorbiri şi articole mai mult sau mai puţin politice, Cluj, Ed. Dacia, 2000 (P).

(Comunicare prezentată la Colocviul Național
dedicat operei și personalității lui Ion D. Sîrbu la centenar,
organizat de Uniunea Scriitorilor din România, Filiala Craiova,
Biblioteca Județeană “Alexandru și Aristia Aman”, Craiova,
Teatrul Național “Marin Sorescu”, Craiova,
27-28 iunie 2019)

 

Publicitate

Ion D. Sîrbu – exilul interior (1)

Etichete

centenar, Craiova, Ion D. Sîrbu, literatura romana, moralitate, polemica, simpozion

Vă mulțumesc pentru invitație, mă bucur că sînt pentru prima dată în viața mea – sper că nu și pentru ultima – la Craiova și vă felicit pentru organizarea acestei sărbători a spiritului, sub semnul lui Ion D. Sîrbu, unul dintre scriitorii mei preferați. A fost un moment emoționant aseară să-l celebrăm, prin intermediul piesei inspirate de una din capodoperele sale, Adio, Europa!, la teatrul unde el a slujit vreun deceniu, în apropiere de casa unde a locuit cîteva decenii, chiar în ziua în care s-a născut, acum o sută de ani. Iată, sînt atîtea puncte de convergență, care au fost subliniate, pentru a pune în lumină importanța unui scriitor de prim rang al literaturii române.

Mi-am gîndit intervenția plecînd de la conceptul enunțat de Monica Lovinescu, într-unul din volumele sale de cronici radiofonice. Comentatoarea vorbea despre posteritatea contemporană, e chiar titlul unei cărți ale sale. Ce este “posteritatea contemporană”? Toți scriitorii resimt o apăsare în vorbirea cu transparență, cu deschidere, fără perdele, în fața contemporanilor, pentru că inevitabil se produc susceptibilități, inimiciții. O zicea și Gary, pe filieră populară: “gura bate curu’”. Poate că e mai bine să nu ne dezvăluim pînă la capăt, să păstrăm o anumită prudență, să nu ne punem rău cu unul sau cu altul. Și iată cum scriitorii își drămuiesc vorbele, nu apasă pe pedala talentului pînă la capăt, pentru a nu-și crea un disconfort social, în contemporaneitatea imediată. Monica Lovinescu sublinia că, din fericire, autorii din exil nu au acest disconfort. Ei au posibilitatea de-a vedea ce se întîmplă, dacă sînt interesați de locul lor de baștină (iar cei mai mulți erau și sînt) și sînt liberi să se exprime cu toată energia, în mod răspicat, pentru că nu mai au nimic de pierdut, nimic de conservat și de menajat. Așadar exilul oferă o posteritate – e ca și cum vezi din urmă lucrurile care s-au întîmplat, s-au limpezit deja -, dar este o posteritate contemporană: ei au libertatea de-a spune pînă la capăt ce văd și ce cred. Nu trebuie să-și drămuiască vorbele, sau intensitatea lor ideatică.

Un astfel de concept poate fi preluat și transpus la Ion D. Sîrbu. Este, în opinia mea, singurul, sau printre foarte puținii scriitori din perioada pînă în decembrie 1989, care s-a aruncat fără rezerve în acest bazin al onestității acidulate. Cum de și-a permis el să facă una ca asta? Prin ce se deosebea de mulți scriitori, ce-i stăteau aproape, cronologic, în epocă? Eram în perioada comunismului. Cenzura era devastatoare. Fiecare autor, cînd așternea ceva pe hîrtie, avea oarecum în minte – unii mai acut, alții mai palid – umbra cenzorului. “Asta n-are rost s-o spun așa, fiindcă nu va trece. Cealaltă o moderez, fiindcă nu convine ca idee” etc. Cei care nu resimțeau această servitute erau scriitorii din exil. Sau aceia care și-au asumat exilul interior, cum a făcut Ion D. Sîrbu. La el și – din ce-am citit, din ce cunosc – la Paul Goma avem aceste două cazuri, foarte apăsate, în care autorii din țară și-au zis pe șleau: “Nu-mi propun să public! Știu că ceea ce am de spus nu va trece! Ca atare, eu vorbesc răspicat, iar cînd va fi să fie, dacă mă va mai citi cineva, foarte bine! Dar nu îmi arvunesc vorbele pe altarul cenzurii!”. Dacă pornești cu alte premise decît ceea ce există în jurul tău, ajungi firește la alte concluzii, la alte rezultate decît ce se găsește la fața locului. Sigur că Ion D. Sîrbu nu este un “sinucigaș”, el are tentative de publicare, precum și multe momente de amărăciune, cînd vede că ele eșuează. Are cărți mai prudente. Aș estima astfel Lupul și catedrala, un roman preponderent alegoric, firește cu faimoase izbucniri și scînteieri de curaj, dar se menține în limitele a ceea ce se putea tipări pe-atunci. Însă are totodată, în mod absolut evident, scrieri concepute, din start, prin asumarea integrală a libertății. Pare că, în acele contexte, comunismul pentru el nu mai există, ca o frînă, ca un jug, l-a călcat în picioare și își afirmă, cu fruntea sus și cu o admirabilă demnitate, libertatea: libertatea de a gîndi, libertatea de a vorbi, chiar dacă nu va fi niciodată publicat. Și de aceea, cred eu, din postura de exilat intern – fiindcă de fapt n-a plecat din țară, spune la un moment dat că a avut o scurtă expediție în Occident și acolo simțea că se sufocă, nu poate să evolueze decît între coordonatele ferme de-acasă, în niște chingi, pe care trebuie mereu să le împingă și să le depărteze – deci el nu și-a dorit să plece în Occident, știa că va rămîne aici, dar totodată și-a asumat faptul că nu va fi publicat cu ceea ce avea el mai important de spus. Și ce-a avut mai important se află, evident, în romanul Adio, Europa! și, mai mult decît acolo, ca impact de autenticitate, în corespondență, Traversarea cortinei, carte publicată post factum, cu mesaje către I. Negoițescu, Virgil Nemoianu și Mariana Șora, în alte volume de scrisori, de asemeni admirabile, sau în Jurnalul unui jurnalist fără jurnal.

Se spunea adineaori că I.D. Sîrbu avea nevoie de un partener de corespondență, ca să evolueze la scenă deschisă. Aș pune oarecum în dubiu această ipoteză, pentru că el afirmă că scria în paralel cinci-șase-șapte scrisori și le trimitea, în mod aleatoriu, la diferite destinații, iar persoanele respective nici nu știau despre ce-i vorba, mesajele erau complet rupte din context. Nu neapărat dialogul cu un posibil destinatar îl preocupa. Ion D. Sîrbu, în scrisori, este omul autentic, care face exerciții de libertate. Nu știm care era dorința lui secretă, dar nu există nici un indiciu că el ar fi sperat, sau ar fi dorit ca scrisorile lui să fie publicate. Este o reparație uriașă a postumității, faptul că sute de epistole au fost recuperate, au fost puse cap la cap și noi am descoperit, completînd romancierul, figura aceasta admirabilă, a intelectualului lucid și (auto)critic pînă la limitele disperării. Dar nu știu – cred că nimeni nu știe – dacă el și-a redactat scrisorile în ideea de-a le face “deschise”, cunoscute de toată lumea, citite. Era efectiv antrenamentul lui de libertate, de care avea nevoie ca de aer, în efortul de-a rupe chingile, de a-și proclama demnitatea personală, în contextul regimului opresiv.

Aici e cazul fascinant al lui Ion D. Sîrbu, care în bună măsură seamănă cu psihologia adoptată, spre exemplu, de Paul Goma. Disidentul de origine basarabeană a insistat apoi și pe un militantism deschis, de etică publică, unde a ajuns la confruntarea efectivă cu comunismul. I.D. Sîrbu n-a perseverat în direcția activismului social. Dar la temelia celor două atitudini există foarte multe asemănări.

Și ce vedem în scrisorile lui I.D. Sîrbu? Sau în romanul său, Adio, Europa!? Sau în scînteierile eseistice din Jurnalul unui jurnalist fără jurnal? Autorul constată o realitate a lumii întoarse pe dos, care îl sugrumă. El simte că se sufocă, înconjurat de falsitatea unui regim despotic, dictatorial. “La noi, absurdul pe scenă nu înseamnă decît copierea timidă a realităţilor cotidiene, aşa cum sînt, aşa cum nici o imaginaţie din lume, omenească, nu le-ar putea inventa. Dacă ar fi să-l pastişăm pe Ionesco, ar trebui să începem aşa: «Pe o terasă de fostă cafenea, vreo zece rinoceri pensionari, de ambe sexe, beau obişnuitul surogat de cafea. Deodată, oroare: pe drum, în goană, tropotind şi urlînd (sau: zburînd şi rîzînd) trece… UN OM.» / Fiindcă, la noi, ştim de mult că «le roi ne se meurt pas» şi că Godot nu numai că a sosit, dar nici nu are de gînd să mai plece. Iar Ubu al XIV-lea îşi construieşte Versailles-ul său” (J1, 71-72).

Pe aceeași linie, a societății răsturnate, răvășite, se repercutează o alienare față de semeni, a scriitorului, pe care el o consemnează cu mare acuitate. “De peste zece ani nu merg la nimeni în vizită, nimeni nu vine să mă viziteze. N-am fost la nici o nuntă, botez, aniversare – dar nici eu nu mi-am serbat nici o zi din viaţa mea. După o jumătate de oră, de altfel, mă plictisesc cu cel mai drag vecin, după două ore, nu mai am ce vorbi cu prietenul inimii mele. Merg la sora mea, tot la două luni; în prima seară îi spun mai totul (şi îi spun exact ce îi spuneam şi acum 15-20 de ani); a doua zi mîrîi şi citesc; a treia zi accept să o însoţesc la mormintele părinţilor mei din Petrila, dar refuz să intru la unica şi ultima mea mătuşă. Nu mai ştiu ce este o cafenea, o bîrfă bună, o ceartă defulantă. Chiar şi citirea vechilor scrisori îmi dă sentimentul plimbării pe întuneric într-un cimitir vechi. / Cînd mă alcoolizez de unul singur, caut tunelul, întunericul, iadul şi uitarea de mine şi de lume” (J1, 155-156).

