Drumul unui scriitor (3)

Etichete

literatură, preferințe, recomandări, scriitor

Dialog Alexandra Vlădoiu – Laszlo Alexandru

Cum am debutat ● Aspecte din viața literară ● Evoluția în timp ● Autori preferați

A.V.: Vă mulțumesc că mi-ați răspuns la întrebare atît de amănunțit. Deseori am auzit expresia că nu există un bun scriitor fără un bun cititor. Și voiam să vă întreb care credeți că sînt autorii de bază? Sau ce credeți dumneavoastră că ar trebui să citească un tînăr al secolului XXI, care ar dori să apuce pe acest drum?

L.A.: Sigur că am documentarea teoretică și practică, prin studiile pe care le-am făcut, privind valoarea literară, topurile din literatura română sau cea străină. Dar vă spun sincer că aveam această fibră nonconformistă, încă din primii mei ani de cititor. Chiar dacă interiorizam normativa. Iată, de pildă, Sadoveanu, “marele prozator al literaturii noastre”… Îl detest rece pe Sadoveanu. Pot să citesc cartea lui N. Manolescu despre el, am și comentat-o, dar asta nu înseamnă că o să-mi placă vreodată acel prozator. Eventual o să mă amuz puțin de serpentinele sau zigzagurile pe care le face Manolescu, pentru a-l scoate credibil pe Sadoveanu. Mă rog, asta e altceva. Așadar am fost totdeauna un cititor rebel, care mergea să citească ce-i place, nu fiindcă îi spun alții că trebuie să vadă cutare text, care e important. Așa că pot să dau o listă de autori, care mie mi-au plăcut, deși poate că ei nu sînt neapărat departe de clasamentul oficial. Doar că sînt și unii de pe lista canonică, pe care eu îi detest. Primul autor, mai presus de toți ceilalți, este clar că e Dante Alighieri, că altfel nu mai pierdeam cîțiva zeci de ani din viață să-l studiez și vreo zece ani să tot scriu despre el. Ne-ar trebui un dialog separat ca să vă explic, cum am făcut deja cu alții, de ce mi se pare important Dante. Să rămînem tot în zona literaturii italiene, dacă vorbim de valorile clasice și de cele contemporane. În prima categorie, firește că Boccaccio este un foarte amuzant și simpatic scriitor, în Decameronul, am elaborat un studiu ca postfață, care a apărut în vreo cinci ediții ale capodoperei respective, la Ed. Paralela 45, unde am arătat de ce este un mare autor, din punctul meu de vedere. Pe linie de importantă literatură clasică, trebuie inclus neapărat Alessandro Manzoni, deși el nu mi-a plăcut la început. Și aici a fost o întîmplare ciudată. Am devenit profesor de italiană, eram obligat să-l predau pe Manzoni, iar eu nu-l citisem decît fragmentar. Nu-mi plăcea, datorită stilului său lung, lălăit, este exact invers față de Dante. L-am tot răsfoit și spuneam diverse generalități la clasă. Dar, după cîțiva ani, o fostă elevă, care asistase la orele mele – pe care eu le-am considerat placide și nesărate, convenționale, tocmai fiindcă nu mă atrăgea autorul – a ajuns să lucreze la Biblioteca Județeană din Cluj. Era ceva dată rotundă, de la nașterea sau moartea romancierului, și ea mi-a propus să țin o conferință acolo despre Logodnicii (I promessi sposi). Cînd am auzit-o, mi-am pus mîinile în cap: “Vai, tocmai pe ăsta l-ai găsit?”. Ea mi-a spus, foarte entuziasmată, că i-au plăcut mult orele făcute de mine, cu cincisprezece ani înainte, le-a ținut minte și de acolo i-a venit ideea. M-am mirat și eu de ce auzeam. I-am acceptat invitația, dar, în ciuda spontaneității și a altor calități personale, am totuși o seriozitate profesională indiscutabilă, a abordării științifice, și mi-am spus că nu mă pot duce să țin o conferință cu cartea necitită integral. Toate ca toate, dar m-aș disprețui pe mine însumi. Abia atunci m-am apucat să-l citesc într-adevăr pe Manzoni: greu, scrîșnit, mă pierdeam prin sintaxa lui, mă învîrteam prin frazele care nu se mai terminau, cinci rînduri, șapte rînduri. Dante, din două cuvinte alăturate, te aruncă în culmea sublimului sau în străfundul abjecției. Este extraordinar, acesta e stilul pe care îl prefer. Manzoni era exact pe dos. Strîngeam din dinți și mă blestemam că am acceptat să țin conferința aceea. Dar îmi repetam îndemnurile la supunere benedictină și mergeam înainte, cu mari eforturi. L-am terminat. Însă, pe măsură ce avansam, de la pagina 300 încolo, și cînd m-am apropiat de pagina 600 și am trecut de ea, m-a captivat tot mai mult și am devenit un fan al lui Manzoni. I-am descoperit adevărata valoare ieșită din comun, însă care pretinde efort și transpirație pentru a fi apreciată. Am pus apoi mult suflet, am susținut o conferință în care m-am implicat afectiv, nu numai intelectual și științific. Cu ocazia aceea ciudată și cu întîrzierea de rigoare, mi s-a revelat Alessandro Manzoni. Și firește că mai sînt mulți alții. În literatura contemporană italiană, primul nume care îmi vine în minte este al lui Stefano Benni, un excelent artist specializat în jocuri de cuvinte. I-am tradus cu delectare vreo două nuvele și i le-am publicat prin presa literară de la noi. Benni este un meseriaș al limbii italiene, un prozator care a elaborat și scenarii de film etc. Iar, în literatura română, cel mai îndrăgit autor al meu este Ion Luca Caragiale, o spun foarte pe șleau și fără să mă ascund după deget. După aceea, venind mai către noi: Camil Petrescu, romancierul, dramaturgul. Iar pe plan poetic: Bacovia. Mai degrabă el, decît Eminescu, de pildă, care este prea formalist și oficializat și folosit în toate prilejurile. Dar Bacovia este cu totul impresionant, sigur, vorbesc despre perioada lui inițială de creație, mai ales primele două volume, fiindcă pe urmă decade, se rarefiază, dă și el de comunism și începe diverse compromisuri în plan liric. Cam acestea ar fi numele de referință pentru mine, în poezie, proză, dramaturgie.

