Etichete
centenar, Craiova, Ion D. Sîrbu, literatura romana, moralitate, polemica, simpozion
Nici alții nu scapă de judecata lui sintetică, memorabilă, explozivă: “Am răsfoit şi Pavel Dan, parcă ar fi un Agârbiceanu cu trotinetă” (T, 366). “Nu-mi dădeam seama cu cine seamănă: cu Leibniz, înainte de însurătoare, cu Oscar Wilde, înainte de puşcărie, sau cu Vodă Caragea, de dinainte de ciumă” (AE, 65). “Cine trădează, de pildă, adevărurile poporului acestei limbi, pierde graţia ei, limba îşi retrage investiţia… şi pedepseşte cumplit. Pentru mine Păunescu, Beniuc, Everac, Andriţoiu sînt cazuri de mari talente iniţiale cărora, din cauza unor greşeli de ortografie morală, limba-mumă le-a retras încrederea şi capitalul. Aceşti scriitori sînt, de cîtva timp, simple monede de hîrtie, fără acoperire în aur. («Nu mai poţi scrie, zicea Flaubert, cînd nu mai ai nici o stimă pentru tine însuţi!» Iar eu adaug: «Cînd pierzi stima Limbii în care scrii!»)” (J1, 117). “Lui Everac i-am spus, în glumă: piesele tale sînt perfecte ca maşinărie, ca tehnică; dar sînt NE-SUFERITE, în sensul că ai fost mereu un boier de bulevard, un ştab al Fondului literar, nu ai tras nici o zi nici la roabă, nici la stuf (dar scrii despre muncă şi morala ei)” (T, 73).
Iată ce ne spune despre un colos stalinist, Mihai Beniuc. “Bătrîneţea mea are o singură mîngîiere; îl văd zi de zi cît de total-prost-poet a devenit Beniuc; acum s-a însurat din nou, zice: «trebuie să mă îngrijesc, să am pe cineva care să-mi facă pomenirile, căci critica…». / Pe Blaga continuă să-l urască. Acesta a făcut gafa (în 1947) să-i citeze astfel un vers de-al lui Mihai: în loc de: «Pe unde mă-ntorc, pe unde mă duc / Lumea vuieşte, şopteşte / Acesta-i Mihai Beniuc / ştie şase limbi şi ruseşte». Blaga l-a citat aşa: «ştie şase limbi… Dar ruseşte»” (T, 83).
Figura lui Constantin Noica a constituit pentru multă lume, în epocă, un punct de reper, o alternativă la întunericul comunist. Publicarea Jurnalului de la Păltiniș, care propunea o nobilă alternativă filosofică la viața în beznă, iar apoi a Epistolarului derivat din acesta, a stîrnit cea mai frenetică dezbatere culturală a anilor ’80. Iată însă că Ion D. Sîrbu nu se sfiește să combată această falsă alternativă, care încurajează evazionismul social-politic, să biciuiască satiric duplicitatea și lipsa de curaj, ascunse sub faldurile înțelepciunii aristocrate. “Am o invenţie, nebrevetată, un mic detector automat al quantumului de frică şi de laşitate. Domnul Noica (pe care l-am întîlnit în casa moşierului Everac, unde mă documentam despre morala acelor scriitori care fac avere, moşie şi castele, scriind împotriva boierilor, capitalismului, exploatării din trecut), cum îţi spun, am pus în funcţie acest detector şi am constatat că marele Noica e un uriaş fricos, un atlet al prudenţei şi un campion la fugă (de răspundere); ştiu din puşcărie cum era acolo; să mi se ierte prejudecata de clasă, am văzut ţărani şi muncitori, popi de ţară şi studenţi, care se comportau ca nişte cavaleri cruciaţi, şi am văzut înalte feţe bisericeşti, mari poeţi şi mari critici, încăcănaţi pînă la limita ruşinei muierine. Noica nu s-a dus la Păltiniş ca să scape de frică, să se căiască de anii de laşitate şi trădare: s-a dus ca să transforme în stil acest mod de a ignora esenţialul: