Etichete

, , , , , ,

Era oare Lea nebună? Pot fi oare puse gesturile sale extreme pe seama alienării mintale? Lucida ei scrisoare de recapitulare autobiografică, redactată pe un ton calm, cu grijă asupra detaliilor şi o bună stăpînire logică a desfăşurării faptelor, ne împiedică să tragem o asemenea concluzie.

“Mult iubita mea soră Mariska,

Probabil te miri că îţi scriu. Adevărul este că de săptămîni întregi mă frămînt dacă e bine sau nu să-ţi scriu despre gîndurile mele. Sunt foarte nervoasă, nici nu ştiu de unde să încep. Nu am intenţia să mă eschivez de vina mea şi crede-mă că nu vreau să te supăr, învinuindu-te numai pe tine de tot ceea ce se întîmplă şi sper că în sfîrşit, după aceste rînduri, mă vei înţelege.

LeaO să încep cu deportarea, despre care, din voia Domnului, tu ştii doar din auzite şi cu siguranţă nu ştii ce a însemnat cu adevărat. Cărţile de groază pe care le citeşti din cînd în cînd sunt poveşti de adormit copiii în comparaţie cu realităţile lagărelor de exterminare. Eu am fost singura dintre cei şase copii care i-a însoţit pe scumpii noştri părinţi pe ultimul lor drum. Singura care a văzut feţele lor speriate cînd au fost selectaţi pentru crematoriu. Singura care a văzut ultimul lor zîmbet îndurerat, cînd, cu lacrimi în ochi, m-au privit din rîndul sortit morţii. Nu ştiau, dar cred că presimţeau că nu ne vom vedea niciodată. Cum aş putea să-ţi descriu acel zîmbet…? Nu pot.

În decurs de un an, ca deportat dezumanizat, am cutreierat Auschwitz, Katowice, Stutthof, unde am lucrat în fabrica de săpun din grăsime umană, Danzig, Praga, Bratislava. Am călătorit în vagoane de vite, obligaţi să ne facem necesităţile biologice înconjuraţi de alţi deportaţi: femei, bărbaţi şi copii. Am răbdat chinul murdăriei şi foamei. Încrederea că acest coşmar se va sfîrşi repede mi-a dat putere chiar şi atunci cînd vedeam în jurul meu oameni epuizaţi, căzînd fără viaţă sau împuşcaţi de acei nemernici neoameni. Am umblat prin ger şi zăpadă, cu picioarele învelite în paie prinse cu hîrtie de ziar. Am fost dezbrăcată în pielea goală în faţa militarilor, dar şi a unor civili, şi bătută de nenumărate ori.

După eliberare şi întoarcerea mea la Cluj, am fost internată luni de zile pentru refacere. Scumpa mea Rózsi mă vizita în fiecare zi, fără excepţie, aducîndu-mi mîncare proaspătă gătită de ea şi discutam ore întregi. Discutam despre viitor, încurajîndu-mă să recapăt gustul vieţii normale. Amîndouă evitam să vorbim despre trecutul apropiat, dar ne-am informat reciproc. Dragul meu frate Marci venea tot la două zile, aducînd flori şi diferite bunătăţi. Mă strîngea în braţe şi mă încuraja.

