Să spionăm cu Katherine Verdery (4)

Etichete

cercetare, comunism, dosare, informatori, intelectuali, istorie, Katherine Verdery, Securitate

Cercetătoarea este conștientă de ciudățenia abordării sale și de antipatia pe care o poate stîrni printre cititori: “nu ar trebui să-i condamn pe informatori, pe ofițeri, instituția? Asta ar dori mulți dintre românii pe care îi cunosc. / Aici, după părerea mea, ne aflăm față în față cu limitările unui antropolog în comparație cu locuitorii țărilor pe care le studiază. Ei pot fi extrem de indignați de anumite aspecte ale societății lor, într-un fel în care eu simt că nu pot fi. Nu că aș mai crede că antropologia e o știință «obiectivă» – e clar că nu este. Dar sunt hotărîtă să mă împotrivesc unei condamnări care mi-ar bloca posibilitățile de înțelegere” (p. 260). Impresia că judecarea aspectului etic al unei situații reprezintă un impediment în calea cunoașterii fenomenului e desigur un sofism grosolan. Calea investigării activităților de poliție politică ale Securității ceaușiste nu trece prin descrierea empatică, admirativă, a instrumentelor sale, în numele “obiectivității antropologice”, tot așa cum un dentist nu le va oferi consultații dentare gratuite foștilor săi turnători, iar un cofetar nu le va dărui savarine cu frișcă.

În consecvență cu strategia sa dubioasă, Katherine Verdery pornește să-i întîlnească pe unii ofițeri de Securitate, între timp pensionați, care au coordonat dispozitivele de informatori din jurul ei. Le dă telefon, le sună emoționată la ușă sau îi întîlnește prin cafenele, fiindcă vrea să le vadă chipul, le cumpără flori, li se vîră pe sub piele, schimbă confidențe despre familie, ocupația părinților și a fraților, flecărește cu nevasta unuia (p. 337 sqq.). “Într-un fel, simt că mi-am făcut un nou prieten. Dar este o nebunie! Cum pot să gîndesc așa? Oamenii aceștia au fost învățați ca să fie psihologi și manipulatori buni, dar duplicitari în relațiile cu alții. Cum îmi pot oare imagina că a fost o întîlnire «cinstită», că fusese sincer cu mine? E clar, asta doresc să cred. Uluitor!” (p. 351). Continuă jocul searbăd de conspirare a identităților reale, cînd autoarea pălăvrăgește cu ofițerul “Grigorescu”, cu maiorul “Dragomir”, cu ofițerul “Blidaru”. “Ceea ce mă impresionează pe mine este reacția mea emoțională excesivă. La fel ca și mai înainte, cînd făceam cercetare pe teren, parcă mă îndrăgostisem de oamenii aceștia. Ridicol!” (p. 361). “Sindromul Stockholm?” – notează nedumerită Verdery, acolo unde semnul de întrebare ar trebui înlocuit cu cel de exclamare.

După ce ne mărturisește fascinația pe care i-o provoacă securiștii și turnătorii ei de odinioară, K. Verdery mai bifează un punct pe agendă: relativizarea activităților de terorism social ale Securității comuniste. Dacă privim lucrurile prin extrapolare, ea n-a făcut altceva decît suratele sale: “Toate țările au servicii de informații; nici un om care cunoaște acțiunile FBI sau J. Edgar Hoover nu poate avea curajul să arate cu degetul fără ca degetul să-i tremure un pic” (p. 376). Timpul care a trecut e oricum în măsură să șteargă păcatele: “După 1989, condamnarea întregului sistem și mai ales a detestatei sale Securități era o cerință virtuală: a devenit principala ideologie publică. Dar aproape trei decenii mai tîrziu există mai multe opțiuni. Mulți români au uitat că Securitatea era așa de atroce, iar pe copiii lor această chestiune nu-i interesează” (p. 376). Securitatea a avut diverse etape de activitate și este o greșeală să extinzi brutalitățile din anii ’50 peste întreaga perioadă comunistă (p. 390). După ce-au fost dați afară securiștii unguri, evrei și ruși, “răi”, au rămas doar românii buni și patrioți (p. 391-392). Pe măsură ce întoarcem paginile, constatăm cu uimire crescîndă că investigația antropologică a unui caz de urmărire securistă din ultimele decenii ceaușiste se transformă într-o litanie emoționată, prin care victima sărută mîna călăilor. Demersul științific alunecă în exhibiționism masochist. “Mă gîndeam că o să dau de urma lor, poate o să-i înfrunt (deși nu într-un mod ostil) – dar, în schimb [sic, L.A.], ei m-au recrutat pe mine! – nu ca să le dau informații, ci ca să-i văd pe ei într-o lumină pozitivă. Cînd mă gîndesc la asta, sunt de-a dreptul uluită” (p. 385).