Izbucnirea de revoltă, în fața acestei realități oprimante, se concentrează într-o perorație împotriva ipocriziei și a demagogiei, pe care le întîlnește în jur. Pînă la urmă, sistemul, da, este opresiv, e construit de sus în jos, dar nu există doar o vină unilaterală. Doar a șefilor. Toți cei ce refuzăm să ne asumăm autenticitatea, să ne privim în ochi, să fim verticali, de teama consecințelor, fie că ne dăm sau nu ne dăm seama de acest lucru, intrăm în jocul ipocriziei. Și atunci vina este împărțită. Este răspîndită la un nivel mult mai amplu decît am crede. “Aici, la noi, toate calităţile sînt defecte şi toate defectele sînt calităţi, între cuvînt şi faptă există un divorţ total, înscris ca zestre genetică în ereditate. Conştiinţele (ca morală, politică, răspundere profesională) nu funcţionează decît în ilegalitate, pe şoptite, după colţ. Proştii sînt deştepţi, lichelele sînt cinstite, ageamiii sînt cei mai pricepuţi. Lumea bună e atee, dar ţine la religie, sărbători, datini. / «La o defilare de ziua recoltei, îmi spune Moşul, am văzut o căruţă plină cu bostani frumoşi, doi boi o trăgeau înainte, alţi doi boi o trăgeau invers, înapoi. / Minunea consta în faptul că, totuşi, căruţa mergea. Înainte? Înapoi? Părerile erau împărţite. Căruţa mergea ‘cu orice preţ, conform unei legităţi istorice, ireversibile, veşnice’»” (J1, 40-41). “Eu am adorat acest oraş mai ales pentru motivul că aici, ca nicăieri în lume, absolut totul se putea aranja. Aveai un copil cretin, voiai să-l faci profesor universitar: «se aranja». Voia nevastă-ta să plece la cosmetică, dar pe banii statului, «se aranja» ca ea să facă parte dintr-o comisie ştiinţifică, trimisă la un congres, la Paris, ca observatoare. Aici, credeţi-mă, e ţara tuturor posibilităţilor imposibile. Se poate aranja ca Adevărul, pe post de bou, să tragă în jugul unor cifre statistice false, Urîtul să fie declarat operă de artă angajată, foamea să ajungă «ştiinţifico-fantastică» şi să fie aplaudată frenetic într-o şedinţă plenară a sătuilor” (AE, 259).

Avem aici un strigăt de deznădejde. Dar nu trebuie să-l vedem pe Ion D. Sîrbu ca pe un militant politic sau un disperat de serviciu, din categoria lui Cioran. (De fapt Cioran avea jocul său duplicitar de-a disperarea.) Ion D. Sîrbu își păstrează capul pe umeri și își pigmentează sastiseala, sau enervarea, sau indignarea, cu ironie, bună-dispoziție și satiră din belșug. Însă el nu se mulțumește să indice manifestarea răului, îndeamnă totodată la remedierea lui, cu ajutorul artiștilor, firi lucide și vizionare, care trebuie să-și asume rolul de antemergători. Aceasta e datoria scriitorului, dacă vrea să reprezinte cu adevărat un element de sprijin pentru colectivitate. Scriitorul trebuie să îmbine verticalitatea cu talentul. Un simplu învîrtitor de vorbe, chiar dacă o face în mod talentat, nu poate reprezenta un punct de reper. “Un prozator ar trebui să aibă trei surse uriaşe de reîmprospătare şi informare:

– Viaţa (istoria, realitatea, profesiunea, lumea, dragostea, trăite direct, cu tragică implicare).

– Biblioteca (constînd din lecturi fertile care să îl menţină la nivelul european, la nivelul universal, în cadrul condiţiei sale de cultură şi civilizaţie).

– Călătoriile (mici şi mari, fără de care nu putem azi să fim la înălţimea scriitorilor din secolele cu poştalion şi corabie cu pînze. Alecsandri şi Ion Ghica au făcut mai multe drumuri la Paris decît toţi scriitorii români din secolul XX, laolaltă).

Or, tinerii noştri prozatori, în afară de sărăcie şi alcool, sînt scutiţi de orice altă experienţă de viaţă: se căsătoresc de tineri, nu fac puşcărie, nu călătoresc nici pînă în satul vecin. Şi fiindcă scriu mult, nu le rămîne timp să citească clasicii. Încep să filosofeze cu Noica, Cioran, Heidegger, citesc sud-americani şi învaţă din romanele ultimului val francez (Robbe-Grillet, Sarraute, Françoise Sagan) şi din poezia lui Perse, Mallarmé, Doinaş.

Le lipseşte experimentul tragic al vieţii: asistă doar la circul ridicol al şcolii, străzii, vieţii literare epidermice” (J1, 200).

Este exprimată nevoia acută de morală publică, în scrierile lui Ion D. Sîrbu, și în cele care au reușit să treacă de obstacolul cenzurii, dar mai ales în cele care au rămas – oarecum cu deliberare – în sertarul său de creație. “«Să nu furi, să nu minţi, să nu ucizi!» – iată doar trei legi care ar fi suficiente ca aerul pe care-l respirăm să revină respirabil. / «Să nu ne furăm, să nu ne minţim, să nu ne mai ucidem!»” (J1, 193).

Din păcate, însă, toate azimuturile sînt relativizate, în jurul său, de duplicitatea chiar a celor mai buni prieteni, chiar a intelectualilor de frunte, pe care el îi cunoaște, cu care se frecventează, mai ales în tinerețe, înainte de-a fi lovit de această disperare semi-filosofică și mai degrabă etică. Forța de impact a textelor lui Ion D. Sîrbu, pe lîngă libertatea aceea interioară, pe care el și-a asumat-o și pe care ne-o transmite, prin rîndurile postume, rezultă mai ales din faptul că nu ne vorbește din fantezii, din lucruri închipuite. Aproape la fiecare pas, el face apel la propria sa experiență autobiografică. Sînt momente pe care le-a trăit, sînt oameni pe care i-a întîlnit și el se uită la noi, chiar acum, de cîteva decenii încoace, din cărțile lui, ne privește în ochi și ne spune: uite, eu l-am cunoscut pe acest om; și s-a întîmplat asta și cealaltă; iar concluzia mea este următoarea. Și ceea ce ne prezintă, ca o concluzie, despre mari personalități, scriitori de vîrf, sînt pasaje extrem de aspre și tăioase. De pildă. “Am văzut cu ochii mei un poet, uriaş teolog, tîrîndu-se ca un vierme, lepădîndu-se de Dumnezeu, pentru un blid de arpacaş: şi asta în faţa a trei mii de ţărani aproape analfabeţi, dar care stăteau drepţi şi mîndri ca nişte cavaleri în zale” (AE, 555). Să fie Nichifor Crainic? Nu dă nume, dar e foarte plauzibil. Iată alt exemplu: “Mi-a fost dat să am de-a face şi cu un poet mallarméano-valérian, care cocheta cu înălţimile lui Goethe şi Hölderlin şi care, la cea mai mică sperietură a sa, singur şi aproape nesilit, se oferea să scrie, foarte caligrafic şi într-o frumoasă limbă literară, diferite denunţuri, pîri, circumlepădări” (AE, 555). Să fie Ștefan Aug. Doinaș? Foarte probabil, fiindcă e vorba de traducătorul lui Paul Valéry și al lui Goethe.

Iar pasajele legate de diverși scriitori prestigioși continuă, într-o lungă serie. Despre A.E. Baconsky vorbește pe șleau, îl ia la țintă direct, fără să facă volute și aproximări. “Baconsky a fost sărbătorit de revista Manuscriptum ca un fel de geniu al caracterului, un erou al poeziei scrise spre Europa, un mare cosmopolit, dar se uită că pînă în 1954, ce să mai vorbim; a fost şi lepră, şi hahaleră, şi pramatie de înaltă clasă, i-au fost lăudate mobila şi colecţia de picturi, dar nu a fost amintit pentru ce fel de poezii a primit el banii, pentru acele daruri către un şleahtic arlus, care, între prieteni, era chemat «Tolea», pe vremea cînd eu eram dat afară de el din Arlus, fiindcă susţineam că totuşi Dostoievski e un mare scriitor” (T, 480-481).

Găsim un portret acidulat al unui alt amic al său și al nostru, al tuturor. “Balotă a fost la Cluj; cineva, care nu ştie că îl ador, mi-a spus la mare (…) că «are succese în Franţa fiindcă seamănă concomitent şi cu fostul Papă şi cu Louis de Funès». Bianca, revenită de la Paris, purta basmale şi stambă, se plîngea de mizerie. Mi-e frică, nu cumva – precum măgarul lui Buridan – să moară de foame, între două castele, proprietate personală” (T, 96). Și în altă parte: “Regman arată atît de bine, că i-am spus: «Trădătorule, tu erai cel mai urît dintre noi, acum eşti mai frumos chiar decît mine…». E împlinit, senin, reconfortant. Calamburgiu incurabil, mi-a spus că Nego e dezi-dizi (mi-e greu să-ţi explic etimologia), tot el, despre Balotă, «nevastă-sa intră în baie şi-l găseşte făcînd Pipi (tot ce face N.B. se scrie cu majuscule nemţeşti) în… chiuvetă, nu la locul potrivit. Strigă: Nicule, de ce acolo? Nicu, în sublimă revoltă: Să se termine odată cu oportunismul!»” (IB, 83-84). Îl știm pe Nicolae Balotă că a avut momentele lui la Scînteia partidului comunist, după care a plecat în Occident și a avut alte momente ale lui, la Europa liberă. Dacă punem în paralel fragmentele sarcastice ale lui Sîrbu cu imaginile realității, lucrurile vin și se leagă.