Simţind dragostea lor eram sigură că de acuma voi avea parte numai de fericire. M-am înşelat amarnic. Nici în cele mai urîte vise nu am crezut că voi avea parte de atîta tristeţe în Israel lîngă sora mea mai mare, care de zeci de ani mă tot chema la ea. Am crezut că venind lîngă tine, noi două o să ne înţelegem bine şi dragostea frăţească va crea baza unui nou viitor pentru familia mea în noua ţară a evreilor. Dar tu, dragă surioară, nu mă iubeşti. Anii cei mulţi de cînd ne-am despărţit te-au schimbat, au şters din inima ta dragostea frăţească pe care o înlocuieşti cu aparenţe. O simplă comparaţie: Rózsi a fost prima care după deportare a revenit la Cluj şi a obţinut o locuinţă mică, de o cameră şi o bucătărie. A fost urmată de Iosi, apoi de Marci, apoi am sosit eu şi în final Jenő. Timp de un an am stat cu toţii împreună, fără probleme şi fără certuri, întristaţi pentru cei care au lipsit dintre noi, dar fericiţi că noi suntem împreună. Pentru noi, cei care cu puţin timp înainte avusesem parte de alt ‘confort’, cămăruţa aceea era ca un hotel de lux. Ştiu că pe tine nu te interesează, dar nu pot înţelege cum a putut să uite Jenő ce a însemnat şi pentru el dragostea familiei. Am trăit cinci fraţi în acea cameră şi crede-mă că niciodată nu ne-am certat. Am gătit şi am făcut curăţenie ajutată de fraţi. Niciodată nu am fost sluga fraţilor mei.

Am rămas singură la Rózsi şi în anul următor am ajutat-o în gospodărie, am avut grijă de Bandika. La nevoie, cumpărăturile de la piaţă le făcea Marci. Nu am fost jignită nici măcar din greşeală în toată perioada de la întoarcerea mea.

Poate tu ai uitat scrisorile în care scriai că îmi vei fi mamă în locul mamei noastre şi dacă vin o să am tot ce-mi doresc pe lume, dar eu nu am uitat. Toate aceste promisiuni frumoase au fost citite de Rózsi şi Marci, aşa cum şi eu am citit scrisorile pe care le trimiteai tu lor.

Nu s-a adeverit nimic din ceea ce ai promis, începînd chiar din prima seară cînd în frumoasa ta vilă de mai multe camere nu era loc pentru mine şi asta pentru că nu am căzut de acord în ceea ce priveşte viitorul meu. Dar nici la Jenő nu aveam loc, noaptea fiind nevoită să împart cu şobolanii magazia de materiale şi puţina mîncare pe care o primeam.

Suferinţele mele sufleteşti care se acumulau de la sosirea mea au depăşit cu mult suferinţele fizice din lagăr, pentru că, după cum ţi-am scris, atunci optimismul mi-a dat putere. Acuma nu mai pot spera şi nici nu mai am voinţă. Cînd m-am trezit la cruda realitate, dîndu-mi seama că nu mă iubeşti şi că ai îndepărtat-o de lîngă mine pe scumpa mea fetiţă, fiind ferm convinsă că fără susţinerea lui Laci nu am nici un viitor, am luat de două ori hotărîrea să pun punct vieţii mele umile. De unsprezece luni sunt în spitalul de nebuni Beer Jakov.

Fraţii din Cluj au avut norocul că au rămas acolo unde pot trăi o viaţă normală de om, chiar dacă sunt mai săraci. Din păcate eu am crezut în tine şi am venit în Eretz. Acolo am avut o locuinţă frumoasă, e drept, doar de o cameră, dar dereticată de Erzsi, fată care ne ajuta în casă, şi cu tot ce mi-am dorit. În prostia mea am crezut în tine şi am abandonat totul.

Poţi să motivezi cum vrei, dar dacă într-adevăr ai vrut să mă ajuţi, puteai să o faci. (…) Au trecut sărbătorile, dar eu doar acuma te rog să-mi ierţi păcatele şi greşelile. Iubeşte-mă, dragă, aşa cum sunt. La rîndul meu, şi eu te iert şi te iubesc în continuare cu toate defectele pe care le ai, doar am avut aceeaşi mamă şi acelaşi tată.”

După o lungă aşteptare, Lea a primit în sfîrşit, împreună cu Jaffa, actele de repatriere în România. Dar tot atunci a sosit şi o telegramă de la soţul ei: “NU VENI! AM PE ALTCINEVA!!!”. Lea a murit în zorii zilei de 6 noiembrie 1960: s-a aruncat de la etajul şase al unei clădiri din Tel Aviv, ţinînd în mînă fotografia lui Laci.

Anunțuri