Etichete
Întîmplarea a făcut să-l cunosc pe I. Maxim Danciu cu aproape douăzeci de ani în urmă. Stătea așezat în capul mesei de ședințe din redacția Tribunei și părea stăpîn pe toate articulațiile vizibile și invizibile, care țin în viață și propulsează o revistă de cultură. Vorbea puțin, mai degrabă se uita la mine, din spatele norului stîrnit de fumul de țigară, cu o privire elocventă, dar totodată blajină, în care citeam tot ce n-aș fi vrut să-i spun. Publicasem deja în mai toate revistele culturale de prestigiu din țară, unde rezistasem în medie cale de cinci-șase articole. În furia polemică a lucrurilor pe care le aveam de transmis cu toată energia, eram văzut ca un specimen bizar, care pune totuși sîngele cititorilor în mișcare și le atrage atenția. Dar, în scurt timp, se dispensau cu toții, pe rînd, de argumentele mele contondente, de firea mea intratabilă. Decît să-și îndepărteze prietenii și susținătorii, din pricina eseurilor mele răspicate, coordonatorii altor publicații preferau să scape de mine, cu un tertip sau altul.
I. Maxim Danciu venea după experienţa de paisprezece ani ca secretar de redacţie la Tribuna, după ce-a constatat cît e de greu să menţii, pe valurile tulburi ale tranziţiei, bărcuţa unei întreprinderi altruiste, “non profit” din punct de vedere financiar. Numit redactor-șef, căuta o formă de a relansa gloria vechii publicații, rivala amicală de decenii a suratei Steaua. Așa m-am nimerit eu pe acolo. Știu că le-a mai propus și altor scriitori clujeni rubrici fixe în noua serie, unii au acceptat, au și început, dar apoi lucrurile s-au diluat. La pornirea mea în aventură – mediată de prietenul comun Ovidiu Pecican – i-am pus o singură condiție: să nu intervină fără acceptul meu în conținutul și forma textelor pe care i le trimit. Mi-a promis-o. Și știu că, în cîteva rînduri, nu i-a fost ușor să își țină promisiunea, sub bombardamentul de nedumeriri/uimiri/enervări/proteste ce însoțeau cîte o polemică mai contondentă pe care o găzduia.
Între ianuarie 2005 și februarie 2013 am susținut o rubrică permanentă în revista clujeană Tribuna. În fiecare număr al publicației, la interval de două săptămîni, timp de 8 ani, mi-am spus părerea despre mișcările de idei general culturale sau specific literare. Le-am prezentat cititorilor numeroase cărți românești, cîteva filme, o piesă de teatru, multe reflecții și analize despre literatura occidentală, în special italiană și franceză. M-am avîntat în polemici aspre, cu replici contondente, la adresa unor scriitori, aspecte culturale, de carieră intelectuală, de imagine publică etc. Stăteam mereu cu bagajele strînse, pregătit să fiu pus pe liber, fiindcă în sinea mea luasem hotărîrea să nu recurg la jumătăți de măsură. Dar miracolul se prelungea.
În loc să fiu dat afară, mi s-a solicitat să-mi intensific ritmul colaborărilor la Tribuna. Cu noile deschideri ale tehnicii, s-a lansat site-ul revistei, care a inaugurat un blog de profil. Erau vremuri incitante, nimeni nu știa ce trebuie să conțină un blog de publicație culturală, toate regulile se inventau atunci. Am acceptat să-mi asum un jurnal de comentarii literare, care firește că îmi reflecta scrisul mușcător. În paralel prozatorul Ovidiu Pecican a demarat redactarea, în episoade zilnice, a unui roman foileton satiric, despre moravurile balcanice ale urbei noastre ardelene. În doi ani de activitate perseverentă, am adunat acolo și am publicat primele două volume de “însemnări pe blog”: Viața de zi cu zi (277 p.) și Exerciții de singurătate (296 p.). Colegul Pecican a finalizat, după aceeași metodă, romanul Bokia, ale cărui conotații usturătoare erau de asemeni evidente.