A.V.: Mă gîndeam să încheiem, dar nu înainte de-a vă pune o ultimă întrebare și a vă adresa o ultimă rugăminte. Rugămintea era să transmiteți un mesaj către cititorii dumneavoastră. Iar întrebarea este legată de scriitorii de rînd, care vor să publice și n-au curajul, sau poate nu știu de unde să înceapă: ce sfaturi le dați? ce încurajări?

L.A.: Sînt diverse strategii personale, în funcție de caracterul fiecăruia și de disponibilitățile fiecăruia. Există cei care se adaptează, din fragedă tinerețe, își identifică un grup de apartenență, un idol, apropiat sau nu de gusturile și preocupările lor, iar pe urmă fac eforturi să intre în cercul respectiv, eventual chiar prin exces de zel, își vînd spontaneitatea pe altarul regulilor găsite la fața locului. Dacă doresc să procedeze astfel, n-au decît. Degeaba le spun că n-a fost soluția mea, fiindcă ar ridica din umeri și fiecare își vede de drumul lui în viață. Pe de altă parte, dacă ții la adevărurile tale, trebuie să fii pregătit să și lupți pentru ele, să fii conștient că nu de puține ori vei rămîne complet singur și va fi nevoie, chiar și atunci, de perseverență împotriva tuturor obstacolelor, vei primi tot felul de refuzuri, unele pe față, altele mediate și strecurate pe la spate. Sigur, soluția este să te dai pe brazdă, să zici cum zic ei, să iei virajul, să intri în rînd și să te conformezi. Dar eu, dacă n-am făcut asta de-a lungul a 30 de ani – am debutat în 1991, cu articolul acela despre Ion Barbu, apărut în România literară, iar volumul de debut s-a publicat în 1996, Între Icar și Anteu – sînt prea bătrîn deja. Și atunci eram prea bătrîn să mă dau pe brazdă. Dar cu internetul nu mai e nici o problemă. Am vreo trei bloguri, două site-uri, două pagini pe Facebook, pagină pe Instagram, pagină pe Twitter, nu mai știu cîte posibilități de expresie, pe care singur mi le-am făcut. Am construit o revistă poliglotă, timp de vreo zece ani, am implicat acolo 116 autori români și străini, 15 traducători, texte în engleză, franceză, italiană, inclusiv poezii în turcă, diverse desene, fundal muzical clasic etc. Cînd am inventat asta, cu douăzeci de ani în urmă, cred că toți mă considerau sărit de pe fix. Dar ideea era să-mi construiesc instrumentele. Și, pe urmă, lumea văzînd că merg înainte și nu tac din gură, a început să mă bage în seamă, din moment ce tot vorbesc și nu mă plictisesc. Am ajuns să-mi public cărțile pe la diverse edituri, unele chiar prestigioase, dar repet, erau instituții care agreau ce am eu de spus. N-am avut situații în care să-mi frămînt creierii cam ce ar prefera editura sau revista respectivă și iute să-i ies în întîmpinare, cu vreo două cărți și trei articole. Așadar sfaturi către tinerii scriitori: cine e mai independent, să rămînă așa! Cu tot riscul și toate pierderile de rigoare. Cine e mai conformist (ca să nu folosesc alte cuvinte), să rămînă așa! O să vadă dacă o să-i placă. Mie nu mi-ar fi plăcut, în orice caz. “Să fii tu însuți!”. Nu așa era sfatul din Faust al lui Goethe? Să fii tu însuți, cel care ești, și vei vedea cum va fi viața. Degeaba încerci să schimbi pe cineva. Eu sînt și profesor și am învățat că cea mai mare greșeală a unui profesor e să încerce să-și facă elevii sau studenții să semene cu el. Doamne ferește, așa ceva este o nebunie! Fiecare om trebuie tratat în mod unic și indivizibil, cu originalitatea lui, cu capacitățile sale intelectuale și morale și, de la caz la caz, se pot alterna sau pot coincide recomandările și sfaturile. Dar, oricum, este vorba aceea: nu-mi da sfaturi că știu să greșesc și singur. Greșeala este, pînă la urmă, cel mai bun profesor în viață. Trageți tare și greșiți, fraților!

A.V.: Și un mesaj pentru cititorii dumneavoastră?

L.A.: Un mesaj pentru cititorii mei? Dacă mă căutați, mă găsiți. Vă învîrtiți pe Google, cărțile mele le puteți descărca, unele dintre ele, le puteți achiziționa pe altele. De fapt ei cam știu, fiindcă unii mă urmăresc pe internet și mă citesc. Multe dintre textele mele le expun întîi pe blog. N-am o finalitate lucrativă a scrisului, ca să mă îmbogățesc, este efectiv un hobby. Ca atare îmi public eseurile pe blogul meu, la acces liber. Am făcut un blog cu nuvelele lui Pirandello, pe care le tot traduc și am ajuns la volumul 8. Acelea se pot citi liber. Lectura lui Dante de asemeni se poate vedea, am deschis un alt blog, dedicat exclusiv acestui subiect. Lumea își poate lua cartea pe hîrtie, sau o poate consulta pe internet. Dar sigur că nu e același lucru, pe computer îți obosesc ochii, parcurgi tot cîte zece versuri și te oprești. Însă internetul omoară distanțele. Dacă este cineva din America și nu poate să-mi cumpere cartea, intră fragmentar pe bloguri și își face o idee.

A.V.: Noi încheiem aici. Le mulțumesc tuturor celor care au fost și azi alături de noi.

Drumul unui scriitor (2)

Etichete

Dante Alighieri, literatură, Paul Goma, polemici, scriitor

Dialog Alexandra Vlădoiu – Laszlo Alexandru

Cum am debutat ● Aspecte din viața literară ● Evoluția în timp ● Autori preferați

A.V.: Acum o să vă întreb un lucru ciudat. Unde v-a plăcut cel mai mult să publicați?