Cartea se încheie cu o magnifică pupare în Piața Endepedenți: specialista americană își cheamă prietenii, cunoscuții, turnătorii și securiștii la restaurant, într-o serbare finală. Stau acolo, cu toții, claie peste grămadă: mîncare-beutură-efuziuni-lacrimi și recunoștință (p. 414). Caragiale ar zice: uite-i ce drăguți sînt!

Într-o sublimare a sindromului Stockholm, Constantin Noica și-a compătimit torționarii și ne-a îndemnat să ne rugăm pentru fratele Alexandru. Katherine Verdery, mai pedestră, ne îmbie să ne pupăm cu ei.

Publicitate

Să spionăm cu Katherine Verdery (3)

Etichete

cercetare, comunism, dosare, informatori, intelectuali, istorie, Katherine Verdery, Securitate

Autoarea nu-i o conțopistă rigidă, care să însăileze documente ca mărgelele pe salbă. Implicarea ei afectivă se vădește în paginile cărții și, de fapt, a stat la rădăcina întregii sale prezențe în România, de-a lungul deceniilor. Anchetele etnografice i-au impus o identificare emotivă: “M-am aruncat în aceste relații, am depășit chiar măsura. Aici este tînăra îndrăzneață, care se afirmă, dar este și cineva care nu se prea apără. Etnografa este propriul ei instrument de lucru: dacă te controlezi, dacă te aperi, nu vei reuși. Dar aceasta înseamnă că posibilitatea de trădare în lumea umbrelor informatorilor Securității dobîndește o ipostază și mai imorală: profită de practicile de lucru ale etnografei pentru a o întoarce împotriva ei înseși, punînd-o în slujba lor” (p. 257). Katherine Verdery are acum revelația că, de fapt, cele două tipuri de activități – etnografia și filajul securist – prezintă numeroase asemănări, prin fixarea obiectivelor, studierea elementului uman, dialogul cu informatorii, redactarea observațiilor, formularea concluziilor, arhivarea materialului. Astfel încît o strînsă colegialitate se stabilește, peste arcul vremii, între spioni și spionată, cu răsturnarea perspectivelor și bălăcirea în același sos. “Folclorista”, “Vera”, “Viky”, “Valy”, “Kora”, “Kitty”, “Vanessa”, “Vadu” și “Verona” va izbuti să-și îndrăgească turnătorii și să-și admire securiștii.

Odată depășită bariera etică, rațională, care – nu-i așa – constituie o piedică în calea cunoașterii profunde, universitara americană trece să edifice o amplă cazuistică, despre diversele tipuri de informatori. Unii toarnă din obligație profesională, alții din teamă, alții din entuziasm, sînt unii care scriu banalități pentru a proteja persoana urmărită, sînt și cei ce nu acceptă să semneze un angajament oficial, însă dau totuși note informative etc. “Anton” refuză să admită, în ciuda evidențelor, că a scris delațiuni despre autoare. “Silviu” este un amic tandru, cu vorbă blîndă, “îmi plăcea sentimentul de calm echilibrat pe care îl degaja”, “cînd apăream pe neanunțate spunea că avusese o premoniție că voi veni, sau că îi aminteam de un membru al familiei la care ținea mult” (p. 304). Probabil că “a făcut-o din slăbiciune, nu din răutate. Aș adăuga că este foarte posibil ca ofițerul să-i fi dictat unele din rapoarte, sau chiar pe toate, iar el să le fi semnat” (p. 309). Rudele lui “Iacob”, mort de-atunci, se străduiesc să-i găsească circumstanțe atenuante: poate că avea lipsuri în gestiune la serviciu și era vulnerabil, poate că a fost prins furînd porumb de la CAP, oricum era fricos și laș. “Astfel începe nuanțarea atitudinii față de informator: putem găsi scuze pentru unii; unii nu sînt așa de răi ca alții, pentru că nu au scris lucruri urîte despre obiectivele lor; chiar dacă au făcut aceasta, probabil au suferit pentru că o făceau; și așa mai departe” (p. 134-135). Și, în orice caz, turnătoriile au avut gravități diferite: “Rapoartele lui «Silviu» au fost extrem de dureroase: au oferit exact informațiile cele mai incriminatorii la adresa mea, din punctul de vedere al Securității, și care ar fi putut duce la o punere sub acuzare. Cele ale lui «Groza» și «Anton» au insistat pe partea negativă a activităților mele și i-au implicat pe prietenii mei, în timp ce alte rapoarte, ca acelea ale lui «Iacob», au fost destul de benigne, oferind foarte puține informații, dar lăsînd impresia de cooperare” (p. 314).