Mihail Sebastian şi politica de la “Cuvîntul” (11)

Etichete

I.G. Duca, interbelic, jurnalism, liberali, Mihail Sebastian, polemica, politica

Sebastian şi politica internă

Printre domeniile frecvent abordate de scriitor, pe prima pagină a Cuvîntului, se află politica internă românească. Trebuie amintit că, în prima sa etapă de existenţă, ziarul nu s-a afiliat explicit vreunei formaţiuni, ci a reflectat întreaga scenă publică în tonuri independente, general combative, uneori sarcastice. Aceasta i-a conferit reputaţia de gazetă independentă, iar lui Mihail Sebastian prestigiul de comentator cu un raţionalism exacerbat. Lucrul a fost atestat în epocă de G. Călinescu: “Autorul este un adept al lui Descartes, ţinînd la lucrurile «clare şi distincte» şi aplicînd acest cartezianism mai ales în cîmpul senzaţiilor. De unde un sensualism rece, lucid, cultivat cu exactităţi de geometru”(95).

Să vedem în ce măsură aceste trăsături se regăsesc în ideile profesate de ziarist. După cum a constatat-o în repetate rînduri, viaţa politică se întemeiază pe partide, care ar trebui să fie structurate pe ideologii în confruntare. Însă, din păcate, se remarcă şubrezenia întregului sistem democratic, din temelii, atîta vreme cît partidele româneşti sînt coagulate în jurul intereselor de grup şi de moment. Le lipseşte ideologia, care să le asigure evoluţia de perspectivă şi activitatea cotidiană predictibilă. “«Partide de idei»? Ce e aia? Avem noi asemenea mostre? Unde sunt şi care sunt? / Discuţia asta e teribil de hazlie la noi. Să te întrebi dacă problemele actuale mai sunt de încadrat în programele vechilor discipline politice şi economice (liberalism, conservatorism, radicalism-democrat etc.) – poate să fie o chestiune aiurea, în alte ţări. O chestiune facilă şi fără sens adînc – dar poate să fie. Pentru că acolo vechile ideologii politice au existat realmente şi continuă să existe şi astăzi, dacă nu prin funcţie, cel puţin prin organ. / Dar la noi problema aceasta este de-a dreptul puerilă. Am avut noi vreodată partide politice, deosebite structural? Am avut. O singură dată. La începuturile vieţii noastre de stat modern, cînd revoluţia paşoptistă grupase după temperament, după cultură, tradiţie, clasă, după instinct în fine, două tabere profund distincte: liberali şi conservatori. / Dar de atunci lucrul se redusese la o evidentă caricatură. Înainte de război am avut rotativa celor două «partide», care se succedau fără să schimbe nimic. Iar după război am avut ce ştie toată lumea că am avut… / Unde mai rămîne, în acest joc politic, loc pentru «idei»? Ce luptă publică au dat la noi partidele pentru o «idee»? Ce victorie, ce înfrîngere, ce revanşă? Căutaţi bine şi cînd veţi găsi răspunsul, să ni-l comunicaţi şi nouă. / Viaţa noastră politică nu cunoaşte noţiunea de incompatibil. Oricine se poate împerechea cu oricine. Orice program cu orice program. / D. Iuliu Maniu poate fi ţărănist. D-l Averescu poate fi monarhic. D. Duca poate fi democrat. Pînă şi d. Vasilescu-Valjean poate fi… agrarian. / Partide de idei? Poate partidul liberal, care prin legislaţia sa economică a făcut… socialism de stat. Poate partidul ţărănist care, prin d-l Madgearu, a făcut… economie liberală. / Partidele noastre, «fracţiunile noastre politice», cum s-a spus odată în loc înalt, s-au născut întîmplător, dintr-o conjunctură parlamentară, dintr-o ceartă, dintr-o învoială, dintr-un capriciu. A fost totdeauna la baza lor un element personal. Sunt cadre de activitate practică, sunt asociaţii de interese mutuale, sunt firme comerciale, uneori vii, uneori puternice, dar în nici un caz nu organisme spirituale. / La asemenea prăvălii, noi nu cumpărăm idei.”(96)

Caracterul interşanjabil al partidelor şi complicităţile de clan ale politicienilor, care acţionează mai presus de apartenenţa la eventuale grupări adverse, sînt denunţate caustic. “D-l P.P. Negulescu, unul din cei 20 de partizani ai mareşalului Averescu şi înlocţiitor al său, i-a făcut d-lui Titulescu o declaraţie, care ar trebui tipărită în toată ţara, dacă ţara ar mai şti ce e aia Averescu şi ce e aia averescanism. / Ştiţi care sunt condiţiile veselului mareşal, pentru o eventuală participare la un guvern de concentrare? / Textual: «partizanii d-sale dau concurs unui asemenea guvern, cu condiţia ca să fie compus din reprezentanţii partidelor care au mai guvernat». / Acest «care au mai guvernat» este de o ironie şi în acelaşi timp de o inconştienţă fără pereche. Te întrebi pe ce lume trăiesc oamenii ăştia, de unde vin şi de ce boală suferă, de cutează să braveze în aşa chip dezamăgirea unei ţări întregi. / Nu ştie mareşalul de la Aqui că noi am fost aduşi aici unde sîntem, prin complicitatea partidelor «care au mai guvernat»? Nu ştie el că dacă tezaurul este deşert, dacă datoriile sunt barbare, dacă anarhia politică este culminantă, toate acestea le datorăm tuturor guvernărilor de pînă acum, tuturor fără excepţie? Dacă nu ştie, să se ducă să se culce. Iar dacă ştie, cum îndrăzneşte şi pe ce se întemeiază să ceară ca cei care ne-au nenorocit, să continue a o face? / Partide care au mai guvernat? Probabil că mai avem nevoie de un nou Vintilă Brătianu, de o nouă legiuire economică absurdă. Ştiţi, perioada 1922-1926 – de noi Tancrezi şi Constantineşti, de o nouă Oradea-Mare. Probabil că ne mai trebuie alegeri averescane profund scăldate în sînge, ne mai trebuie un mic complot fascist ca cel visat de generalul cu cioc alb în primăvara lui 1927. Probabil că ne este absolut necesar un nou Virgil Madgearu, ne sunt necesari alţi 20 de muncitori împuşcaţi la un nou Lupeni şi murim de dorul altui împrumut Mihai Popovici, care să ne îngroape nu pe 30 de ani, ci pe 300 de astădată, ca să ţinem minte bine. / Să vie deci «partidele care au mai guvernat», căci cu ele nici o surpriză nu e posibilă: barem ştim ce ne aşteaptă. / Averescanii ăştia au haz.”(97)

Subţirimea derizorie a democraţiei răzbate mai ales din demagogia politicienilor. Ei sînt mînaţi nu de convingeri profunde, pentru care să fie dispuşi la sacrificiu, ci de interese personale, de moment. În numele acestora migrează nonşalant dintr-o parte în alta a spectrului politic. Situaţia este deplorată de ziaristul care o semnalează şi o analizează cu ascuţime de spirit. “Nici zece zile n-au trecut de la constituirea noului guvern şi emigrările politice au început. Întîi, individual şi izolat: X vrea să fie consilier comunal, Y vrea să fie senator. Pe urmă în mici grupuri de cîte cinci, cincisprezece, cincizeci. Şi într-un caz şi într-altul, procedura este aceeaşi: o scrisoare de demisie în care explici de ce partidul, din care te retragi, este trădător de neam şi o altă scrisoare, de înscriere aceasta, prin care explici de ce partidul în care te înscrii este salvator de neam. / Cîntec vechi în două jumătăţi de tact, ce revine fatal la fiecare schimbare de guvern. Într-un moment de indignare şi humor, d-l N. Iorga l-a botezat fripturism. / Deci guvernul Vaida îşi va avea fripturiştii săi. La Cluj, d-nii Haţiegan, Coriolan Tătaru, Ştefan Meteş, foşti membri ai fostului guvern (în care se refugiaseră fugind de la naţional-ţărănişti) demisionează din Uniunea Naţională şi se introduc pocăiţi în noile rînduri guvernamentale. La Ialomiţa, şeful gogiştilor, care nu mai departe decît acum două luni era gata să moară pentru naţional-agrarianism se declară astăzi gata să moară pentru naţional-ţărănism. / Schimbare de direcţie doar: spiritul de sacrificiu rămîne acelaşi. / E un spectacol prea vechi ca să mai desguste. Desmăţul ăsta politic a devenit o tradiţie şi dacă n-a cîştigat în respectabilitate, a sporit în vechime. Asta îi acordă oarecari drepturi de seriozitate. / În orice caz, fenomenul fripturismului merită mai multă consideraţie decît i se dă obişnuit. Căci este altceva decît un simptom de neruşinare publică. Este de-a dreptul un simbol de structură politică. / Nu glumesc deloc. Încercaţi să gîndiţi un moment fără repulsia morală pe care o aveţi în faţa acestui sistem de dezertări. Încercaţi să treceţi peste orice rezervă sentimentală. (…) Să o spunem lămurit: fripturismul este un fenomen politic românesc de o generalitate care cunoaşte cel mult nuanţe şi atenuări, în nici un caz infirmări. De ce? Să fim noi incapabili de consecvenţă, onestitate şi convingere? Să fie un defect de temperament? Să fie unul de sensibilitate morală? Nu. Întrebările acestea sunt prea grave şi răspunsul e mult mai simplu. Explicaţia stă în faptul că vieţii noastre publice îi lipsesc cu desăvîrşire punctele de orientare politică. Nu sunt idei, nu sunt concepţii sau directive, nu sunt poziţii deosebite structural. / Ce lucru anume trădează un ins care pleacă de la gogişti şi se duce la naţional-ţărănişti, sau pleacă de la averescani şi se duce la liberali? Cel mult încalcă o solidaritate de grup şi interese. Dar părăseşte el o idee şi adoptă o alta? Renunţă la un sistem de gîndire politică şi îşi însuşeşte un altul? Să fim serioşi. / Într-o viaţă publică asemănătoare celei de la noi nu sunt posibile nici convertirile, nici trădările. Căci – şi lucrul merită să fie scris cu literă mare – NIMENI NU ARE NIMIC DE TRĂDAT.”(98)