L.A.: Nu m-am dus în funcție de “unde mi-a plăcut”. Ca să fiu foarte sincer, ambiția mea a fost să public ceea ce am eu de spus. Să nu intru neapărat într-un colectiv, care are o direcție de lucru, un ansamblu de idei, iar eu să scriu încurajînd orientarea respectivă și să fiu propulsat astfel. Totdeauna mi-am păstrat această independență a gîndirii și treceam în evantai tot spectrul literar. Cînd aveam ceva de spus, spuneam, scriam eseul, după care mă gîndeam: “ok, asta cam unde ar putea să intre? Cam cine din spectrul literar poate să agreeze și cine să nu agreeze?”. Sigur că automat excludeam colectivele reacționare, extremiste, intolerante și mă orientam doar spre revistele frecventabile. Și, practic, am apărut în România literară, vreo cîțiva ani, dar la modul ăsta spontan, ei credeau că sînt inginer, dar mă publicau, pînă cînd m-am legat foarte tare cu prietenia de Paul Goma și el a intrat într-un conflict violent cu mare parte din comunitatea literară, vorbim de anii 1996 și 1997. Și-a publicat primele trei volume de Jurnal la Editura Nemira, m-a solicitat și eu, cu dragă inimă, i-am scris prefața la volumul întîi. Ei bine, cînd s-a ciocnit de Manolescu și de gruparea de la România literară, automat eu am devenit persona non grata acolo. Eram totuși cel care semna prefața favorabilă la adresa lui Goma și nu mai era loc de întors, că sînt sau nu inginer. N-am mai putut să public acolo. Eu nu m-am fălit cu asta. Dar am fost acuzat pe urmă de niște scriitori “binevoitori”, specialiști în băgat strîmbe pe la spate (mi-a transmis Goma niște mesaje, pe care le primea la Paris) că m-am dat bine pe lîngă el ca să devin celebru în trena lui. Ceva de genul ăsta, dar cu vorbe mai meșteșugite. Atunci chiar m-am înfuriat și am o scrisoare în care i-am răspuns: da, ia uitați-vă ce multe am avut de “cîștigat”! Eram publicat la România literară, de cînd “m-am pus bine” pe lîngă dumneavoastră, nu mai sînt tipărit acolo. Mai apăream sporadic pe la Vatra, în Tîrgu Mureș, bineînțeles că a căzut și varianta aceea. Mai publicam uneori pe la Familia din Oradea, firește că a dispărut și posibilitatea respectivă. În acest moment, nu prea mai am pe unde să public în țara asta, pentru că v-ați luat la harță cu toți, eu v-am prefațat jurnalul, ca atare o iau și eu în freză (cum se spune aici, prin cartier). Și cineva mai are și nesimțirea grosolană să mă acuze că am făcut asta din interes, ca să propășesc în preajma dumneavoastră, cînd eu în preajma dumneavoastră iau lopeți peste cap – ca să vorbim pe românește. Vă rog să nu mă mai plictisiți cu “binevoitori” din ăștia, care vin cu strîmbe. Dar, mă rog, în spiritul acestei scrisori, de care îmi aduc aminte că asta conținea, repet și confirm că, pe rînd, mi s-au restrîns drastic posibilitățile de publicare și, așa, mai intram, ici-colo, întîmplător, cu ceva texte marginale, de mai mică importanță, prin presa literară. Atunci a trebuit să-mi reconfigurez activitatea. Adică să trec pe scrisul de cărți, vorbind pe șleau. Are Ion D. Sîrbu o replică ironică, n-o rețin cuvînt cu cuvînt, zicea: Nu ne mai permitem să pierdem vremea cu articole, noi scriem direct cărți. Mi-a plăcut umorul ăsta. Eu mi-aș mai fi pierdut vremea cu articole, dar cum lumea nu era de acord cu unele păreri ale mele, nu mă mai publica și ca atare m-am recalibrat pe scrisul de cărți.

A.V.: Dumneavoastră ați prins și perioada aceea, în care literatura a avut o etapă mai grea, de rezistență. Cum ați reușit să depășiți acele obstacole?

L.A.: La ce vă referiți, cînd vorbiți de etapa mai grea, de rezistență?

A.V.: Mă gîndesc la perioada lui Ceaușescu și a comunismului din România. Cum a rezistat literatura pe atunci?

L.A.: Dacă vorbim de perioada dinainte de 1989, vă spun că: 1) n-am încercat să public pe atunci; 2) mi-am terminat studiile universitare în vara anului 1989. Pe de o parte nu voiam să public datorită restricțiilor comunismului, dar, pe de altă parte, nu credeam că am încă maturitatea respectivă. Au fost unii care s-au afirmat în cadrul grupării “Echinox”, aici, la Cluj, a existat o revistă interesantă… Eu nu sînt echinoxist, chiar dacă au fost colegi de-ai mei care s-au grăbit acolo să debuteze. Unii s-au păstrat apoi în aria publicistică. Există și azi gruparea “Echinox”, cu avantajele și dezavantajele sale. Dar eu nu-mi propuneam să tipăresc nimic în contextul acela. Iarăși Ion D. Sîrbu avea o vorbă ironică: Noi facem sărituri în înălțime, într-o cameră cu tavanul jos. Cine sare mai sus, ăla dă cu capul mai tare. Cam asta era atmosfera și nu încercam sportul respectiv, așa, în mod instinctiv. Era o perioadă de formare pentru mine. Îi citeam pe Dostoievski, Shakespeare, Dante, Goethe și alții, pe lîngă obligațiile de lectură din timpul studenției. Sigur că te incomoda un pic, cînd se lua curentul. Sau cînd trebuia să stai la coadă noaptea, pentru diverse alimente. Dar de asta, har Domnului, m-au scutit părinții, fiindcă au mers ei în locul meu la coadă la unt, la ulei, la ce “se mai dădea” pe atunci. Am prins și eu niște cozi, de două-trei ori, din solidaritate cu ei, dar aveau grijă, din fericire, să nu-mi tulbure studiile. Ca atare, sigur că era enervant, fiindcă era noroi afară și frig înăuntru. Ideologia, doctrina, propaganda le ignoram instinctiv. La televizor nu mă uitam. Presa o citeam doar cea literară, unde săream peste pagina întîi, cu omagiile adresate iubitului conducător, că alea erau totdeauna acolo și mereu le evitam și căutam ce mă interesa pe mine. Revista Secolul 20, pe vremea aceea, avea o frumoasă consistență culturală, după ce își plătea dările către statul comunist, prin paginile de propagandă. Dacă săreai peste ele, apoi găseai diverse lucruri. Mai era pe atunci, nu prea știe lumea acum, apărea rar, odată pe an, RITL, Revista de Istorie și Teorie Literară  a Institutului “G. Călinescu” din București. Era de formatul unui cărțoi, cîte 300 de pagini, cînd apărea era o mică sărbătoare, dar era greu s-o prinzi, fiindcă erau tiraje mizerabile. Eu abilitatea mi-o exercitam pe vremea aceea să prind cărți rare, să pun mîna pe cîte o revistă de calitate, cu tiraj inaccesibil și cam atît.