De la diluarea realităților factuale, K. Verdery urcă spre diluarea evaluărilor teoretice. Conceptul de trădare este mai curînd relativ într-o societate tradițională, unde oamenii trăiesc într-o strînsă interdependență: așadar turnătorii s-au văzut obligați să fie fideli față de legăturile lor sociale și familiale stabile, în loc să-i fie fideli unei persoane străine, pe care abia o cunoșteau. Ei au turnat-o, dar e foarte explicabil că au făcut asta (p. 311). Este relativizat însuși conceptul de prietenie: la americani este o chestiune mai superficială și trecătoare, marcată de frecventele schimbări ale locului de muncă și ale localității de reședință; la români, prietenia dobîndește valențe profunde și de lungă durată; constrînsă la sejururi de cîteva luni, ea nu le-a fost de fapt prietenă sătenilor din Hunedoara, universitarilor din Cluj, așadar e normal că aceștia au turnat-o (p. 311).

Cu o bună deprindere a specificului cercetării academice, autoarea pune în pagină, cu titlu informativ, și ipoteza contrară. De pildă scriitoarea Herta Müller, confruntată cu încercarea de-a fi recrutată ca informatoare, s-a ridicat demn în picioare și l-a anunțat pe securist: “N-am caracterul să fac asta” (p. 318). Situația e consemnată succint, o asemenea posibilitate este semnalată tipologic. Dar Katherine Verdery își interzice inflexiunile de judecată etică și își împinge cercetarea “antropologică” în zona amoralității. Conceptul de obiectivitate științifică e fluturat pentru a ascunde cinismul.

Să spionăm cu Katherine Verdery (2)

Etichete

cercetare, comunism, dosare, etnologie, informatori, intelectuali, istorie, Katherine Verdery, Securitate

Cartea este rezultatul unei prelucrări prin straturi suprapuse de falsificare. Dosarul ca atare, așa cum a fost întocmit de diverși ofițeri de Securitate, în locuri și momente succesive, reflectă o ficțiune, fiindcă prezintă o realitate dorită de “inteligenții” care pîndesc, iar victima se recunoaște cu greu pe sine însăși. Unii informatori sau ofițeri, care au contribuit la redactarea materialelor secrete, sînt căutați și descusuți de cercetătoare, peste decenii; dar sîntem avertizați că folosirea ghilimelelor, pentru replicile lor, poate oferi imagini imprecise, rezumative, fiindcă vorbele nu le-au fost înregistrate ca atare, ci recompuse la sfîrșitul interviurilor. Identitățile celor mai multe persoane chestionate de autoare rămîn ascunse, pentru a se evita punerea lor în situații inconfortabile: unele sînt desemnate prin nume conspirative, ce le-au fost stabilite odinioară de Securitate; pentru altele, autoarea inventează alt rînd de pseudonime, pentru a le proteja suplimentar; în anumite situații se dau nume reale; “în cîteva cazuri, născocirile mele se extind și asupra unor fapte din viața oamenilor, făcîndu-mă un pic demiurg, la fel ca securiștii mei. Consider supărător acest lucru, dar a fost necesar” (p. 50). Autoarea nu detaliază de ce i-a fost necesar acest obositor joc de măști, prin care Securitatea comunistă e deconspirată pentru a fi reconspirată, iar o metodă ocultă de investigații, din perioada totalitară, e cercetată cu propriile ei instrumente mistificante, azi, în vremurile democratice. Rezultatul se plasează pe un no man’s land între realitatea clandestină (documentată prin fotografii de oameni, străzi, case, documente secrete) și jocul de măști al ficțiunii polițiste (aici: milițiste), încît cititorul rămîne cu impresia că totul poate fi adevărat sau dimpotrivă. Trecutul, în loc să fie adus la lumina zilei, este împachetat în noi straturi de complicitate.

(Ilustrație din volum)

Conglomeratul ce rezultă este obositor de eteroclit, pus în pagină cu trei tipuri diferite de litere, pentru a se sublinia proveniența variată a textelor. Se întrețes diverse momente ale narațiunii, din anii 1970, din anii ’80, de la începutul anilor ’90, după 2000 sau din prezentul redactării volumului. Sînt incluse niveluri alternate ale narațiunii: pasaje din notele secrete ale informatorilor; aprecieri ale ofițerilor, care prelucrează datele obținute; comentarii ale autoarei pe marginea acestor aspecte; note de teren din cadrul cercetărilor etnografice de odinioară etc. Proiecția fragmentată asupra realității este însoțită de niveluri diferite de avizare asupra situațiilor, date de vîrsta, experiența de viață, bagajul de informații și dotarea intelectuală eteroclită a purtătorilor de opinie. Ei provin din medii sociale diferite: sătenii din județul Hunedoara (cel mai frecvent), universitarii din Cluj, scriitorii din țară (invocați episodic prin citarea opiniilor despre deconspirarea Securității) etc. Țiganiada a alunecat din literatură în viața cotidiană.