Pentru a discredita fenomenul aproape generalizat al migraţiei politice – unde trădarea e transformată în virtute, iar consecvenţa riscă să fie tratată batjocoritor –, Mihail Sebastian îşi investeşte întreaga forţă sarcastică. “…Viaţa politică este o apă atît de confuză şi nămoloasă, încît după doi-trei ani, izvoarele unei cariere se şterg şi te trezeşti cu un specimen, care nu ştie nici de unde vine, nici unde se duce. / În privinţa asta pescarii portughezi sunt mai prudenţi decît gazetarii români, deşi şi unii şi alţii se ocupă cu două specii de animale foarte înrudite. / Trăieşte în apele portugheze un peşte – thonul – a cărui migraţiune în massă este atît de capricioasă şi derutantă, încît pescarii nu ştiu niciodată unde-l vor putea prinde a doua zi. De aceea anul acesta au fost prinşi vreo 60 de thoni şi, după ce i s-a aplicat fiecăruia un număr de ordine, au fost aruncaţi din nou în apă, într-un anumit punct geografic. Pescarii care vor pescui pe viitor unul din aceste exemplare numerotate, vor comunica aquariului «Vasco da Gama» din Lisabona locul anume unde l-au pescuit. Astfel se va putea stabili itinerariul migraţiunii. / Ce ar fi deci, dacă la intrarea în viaţa politică, am da fiecărui ins un număr de ordine, după care să-l putem recunoaşte mai tîrziu? / Operaţiile de control civic n-ar fi dintr-odată simplificate?”(99)

Cînd nu personajele migrează, dintr-o parte în alta a spectrului politic, atunci metodele de luptă sînt împrumutate cu nonşalanţă şi refolosite, de partea adversă, fără ezitare. Au recurs ţărăniştii la adunări populare, în scopul dărîmării liberalilor de la guvern? Este vremea ca rivalii să procedeze la fel. Au fost ţărăniştii împroşcaţi de gazetele guvernamentale, pentru strategia lor? S-a întors roata şi adversarii lor sînt terfeliţi, în presa de partid, aproape cu aceleaşi argumente. Astfel întreaga viaţă politică seamănă cu o agitaţie sterilă, ca într-o partidă de fotbal unde, la pauză, se schimbă porţile şi direcţiile de atac. “Toată cearta a pornit de la «marea adunare revoluţionară» pe care o convoacă naţional-duciştii la Bucureşti. / Naţional-ţărăniştii declară că această faptă este o crimă, iar Dreptatea spune lămurit: «un asemenea partid nu mai înseamnă decît o bandă de piraţi, pe care nu-i mînă decît instinctul pradei». / «Un asemenea partid» – adică un partid care face o întrunire publică, pentru a apela la voinţa masselor. / Perfect. Numai că în 1928 un «asemenea partid» erau naţional-ţărăniştii în persoană. / Pe de altă parte Viitorul declară şi el că «faţă de un asemenea guvern nu mai există decît o soluţie: rezistenţa cetăţenească». / Un «asemenea guvern» se cheamă un guvern care are neruşinarea de a voi să rămînă… guvern. / Perfect. Numai că în 1928, liberalii erau ei înşişi un «asemenea» guvern. / Cum se întorc vremurile şi cum se schimbă situaţiile! Azi ca atunci partida este aceeaşi, partenerii tot aceiaşi sunt, numai locurile sunt altele. Exact ca la football. După repriza întîia, echipele îşi schimbă terenurile respective. Aperi poarta pe care ai atacat-o, ataci poarta pe care ai apărat-o.” (100)

Pentru a se crea şi a se menţine mascarada unei asemenea hore politice, în care participanţii îşi tot împrumută locurile, strategiile şi retorica, este nevoie, pe lîngă ipocrizie, de-o masivă doză de amnezie. Gazetarul este cel ce vine şi le reaminteşte actorilor de pe scenă erorile din trecutul recent, care nu le dau credibilitatea de-a mai critica aceleaşi erori, făcute acum de adversarii lor. “Lipsa de memorie este unul dintre cele mai caracteristice elemente ale vieţii politice româneşti. Configuraţia partidelor noastre, programele lor, temele lor de luptă, sistemul lor de gîndire politică – toate ar fi inexplicabile, dacă nu ar fi acest unic resort care le mişcă pe toate şi care este înainte de orice «facultatea de a uita». Este în viaţa noastră publică o totală amnezie, care explică tot şi justifică tot. Această amnezie devine acută în momentul delicat al trecerii de la guvern în opoziţie şi din opoziţie la guvern. Se face atunci o schimbare integrală de poziţie, ca într-un joc în care partenerii şi-ar schimba cărţile: eu joc cu atuurile d-tale, d-ta joci cu atuurile mele. / Aceste reflecţii asupra rolului amneziei politice mi se pare că n-au fost niciodată mai actuale, decît acum, în lupta angajată între guvern şi opoziţie. (…) Care sunt temele pe care le invocă astăzi liberalii ducişti pentru justificarea lor politică şi împotriva existenţei guvernului actual? Puţine, dar netede. / În primul rînd, ordinea publică. Ordinea publică, pe care regimul naţional-ţărănist o primejduieşte susţinînd făţiş sau pe sub mînă mişcările extremiste. / E posibil. Noi nu avem a răspunde la această învinuire, dar avem dreptul să punem o întrebare. Şi anume. Dacă cumva este adevărat că guvernul acesta întreţine agitaţiile de extremă dreaptă, oare partidele liberale, la timpul lor, au procedat altfel? Ordinea publică nu era şi pe vremea lor un principiu demn de apărat? / D. I.G. Duca – acest domn Duca astăzi apărătorul fanatic al liniştei generale – a auzit d-sa de un oraş care se numeşte Oradea Mare? Şi îşi aminteşte cumva ce s-a petrecut acolo în iarna 1927-1928? Şi ştie cumva cine era atunci ministru de interne în România? Şi mai ştie din îndemnul cui, cu banii cui, cu ştiinţa cui s-a făcut acolo ce s-a făcut? / La aceste întrebări d. Duca nu va răspunde, dar o putem face noi pentru d-sa. Nu. D. Duca nu ştie. D. Duca a uitat. Iar astăzi cînd vorbeşte de ordinea publică, vorbeşte cu o perfectă bună credinţă. Iată aceasta se cheamă oportuna amnezie liberală.”(101)

Într-adevăr era greu ca Mihail Sebastian să fie un simpatizant al liberalilor din perioada 1928-1933. Nu cu mult înainte la Oradea se organizase, în contextul unui aşa-zis congres studenţesc, o şocantă campanie de violenţe antisemite. Se pare că tinerii cu mintea exaltată şi pumnul noduros ar fi beneficiat de sprijinul ocult al guvernului liberal. Descrierea întîmplărilor de atunci seamănă izbitor cu mineriadele de după căderea comunismului: nişte escadroane civile s-au mobilizat “spontan” pentru a “pedepsi” o categorie de populaţie, în realitate pentru a abate atenţia publică de la problemele politice reale. Istoriografia recurge la conceptul de Pogrom itinerant, pentru ceea ce s-a petrecut acolo, şi prezintă faptele astfel: “Au fost ore în care haosul a dominat Oradea, studenţii naţionalişti devastînd sinagogile, locuinţele şi prăvăliile evreieşti, pentru că s-au găsit la mai tot pasul «binevoitori» care să indice cu precizie aceste locaţii. (…) Astfel, umblînd în grupuri de 5-10 persoane, uneori mai numeroşi, înarmaţi cu bîte ori răngi metalice, au agresat mai tot ce au găsit în cale, spărgînd geamurile magazinelor, devastînd restaurante, legitimînd oamenii pe stradă, ciomăgindu-i pe israeliţii surprinşi în trafic sau în prăvălii etc. – totul pînă în puterea nopţii de 5 spre 6 decembrie, în vreme ce armata, venită tîrziu, nu a făcut altceva decît să blocheze o parte din străzile ce dădeau în piaţa centrală, să reţină cîţiva studenţi singuratici rătăciţi sau care nu aveau habar de ce se întîmplă. (…) A fost, de altfel, seara cînd studenţii au atacat sinagogile, şapte dintre acestea fiind devastate şi, în unele, provocîndu-se chiar incendii, cel mai mult avînd de suferit templul de pe str. Fuchs Mór. (…) De aici rezultă şi o particularitate a violenţelor antisemite de la Oradea, faptul că acestea marchează începuturile devastărilor unor lăcaşuri de cult evreieşti, sulurile Torei fiind arse în afara lăcaşului, parcă demonstrativ.”(102) La întoarcerea din oraşul jefuit, bandele de studenţi au oprit trenurile şi au devastat sinagogile şi proprietăţile evreieşti, din preajma gării şi din centru, în diverse alte localităţi: Ciucea, Huedin, Cluj, Războieni, Braşov, Timişul de Jos, Predeal, Ghimeş, Tîrgu Ocna, Chişinău(103).