A.V.: Să înțeleg că era destul de dur regimul pe atunci.

L.A.: Soluțiile erau individuale.

A.V.: Acum o să vă întreb un lucru important. Cum a evoluat scrisul dumneavoastră, de la debut pînă în prezent?

L.A.: Da, din punctul meu de vedere, a existat o evoluție. Sigur că, în primii vreo zece ani, am scris “în draci” polemici. Eram supărat pe toată lumea. De aceea îl înțelegeam pe Goma, care era furios ca un cîine. Veneam după comunism și efectiv eram indignat de toate aceste murdării, din care am rezumat o mică parte cu multă blîndețe. Simțeam că nu e corect și tot noroiul ăla care se agita în societatea anilor ’90, lipsa de așezare, de claritate, confuzia, asaltul impostorilor, o temă pe care am abordat-o frecvent și mă indigna era uitarea colaboraționiștilor, a celor care au scris articole de omagii comuniste, a celor care au fost turnători ai Securității, împotriva propriilor colegi de condei și, cum a dat democrația, erau gratulați, erau mîngîiați pe frunte și chiar premiați cu tot felul de privilegii. Erau două categorii de oameni. Unii care aplaudau aceste porcării și alții, care tăceau prudent. Iar eu eram singurul care urlam ca nebunul. Scriam polemici, după o vreme a venit internetul, mi-am făcut o revistă on-line, E-Leonardo se numea. Aspectul incomod era că, pe de o parte, toți mă ignorau. Mă vedeau ca pe nebunul satului, care urlă în gura mare că regele e gol și sperau că, dacă voi fi ignorat, o să tac. Dar nu s-a întîmplat așa, vorbeam în continuare, la fel de răstit și de indignat. Ba, mai mult decît atît, cînd a apărut, cum ziceam, internetul, am început să-mi postez textele acolo. Ghinionul celor vizați de mine era că pe atunci s-a lansat Google. Căuta cineva numele lor, ca să le tragă o odă sau un elogiu, dar printre primele articole care săreau pe Google erau ale mele, care le trăgeau critici vîrtoase. Asta îi făcea să turbeze. Și pe cei care se pregăteau să-i laude, fiindcă le dezumflam balonul, dar și pe venerabilii vizați de potențialele elogii, fiindcă apucasem eu să le descîlcesc antecedentele. Cum știam limbi străine, iar la un moment dat mă cam plictiseam, unele polemici m-am apucat să le traduc și pe italiană, ca să fie văzute în străinătate, să li se “prețăluiască” pe acolo adîncimea caracterului. Cu asta chiar că m-am făcut detestat. Dar eram genul de om pe care nu-l interesa cariera – am fost de la începuturi profesor în învățămîntul preuniversitar, acum, cînd discutăm, tot acolo sînt, deși am peste 40 de cărți scrise și traduse, pe care le-am publicat. Mi-am asumat-o, citindu-l pe Ion D. Sîrbu, auzind lamentațiile lui Paul Goma, am știut că dacă voi merge pe linia asta, cu caracterul și cu dezvăluirea imposturilor, a murdăriilor, voi avea de plătit pe termen mediu și lung. Și mi-am zis: ok, ce mă interesează? Să devin academician, să-mi vină șoferul personal la ușă, să mi se dea primă de deplasare cu CFR-ul și loc de veci gratis la cimitir? Nu cred că aspir la treburile astea. Îmi doresc să fiu sincer în ceea ce scriu, cu riscul de a supăra pe unii și pe alții. Iar exercițiul acesta de sinceritate mai ales de la Goma l-am învățat, recunosc direct. Sigur, pînă cînd Goma a eșuat în antisemitism. Prin anii 1998-1999, avem niște scrisori de o duritate reciprocă pe care nu vi le puteți imagina. El m-a denigrat într-o carte a lui, de care eu nu știam, că nu mi-a spus. Dar i-a dat drumul la tipar și, cînd m-am găsit prin șpalturi, înjurat, i-am scris: dom’le, noi corespondăm aici, n-ai putut să mă întrebi direct? Oricum e o minciună ce-ai scris acolo despre mine, pentru că: 1., 2., 3., 4. Dar, măcar dacă te confruntai cu mine, nu scriai minciuna aia. Acum ai băgat-o la tipărit, mă obligi pe mine să dau dezmințiri și să arăt că ai mințit cu grosolănie și uite că s-a stricat iubirea. În fine. Nu eram eu așa de tăios. Eram un tînăr care își exprima dezamăgirea, nu eram sarcastic cu Goma, fiindcă nu-mi permiteam, bineînțeles. El era bătrînul venerabil care avea, însă, niște ifose tot mai greu de suportat. Dar acest exercițiu al transparenței și al vehemenței, pînă la un punct, de la el l-am deprins. L-am practicat – ca să vă răspund la întrebare, chiar dacă am făcut un ocol cam lung – l-am practicat pînă cînd și vîrsta și-a mai arătat, cred, efectele de calmare. Dar, dincolo de asta, eu m-am scufundat în studierea lui Dante Alighieri, care a fost din totdeauna pasiunea mea. Pe urmă am avut diverse inițiative legate de Dante, am și publicat vreo două plus trei cărți, dacă le număr așa sînt cinci în total, despre el. Lucrînd pe textul dantesc, întorcîndu-mă spre Evul Mediu italian, am observat următorul lucru interesant. Dante nu e prin nimic mai puțin vehement decît fusese Goma, decît fusesem eu – dacă îmi este permisă această lipsă de modestie în enumerație. Dar nu este o comparație, ci pur și simplu o alăturare de termeni, legat de vehemența în expresie. Ce anume era diferit? Că Dante și-a exersat indignarea construind temeinic, ridicînd, cărămidă cu cărămidă, una din operele cele mai serioase și mai admirabile ale literaturii europene și ale culturii omenești. Deci vehemența la Dante nu este un obiect în sine și, mai ales, nu se canalizează pe mize mici, pe lucruri mărunte, care sînt uitate a doua zi. Sînt vehemențe în abordarea unor problematici ale condiției umane. Acele întîmplări și acele personaje, asupra cărora mai ales în Infern, parțial în Purgatoriu și apoi punctual în Paradis își exersează Dante tonalitatea dobîndesc o valoare general-umană. Indignarea este o pîrghie, un instrument, prin intermediul căruia sînt transmise adevăruri mult mai serioase și mult mai nobile. Or, în contextul în care, paralel, îl vedeam pe Goma cum eșuează tot mai lamentabil în discursul antisemit, e tot mai orbit în ura sa politică și în furia lui arbitrară, comparînd agitația lui sterilă, vehementă, cu ceea ce vedeam dincolo – fiindcă străbăteam cele două trasee în paralel, ce se întîmplă în ziua de azi și ce studiez ca mare literatură medievală -, am înțeles că unul și același instrument trebuie calibrat și folosit în direcția potrivită, nu în fundături mărunte, care vor fi instantaneu uitate. Așadar mi-am remodelat indignarea și mi-am reorientat interesul cultural, de cercetare, analiză și expresie. În direcția asta m-a ajutat și cariera mea profesională, eu predau limba și literatura italiană, prin forța împrejurărilor. Am scris o gramatică a limbii italiene, am realizat un dicționar italian-român și român-italian, laolaltă cu un ghid de conversație, care va apărea curînd în a treia ediție la Chișinău, deci se vinde bine. Am redactat o antologie a literaturii italiene, pentru uz școlar. Partea aceasta utilitară a scrisului meu, chiar dacă avea o rădăcină pedagogică, m-a ajutat, împreună cu studierea lui Dante, să ies din clinciurile mărunte, de cumetrii și prietenii, să-l laud pe unul și să-l înjur pe celălalt, iar peste două săptămîni să nu se mai știe cine a fost unul și cine a fost celălalt. Să-mi văd eu de lucrurile cu adevărat durabile, temeinice, care mă iluzionez că pot fi de ajutor concret pentru cei ce doresc să mă citească.

