Singurătatea Doinei Cornea

Etichete

comunism, disident, Doina Cornea, remember

Vorbind despre “puterea celor fără de putere”, Václav Havel remarca paradoxul cotidian, care ar putea să corodeze și să conducă la prăbușire un regim totalitar. Ar fi de ajuns ca fiecare cetățean de rînd să-și asume “viața în adevăr”, să își găsească puterea de-a denunța realitatea oprimantă. Meșterul berar se poate încăpățîna să producă o bere de calitate, în ciuda sistemului mediocru, care îi îndeamnă pe toți la neglijență, indiferență și șablon. El constată că munca depusă de ceilalți berari este neconformă și încearcă să le explice cum să facă mai bine. Ceilalți îl “simt” că este un ciudat, care urcă împotriva curentului, și-l ignoră. Dar el se încăpățînează să muncească în mod conștiincios: nu pentru a sfida prin singularitate, ci efectiv deoarece resorturile sale interioare nu-i permit să facă altfel. Protestul împotriva unei dictaturi nu este obligatoriu să reprezinte, la originea sa, un gest politic: poate acoperi un impuls civic, sau o tendință firească spre perfecționare profesională.

Doina Cornea a fost “meșterul berar” de la Cluj, care s-a obstinat să-și exprime netulburată convingerile. În ceaușism exista o schizofrenie, de toți acceptată cu naturalețe, între realitatea efectivă, care se constata la tot pasul, și ceea ce vorbele exprimau. Dificultatea cea mare era să învingi teama de-a ieși în evidență, să treci peste riscul de-a fi considerat “ciudat”, “bizar”. Într-o realitate scrîntită, orice om normal era privit cu suspiciune. Mai întîi de toate aveai de trecut peste impresia de alteritate pe care o lăsai.

Un alt obstacol de depășit, în dictatura comunistă care pusese monopol pe cuvinte, era însuși faptul de a-ți face cunoscute gîndurile. Azi răspîndirea tuturor inepțiilor este un fleac – pe vremea aceea tipărirea ideilor esențiale era o imposibilitate. Așa că Doina Cornea a scris manifeste, pe care le-a presărat pe străzi, în parcuri, le-a înmînat oamenilor pe trotuare. A redactat scrisori deschise, pe care le-a trimis, prin numeroase strategii și cu infinite riscuri, în străinătate, pentru a fi difuzate de-acolo înapoi.

Deviza lui Albert Camus “Je me révolte, donc nous sommes” a rămas în stadiul unui deziderat, în spațiul nostru balcanic. Lecția de demnitate individuală, oferită de Doina Cornea, n-a coagulat solidaritatea socială. Ea n-a fost un politician, a perseverat în a fi un om liber. Azi, cînd nu se mai află printre noi, ar fi zadarnic s-o căutăm acolo unde n-a fost. Fără să edifice mecanisme și instituții de dezvoltare viabile, a făcut în planul conștiinței etice mai mult decît generațiile de politicieni români de după căderea comunismului.

Publicitate

Remember Teodor Boşca

Etichete

antologie, poezie, preromantism, remember, Teodor Bosca, Tribuna

Mulţi dintre studenţii lui Teodor Boşca am fost răscoliţi de vestea morţii neaşteptate, în toamna anului 1987, a celui mai poliglot, mai aristocrat şi mai ceremonios dintre profesorii noştri. Ne găseam atunci la muncile agricole obligatorii, culegeam cartofii de pe cîmpuri şi aşteptam cursurile practice de limba latină, cu explicaţii privind ablativul absolut, sau cursurile de literatură italiană, cu detalii despre Poemul mormintelor de Ugo Foscolo. În locul acestora, aveam să-l revedem, îmbătrînit şi bosumflat ca un copil necăjit, pe catafalcul expus în aer liber, într-o surprinzătoare după-amiază însorită dinaintea primelor zăpezi.