scrie o carte despre defectele spiritului, foloseşte atîtea cuvinte greceşti, se înlabirintează în aşa fel că nimeni nu mai înţelege nimic: aşteptam de la Papa din Păltiniş o epistolă către mitici, o analiză a lichelismului, laşităţii, bizantiniei şi semidocţiei noastre thraco-getice. El, nimic: «să facem o şcoală ca o echipă de fotbal: doar 12 genii, plus rezerve: şi să îi creştem ca pe nişte genii de viitor, gata să îi ia locul la Păltiniş». Arde ţara, arde Europa, Noica se desparte de Goethe; piere limba română, el pledează pentru deschiderea care se închide, limita care nu se limitează, unicul care se divide fără să se împartă. Şi în jurul lui aceşti foarte talentaţi tineri, care în loc să scrie filosofie literaturizează ca într-un fel de onanie cu concepte şi se invertesc stilistic, ca să ajungă atît de subtili şi de culţi că nu mai ştii dacă au sex şi dacă mai mănîncă. (Sper să aibă măcar COPII, pe care nu ei să-i crească, ci mama mă-sii lor.) (…) Acum voi citi cartea – cu plăcere numai: Noica rămîne un caz sublim şi tipic: nu îl mai cred a fi profet eremit, el este un vicar, un suplinitor a ceea ce ar fi trebuit şi ar fi putut să fie: dacă nu era fricos, dacă era mai modest, dacă nu admitea să fie linguşit în numele dialogului platonician. Sînt om de teatru, un dialog de tipul: «sunteţi la apogeul spiritualităţii dumneavoastră, Hegel a rămas în urmă, Heidegger e macerat, cum vedeţi acum culmea cea mai culme?»; «Nu cred, dragă Gaby, în culme, ca idee, orice şes e o culme în sine, orice culme e un şes în devenire, Hegel a fost un amor, Heidegger o legendă fără sfîrşit»… Bla-bla-bla… Improvizez, desigur, dar te rog să mă crezi – un demon al satirei mă tot îndeamnă: de ce nu am făcut tot ce se putea face, să merg, să scriu la Păltiniş, să mănînc Lysis, să îmi bat trupul-porc ca să adun acel material prin care acum aş fi putut să scriu cea mai acidulată satiră despre aceşti preţioşi-ridiculi, aceşti circari ai somnambuliei aristocrate, aceşti onanişti care – vorba lui Blaga, ignoratul – «consumă numai mărgăritare, dar produc doar căcăreze»” (Şora, 156-157).
Vedem acum mai limpede, la centenar, atuurile lui Ion D. Sîrbu. Vă spuneam, ca prim element, curajul, îndrăzneala de-a călca nonșalant în picioare miturile consacrate, de-a denunța sarcastic statuile șubrede. Al doilea ingredient: excelenta cunoaștere a realităților, din propria experiență autobiografică. Familiarizarea și familiaritatea cu “țintele” pe care le vizează. Adaug încă o mare calitate, care a fost deja indicată de unii dintre intervenienții anteriori (și m-am bucurat să-i aud): extraordinara virtuozitate lexicală. Talentul de artist al cuvîntului – dacă e să recurg la această expresie demonetizată – se remarcă de la prima vedere. (Cu ceva timp în urmă, am realizat o antologie de vreo 200 de pagini, cu expresii memorabile ale lui Ion D. Sîrbu. Am intitulat-o Ziceri, preziceri, contraziceri și am publicat-o în serial pe internet, între anii 2003-2006, în revista E-Leonardo pe care o coordonam.) Sînt formulări explozive, de har expresiv și strălucire intelectuală. Sîrbu este un mare maestru al jocurilor de cuvinte. Uneori refolosește proverbe, sau expresii consacrate. De pildă se referă astfel la realitatea politică pe care o traversa: “Lumea e condusă de cîţiva