xxx: Bună ziua, it’s not my business, dar am fost coleg de an cu Marian Papahagi și mă interesează personal: care au fost motivele pentru care nu a fost de acord cu proiectul celor 2 doamne? Politețea/lipsa ei e altceva, probabil cu toții avem și zile în care suntem depășiți de ce ni se întîmplă, dar un refuz are nevoie de o motivație și m-ar interesa care a fost ea? Mulțumesc.
L.A.: Bună ziua. Profesorul Marian Papahagi avea ambiţia de-a controla tot ce mişcă pe italiană, preferabil în România, dar în mod absolut în zona Clujului. Le-a zis-o limpede celor două doamne că înfiinţarea unei secţii bilingve, de italiană, la nivel preuniversitar, iese din zona interesului său, a posibilităţii sale de influenţă. În plus duce la “diluarea” profesională a predării italienei. Prin urmare este absolut împotriva unei asemenea eventualităţi. Ba chiar o va bloca în mod efectiv, în virtutea prerogativelor sale de ministru adjunct.
O părere personală e o părere personală. Poate fi corectă sau nu. Dar în succesivii 10 ani, pînă la decesul său, Marian Papahagi a făcut paşi concreţi în subminarea secţiei care se înfiinţase în pofida voinţei sale. Pe mine – ca profesor de italiană – m-a respins de la două burse de studiu în Italia. M-a picat la examenul pentru postul de asistent universitar. Mi-a blocat două cărţi traduse (şi predate spre publicare la Editura Echinox pe care o conducea). A trecut şi dincolo de o simplă răfuială personală, către un conflict instituţional. Majoritatea elevilor proveniţi de la “Bariţiu” au fost picaţi la examenul de admitere, prin schimbarea inopinată a structurii subiectelor. Cei cîţiva care treceau de furcile caudine erau respinşi mai apoi de la bursele de studiu, în timpul şcolarizării lor universitare. Ar mai fi şi alte detalii – dar sînt prea numeroase pentru a le mai înşira aici fără o anumită repulsie…
xxx: Mulțumesc, iată o latură a lui Marian de care nu am știut și încă o dovadă că sunt un naiv incurabil.
L.A.: E un subiect foarte urît mirositor. Însă ca dovadă că aşa au stat lucrurile, unii dintre foştii mei elevi de acum 20 de ani, care au trecut prin supliciile pe care tocmai vi le-am schiţat, vin acum să-mi dea “like” sau mesaje aprobatoare.
xxx: Mă afectează fiindcă o situație similară am întîlnit-o şi în legătură cu fostul meu profesor de fonetică, xxx xxx, pe care eu îl divinizam, ca să aflu după aceea… ei bine, lucruri pe care aș fi preferat să nu le aflu.
L.A.: Pe vremea cînd i-am fost student, Marian Papahagi s-a comportat absolut impecabil. Ne împrumuta cărţi în limba italiană întregii grupe (eu, ca singurul băiat şi oarecum vecin, mergeam cu sacoşa să le iau de acasă de la el). Era plin de umor, căldură sufletească şi solicitudine.
Îndată ce am absolvit, s-a răsucit 180 de grade şi a devenit de-o ostilitate şi agresivitate incredibile. Nu doar faţă de noi, ca persoane, ci faţă de toate proiectele profesionale pe care i le prezentam. Iniţial le aproba, le prelua spre executare în structurile controlate de el, iar apoi le temporiza la nesfîrşit pentru a le bloca.
În urma conflictelor repetate, fosta mea soţie şi-a dat demisia atît de la catedra universitară patronată de Marian Papahagi, cît şi de la doctoratul pe care îl începuse cu el. Motivul principal al demisiilor sale? Faptul că Profesorul se răzbuna pe noi, lovind în elevii noştri. Puteam duce înainte un conflict între persoane, dar pedepsirea unor copii inocenţi a fost peste posibilitatea noastră de înţelegere.
xxx: Regretabil. Toată viața mea am crezut că eșecul meu fundamental a fost că am ratat postul de asistent la catedra de engleză în ‘70. Între timp am ajuns, vai!, de cîte ori, să nu regret deloc acea neșansă… Doar că asta nu mă bucură deloc.
L.A.: În prezent, ca rezultat al contraselecţiei tenace, studiul limbii italiene agonizează la nivel universitar. Strategia lor e să dea cîte un “tun” de imagine (cum a fost povestea cu decorarea lui Vargas Llosa, sau cu premiile anuale de italienistică). Apoi stau şi vegetează în umbra micii manevre publice. Ce m-a deranjat acum, punctual, a fost iniţiativa lor de a-i folosi – din nou – pe elevii mei în ipostaza de “carne de tun” pentru manipulările lor de imagine publică.
xxx: Aproape un thriller didactic… poate merita mai mult decît o notă pe blog? un roman?
L.A.: E un subiect prea dureros… Şi apoi sînt eu însumi italienist. Interesul meu nu e să omor puţinul care mai există. Dar nici să fiu luat prizonier, prin complicitatea tacită, nu pot fi de acord.
xxx: Şi eu am zis adesea – tot ce nu mă omoară mă întărește…
L.A.: Da…
xxx: Am căutat la ubb filo, dar e cam criptică pagina – cine e acum la italienistică? cu scuze pt. curiozitate…
L.A.: Informaticienii care folosesc instrumente încropite, care nu sînt atestate de o firmă autorizată şi pentru care nu plătesc copyright, numesc aceste bricolaje produse “no name”. Asta explică şi caracterul labirintic al paginii lor de site…
xxx:: No name doesn’t have to be no sense.
L.A.: În informatică nu. Dar aici vorbim despre filologi…
Laszlo Alexandru 
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.