Să spionăm cu Katherine Verdery (1)

Etichete

antropologie, cercetare, comunism, dosare, etnologie, informatori, intelectuali, istorie, Katherine Verdery, Securitate, sociologie

Cea mai importantă calitate demonstrată de cercetătoarea Katherine Verdery, în cărțile sale dedicate lumii românești, este empatia. Aterizată în anii 70 ai secolului trecut, într-o țară comunistă mică și îndepărtată, dincolo de cortina de fier, pentru a cunoaște o realitate umană foarte diferită de ceea ce lăsase în urma ei, tînăra își propunea să urmeze cercetări de teren, în domeniul etnografic și antropologic. Era înzestrată cu inteligență, hărnicie, entuziasm, curiozitate, dorință de integrare și o diplomă universitară, care a deprins-o cu un stil de muncă meticulos. Venită ca bursieră prin intermediul ambasadei americane, oficialitățile române au repartizat-o în satul Aurel Vlaicu din județul Hunedoara. Securiștii o iau imediat în primire, sub numele de cod “Folclorista”, și-i pîndesc toate gîndurile și gesturile. Un an de ședere în mediul rural din perioada comunistă, iar apoi numeroasele reveniri în țară, lunile de frecventare continuă a mediului universitar cu profil istoric din Cluj (David Prodan etc.), cunoașterea personală a cîtorva intelectuali de prestigiu la nivel național (Al. Paleologu, Al. Zub, N. Steinhardt etc.) marchează un traseu de explorare perseverentă și temeinică, prin cercuri extinse progresiv, în toate zonele geografice și la toate nivelurile sociale. Firea ei activă (își cumpără o motoretă Mobra, cu care cutreieră zonele rurale), tinerețea impetuoasă, dorința de-a descoperi lucruri noi și de-a comunica mereu cu lumea înconjurătoare, talentul de relaționare cu cele mai diferite persoane, însușirea nuanțată a limbii române, calitatea ei de cetățean american (o raritate pentru acele vremuri de dictatură autarhică) sînt atuuri puternice, care o propulsează hotărîtor.

După 40 de ani de prezență susținută în mijlocul realităților românești – intersectată de construirea unei consistente cariere academice americane -, Katherine Verdery a ajuns acum în situația de a-și descoperi și cerceta propriul dosar de supraveghere, care i-a fost întocmit de Securitatea ceaușistă. Uimirea ei n-a fost mică. “Din 1973 pînă în 1988, cel puțin 70 de persoane din Deva, Vlaicu, Cluj, Iași și București (numai 12 dintre ele fiind femei) au dat informații despre mine Securității. Mulți erau cunoștințe întîmplătoare care au scris un număr mic de note informative, alții au fost oameni pe care i-am întîlnit numai în treacăt (așa cum au fost recepționerii din hoteluri) și unii erau colegi și prieteni, chiar intimi. (…) Dintre toți acești oameni, numai doi mi-au spus înainte de 1989 că li s-a cerut să facă rapoarte despre mine” (p. 123-124). Descoperirile din dosare îi produc un șoc și o îndeamnă să mai scrie o carte, a cărei protagonistă, de data asta, este ea însăși. “Cînd am citit aceste note, m-au doborît. (…) Poate să dureze ceva timp pînă să privești cu detașare faptul că un prieten a informat despre tine – în acest caz, cinci ani. Mi-am amintit treptat că, la urma urmelor, ținusem la acești oameni și voiam să continui să țin și acum. Această perspectivă este mai ușor de atins dacă informatorul este încă în viață și dispus să vorbească” (p. 133). Rezultatele unei asemenea ciudate autoscopii, de factură sociologic-antropologică, se materializează în volumul Viața mea ca spioană (trad. Anca Irina Ionescu, Ed. Vremea, Buc., 2018).

Între pușcărie și academie: momente de înfrățire

Etichete

Academie, ancheta, cercetare, complicitati, Melania Cincea, universitate, volume, ziarist

Ziarista Melania Cincea își strînge în volum șirul de cercetări apărute în 2016-2017 în presă și inspirate de șarlatania cercetărilor “științifice”, produse de infractori de vază după gratii, pentru a beneficia de reducerea termenului de detenție. Partea mai penibilă stă în faptul că universități românești prestigioase s-au prins în hora escrocheriei și au girat, în plan academic, asemenea contrafaceri.