andropauzaţi, care se andropovizează în disperare şi de frică” (J1, 23). Era scurta perioadă de glorie a lui Yuri Andropov. Sau o altă judecată: “Apa trece, adevărul rămîne” (A, 97). Îi scrie prietenului Negoițescu o scrisoare în Germania și-i transmite: “La mulţi ani cu sănătate, să vă dea Bonnul tot ce doriţi” (T, 473). Uneori jocurile de cuvinte le pune pe seama altora. E de fapt un carnaval de măști, el inventează diverse ghidușii și li le atribuie. Ajunge să-l crediteze pe Blaga cu unele glume deșucheate și expresii ambigue, indecente, care nu-i stăteau în fire (sau erau ignorate de publicul larg, sporind, prin asta, impactul comic al făcăturii). “Desigur, Balotă are dreptate, Blaga avea son côté porno, dar în felul său. Verbal. Cu Breazu, mergeau (în zilele cele mai triste) la Muzeul Limbii Române în Cluj, pe strada Elisabeta; aici, de pe un gramofon vechi, tambur-înregistrator, ascultau cu religiozitate Povestea poveştilor de Creangă, mi se pare în lectura marelui Sadoveanu. Prima poezie populară învăţată în Lancrăm, mi-a spus mie, nu a fost Mioriţa (de care se săturase ca de mere acre), ci, redau din memorie: «la Maria văduva / Fut de-mi iese măduva!»”. (T, 214). Înainte de Jorge Luis Borges, care făcea trimiteri bibliografice ironic-fanteziste, sau poate în paralel cu acela, îl avem pe Gary Sîrbu, care nu se lasă deloc mai prejos. Calcă sardonic în picioare toate mitologiile artificiale. “Dacă o societate de babe cu humor, sau de fete pioase şi urîte, ar simţi nevoia să rîdă timp de două ore, eu aş putea să le povestesc diferite măscări legate de istorie şi filosofie. Blaga vedea în capul meu clopoţeii de bufon, vocaţia mea de intelectual e legată sever de rigorile ridicole ale acestei nobile meserii de curte. Doar curtea mi-a lipsit – trăiesc în bloc, la Craiova, rîsul e considerat un act nerentabil şi chiar riscant” (T, 44-45).
Iar virtuozitățile se revarsă în șuvoaie, din tolba plină a povestitorului: “Regman (care e un mare calamburgiu) zice: Nego bea bier cu fugiţii” (T, 117). Alte exemple: “Mă tot gîndesc la macabrul calambur auzit la policlinică: «Avem o Apocalipsă după Ioan şi o epocă-lipsă după Nicolae». Sinistru!” (J2, 128). “Strig tare: vivat Cenzor, scriitorii te salutant” (T, 81). “Caravana latră, cîinii trec” (Ş, 81). Sau o batjocură subtilă și savuroasă, de o clarviziune bulversantă: “În ţara orbilor, Sartre e împărat” (J1, 14).
S-ar putea merge înainte tot așa, dar nu încerc să abuzez de răbdarea dumneavoastră. Vreau să închid cercul expunerii mele, revenind la punctul de plecare. Ion D. Sîrbu era conștient că, pe vremea lui, șansele de-a fi publicat, de-a fi recunoscut și apreciat sînt mărunte, dacă nu chiar inexistente. A făcut unele tentative, apoi s-a descurajat, cu multă amărăciune, și și-a încredințat talentul manuscrisului, s-a lăsat pe seama postumității. El spune asta, în mod explicit: “Trebuie să scriu cu gîndul că voi fi publicat peste mulţi ani – deci scriu contra modei, ca să nu mă demodez între timp. (…) Poate că şi eu voi fi tradus cîndva, după moartea mea. Iată, revine melodia în muzică, figurativul în pictură, va reveni şi istoria, întîmplarea, în teatru şi proză. Eu sînt un povestitor, fiindcă limba mea este o limbă care îşi trăieşte vîrsta în care are nevoie să se destăinuie” (T, 387).