Toate acestea n-ar fi fost posibile fără sprijinul în aparență nonșalant, dar de fapt tenace și consistent, venit de la redactorul-șef al revistei. Omul care, la prima întîlnire, mi s-a părut ezitant și incredul, a dovedit de-a lungul anilor o fermitate de granit în susținerea vocii mele, atît de incomode pentru alții. Revista Tribuna şi-a reimpus, sub conducerea lui, ţinuta elegantă şi consistenţa, graţie echipei redacționale. De la deschiderea către cele mai diverse grupări intelectuale, la încurajarea tinerilor scriitori români, dezbaterea problemelor literare acute, reflectarea iniţiativelor locale şi regionale, prezentarea scriitorilor străini şi a publicaţiilor occidentale, ori numerele tematice dense, dedicate unui autor ardelean sau festivalului internaţional de film, nimic n-a fost scăpat din vedere. Firește că valoarea numerelor era variabilă, în funcție de colaborările primite, dar parcă toată lumea începuse treptat să ia lucrurile în serios. Din ecourile pozitive sau replicile iritate, care veneau din diverse puncte cardinale, devenise limpede că publicația a depășit nivelul molcom al mediocrității provinciale și, dacă îți apărea semnătura în acele pagini, erai citit cu atenție.
O altă inițiativă fecundă a fost înființarea Editurii Tribuna. Revista nu producea profit, de bună seamă, dar surplusul creat putea fi întors către sprijinirea autorilor revistei, în publicarea volumelor scrise de ei. Așa mi-a venit și mie rîndul la un moment dat, I. Maxim Danciu mi-a propus să-mi tipărească o carte. Aveam chiar două gata, dar am avut o idee mai bună. Lucrasem în anii aceia la reconstituirea ultimei lucrări a profesorului meu din facultate, Teodor Boșca. Traducător de mare prestigiu și cu o deschidere poliglotă europeană, îmi relatase pe cînd eram student despre ultimul său proiect de anvergură, Poezia preromantică a mormintelor, o antologie cu textele originale în engleză, franceză, germană, italiană și spaniolă, cu transpunerile sale precise, cu o amplă prefață introductivă și fișe de prezentare bio-bibliografică în dreptul fiecărui autor. Manuscrisul fusese terminat, predat la editură, dar apoi profesorul Boșca murise brusc și cartea n-a mai apărut. Anii trecuseră, situația se schimbase. Am luat calea fostei edituri, de acolo am ajuns la Arhivele Statului, pentru a regăsi cu peripeții singurul exemplar dactilografiat, l-am fotocopiat și am transcris sutele de pagini pe computer – dar îmi lipsea editura care să-și asume financiar o asemenea lucrare amplă și pretențioasă. Un argument al meu a fost că însuși Teodor Boșca optase, cu decenii în urmă, să publice pasaje din șantierul său de lucru în coloanele Tribunei de odinioară. Așa că toată echipa revistei s-a mobilizat în jurul proiectului meu de suflet și întîmplarea a făcut ca, în octombrie 2007, exact la 20 de ani de la decesul lui Boșca, să țin în mîini ediția cartonată, finalizată la o calitate superioară, a acestei cărți de excepție. Așa cum m-a ajutat pe mine atunci, cu aerul său neutru și în aparență indiferent, care simula placiditatea și neatenția, sînt convins că bătrînul gazetar literar i-a sprijinit cu dezinteres și pe mulți alții din jurul său.
La începutul anului 2013, I. Maxim Danciu a fost debarcat de la conducerea Tribunei, fără prea multe formalisme, sub pretextul pensionării. După alte cîteva luni, cătrănit și grav bolnav, s-a mutat într-o lume diferită. Regăsesc azi surprins, pe internet, dedicația mea plină de recunoștință către el, pe unul dintre volumele pe care i le-am oferit. Cartea e scoasă la vînzare într-un anticariat on-line. Și, odată cu asta, amintiri de toate calibrele vin să-mi dea tîrcoale. A fost frumos totuși.
(Steaua, nr. 8/2023, p. 43-44)
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.