Complicitatea prin pasivitate a liberalilor cu gravele tulburări antisemite de la Oradea, extinse apoi în jumătate de ţară, îi va fi reamintită, în repetate situaţii, politicianului I.G. Duca, de articolele lui M. Sebastian. La fel şi înclinaţia sa de-a cenzura presa liberă. “…D. Duca a vorbit bunăoară despre «templul naţional-liberal». Nu ştim de cînd d-sa are asemenea predilecţii mozaice de stil. Se pare că de la Oradea Mare, cînd şeful Partidului Naţional-Liberal a dovedit certe înclinări rabinice. Oricum imaginea, deşi excelentă, este puţin primejdioasă. Uite, se vorbeşte pe ici pe colo că succesorul d-lui Duca ar fi să fie d. Niemerower. (…) Într-o zi din primăvara lui 1928, «stăpînit de principii democratice», d. I.G. Duca a suspendat un ziar ce se chema Cuvîntul. / Păcate de tinereţe.”(104)

Nu doar Cuvîntul a căzut sub furia cenzorială a liberalului I.G. Duca. I s-a întîmplat şi altei gazete, care a îndrăznit să-i readucă în minte demnitarului oscilaţiile manifestate într-un răstimp aşa de scurt. “Confratele nostru Facla a fost ieri dimineaţă confiscat din ordinul guvernului. Este un debut care valorează cît un program. Regimul Duca îşi afirmă astfel, peste groapa celor cinci ani ai săi de opoziţie, o punte de continuitate cu toate ducismele anterioare. Jandarmul democrat coboară în stradă cu constituţia într-o mînă şi puşca într-alta. / Interesant este însă nu faptul în sine care, la drept vorbind, nu e de natură să ne emoţioneze pe noi, care am suferit în propria noastră casă toate confiscările, toate cenzurile şi toate suspendările, fără deosebire de partid, căci toate partidele ne-au onorat cu teroarea lor. Interesant prin urmare nu este simplul fapt al confiscării unui ziar, ci motivul acestei confiscări. / Facla de ieri a fost interzisă pentru un titlu, care amintea o dată istorică: 7 iunie 1930. E ziua memorabilă, deşi uitată, în care I.G. Duca, primul ministru de azi jura credinţă acţiunii antidinastice. Astăzi, acelaşi domn Duca jură din nou şi jură pe dos. Întrebarea pe care şi-o pune cu discreţie Facla este dacă între două jurăminte contrarii, unul cel puţin nu trebuie să fie cu necesitate fals.”(105)

Toată activitatea guvernamentală a lui I.G. Duca va fi urmărită de săgeţile critice ale lui Mihail Sebastian. Atunci cînd demnitarul merge să vorbească la radio, el spune doar platitudini încălecate, lipsite de orice finalitate practică(106). Atunci cînd se confruntă cu pericolul dezertărilor din gruparea sa, liderul de partid optează pentru o soluţie conciliantă, demagogică, plină de generalităţi(107). Nici una dintre acţiunile şi opţiunile lui nu este agreată de gazetarul exigent.

Note:

(95) G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, ed. a II-a, revăzută şi adăugită, ediţie şi prefaţă de Al. Piru, Bucureşti, Editura Minerva, 1982, p. 963.

(96) M. Sb., “Partide de idei”, în Cuvîntul, sîmbătă, 28 mai 1932, p. 1.

(97) M. Sb., Care au mai guvernat…, în Cuvîntul, luni, 6 iunie 1932, p. 1.

(98) M­ihail Sebastian, Explicaţia fripturismului, în Cuvîntul, vineri, 17 iunie 1932, p. 1.

(99) M. Sb., Peşti cu număr de ordine, în Cuvîntul, sîmbătă, 10 septembrie 1932, p. 1.

(100) Mihail Sebastian, Repriza a 2-a, în Cuvîntul, vineri, 3 noiembrie 1933, p. 1.

(101) Mihail Sebastian, “Ordinea publică” şi “economia clasică”, în Cuvîntul, duminică, 5 noiembrie 1933, p. 1.

(102) Vezi Pogromul itinerant sau Decembrie antisemit Oradea 1927, volum îngrijit de Lucian Nastasă-Kovács, cuvînt înainte de Alexandru Florian, Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România “Elie Wiesel”, Bucureşti, Ed. Curtea Veche, 2014, p. 71. Vezi şi passim.

(103) Idem, ibidem, p. 75-76.

(104) M. Sb., “Templul naţional-liberal”, în Cuvîntul, sîmbătă, 16 aprilie 1932, p. 1.

(105) Mihail Sebastian, “Chestia închisă”, în Cuvîntul, vineri, 17 noiembrie 1933, p. 1.

(106) Mihail Sebastian, Primul-ministru la microfon, în Cuvîntul, sîmbătă, 9 decembrie 1933, p. 1.

(107) Mihail Sebastian, D. Duca, mai tare ca oricînd, în Cuvîntul, sîmbătă, 8 iulie 1933, p. 1.

Duel despre Dante (3)

Etichete

Dante, dialog, ironie, Lectura Dantis, polemica, Roberto Benigni, spectacol, Umberto Eco

Roberto Benigni: Sfîşiat între poezie şi angajare politică, în vremuri lipsite de lirism şi cu mari acumulări de capital, eram nehotărît dacă să scriu pentru Editura Einaudi un volum de eseuri magistrale despre adevărul poetic, intitulîndu-l Dante şi ornitorincul(1), sau o biografie genealogică a familiei de Luxemburg, intitulată Prenumele trandafirului(2). În ambele cazuri cineva mi-a luat-o înainte. Şi nu e prima dată.

Acum cîţiva ani, de fapt, tocmai terminasem de scris cu dăruire şi oarecare veselie goliardică o minunată carte despre sexualitatea reprimată a structuraliştilor francezi, intitulată Bastonul lui Barthes, dar cineva m-a devansat publicînd, cu o lună mai devreme, Pendulul lui Foucault. Mă rog, ideile circulă încoace şi încolo, aşa că nu m-am supărat. Nici măcar atunci cînd mi-a fost furată ideea unui roman despre fiul mai mic al lui Pippo Baudo(3), cu acţiunea plasată în Evul Mediu. Bine-bine.

Cînd am început să citesc prima dată Divina Comedie, mi s-a întîmplat acelaşi lucru. Am rămas şocat. Am închis furios cartea şi am zis cu voce tare: “Nu se poate! Ăsta mi-a furat ideea!”. Apoi am deschis-o din nou continuînd să citesc, cu speranţa că Dante a dat-o în bară, aşa măcar aş fi putut s-o rescriu eu mai bine. Din ziua aia n-am mai închis cartea. Şi nu numai că am continuat s-o citesc, dar am continuat şi s-o scriu. Atunci cînd se pomeneşte în faţa unui lucru frumos, sufletul nostru e cuprins de exaltare şi, sub impresia unei minunate bucurii, crede că el însuşi e autorul acelui lucru. De altminteri, tuturor ne-a trecut prin minte cum e făcută lumea de apoi, unde vom ajunge după moarte, dacă vom fi răsplătiţi sau pedepsiţi, dar ce bine a scris-o ăsta! Tot aşa, ne-a trecut tuturor prin minte dacă e mai bine să trăim ori să murim, sau poate să visăm, dar ce bine a scris-o Shakespeare! (În literatură apar deseori jocurile alea prosteşti despre cine e cel mai mare scriitor al tuturor timpurilor, o pierdere de vreme pe care mereu am evitat-o, de aceea l-am numit pe al doilea mare scriitor al tuturor timpurilor, fără să mai insist.) Voiam şi eu, ca Dante, să învăţ totul, să ştiu totul, ca să pot scrie o carte aşa frumoasă. Apoi mi-a venit în minte afirmaţia lui Machiavelli: “Există oameni care ştiu totul şi asta e tot ce ştiu”. Iată misterul frumuseţii, iar Divina Comedie este o carte în care frumuseţea, ca soarele în oglindă, se răsfrînge(4). E o operă nemuritoare, fiindcă Dante credea profund în tot ce descria (Balzac înainte de moarte a trimis să-l cheme pe unul dintre medicii din Comedia umană, iar Dumas a plîns în hohote cînd a scris moartea lui Porthos) şi trebuie să credem şi noi în ea, fiindcă acea carte e ca un vis. Şi la fel ca toate visele, va continua să ne păcălească pînă la sfîrşitul zilelor noastre. Mă făcea să mă simt protagonistul celei mai uluitoare aventuri care se poate imagina. O mare călătorie spre divinitate. Şi fără să te clinteşti din loc. Parcurgînd un cînt după celălalt ne dăm seama, ca în faţa Madonnei lui Rafael din Capela Sixtină, că Însuşi Dumnezeu se pogoară spre noi.

Dar cel mai mult îmi plăceau imaginile care izbucneau din fiecare cuvînt, vii şi senzuale. Amănuntele. Vedeam culoarea aripilor arhanghelului Gabriel, cum ţîşneşte un guşter vara în mijlocul drumului, cum e să stai în palmele unui uriaş, cum arde în vîlvătăi o bucată de hîrtie (spectacol pe care mereu l-am ratat), cum îşi mişcă ochii Sfînta Fecioară. Mă simt obligat să vă zic: e o chestie de-ţi stă mintea-n loc! Cum să nu iubeşti cartea asta? Şi ce-mi mai plăcea cînd Dante se înfuria de moarte. Mai ales cu imbecilii. Dante era omul care ar fi putut să-i dea un sărut unui lepros, dar n-ar fi strîns mîna unui cretin. Şi apoi femeile. Care nu mai înseamnă ispită, ci mîntuire. După Divina Comedie a apărut o altă modalitate de-a închipui erotismul în lume. Sau miracolul de neînchipuit al expresiei. O limbă populară, misterioasă şi mistică, ce înhaţă sufletul oamenilor şi al lui Dumnezeu şi nu-l mai eliberează. Punînd la dispoziţia poporului, cu patru sute de ani înaintea enciclopediilor, toată cultura vremii sale, şi nu în ordine alfabetică ci pe rime, arătîndu-ne calea spre fericirea supremă. “Mă holbam de uimire!”, cum ar zice Gadda. Dar fiindcă un mare gînditor a spus că despre ceea ce nu putem vorbi trebuie să tăcem, tac şi eu şi vorbesc despre altele.