Drumul unui scriitor (1)

Etichete

debut, literatura, Nicolae Manolescu, Romania literara, scriitor

Dialog Alexandra Vlădoiu – Laszlo Alexandru

Cum am debutat ● Aspecte din viața literară ● Evoluția în timp ● Autori preferați

A.V.: Bună seara tuturor și bine v-am găsit, sau regăsit. În seara aceasta îl am alături pe un om foarte special și drag sufletului meu, pe domnul Laszlo Alexandru. Îi mulțumesc din inimă că a acceptat să fie alături de mine. Mă bucur că-l văd. Bună seara!

L.A.: Bună seara. Mă bucur că ne-am întîlnit și că ne și cunoaștem cu ocazia asta.

A.V.: Am să încep cu prima întrebare, cum pornesc cu toți marii scriitori aici. Vreau să vorbim despre debutul dumneavoastră. Cum ați reușit să apăreți în paginile unei cărți? Cum s-a întîmplat?

L.A.: E vorba despre debutul editorial? Înainte de asta a fost debutul gazetăresc, în presa literară, care poate e și mai interesant decît celălalt.

A.V.: Puteți să vorbiți despre amîndouă.

L.A.: “Se pierde în negura vremurilor”, cum se spune ironic, data respectivă. De fapt a fost un concurs de împrejurări, nici măcar foarte dorit sau premeditat de mine, debutul în presa literară. Pînă la sfîrșitul studenției nu publicasem nimic, pentru că nu m-am considerat destul de matur și totdeauna am luat publicarea foarte în serios, ca un gest de asumare a unei responsabilități. Pe atunci oricum eram și în comunism, în adolescența mea, cînd nu era ușor să publici, trebuia pînă la un punct să te înscrii în cele permise de cenzură și de autoritățile comuniste. Dar, dincolo de asta, nu mă socoteam suficient de matur și pregătit pentru a publica și nici nu am făcut tentative. Dar, pe cînd eram în armată, întîmplarea a făcut să descopăr, la niște colegi de la Facultatea de Litere din Timișoara, cu care eram soldați împreună, revista România literară. Eu n-o mai văzusem niciodată, dar ei o primeau de acasă, de la părinți, odată cu pachetele de mîncare. Aș vrea să evoc aici figura unui regretat coleg, extrem de rafinat și distins, Răzvan Georgescu, fiul dirijorului de la Timișoara care s-a stins nu demult. El însuși, Răzvan, a murit deja, după ce a făcut cîteva filme, a avut o scurtă carieră cinematografică. După cum spuneam, era o personalitate încă de atunci, din prima lui tinerețe, cînd eram colegi de armată, la Constanța. El primea revista aceasta. Văzînd că ei o citesc așa, cu elan, le-am împrumutat-o și eu și am rămas cucerit de diferența uriașă dintre limba de lemn, care exista pe vremea aceea, și ce găseam în România literară la jumătatea anilor ’80, mai precis în 1984-1985. Sigur că prima figură care m-a captivat, pe care am citit-o apoi mereu și mereu, a fost a cronicarului literar Nicolae Manolescu, showman-ul de acolo. Am terminat armata, am terminat și facultatea, am ajuns profesor în vîrful muntelui, în județul Suceava, la Cîrlibaba, lîngă Vatra Dornei, și am revoluționat serviciile poștale din satul respectiv, făcînd abonament la România literară. Nimeni nu mai auzise de această publicație. Venea poștașul, îmi intra pînă în casă, nu înfigea presa între parii porții, ca la ceilalți, ca să fie sigur că nu cumva se pierde. Deci am citit și acolo permanent, un an, cît am fost pe munte ca profesor de română. Apoi am revenit la Cluj. Continuînd să citesc, săptămînă de săptămînă, așteptam cu mare nerăbdare apariția revistei. La un moment dat, în 1991, Nicolae Manolescu a publicat o cronică literară la o carte de Ștefan J. Fay, despre niște adnotări legate de Ion Barbu. Era vorba acolo și despre faimoasa poezie, “Din ceas, dedus adîncul acestei calme creste / intrată prin oglindă în mîntuit azur…” etc. Manolescu, în comentariul lui, argumenta de ce, după “din ceas”, este nevoie de o virgulă, fiindcă sînt sintagme diferite, pe de o parte este “din ceas”, pe de altă parte este “dedus adîncul”, așadar, practic, adîncul era dedus. Lipsește o virgulă, dar nu-i nimic, o subînțelegem noi, fiindcă altfel nu se prea pricepe poezia. Ca să fiu sincer, eu cunoșteam foarte bine acel text poetic și chiar nu vedeam utilitatea virgulei, pentru că aveam o altă lectură, după care “din ceas dedus” constituie o sintagmă, iar “adîncul calmei creste” e altceva. Acum intru în niște detalii tehnice, dar poate că nu e bine și atunci mă retrag din ele.