Autoarea trece în revistă autorii și volumele (dubioase) incriminate, instituțiile știintifice și editurile implicate, răspunsurile primite (sau nu) de ea, în urma chestionării celor vizați. Doar Universitățile din București și Timișoara și-au sancționat angajații care au creditat înșelătoria: unii profesori consultanți au fost trecuți pe linie moartă, alții, activi, au încasat avertismente. Toate celelalte s-au spălat pe mîini. Academia Română și-a pasat obligația răspunsului, de la unii vicepreședinți la alții, terminînd în coadă de pește, printr-o poziție ambiguă. Academia de Poliție “Al. I. Cuza” din București a constatat că profesorii săi “au oferit doar recomandări privind posibilitatea ca domeniul sau tema aleasă să fie una științifică” și a clasat cazul “întrucît nu a existat nici o încălcare a legii”. SNSPA din București a răspuns – fără a spune nimic – că ea este “o instituție de învățămînt superior de stat”, în care “orice alte acțiuni ce exced misiunii învățămîntului superior nu constituie o activitate” a sa. Universitatea “Goldiș” din Arad a clasat sesizarea, pentru că “nu s-a putut reține vinovăția” profesorilor săi, care totuși i-au ajutat pe unii infractori să-și ateste științific publicațiile. Universitatea “Babeș-Bolyai” din Cluj n-a recurs la sancțiuni, întrucît specialiștii săi “au purtat o corespondență în nume propriu, fără a implica universitatea (…), recomandările fiind girate în nume personal”. Universitatea din Constanța a fost de părere că recomandările academice “nu s-au acordat în afara cadrului legal” și așadar n-a făcut nimic. Universitatea din Iași a arătat că n-a primit reclamații și din alte surse, pentru problemele semnalate de autoare. Universitatea “Lucian Blaga” din Sibiu, Universitatea Politehnică din București și Universitatea Națională de Apărare “Carol I” nici n-au răspuns la solicitarea legală de informații.

Ancheta jurnalistică s-a finalizat în carte. Ancheta juridică mai stagnează.

Despre cenzură (1)

Etichete

arhive, cenzura, cercetare, comunism, lansare de carte, Liliana Corobca, Ratio et revelatio

Mulțumesc pentru invitația care mi-a fost adresată. Mă bucur să fiu prezent la evenimentul organizat de Editura Ratio et Revelatio, care tipărește numai cărți elegante și consistente. Am văzut printre altele Eneida, recent publicată, așadar constat că se merge pe o linie clasică, inclusiv cu subiectul despre cenzură, care azi-mîine se va clasiciza. Mă bucur să o cunosc pe Liliana Corobca, autoarea cu care odinioară am corespondat, am schimbat cîteva cărți prin poștă, deși n-am apucat încă să ne întîlnim, să ne cunoaștem personal. Așadar bucuria mea e dublă azi.

Subiectul în sine, despre cenzură, este complex și delicat, chiar dacă poate da loc și la picanterii. Însă dacă ne transpunem cu gîndul în vremea aceea, adică în comunism, instituția cenzurii nu era deloc amuzantă. Dimpotrivă, ne cam umplea de fiori. Eu pot să spun că, din fericire, nu apucasem să debutez și nici nu credeam că voi publica în acele condiții. Se impusese un fel de ștachetă, foarte meschină, iar lumea nu prea sărea de pe trambulină, fiindcă dădea cu capul și oricum nu putea să se înalțe.

Aș vrea să-mi amintesc una din cronicile literare, apoi des citată, a lui Nicolae Manolescu, din 1991. Se referea la o carte de comentarii radiofonice a Monicăi Lovinescu și o definea pe autoare printr-un titlu foarte elocvent: Cel mai ascultat cronicar literar. Pînă la urmă aveam două personalități complementare. N. Manolescu era condeiul cel mai citit și cu autoritate estetică, din țară, în paginile revistei România literară. Monica Lovinescu dădea interfața de la Europa liberă, cu prestigiul profesional și de autoritate a judecăților de natură etică, din Occident. Comentatorul observa ceva interesant și o spunea în cronica sa: faptul că cei doi se completau. El, Manolescu, nu-și permitea să afirme pe șleau în publicistică anumite lucruri, nu depășea o graniță. Iar ceea ce el nu-și mai dădea voie să scrie, venea și completa Monica Lovinescu. Dar unde se afla oare limita? Scriitorul din țară avea libertatea deplină să analizeze universul interior al operelor pe care le comenta – romane, poezii, figuri de stil, simboluri livrești etc. -, dar îi era interzis (și o știa foarte limpede, ca atare nici nu încerca) să iasă din lumea literară, să se refere la realitățile sociale ale momentului, la grupări, la conflicte între scriitori, la politica partidului. Toate acestea îi erau automat blocate, lui și altora care ar fi vrut să le exprime pe față. Ceea ce el nu putea să spună, completa Monica Lovinescu în analiza cărților, dînd și aspectul social sau politic al problemei. Prin urmare frumoasa teorie cu arta pentru artă, care a fost vehiculată și îmbrățișată strîns de criticii literari și scriitorii de aici, ca un fel de stindard de apărare, în fața avalanșei politicului, era interesantă, ca strategie, dar era parțializantă. Lor nu li se permitea să spună mai mult decît ceea ce ținea de arta pură. Și atunci se abțineau. Iar apoi se prevalau de libertatea de-a nu spune nimic în plus. Era un mic joc pervers. Așa se face că realitățile sociale legate de literatura română – pentru că eu unul sînt literat și din direcția aceasta vin spre cartea pe care o prezentăm succint acum – erau complet neglijate. Iar cenzura ține de o realitate socială, a fenomenului literar din comunismul românesc.