Aş putea să dau în judecată Editura Einaudi, fiindcă această carte conţine pur şi simplu nişte înregistrări secrete. Eu am umblat în lume vorbind despre Dante, ici-colo, chestii intime cu amicii, şi deodată văd că tot ce-am zis s-a publicat în carte. Toate prostiile. Şi cîte se mai zic despre Dante. Cîteva le veţi găsi şi aici. Sînt fraze în libertate, care trebuie luate aşa cum sînt şi repetă mereu acelaşi lucru: că Divina Comedie este frumoasă şi că e mai bine s-o citim decît să n-o citim. Pe lîngă numărul incredibil de oameni, cea mai minunată amintire care mi-a rămas de pe urma seratelor danteşti e dorinţa fiecăruia dintre aceşti oameni de-a asculta lucruri frumoase, promisiunea unei voci care le-ar fi vorbit despre ceva ce-şi doriseră din totdeauna. Iar Dante îşi ţine promisiunile. Spre deosebire de filosofi, poeţii promit puţine, dar se ţin de multe. Mai ales dacă ne gîndim la momentele acelea de linişte impresionantă, care adesea se prelungea şi după sfîrşitul recitării.

M-am întrebat mereu cum trebuie citit Dante. Aş da oricît să-l aud pronunţat de Boccaccio. Am fost şi în biserica Santo Stefano in Badia, unde îl citea el, să trag cu urechea dacă s-a păstrat vreun ecou. Să ştiu, de pildă, dacă litera s din “cosa” sau “casa” o pronunţa aspru sau moale, dacă zicea “basciò” sau “baciò”. Cum rostea consoanele duble din cuvintele “essalto” sau “etterno”. Cum păstra mereu endecasilabul, pentru a evita disonanţele. Chiar şi cînd silabele pot fi treisprezece sau patrusprezece, ca adeseori în Paradis. Cum făcea să nu-l stîlcească, atunci cînd accentul cade brusc nu pe a patra, ci pe a cincea silabă, sau unde se nimereşte. La Petrarca lucrurile sînt mereu limpezi, ăla nu greşeşte niciodată. Dante e mai generos, ne cheamă să participăm la munca sa. E incredibil cît şi cum ne pot emoţiona tonul vocii, tăcerile, accelerările, toate acele lucruri despre care nici nu ştii cu cine să vorbeşti.

Dar într-o seară, la Milano, după ce-am terminat un spectacol de Lectura Dantis la Palasport, mi s-a întîmplat un lucru simpatic. M-am dus la cină cu o persoană într-adevăr deosebită. E vorba de gînditorul cel mai influent din lume, pe lîngă faptul că e cel mai inteligent şi cel mai amuzant (şi întrucît – v-am mai zis – nu-mi plac clasamentele, n-o să-i spun numele). Un om extraordinar, ce mai tura-vura, cu care schimb adesea păreri sau opinii, pentru că aşa cum le gîndeşte sau le scrie el nu le mai vezi la nimeni. Îmi amintesc, de pildă, că acum cîţiva ani i-am vorbit despre Mike Bongiorno, care mi se părea un fenomen, şi am citit în faţa lui însemnările dintr-un mic jurnal pe care-l ţineam(5). Sau cîţiva ani mai tîrziu, cînd i-am expus o teorie de-a mea despre productivitatea semiotică, în care reorganizam toate problemele de lingvistică, logică, estetică etc., pe cînd mă gîndeam să scriu de-a dreptul un Tratat(6). General. Îmi amintesc că mă urmărea cu mare interes. Mă rog. În orice caz, la cina de-atunci am vorbit mai întîi despre nişte autori minori din secolul al XIX-lea, iar dintr-unul din ei, Labrunie, mi-a citat cîteva pasaje în original, pe cînd eu m-am distrat răspunzîndu-i cu două versuri în greaca veche ale lui Nonnos de Panopolis, poet minor din epoca elenistică. Ne petreceam astfel seara, în mijlocul lucrurilor frivole. La un moment dat, discuţia a ajuns la lecturile din Dante. El şi-a exprimat o oarecare îndoială că eu aş fi un actor comic, eu am subliniat că tradiţia care-i leagă pe actorii comici de poezie vine tocmai de la Homer, de pe vremea aezilor. Apoi am adăugat că dacă uneori mai fac vreo boacănă, are şi asta o lungă tradiţie, şi i-am povestit două nuvele din Trei sute de snoave de Sacchetti (dacă bine ţin minte, parcă a 14-a şi a 15-a, care spun aproape aceeaşi poveste). Apoi i-am vorbit despre enjambements, acea sublimă ezitare între sunet şi sens, despre cît e de grea arta respectivă, şi i-am dat un exemplu recitîndu-i din Leopardi (parcă era Infinitul). Îi ziceam, de fapt, că trebuie să-l citim pe Dante ca pe Arici Pogonici. El s-a amuzat foarte tare. A fost o seară plăcută. După ce-am ieşit, l-am întrebat timid ce părere are despre lecturile mele din Dante. Mi-a spus că trebuie să mă apuc de cinema. Fix aşa. A zis că mai bine mă las de lectura lui Dante şi fac un film despre lumea de apoi. Mi-a zis şi titlul, dar nu-l mai ţin minte. Eu m-am gîndit că dacă lucrurile despre care am vorbit le-ar fi putut elabora şi scrie un om ca el, i-ar fi făcut un minunat cadou poeziei. El ezita. Atunci i-am spus că dacă face el chestia asta, eu mă las de spectacolele cu Divina Comedie şi fac un film pe bune. Dar nu despre lumea de apoi, ci despre iubirile din tinereţe ale lui Dante, unde eu voi interpreta rolul poetului şi, din recunoştinţă, îi voi lăsa lui rolul Beatricei. I-am zis şi titlul: Viaţa nouă e frumoasă(7). El a fost flatat, chiar dacă nu e narcisist (să zici de el că e narcisist e ca şi cum ai zice de Romeo că e o Julietă). A zis că se mai gîndeşte. Apoi a zîmbit şi s-a scufundat în ceaţa de pe strada Manzoni “cum greu un lucru piere-afund în ap-adîncă”(8).

Note:
1) Umberto Eco a scris volumul Kant şi ornitorincul.
2) Umberto Eco a scris romanul Numele trandafirului.
3) Pippo Baudo, n. 1936, este pseudonimul unuia dintre cei mai cunoscuţi oameni de spectacol şi prezentatori de televiziune din Italia.
4) În original: “la bellezza, come il sole sugli specchi, gibigianando va”. Aluzie la versurile de tinereţe ale lui Alessandro Manzoni, în care era luat peste picior dialectul milanez: “Del sole il puro raggio / rotto dall’onda impura / sulle vetuste mura / gibigianando va” (A soarelui rază pură / tăiată de unda impură / pe zidurile vetuste / se răsfrînge”).
5) Umberto Eco a publicat, în 1961, eseul polemic Fenomenologia lui Mike Bongiorno (inclus apoi în volumul Diario minimo), în care argumentează că motivele succesului de public al faimosului om de televiziune se bazează pe incultura frapantă a acestuia, în consonanţă cu incultura maselor largi de telespectatori.
6) Umberto Eco a publicat volumul Tratat de semiotică generală.
7) În original: La vita nuova è bella.
8) Trad. G. Coşbuc, ed. cit., p. 527 (în original: “come per acqua cupa cosa grave”, Parad. III, 123 – e una dintre cele mai frumoase comparaţii danteşti, prin eufonia aliteraţiei elaborate).

Duel despre Dante (2)

Etichete

Dante, dialog, ironie, Lectura Dantis, polemica, Roberto Benigni, spectacol, Umberto Eco

Umberto Eco: Aşa cum a observat De Mauro, cînd Dante începe să scrie Divina Comedie, lexicul de bază al limbii italiene e constituit în raport de şaizeci la sută, iar la sfîrşitul secolului e practic complet, nouăzeci la sută. Ceea ce înseamnă că din cele vreo două mii de cuvinte care ne sînt indispensabile pentru a vorbi în italiană şi pentru a ne face înţeleşi, cel puţin o mie opt sute există deja la Dante.

Acest fenomen trebuie fireşte menţionat ca unul dintre semnele negative privind dezvoltarea Italiei ca naţiune: de fapt, dacă limba italiană ar fi fost vorbită, încă de la începuturi, de întregul popor, negustori, meşteşugari, judecători şi militari, ţărani şi rege, ea s-ar fi transformat aşa cum s-au schimbat franceza şi engleza, încît în ziua de azi un francez sau un englez, citindu-i pe autorii săi din epoca lui Dante nu pricepe prea multe, de parc-ar fi vorba despre o altă limbă. În schimb, dacă citeşte: “Pe cînd e omu-n miezul vieţii lui / m-aflam într-o pădure-ntunecată”(1), orice vorbitor de italiană înţelege încă foarte bine douăsprezece cuvinte din treisprezece (şi cel mult un analfabet nu va şti ce înseamnă “pădure”).