A.V.: Puteți să le spuneți liniștit. Avem timp.

L.A.: Mă gîndesc la publicul nostru, care poate că nu freamătă la tainele poeziei ermetice. Fapt este că am pus mîna pe niște cărți să văd alții cum au citit sintagma respectivă. Am constatat că nu s-a păstrat ultima versiune, pentru tipar, a poeziei lui Ion Barbu. Am găsit cîteva studii care analizau laboratorul său de creație, în unele exista virgula, în altele nu exista virgula. Și, punînd toate acestea cap la cap, am făcut o scrisoare, care începea cu “Stimate domnule Nicolae Manolescu”, am citit în numărul cutare din România literară articolul dumneavoastră, în care argumentați că e nevoie de o virgulă, fiindcă sensul poeziei este acela și acela. Dar, iată, eu argumentez că ar trebui fără virgulă, sau dacă totuși o înțelegem acolo, atunci trebuie să mai adăugăm încă una, care să anuleze valoarea de rupere a sintagmei, și anume după cuvîntul “dedus”, pe modelul: “Din ceas, dedus, adîncul acestei calme creste…”. Dădeam diverse argumente, ele pot fi găsite, au fost publicate. Am reluat articolul, pe urmă, în cartea mea de debut. Și desfășuram bibliografia aferentă, cu alte voci critice, care s-au exprimat la adresa poeziei lui Ion Barbu. Am pus scrisoarea într-un plic, m-am uitat pe coperta revistei să găsesc adresa redacției, am menționat pe ea: Domnului Nicolae Manolescu, la România literară etc. și am trimis-o cu poșta simplă. După vreo două sau trei săptămîni, spre uimirea mea, am găsit, într-o poziție destul de onorantă, într-un colț de pagină, dar spre începutul revistei, textul pe care-l intitulasem Pornind de la o virgulă… Titlul meu exista, dispăruse adresarea “Stimate domnule Nicolae Manolescu” și, peste tot unde era exprimarea la persoana a II-a plural, “după cum știți”, “după cum ați formulat”, “după cum ați arătat”, era transcris la persoana a III-a singular, “după cum se știe”, “după cum s-a arătat”, “după cum se cunoaște” etc. Probabil ca să nu existe o adresare prea directă, să sune totul a articol și nu a scrisoare. Acel text al meu a apărut în România literară. Deci am debutat într-o situație privilegiată și fără s-o fi premeditat cu tot dinadinsul, mai mult împins de dorința de-a clarifica un lucru, sau în orice caz de a prezenta un alt punct de vedere. Acest fapt sigur că mai întîi m-a uimit, apoi m-a bucurat foarte tare, dar, una peste alta, cînd am digerat mai calm toată întîmplarea, m-a impresionat profund. Pentru că, vă dați seama, eu eram efectiv un necunoscut din provincie, care îi trimite șefului celei mai importante reviste culturale din țară un mesaj, în care îi spune că nu este de acord cu lectura lui. Și că se poate și altfel. Dar, mă rog, în virtutea textului literar, nu este greșit cum a citit Manolescu, însă ar trebui acceptată și această versiune, poate că nu s-a gîndit la ea. Ei, și fără să am nici un fel de pretenții de tipărire sau alte așteptări, persoana respectivă, a cărei lectură era pusă în dubiu pînă la un punct, efectiv îmi ia mesajul și îl pune la dispoziția tuturor, cu un gest de deschidere și de generozitate sufletească, pe care prea puțin l-am mai întîlnit după aceea pe la alții. O spun cu toată sinceritatea, știu cine este Nicolae Manolescu, știu ce critici i se aduc din diverse părți, dar asta pe mine, în această secundă, nu mă interesează. Eu mă refer strict la povestea debutului meu. Așadar am rămas profund impresionat de generozitatea și altruismul lui N. Manolescu, care a făcut un gest la care eu însumi nu mă așteptam. Iată că așa am debutat. Ăsta a fost primul pas în publicistica literară. Pe urmă au mai fost și alții.

A.V.: Voiam să vă întreb… pentru că dumneavoastră ați debutat într-un mod unic, din cîte îmi dau seama…

L.A.: Sper…

A.V.: Eu n-am mai întîlnit pînă acum așa ceva. Sînteți un caz destul de rar și fericit, văd. V-a adus un plus acest debut, faptul că Nicolae Manolescu a intervenit, într-un fel sau altul?