Puțini s-au atins pînă acum de acest subiect. E interesant că îmi vin în minte tot cercetători oarecum din afara fenomenului, așadar nu scriitori, romancieri, poeți consacrați. Aceștia aveau cel mult izbucniri de indignare, de revoltă, de lamentări individuale. Exista obiceiul că, dacă erați prieteni, un exemplar ți-l dăruia autorul, care corecta cu pixul pe pagină, adăuga unele cuvinte, pentru a scoate în evidență ce anume ar fi vrut să publice și nu i s-a permis. Nu aveau decît această reacție izolată. Dar o tratare analitică și sumativă a fenomenului, din partea literaților, eu n-am prea văzut. Interesantă pe linia abordărilor de sociologie literară a fost Katherine Verdery, care a vorbit inclusiv despre protocronism și grupările de putere, coagularea cîmpurilor de forță din literatura română. Așadar o cercetătoare americană. Acum, mai recent, am găsit o carte groasă, mare, interesantă, publicată de Anneli Ute Gabanyi. Ea și-a strîns și a publicat la Iași, la editura universității, notele sale interne de la Europa liberă, pe care le-a elaborat timp de zeci de ani. Aici făcea o analiză, mai mult sau mai puțin confidențială, a realităților sociale din cultura română. Găsim și capitole interesante despre cenzură, jurnalista dădea seama despre problemele acesteia, pe măsură ce le întîlnea în presă, pentru școala lor de cercetare internă, unde se documentau jurnaliștii Europei libere pentru a-și scrie articolele.

Acum însă avem această abordare exclusivă pe cenzură (celelalte, pe care le-am amintit, erau doar tangențiale), în două volume: Instituția cenzurii comuniste în România. Despre ce este vorba? Autoarea a mers în Arhivele Naționale Istorice Centrale, a fotografiat documente (pentru că există și mulțumiri la adresa unei rude care i-a împrumutat aparatul foto, așa că știm cum se desfășura cercetarea), apoi le-a selectat. Sînt vreo 300 de documente, care se întind pe cîteva decenii, de pe la sfîrșitul anilor ‘40 și pînă în anii ‘80: de la înființarea cenzurii, devenită apoi Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor (DGPT), cu organigrama precisă, cine a fost șef, cine a fost șef de secție, care au fost lectorii etc. Problemele sînt dispuse oarecum ierarhic: de la documentele oficiale de înființare, prerogativele, structura și organizarea, raporturile cu alte instituții ale statului, relația capitală-provincie și pînă la portretul “specialistului” care se chinuie pe plantație, reconstruit din cioburi documentare. Vom vedea, în mod surprinzător, că cenzura nu era chiar atotputernică, fiindcă unii lucrători erau “furați” ca să fie trimiși șoferi pe la minister, sau secretare pe la ambasade. Șefii protestau că omul e calificat, nu se pot lipsi de el. Pe de altă parte, și cadrele înseși (găsim liste detaliate cu nume), sărmanele, trăgeau tare să-și termine liceul la seral. Unii deveneau chiar studenți, erau picați de profesori în sesiune, nu făceau față să presteze și la cenzură, să învețe și la facultate. Aveau o viață grea. Mai sînt și liste cu bolile de care sufereau. Te pomenești că aveau mustrări de conștiință, de-acolo dădeau în fandacsii și idiosincrazii, ca să nu mai vorbesc de bolile cardiovasculare și alte minunății, pe care ți le dă o asemenea meserie stresantă. Una peste alta, acum, cînd citim, constatăm că era o lume destul de măruntă. Am impresia că noi, stînd acasă și tremurînd și construindu-ne autocenzura, de care pomenise și N. Manolescu în articolul citat, vedeam dracul mai negru decît era.

Această carte ne dă oricum o perspectivă foarte interesantă: cenzura ne pîndea pe noi, iar acum am ajuns s-o pîndim noi pe ea… Ne uităm peste gard dincolo, așa cum și ea se binocla peste gardul literaturii. Și descoperim o lume destul de meschină. Dracul era mai inofensiv decît ni-l închipuiam. Erau oameni modești, simpli, mulți fără studii. Alții erau efectiv politruci. Sînt înduioșătoare cîteva autocritici și declarații înfocate: subsemnatul lector Cutare, recunosc că am citit doar 250 de pagini și mă angajez solemn să citesc chiar 300 de pagini luna viitoare. Mă gîndeam: eu cam cîte pagini parcurg lunar? Care e ritmul meu? Țin pasul cu un cenzor sau nu? Sigur că eu citesc nu ca să cenzurez, ci ca să mă informez și să mă formez. Dar aveau o latură hazlie jurămintele astea, prin care ei se angajau să lectureze mai mult luna următoare.