Poate faptul că vorbim încă italiana ca-n Trecento nu e un semn bun, dar îl avem drept consolare pe Benigni, care ni-l poate citi pe Dante, fiindcă Dante e actual din punct de vedere lingvistic. Şi pe urmă el face astfel încît din ton, din emfază, din patimă (ca să nu mai vorbim despre comentariile cu care îşi precedă recitările) să se priceapă şi termenii cei mai învechiţi, sau construcţiile sintactice prea îndrăzneţe, sau măcar să se intuiască înţelesul global al unei terţine, dar cred că nici Laurence Olivier n-ar fi fost în stare să-l facă mai limpede în faţa compatrioţilor săi pe Chaucer (care e totuşi cu trei sferturi de secol mai modern decît Dante).

Al doilea aspect al preluării lui Dante de către Benigni: îl recită cu accent toscan. Adică face tocmai ceea ce făceau contemporanii lui Dante şi ceea ce Dante voia ca ei să facă, dacă s-ar fi priceput la aşa ceva. Şi într-adevăr, iată din cele Trei sute de snoave ale lui Sacchetti nuvela 14, unde se spune că, trecînd Dante cu treburi pe la Porta San Pietro, vede – şi încă mai rău, aude – pe un fierar care

“în timp ce bătea un fier pe nicovală, cînta stihuri de-ale lui, ca orice cîntec, dar îi pocea versurile în aşa hal, ciuntind ici, cîrpăcind colo, încît Dante socoti că-i aducea mare ocară. Fără să spună o vorbă, intră în fierărie, unde erau tot felul de unelte cu care meşterul îşi făcea meseria. Dante apucă ciocanul şi-l zvîrli în drum, apucă cleştele şi-l zvîrli în drum, apucă balanţa şi-o zvîrli în drum, şi făcu aşa cu mai multe scule. Fierarul se întoarse furios la el: Ce dracu faci? te-ai smintit? Dante zise: – Dar tu ce faci? – Eu îmi fac meseria, răspunse fierarul, şi dumneata îmi strici sculele, azvîrlindu-le în stradă. Dante îi spuse: – Dacă vrei să nu stric lucrurile tale, nu le strica nici tu pe-ale mele. – Păi ce-ţi stric eu? întrebă fierarul. – Tu cînţi după cartea mea şi nu spui cuvintele aşa cum le-am scris; eu n-am altă meserie, iar tu mi-o strici. Neştiind ce să zică, fierarul îşi adună burzuluit lucrurile şi se întoarse la munca lui; iar dacă-i mai veni poftă să cînte, a cîntat din legendele lui Tristan şi Lancelot, lăsîndu-l încolo pe Dante”(2).

În ce priveşte nuvela 15, avem aproape aceeaşi situaţie: Dante aude un catîrgiu care (de nu cumva e incorect politic s-o spunem) se află încă mai prejos, cultural vorbind, faţă de fierar, care pe-atunci trecea drept meşteşugar de calitate, iar acest catîrgiu

“umbla în urma catîrilor, cîntînd cartea lui Dante, şi după ce cînta o bucată, izbea catîrul zicînd: diii, măi! Întîlnindu-l Dante pe acesta, îi trase o lovitură zdravănă cu brasarda peste spate, zicînd: vezi că «diii, măi» nu-i de la mine. Ăla nu pricepu nici cine e Dante, nici de ce l-a lovit; însă izbind mai tare catîrii, zise din nou: diii, măi, diii. După ce se îndepărtă puţin, se întoarse spre Dante scoţînd limba şi dîndu-i cu tifla: Na, bre! Dante, văzîndu-l, spuse: Eu n-aş da o tiflă de-a mea pe o sută de-ale tale. Vai, ce vorbe pline de filosofie! fiindcă mulţi ar fi dat fuga după catîrgiu, ori ar fi urlat la el, zvîrlind cu pietre; dar înţeleptul poet îl năuci de cap, mai căpătînd şi laude din partea celor ce auziră aşa cuvinte pricepute, zvîrlite după un om de nimic precum catîrgiul”.

Cele două episoade ne spun întîi de toate că (aşa cum se păstrează foarte multe manuscrise ale Divinei Comedii din acea epocă – deşi originalul s-a pierdut – şi chiar mai numeroase decît ale altor autori) opera era, am zice azi, un best seller încă de la începuturi, un best seller popular, fiindcă o cîntau, deşi cu mare nepricepere, oameni care fireşte că n-au citit-o, ci au auzit-o pe buzele vreunui interpret mai acătării. Aşadar, cînd Benigni umblă prin pieţe să-l povestească pe Dante, face exact ce făceau şi contemporanii aceluia.

La fel s-a întîmplat mult timp cu atîtea cărţi de succes, încă din secolul al XIX-lea, cînd făceau furori Misterele Parisului de Sue, sau Contele de Monte-Cristo, de Dumas: deşi exista deja o industrie culturală dezvoltată şi romanele apăreau în foileton prin ziare, totuşi cei mai mulţi curioşi nu le puteau citi şi se strîngeau seara prin curte sau pe stradă, să-l asculte pe intelectualul de serviciu, vreun portar sau vreun negustor care ştia adunarea şi scăderea, tot aşa cum azi ne aşezăm în faţa televizorului să-l ascultăm pe Benigni.

Există aşadar o legătură între lecturile lui Benigni şi destinul eminamente oral al literaturii şi, întîi de toate, al poeziei; astfel încît nu trebuie să ne tulbure, cum poate i-a tulburat pe unii, că tocmai un actor comic se ocupă de Dante. Poezia recitată era, din cele mai vechi timpuri, meseria aezilor, şi nu m-aş mira dacă aceia care îl recitau pe Homer la începuturi (sau aceia care au contribuit, recitîndu-l, la crearea mitului lui Homer), după ce povesteau despre Troia sau Ogygia(3), se apucau să înghită flăcări, ori măcar să scîrţîie din scripcă, pentru a încheia plăcut petrecerea şi a umbla roată cu farfurioara la pomană.

E o eroare modernă să ne închipuim că poezia e un lucru pentru intelectualii rafinaţi: ea e cea mai populară dintre arte şi s-a născut pentru a fi recitată cu voce tare şi învăţată pe de rost, altfel spuneţi-mi de ce-ar fi inclus artificii mnemotehnice cum sînt piciorul, metrul şi rima.

În legătură cu asta, trebuie spus că Benigni îi recită bine pe poeţi, fiindcă nu păcătuieşte de viciul multor actori, adică nu elimină acele enjambements, ci dimpotrivă, ne ajută să le auzim. După cum se ştie, avem enjambement atunci cînd sfîrşitul unui vers nu coincide cu sfîrşitul unei fraze, iar fraza continuă în versul următor. Un exemplu tipic, versurile din Infinitul lui Leopardi:

“Cum stau şi-n larg privesc, nemărginite
spaţii peste hotarul lui, şi-imense
tăceri, şi-o pace infinit adîncă…”(4)

Acum, secretul poeziei este că ar trebui citită ca nişte rime din Arici Pogonici: “Aici începe aventura [pauză] domnului Bonaventura”. Aşadar, măcar teoretic: “Cum stau şi-n larg privesc, nemărginite [pauză] spaţii peste hotarul lui, şi-imense [pauză] tăceri, şi-o pace infinit adîncă”. Dar dacă poetul a folosit un enjambement, n-a făcut-o întîmplător şi prin urmare, dacă oricum trebuie să semnalăm întreruperea versului, trebuie de asemeni să transmitem că fraza continuă în versul următor. E o luptă între semnificant şi semnificat, între substanţa ritmică şi sens. Actorul prost se gîndeşte doar la sens şi recită aşa:

“Cum stau şi-n larg privesc, [pauză]
nemărginite spaţii peste hotarul lui, [pauză]
şi-imense tăceri, [pauză]
şi-o pace infinit adîncă…”

Iar pentru a da un exemplu dantesc, iată două versuri:

“…pe-al mării sterp întins, numai c-o mînă
de soţi ce-apoi cu mine-au fost mereu” (Infern, XXVI)(5).

Unde actorul prost va recita fireşte:

“…pe-al mării sterp întins,
numai c-o mînă de soţi
ce-apoi cu mine-au fost mereu…”

Actorul bun, în schimb, va face o pauză la sfîrşitul versului, dar mai scurtă ca de obicei, să facă simţită şi ruptura ritmică, şi continuitatea semantică. O artă grea, în care Benigni excelează.

Şi de ce nu se lasă prins în capcana sensului prozastic? Fiindcă, dincolo de faptul că este actor, Benigni e un intelectual rafinat; chiar dacă apare pe scenă ţopăind ca un clovn, el este – şi era chiar înainte de aventurile sale danteşti – un om cu excelente lecturi şi un literat cu gusturi selecte, în stare uneori să te surprindă şi pe tine, care îl cunoşti perfect, cînd scapi la o adică, în paranteză, numele vreunui autor minor, şi constaţi că Benigni l-a citit deja, poate chiar în original. Drept care aceste Lecturae Dantis reprezintă, din partea lui, şi manifestarea unei vocaţii didactice, de vesel profesorat, pe care de multă vreme o chibzuia (poate pentru a justifica toate acele diplome honoris causae care îi cad în cap, de parcă ar fi vreun cantautor ca atîţia alţii).

Miracolul, la care poate că nici el nu mai spera, este că l-au urmat mulţimile, “şi-atîte-au fost că roiurile-n zbor / întrec la şah de mii de ori dublarea!”(6). Ceea ce li se întîmplă doar profeţilor. E mai bine să se oprească, altfel într-o zi sau alta îi va trece prin minte să înmulţească pîinile şi peştii. Iar lui, se ştie, nu-i plac cei ce se travestesc în “alesul Domnului”.