L.A.: Nu în mod direct. Dar, în mod indirect, ce s-a întîmplat după aceea? Văzînd că am fost publicat acolo, am început să le trimit, așa, ca sticla pe care o arunci în mare cu un mesaj, dacă ajunge – bine, dacă nu – nu, m-am apucat să le expediez la România literară diverse articole, cu o tentă polemică destul de accentuată însă. Mi-am zis: hai să văd. Dacă sînt tipărit, bine, dacă nu, asta este. Am avut trecere cu Ion Barbu, deși mesajul meu era ușor incomod, hai să mai am niște încercări. Spre surprinderea mea, cu ușoare întîrzieri, date de oportunitățile de spațiu editorial, de care ei dispuneau, acele articole, dacă nu greșesc, toate, sau poate cu o singură excepție, au fost publicate. Și, repet, nimeni nu mă cunoștea, aveam oricum un nume mai ciudat. Am și o garanție că nu s-a umblat cu “pile”. La un moment dat – asta e o altă poveste, la fel de amuzantă, drolatique, cum zic francezii – am propus un articol foarte elogios la adresa lui Paul Goma. Îi apăruse o carte aici, la Cluj, am cumpărat-o, nu știam cine e Goma, am citit-o, am scris o cronică entuziastă în acel context și am trimis-o. S-a publicat. Iar Goma, cum era el cu toate antenele întinse, să vadă ce se întîmplă, cine-l laudă, cine-l înjură, pe vremea aceea era foarte sensibil, cum a fost de fapt în toate vremurile, s-a interesat la Monica Lovinescu: cine e Laszlo Alexandru ăla, care mă laudă în România literară? Ea i-a răspuns: nu știu, n-am auzit de el în viața mea, dar stai că-l întreb pe Manolescu, fiindcă el e șef pe acolo și trebuie să-l știe. De unde am aflat asta? Dintr-o scrisoare de-a lui Goma, fiindcă pe urmă am intrat în corespondență cu el, vreo zece ani am avut o legătură foarte intensă, vreo 800 de pagini, care n-au fost publicate pînă acum, dar într-una el relatează această poveste. Așadar Monica Lovinescu a luat legătura cu Manolescu, să-i spună pe urmă lui Goma cine e acest Laszlo Alexandru. A revenit la autorul comentat și i-a zis: uite, nici Manolescu nu-l cunoaște, dar zicea că e ceva inginer de pe la Cluj. Nu prea le are cu literatura, dar mai trimite niște articole și noi i le publicăm. Ceva inginer pe la Cluj. Și îmi scrie Goma: dom’le, dar chiar sînteți inginer? Că eu așa am aflat de la Manolescu, prin Monica Lovinescu. Am început să rîd, citind scrisoarea. Pe urmă i-am răspuns. Există acest mesaj, poate că se va publica vreodată corespondența noastră, care e suculentă – poate mai puțin în ultimii ani, cînd ne-am luat la polemici și la harță, destul de contondent, iar pe urmă ne-am certat și ne-am despărțit. Dar prima parte e foarte amuzantă. I-am dezvăluit lui Goma: mă bucur că îmi scrieți aceste lucruri și mă bucur că Nicolae Manolescu mă publică la România literară fără să știe că eu, de fapt, sînt literat, am absolvit Facultatea de Litere din Cluj, de Filologie, cum îi zicea. În acest moment – adică în acel moment, în 1992 – sînt înscris la doctorat, la Litere, iar teza mea de doctorat se cheamă Criticul literar Nicolae Manolescu. Așadar mă bucur că n-a aflat și este extrem de gratificant pentru mine, că nu de aia mă publică în România literară fiindcă eu fac un doctorat despre el, căci el nici nu știe treaba asta. Lăsați-l să mă creadă în continuare inginer, fiindcă eu tocmai îi studiez în detaliu opera și măcar o să-mi văd nestingherit de cercetarea mea. Este foarte onorant pentru mine că mi-ați dezvăluit că doar atîta știe Nicolae Manolescu despre mine. “Miracolul” a continuat, eu am fost publicat cîțiva ani în România literară și, datorită acestui fapt, apoi, vă spuneam că am avut un avantaj indirect de pe urma situației respective, cînd a fost să mi se tipărească volumul de debut, care se cheamă Între Icar și Anteu și începe cu eseul Pornind de la o virgulă… Așadar cartea aceasta adună cîteva dintre eseurile mele apărute acolo. Cînd m-am dus cu volumul la editură, întîmplător a fost Dacia, sigur că, fiind vorba de articole din România literară, care era foarte cunoscută, iar numele meu se făcuse un pic auzit, am pătruns cu mai multă ușurință spre publicare. Sigur că a existat o finanțare, obținută printr-o sponsorizare, dar poate că mi-a fost mai ușor decît altora.

A.V.: Acum, că ați adus vorba, hai să vedem din aproape în aproape cine v-a sponsorizat atunci? cine v-a susținut?

L.A.: Din aproape în aproape, erau pe atunci, tot la șase luni, sau odată pe an, nu mai țin minte cu precizie, sesiuni de finanțare în cadrul Fundației Soros. Diverse edituri sau fundații înaintau proiecte de finanțare, cereri argumentate, cu persoana autorului, conținutul cărții etc. Era un “board”, cum se spunea pe americănește, un comitet, un consiliu, care lua în discuție aceste candidaturi, pe baza a două scrisori de recomandare. Țin minte că l-am rugat, dacă tot ne cunoscusem deja prin corespondență (fiindcă altminteri parcă numai odată l-am văzut în carne și oase) și m-a sprijinit criticul Gabriel Dimisianu, de la România literară, care ridica de obicei corespondența și mi-a facilitat publicarea. Dacă tot comunicam prin scrisori, cu Poșta Română, că așa era pe vremea aceea, nu exista internetul, nu existau telefoanele celulare, i-am spus într-o scrisoare: uitați, aș avea nevoie de o recomandare la Fundația Soros să-mi public în volum articolele pe care unele, multe, dumneavoastră le-ați inclus deja în România literară, le cunoașteți, n-ar trebui să fie probleme, legat de conținutul lor. I-am spus de asemeni: sincer să fiu, nu știu, n-am a doua persoană căreia să mă adresez. Atunci s-a scărpinat el în cap – presupun, de aici, de la distanță – și a zis: uite, am aici o colegă de redacție, doamna Adriana Bittel, care nu vă cunoaște, nici dumneavoastră n-o cunoașteți, dar o rog să arunce o privire peste ce ați scris. Dînsa este o persoană foarte cumsecade, dispusă să ajute tinerii. Vă face ea a doua recomandare. Și așa, cu cele două scrisori, obținute sub forma aceasta, și cu restul dosarului, am depus cererea prin intermediul editurii – pe atunci Dacia din Cluj era prestigioasă, cea mai importantă editură din Ardeal, pot să spun – și am obținut finanțare de la Fundația Soros. Asta ce presupunea? Că eu nu trebuie să vin cu bani de acasă. Nu mi s-au plătit drepturi de autor, să nu credeți că mi-am cumpărat o mașină roșie de lux, n-am luat nici un ban, doar atît că n-am dat nici un ban. Așa mi-a apărut cartea de debut. Pe urmă am avut cîteva comentarii elogioase precum și cîteva palme peste cap, din partea unora, care erau supărați ce mai caut eu pe-aici, prin zonă. Dar e interesant că palmele le-am luat de la unii clujeni, iar elogiile le-am luat de la bucureșteni și de la presa națională. Una peste alta, ele s-au echilibrat pozitiv pentru mine. La palme am răspuns, pe vremea aia așa procedam, că eram polemist, iar elogiile le-am trecut sub o pioasă tăcere pînă în acest moment. Și mi-am văzut de drum.