Nu puține sînt detaliile amuzante. La un moment dat, un șef scrupulos îl laudă pe cenzor și îl propune la premiul de 300 lei, pentru vigilență. Omul muncii a observat la ziar, în discursul rostit de tovarășul Gheorghe Gheorghiu-Dej, pe cînd se referea la Partidul Muncitoresc Român, că acesta avea rolul de CĂLĂU-ză a societății. Iată o situație absolut subversivă. Cum să fie, Doamne ferește, Partidul Muncitoresc Român CĂLĂU-za societății comuniste?! Nu doar greșeala de o singură literă, ci chiar despărțirea în silabe putea să prezinte pericol de stat.

Sau avem întîmplări care nu sînt greșeli de tipar, ci pur și simplu niște alăturări cu conotație ideologică. În viața culturală a Capitalei se constată că pe afișele de la cinematografe se creează o supărătoare îmbinare, cu efecte regretabile. (Aici fac o paranteză pentru a sublinia un detaliu elocvent. Ce fel de cinematografe aveam noi, la Cluj, pînă în ultimii ani ai comunismului? Erau “Republica”, “Victoria”, “Muncitoresc”, “23 August”, “Timpuri Noi”, “Steaua Roșie”. Gîndiți-vă dacă astea pot fi nume valabile de cinema, într-o lume normală. Era clar că pînă și la asemenea nuanțe se lucra cu scopul îndoctrinării.) D-apoi în anul 1961, cînd ia auziți ce putea să se întîmple. La cinematograful “Vasile Roaită” rula filmul Bufonul regelui, la “Const. David” – Cocoșatul, la “T. Vladimirescu” – Cîinele din mlaștină, la “16 Februarie” – Acțiunea Cobra, la “Grivița” – Moment periculos, la “Al. Sahia” – Omul cu două fețe, la “23 August” – O aventură în marea Caraibelor, la “Olga Bancic” – Pescuitori în ape tulburi, la “Al. Sahia și I.C. Frimu” – Escrocii, la “Sala Palatului R.P.R.” – Trecerea interzisă. Nu se poate, tovarăși, trebuie să luăm măsuri!

Iată că nu doar cenzura la literă conta pe atunci, ci și despărțirea în silabe (nu cumva să apară că Partidul e CĂLĂU-ză), ori contextul afișelor de cinema. Sînt de admirat acești bieți cenzori, care făceau surmenaj și depresie sentimentală sau crize de circulație sangvină pentru a-și îndeplini scrupulos datoria. Ne lipsesc poate specialiștii cenzurii, în ziua de azi, pe la multele edituri care scot pe bandă rulantă diverse subproducții.

Viaţa şi opera mea…

Etichete

cercetare, Laszlo Alexandru, literatura, lucrare, Mirela Mocan, opera, traduceri, viata

De vreo două decenii absolvenţii pe care-i pregătesc au posibilitatea de-a redacta, înainte de bacalaureat, o lucrare de atestare a cunoştinţelor profesionale, în schimbul căreia primesc o diplomă. Subiectele pe care li le propun sînt din sfere variate, dar fără a le îngrădi libera opţiune, în funcţie de preocupările specifice. Mai ales că eu le coordonez cercetarea, dar nu fac parte din comisia care le dă notele. Am avut aşadar prilejul de-a îndruma descrieri de literatură, geografie, bucătărie, istorie, jurnalism, folclor sau mentalităţi publice. Lucrul cel mai important pe care li-l pretind este să nu plagieze, să-şi asume cu onestitate succesul sau eşecul propriei lor munci.

Ca exemplu de investigaţie, le-am spus deunăzi că teza mea de doctorat a tratat despre un critic literar contemporan. Fiind vorba despre o abordare în premieră, era mai presus de suspiciunea plagiatului. Admit însă că am rămas perplex, atunci cînd eleva mea a venit a doua zi să-mi propună subiectul ei de cercetare: viaţa şi opera lui Laszlo Alexandru. Şi nu era o ironie…

Mi-am consultat colegii de catedră dacă o asemenea temă poate fi acceptată. Însă totodată mi-a zburat gîndul la eventualul conţinut al unui astfel de studiu. Cele 17 cărţi despre literatura română, despre limba-literatura italiană pe care le-am publicat. Cele 11 cărţi pe care le-am tradus din franceză, din sau în italiană. Cele cîteva sute de articole care mi-au apărut în zeci de reviste din cinci ţări diferite. Cît despre viaţa mea… sper să mai apuc vreo două-trei lucruri…

Eleva Mirela Mocan s-a evidenţiat recent ca prezentatoare a celor trei ediţii din emisiunea radiofonică “Tutti frutti”, precum şi în diverse împrejurări şcolare. Îi doresc succes în iniţiativa ei şi promit că îi voi citi lucrarea cu tot interesul.