Ştiam de existenţa unei minunate antologii cuprinzînd lirica preromantică a mormintelor, predată deja Editurii Dacia din Cluj. Îi aşteptam de la o zi la alta apariţia. Traducătorul îmi vorbise despre ea cu un mic zîmbet orgolios, pe cînd îmi tempera entuziasmul legat de precedenta sa culegere poliglotă, din lirica trubadurilor provensali, italieni, portughezi, a truverilor şi a minnesängerilor. Da, e adevărat că antologia trubadurilor era o carte unică în Europa, prin anvergura ştiinţifică şi realizarea profesională. Dar un alt proiect, mult mai important şi mai desăvîrşit îi ocupase ultimii ani. Aveam să vedem noi…

Şi apoi, pe neaşteptate, sfîrşitul aventurii! Cîteva din manuscrisele lui Teodor Boşca au rămas, în vederea publicării, în grija colegului său mai tînăr de catedră şi de cabinet universitar. După doi ani izbucnea cunoscuta revoluţie anticomunistă. Se înmulţeau posibilităţile de comunicare artistică. Ziarele apăreau şi dispăreau din senin, revistele culturale se înfiinţau din te miri ce, editurile – inclusiv cea animată de dinamicul profesor – promiteau noi surprize. Dar antologia poeziei preromantice rămînea în continuare nevăzută.

În 1999 se stingea din viaţă, în mod neaşteptat, şi ambiţiosul editor universitar, după o efemeră expediţie oficială peste hotare. M-am hotărît abia atunci să preiau ştafeta, să regăsesc pe cont propriu cartea lucrată de Teodor Boşca. La Editura Dacia, redactorii cu care aveam bune relaţii de colaborare nu ştiau nimic. Fostul lor sediu, somptuos, fusese abandonat în pripă, după o decizie judecătorească definitivă. Toată lumea se îngrămădea în două cămăruţe dărăpănate, din fundul unei curţi anonime. Manuscrisele erau mutate de colo-colo, ba pe mese, ba pe scaune, ba pe jos. Autorii erau primiţi uneori, la discuţii, în faţa porţii, datorită crizei de spaţiu. Cine să mai ştie ce fusese cu doisprezece ani înainte? Ca din întîmplare şi-a amintit însă cineva că o parte din arhiva editurii fusese transportată, după îndelungi diligenţe, la filiala clujeană a Arhivelor Statului, împreună cu un Opis. Poate se va găsi ceva pe-acolo…

Nu voi plictisi cititorii cu detaliile legate de căutarea Opisului pierdut; de identificarea manuscrisului căutat; de regăsirea cotei aferente pentru sacii lăsaţi în păstrare; de obţinerea documentelor oficiale în vederea consultării fabulosului depozit. Nu voi insista nici pe vicleniile (bine intenţionate) pe care le-am depus pentru a primi o copie xerox, executată de personal specializat, contra cost pipărat, după biata dactilogramă.

E suficient să precizez că am transcris totul, în formă computerizată, pe baza fotocopiei în sfîrşit obţinute. Am eliminat tacit puţinele erori dactilografice. Am menţinut neschimbată ortografia, pe parcursul întregului volum, în română şi în diversele limbi străine, precum şi dispunerea versurilor, a explicaţiilor de subsol şi a prezentărilor de autori.

Lucrînd de-a lungul nopţilor la această carte, îmi părea că aud cum Teodor Boşca îşi recită, de Dincolo, propria traducere:

“Nu-i oare el tot viu, chiar sub ţărînă,
Cînd i-a fi mută armonia zilei,
De poate, prin suave griji, s-o-nvie
În mintea alor săi? Cerească-i astă
Corespondenţă de simţiri duioase,
Cerească zestre-i pentru om; şi-adesea
Prin ea vieţuim c-un stins prieten,
Iar el cu noi, dacă, pioasă, huma
Ce l-a crescut şi l-a hrănit, un ultim
Sălaş la sînul ei de mumă dîndu-i,
Feri-va rămăşiţele lui sacre
De ploi şi vînt şi pas profan de gloată,
Iar numele i-l va păstra o piatră,
Şi-nmiresmat de flori un pom prieten
Cu umbre dulci i-a mîngîia cenuşa.”

(Preliminarii la volumul Poezia preromantică în Anglia, Franţa, Germania, Italia şi Spania, antologie poliglotă, traduceri, cuvînt înainte, prezentări şi note de Teodor Boşca, Cluj, Ed. Tribuna, 2007.)