Mărturia lui Ion D. Sîrbu este aceea a unui foarte mare scriitor, care și-a asumat libertatea, n-a așteptat să-i fie dăruită de nimeni, și, dacă i s-a pus călușul în gură, în public, în societate, s-a năpustit pe alte canale de comunicare, prin intermediul cărora a izbutit să-și transmită înzestrarea, harul artistic admirabil. Mă bucur că am putut fi astăzi, aici, cu ocazia centenarului său, pentru a-i evoca figura inconfundabilă, în concertul literaturii române.
Bibliografie:
– Ion D. Sîrbu, Arca Bunei Speranţe, Bucureşti, Ed. Eminescu, Seria Teatru comentat, 1982 (Ar);
– Ion D. Sîrbu, Şoarecele B şi alte povestiri, Bucureşti, Ed. Cartea românească, 1983 (Ş);
– Ion D. Sîrbu, Bieţii comedianţi, comedii-eseu, Craiova, Scrisul românesc, 1985 (B);
– Traversarea cortinei, Corespondenţa lui Ion D. Sîrbu cu Ion Negoiţescu, Virgil Nemoianu, Mariana Şora, prefaţă de Virgil Nemoianu, ediţie îngrijită de Virgil Nemoianu şi Marius Ghica, Timişoara, Editura de Vest, 1994 (T);
– Ion D. Sîrbu, Atlet al mizeriei, În loc de autobiografie, ediţie a publicisticii (vol. I), îngrijită şi cu postfaţă de Dumitru Velea, Petroşani, Editura Fundaţiei Culturale “Ion D. Sîrbu”, 1994 (A);
– Ion D. Sîrbu, Obligaţia morală, Din confesiunile unui dramaturg, ediţie a publicisticii (vol. II), îngrijită şi cu postfaţă de Dumitru Velea, Petroşani, Editura Fundaţiei Culturale “Ion D. Sîrbu”, 1994 (O);
– Ion D. Sîrbu, De ce plînge mama?, roman pentru copii şi părinţi, Craiova, Editura Scrisul românesc, 1994 (D);
– Ion D. Sîrbu, Lupul şi catedrala, roman, ediţie îngrijită de Maria Graciov, Bucureşti, Editura Casa Şcoalelor, 1995 (L);
– fragmente din epistolierul lui I.D. Sîrbu cu Horia Stanca în Jurnalul literar, nr. 17-20/iunie 1995 – nr. 41-44/decembrie 1995 (Jl);
– Caiete critice, număr special dedicat lui I.D. Sîrbu, nr. 10-12/1995 (CC);
– Ion D. Sîrbu, Între Scylla şi Carybda. Din însemnările unui secretar literar, ediţie a publicisticii (vol. III), îngrijită şi cu postfaţă de Dumitru Velea, Petroşani, Editura Fundaţiei Culturale “Ion D. Sîrbu”, 1996 (I);
– Ion D. Sîrbu, “Cu sufletul la creier”. Gary în dialog cu Teatrul Minerilor şi cu Dumitru Velea, Caiet de critică şi istorie literară “Ion D. Sîrbu” (I), selecţie şi ediţie îngrijită de Mihaela Leonescu, Editura Fundaţiei Culturale “Ion D. Sîrbu”, 1996 (C);
– Ion D. Sîrbu, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, glosse, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, ediţie îngrijită, tabel cronologic şi referinţe critice de Toma Velici şi Elena Ungureanu; prefaţă de Ovidiu Ghidirmic; postfaţă de Marin Sorescu, Craiova, Scrisul Românesc, 1996; vol. 1 (J 1); vol. 2 (J 2);
– Ion D. Sîrbu, Scrisori către bunul Dumnezeu şi alte texte, dosar îngrijit de Ion Vartic, Cluj, Biblioteca Apostrof, nr. 12/1996 (S);
– Ion D. Sîrbu, Adio, Europa! [ediţia a doua], Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1997 (AE);
– Ion D. Sîrbu, Iarna bolnavă de cancer, un “roman epistolar” gîndit de Cornel Ungureanu, scrisori către Deliu Petroiu, Mina şi Ion Maxim, Delia şi Ovidiu Cotruş, Bucureşti, Editura Curtea Veche, 1998 (IB);
– Nicolae Balotă, Caietul albastru, vol. II, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1998 (Caiet);
– Ion D. Sîrbu către Cornel Regman, scrisoare inedită, publicată în România literară, nr. 47/24 nov. 1999 (Regman);
– Ion D. Sîrbu către Mariana Şora, scrisoare cenzurată din cuprinsul volumului Traversarea cortinei, tipărită în vol. lui Laszlo Alexandru, Orient Expres, polemici, Cluj, Ed. Dacia, 1999 (Şora);
– Alexandru Paleologu, Politeţea ca armă, Convorbiri şi articole mai mult sau mai puţin politice, Cluj, Ed. Dacia, 2000 (P).