A revedea stelele

Etichete

carte, cercetare, Dante, Divina Comedie, eseuri

Azi a apărut a 16-a mea carte de autor: A revedea stelele. Contribuţii la studiul operei lui Dante. Îi mulţumesc Editurii Casa Cărţii de Ştiinţă din Cluj pentru sprijinul profesionist acordat.

L-am descoperit pe Dante în vremea cînd eram student al secţiei de italiană. Pentru mine el n-a reprezentat doar un alt autor care trebuia învăţat, sau un şir de informaţii istorico-literare de înmagazinat. De la uimirea faţă de complexitatea formală a Divinei Comedii, ce sfida perfecţiunea, am avansat către fascinaţia pentru bogăţia de cunoştinţe din cele mai diverse domenii de activitate umană, incluse în striaţiile capodoperei.

De vreo două decenii, de cînd am ajuns la rîndul meu să privesc de la catedră spre lumea din bănci, n-am ostenit a-l preda pe Dante altora mai tineri. Reiau în fiecare an, cu energii sporite şi entuziasm, descifrarea ideilor sale, a versurilor şi a rimelor sale, a strategiilor sale artistice complexe, în faţa publicului avînd chipuri diverse, dar mereu similare sclipiri de surpriză în ochi, ori zîmbete de mulţumire pe buze. Întrucît descoperirile lor au fost şi ale mele, pe neobservate mi-am extins sfera auditoriului ce părea interesat de cuvintele mele, în dialoguri radiofonice, conferinţe publice, însemnări fragmentare pe blog, intervenţii polemice, prefeţe de carte, studii academice cu note şi referinţe bibliografice, recenzii din presa literară, analize de traduceri şi aşa mai departe. De-a lungul anilor 2002-2013 s-au strîns aceste pagini care, toate, îl au în centrul lor pe Dante Alighieri, deşi reflectă ocazii şi strategii de exprimare foarte diversificate. Nu promit, fireşte, că mă voi opri aici cu meditaţiile în jurul celui mai fermecător poet italian.

Acum cîţiva ani, la întîlnirea bibliotecarilor şcolari clujeni, care s-a organizat tocmai în liceul meu, am avut posibilitatea de-a le prezenta oaspeţilor una dintre ultimele mele apariţii editoriale. În cadrul discuţiilor care au urmat, mi-a fost adresată, din rîndul publicului, neaşteptata întrebare dacă există vreo legătură între activitatea mea de scriitor şi aceea de profesor. Primul şi cel mai convingător exemplu pe care-l aveam la îndemînă se lega de meditaţiile în jurul lui Dante. “Dar de ce tocmai el?”, a sunat următoarea întrebare. Puteam să mă limitez la constatarea că e cel mai important scriitor din cultura italiană. Dar am completat arătînd că eu însumi venisem spre Dante în perioada ieşirii din adolescenţă. Tocmai depăşeam agnosticismul rebel al lui Albert Camus şi descopeream uluit forţa copleşitoare a credinţei. Treceam de la explozia răzvrătirii interioare, către făgaşul cuprinzător de cunoaştere a lumii înconjurătoare. Parcurgeam, cînt după cînt, jaloanele celor mai diversificate sentimente umane, ce contribuiau la aventurile vieţii de toate zilele, şi care mai apoi se răsfrîngeau în pedepsele şi recompensele de Dincolo. Cîştigul dobîndit, în plan spiritual, era mai vast decît cel oferit de orice altă întreprindere artistică. Şi nu poţi să nu iubeşti o carte care te învaţă cum să trăieşti.

Am impresia că am reuşit, cu acea ocazie, să-mi conving auditoriul. Voi izbuti oare să-mi înduplec şi cititorii?

Cuprins:

1. “Orrevol gente possedea quel loco”
Coşbuc şi Dante
Dante în viziunea lui George Coşbuc
Italienistul Alexandru Marcu
Dante tradus de Eta Boeriu
Un joc de cuvinte la Dante
Proba traducerii
Şantier dantesc
Estetica lui Dante
Natura în Divina Comedie
Lumea lui Dante, închipuită de Patapievici

2. “L’onrata nominanza”
Alighieri: arta afrontului
Personaje danteşti
Urmaşii lui Dante
Dante şi gîndirea “politic corectă”
“Dolce stil novo” n-a existat?
Dante – Infernul – o interpretare
Cu Dante în Purgatoriu
Un exemplu de simetrie la Dante
Acrostih compus din anafore
“Il gran rifiuto”
Diavolul logician
Însemnări despre Dante

3. “Onorate l’altissimo poeta”
Dante luat în tărbacă
Trei nedreptăţi ale lui Giovanni Papini
Papini: o personalitate complexă
Un lapsus al lui Borges
Fizică şi metafizică
“Forma mentis”
Dante Show

4. Convorbiri
Vorbind despre Dante
Dialog “Tutti frutti”