Mai bine să ne închipuim un film în care Roberto Benigni nu numai că reface călătoria Învăţătorului său, cerc după cerc şi cer după cer, ci îi întîlneşte pe fierar şi/sau pe catîrgiu. Pe Virgiliu aş putea să-l interpretez eu, sau Cerami(7), mă rog, vreun prieten; pentru Beatrice ştiu deja la cine anume se gîndeşte Benigni; pentru damnaţi… e-hei, pentru damnaţi o să ne hotărîm doar pe cine lăsăm deoparte. Prea-fericiţii va trebui probabil să-i construim din efecte electronice, holografii şi realităţi virtuale. Fierarul şi/sau catîrgiul ar putea fi interpretaţi, ce ştiu eu, de vreun decan, vreun profesor universitar, vreun critic militant, sau unul din acei actori care nu ştiu cum să rezolve un enjambement. Dar pe Dante ar putea să-l interpreteze doar Benigni, în ţinuta regulamentară de Poet al Naţiei, inclusiv mantaua şi cununa de lauri: are oricum accentul ăla de toscan afurisit, profilul scheletic, năravul cu hachiţe şi iubirea pentru versurile lui – pe care le ştie recita bine. Aşa cum trebuie, fără “diii, măi!”.

Am deja titlul, Viaţa de apoi e frumoasă(8).

Note:
1) Traducere de George Coşbuc, în vol. Dante, Divina Comedie, ediţie îngrijită şi comentată de Ramiro Ortiz, Iaşi, Ed. Polirom, 2000, p. 67 (în original: “Nel mezzo del cammin di nostra vita / mi ritrovai per una selva oscura”).
2) Trad. de Oana Busuioceanu, în vol. O sută de snoave de Franco Sacchetti, cetăţean al Florenţei, Bucureşti, Ed. Univers, 1972, p. 139.
3) Insulă pe care ar fi trăit nimfa Calypso şi unde ar fi naufragiat Ulise (azi – insula Gozo din arhipelagul Malta).
4) Trad. de Eta Boeriu, în vol. Giacomo Leopardi, Cînturi, Cluj, Ed. Dacia, 1981, p. 135 (în original: “Ma sedendo e mirando, interminati / spazi di là da quella, e sovrumani / silenzi, e profondissima quiete…”).
5) Trad. de G. Coşbuc, ed. cit., p. 226 (în original: “sol con un legno e con quella compagna / picciola da la qual non fui diserto…”).
6) Trad. de G. Coşbuc, ed. cit., p. 695 (în original: “ed eran tante, che ‘l numero loro / più che ‘l doppiar de li scacchi s’inmilla”, Parad. XXVIII, 92-93).
7) Vincenzo Cerami, 1940-2013, scriitor, dramaturg şi celebru scenarist italian; a realizat diverse filme în colaborare cu Benigni (Il piccolo diavolo, Johnny Stecchino, Il mostro, La vita è bella, Pinocchio şi La tigre e la neve).
8) În original: L’altra vita è bella.

Duel despre Dante (1)

Etichete

Dante, dialog, ironie, Lectura Dantis, polemica, Roberto Benigni, spectacol, Umberto Eco

Popularul actor Roberto Benigni nu s-a mulţumit cu gloria Premiului Oscar (primit în 1999 pentru La vita è bella), sau cu faima de nou Charlot al cinematografiei italiene. Pe la începutul anilor 2000 s-a lansat într-un proiect surprinzător: să-l aducă pe complicatul medieval Dante Alighieri mai aproape de marele public. S-au născut astfel zecile de spectacole itinerante de Lectura Dantis, în care protagonistul vorbeşte, recită, dansează, perorează, rîde, se strîmbă, se scarpină-n cap, gesticulează, glumeşte, citează ori aruncă aluzii culturale. Sute de mii de oameni l-au urmărit pe scenă, în cele 130 de spectacole. Peste zece milioane de telespectatori i-au privit înregistrările recitalurilor de performanţă pe micul ecran.

În urma lor a venit volumul Il mio Dante (Einaudi, 2008), care culege replicile şi improvizaţiile mai suculente. După cum ne anunţă nota explicativă, avem de-a face cu o carte născută în laboratoarele serviciilor de interceptări ale editurii. Umberto Eco, amicul autorului, semnează o doctă şi veselă prefaţă. În timp ce laudă entuziast complexitatea artistică a lui Benigni, romancierul nu-şi opreşte usturătoarele săgeţi ironice, bine plasate. Lovitură de teatru! Bufonul metafizic îi răspunde cu aceeaşi monedă, într-un mic eseu succesiv. Astfel se declanşează între cei doi un spumos dialog, pe fundalul impresionantei culturi literare a amîndurora. Ceremonioasele reverenţe sînt presărate cu furişate îmbrînceli. Urmărim un nou spectacol, tipărit de astă dată, al inteligenţei şi al talentului în acţiune – chiar şi atunci cînd pretextul îl constituie un amical duel în jurul lui Dante Alighieri.

Limba română de la conducerea revistei “Tribuna”

Etichete

incompetenta, Mircea Arman, polemica, proteste, Revista Tribuna

Am urmărit ieri un scurt reportaj la buletinul de ştiri al TVR Bucureşti (vezi filmul anexat, cu începere de la minutul 19). Redacţia revistei Tribuna s-a răsculat deschis împotriva noului redactor-şef, Mircea Arman, pe care-l acuză că abuzează de funcţia pe care o deţine şi distruge publicaţia recent preluată. E semnalată degradarea accelerată a calităţii revistei, din cauza faptului că numeroşi colaboratori refuză să mai apară aici. Poetul Ştefan Manasia arată că, datorită ieşirilor scandaloase ale noului manager, “scriitorii proeminenţi ai Clujului au fost alungaţi în paginile altor reviste. Ceea ce mi se pare absurd şi intolerabil”. Teatrologul Claudiu Groza subliniază incompetenţa şi frapanta aroganţă ale boss-ului în domeniul pe care se agită: “Domnul Mircea Arman a venit la o revistă de cultură, unde lucrează oameni care au o experienţă de zece şi douăzeci, sau chiar peste douăzeci de ani, pe domeniul lui, fiecare. Dînsul a venit cu impresia că are de-a face cu nişte vagabonzi, cum ne-a caracterizat de altfel, nişte deprofesionalizaţi, declasaţi, sinecurişti”. Graficianul Ovidiu Petca reproşează eliminarea unor direcţii prestigioase de activitate, cum a fost Tribuna Graphic, care i-a adus periodicului cultural o recunoaştere internaţională.

Întreaga situaţie a condus la elaborarea unui protest public, care a fost deja semnat de peste 500 de oameni de cultură şi a fost prezentat la Consiliul Judeţean Cluj. Se aşteaptă soluţionarea impasului, prin îndepărtarea din funcţie a managerului nepriceput. Poetul Ion Mureşan punctează: “Eu am lucrat la Tribuna cam 10 ani. Şi ştiu că nici comuniştii nu alegeau oameni de proastă calitate la conducerea unei reviste care este simbol pentru Transilvania, o revistă care reprezintă spiritul transilvan, încă de la înfiinţarea ei”.

În replică Mircea Arman a declarat incoruptibil: “Eu nu le cer decît să respecte legea. Dacă înainte nu s-a respectat legea, nu e problema mea. Eu, în mandatul meu, se va respecta şi de-acum încolo legea. Adică angajaţii vor sta opt ore la serviciu. Toată lumea în ţara asta are datoria să stea opt ore pentru banii pe care îi încasează”. Simpatică logica verbală a contestatului personaj: dacă înainte legea nu s-a respectat, în mandatul meu se va respecta şi de-acum încolo. Instructiv anacolutul ce oglindeşte egolatria: eu, în mandatul meu, se va respecta legea. Stimulator îndemnul managerial: toată lumea din ţara noastră trebuie să stea opt ore. N-ar fi totuşi preferabil ca lumea să muncească, în domeniul la care se pricepe, în loc să stea?

Oare pe cînd le va pica fisa, celor de la conducerea Consiliului Judeţean Cluj, că au plasat un agramat în fruntea unei instituţii culturale?

http://www.tvrplus.ro/editie-ora-de-stiri-95478

Camus et nous

Etichete

Albert Camus, comunism, cultura, filosofie, I.D. Sirbu, Jean-Paul Sartre, polemica

Centenarul camusian ne permite o interesantă reflecţie comparativă: cum era situaţia la ei şi cum era la noi, în anii ‘50 de după război? Astfel vom înţelege mai bine care a fost drumul parcurs de ei şi care al nostru.

Scriitorul I.D. Sîrbu îşi aminteşte din perioada sa de detenţie. “Mă vedeam în zdrenţe, pe gheaţă, cărînd de pe un mal al Istrului o pulpă vînătă de cal ‘jertfit’: hrana bacului numărul 5 al tăietorilor de stuf. Eram ultimul în coloana indiană, opincile mele legate cu sîrmă se înfofoliseră în zloată şi zăpadă, abia mă mai tîram. Hoitul cabalin cîntărea imens. Un plutonier lipovean, cu ochi de tătar alcoolic şi onanist, asmuţea spre mine un cîine-lup, pe care, ţin minte, îl chema Rex. Acesta, pe la spate, îmi sărea în gît şi mă trîntea în zăpadă, ca apoi, treaba lui fiind făcută, cu picioarele pe pieptul meu, să aştepte noi ordine. Eu urlam cît puteam: drepturile omului, crima împotriva umanităţii, tribunalul de la Nürnberg… Plutonierul dădea la o parte cîinele, îmi dădea cîteva cravaşe revoluţionare, înjurîndu-mă cu economie şi fără ură: huia! Confraţii din coloana de aprovizionare se uitau la mine impasibili, indiferenţi: accidentul meu le dădea ocazia să mai răsufle… (Acestea se întîmplau, bănuiesc eu, cam pe vremea cînd, la Paris, în cadrul imensei stîngi franceze, avusese loc celebra ceartă literară dintre Jean Paul Sartre şi Albert Camus.)”