(Comunicare prezentată la Colocviul Național
dedicat operei și personalității lui Ion D. Sîrbu la centenar,
organizat de Uniunea Scriitorilor din România, Filiala Craiova,
Biblioteca Județeană “Alexandru și Aristia Aman”, Craiova,
Teatrul Național “Marin Sorescu”, Craiova,
27-28 iunie 2019)
Vă mulțumesc pentru invitație, mă bucur că sînt pentru prima dată în viața mea – sper că nu și pentru ultima – la Craiova și vă felicit pentru organizarea acestei sărbători a spiritului, sub semnul lui Ion D. Sîrbu, unul dintre scriitorii mei preferați. A fost un moment emoționant aseară să-l celebrăm, prin intermediul piesei inspirate de una din capodoperele sale, Adio, Europa!, la teatrul unde el a slujit vreun deceniu, în apropiere de casa unde a locuit cîteva decenii, chiar în ziua în care s-a născut, acum o sută de ani. Iată, sînt atîtea puncte de convergență, care au fost subliniate, pentru a pune în lumină importanța unui scriitor de prim rang al literaturii române.
Astfel puse problemele, poate fi surprinzător că Nicolae Manolescu mai pariază totuși pe revizuiri. Și de fapt, da, el le proclamă la tot pasul. Însă ele nu trebuie să vizeze profilul etic al scriitorilor (“s-a început cu cîteva revizuiri morale, privitoare la autori, nu la opere, ceea ce a condus la periclitarea ideii înseși”). Ele nu trebuie să conteste pieptiș valoarea estetică (“unii critici importanți, în frunte cu E. Simion, au confundat revizuirea cu contestația și s-au temut de un amurg al idolilor pe altarul cărora depuseseră ofrande întreaga viață”). Procesul nu trebuie să țină seama de cotitura produsă în orizontul de așteptare, prin evoluția istorică (“Mi-e greu să-l leg de «pragul» 1989”). După ce i-a amputat pe rînd toate zvîcnetele și spontaneitatea, din revizuirea lui Manolescu mai rămîne doar o frumoasă himeră, ca un cuțit fără mîner și lipsit de lamă.
Mereu am considerat zacusca o mîncare ciudată, pe care nu știi de unde s-o apuci: cînd o crezi dulce, te pișcă, dacă vrei să te ghiftuiești, se termină repede, dacă iei cu pîine e prea sățioasă, dacă o mănînci ca atare (cu lingurița? cu furculița?) rămîi flămînd. Nici la culoare nu-i clar cum e: roșie de la gogoșari? verde de la vinete? maronie de la fasole? gălbuie de la ulei? La asta mă gîndeam, pe cînd citeam recenta carte de 400 pagini cu Convorbirile dintre Nicolae Manolescu și Daniel Cristea-Enache.
Laszlo Alexandru 
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.