Compromisul intelectual

Etichete

compromisuri, G. Călinescu, intelectual, literatură, M. Ralea, Ruxandra Câmpeanu, stalinism, Tudor Vianu

Acum treizeci de ani se publica un percutant eseu, prin care Adrian Marino explica pasivitatea ciudată a populației românești, sub apăsarea îndelungată a comunismului (Mitul “situației ireversibile”, în Revista 22, nr. 7/febr. 1993 și urm.). Făcînd apel la propriile sale experiențe biografice, ca doctorand al lui G. Călinescu, dat afară din universitate și din viața culturală, aruncat în pușcărie și expediat apoi în domiciliu obligatoriu, A. Marino identifica o serie de elemente ce au predispus oamenii de rînd la pasivitate politică, de-a lungul deceniilor. Exista, mai presus de toate, convingerea generalizată – deși neexprimată – că situația este absolut ireversibilă, printr-o necesitate “legică”, istorică, societatea evoluează fatalmente de la capitalism la socialism și, apoi, la comunism. Lucrurile nu se mai pot schimba vreodată, întrucît pînă și intelectualii de prestigiu, pilonii de reper moral ai oamenilor simpli, au devenit “conștienți” de asta și își oferă sprijinul entuziast noii orînduiri. Totuși, cît privește zelul colaboraționiștilor, motivațiile acestora erau mult mai tulburi și meschine. “Pur și simplu mă uluiau afirmații gen: «Te înșeli dacă crezi că fac pe gratis». Sau: «Ce, vrei ca Cioculescu să-mi ia catedra?», pe care mi le făcea G. Călinescu. Revelația acestui cinism este greu de descris” (Revista 22, nr. 9/4-10 martie 1993, p. 13).

Recent s-a tipărit o carte masivă, de aproape 600 de pagini, care promite să cerceteze fenomenul compromisului din cealaltă perspectivă, de la punctul de pornire, pe povîrnișul acțiunii. Ruxandra Câmpeanu și-a întocmit stufoasa teză de doctorat sub coordonarea lui Mircea Martin și a publicat-o cu titlul Dincolo de regulile jocului. Trepte și limite ale compromisului intelectual în perioada 1948-1964: Mihai Ralea, G. Călinescu, Tudor Vianu (Buc., Ed. Corint, 2022). Este examinat impactul comunismului postbelic asupra a trei intelectuali de vază, bine afirmați în cîmpul lor de activitate profesională, dar totodată cu semnificative conexiuni politice: Mihai Ralea alunecase de la sociologie și psihologie la funcția de ministru în dictatura carlistă; G. Călinescu deviase de la istoria literaturii române către ditirambii entuziaști la adresa lui Carol al II-lea; Tudor Vianu împletise preocupările filosofico-estetice cu afilierea la grupul politic al lui Octavian Goga. Toți trei – faimoși, toți trei – pătați în ochii comuniștilor. Drumul spre noua putere se anunța dificil.

Tînăra comentatoare demonstrează o bună cunoaștere a contextelor literare din perioada regimului Gheorghiu-Dej. Tonul ei este rațional, sigur de sine, discută “de la egal la egal” cu personajele analizate, le corectează dezinvolt neadevărurile exprimate, ba chiar explicitează în fața noastră motivele unor afirmații false de atunci, pe care ni le-a evocat acum. Ne oferă detalii despre ideologie, oportunism, (in)adecvare la momentul politic. Pe întreaga desfășurare a amplei sale expuneri, Ruxandra Câmpeanu ne repetă că nu e suficientă lectura frazelor compromițătoare, scrise în acea epocă tristă, ci ele trebuie permanent coroborate cu situația publică și de cenzură a etapei, cu filiațiile ideatice și legăturile de simpatie sau aversiune, față de autorul comentat de Ralea-Călinescu-Vianu, cu interesele personale și carieriste de moment ale celor trei etc. Două decenii de uriașe samavolnicii, de îngrozitoare abuzuri sînt înfășurate în toga argumentației neobosite, în limbuția cazuistică.

Avansînd în lectură constatăm că, prin intermediul reconstituirii activității celor trei autori reputați, se întocmesc dosare de receptare a marilor scriitori români, în perioada de după război. Potecile n-au fost line pentru “recuperarea” într-o nouă cheie, stalinistă, a lui Eminescu, Caragiale, Creangă; apoi a lui Arghezi sau Blaga – rămînea blocat deocamdată Ion Barbu. (Binedispune noua interpretare elocventă a lui G. Călinescu despre Punguța cu doi bani: “moșul cel milostiv exploatează pe babă fără a o face să participe la averea sa”.) O întreagă aventură, de-a lungul anilor ’50-’60, a ilustrat reconsiderarea lui Titu Maiorescu. În ce fel s-au raportat la el diversele voci influente ale vremii? Ce-au zis politrucii? Cum a încercat să contraatace “prin alunecare” Liviu Rusu? Cum l-a luat peste picior cu superioritate – și mai ales de ce – Călinescu? În expunerea minuțioasă a acestor probleme identificăm o istorie malgré soi a literaturii române din vremea stalinismului.

Prezentatoarea este foarte atentă la elementele de poietică, face un studiu scrupulos al variantelor, pentru a revela intențiile de culise ale lui Ralea-Călinescu-Vianu, în funcție de nuanțările diferite pe care ei le oferă la adresa uneia și aceleiași personalități literare, prin rescrierea și republicarea comentariilor în ani succesivi, schimbarea accentelor, modificarea ideilor principale, conform nuanțelor ideologice de moment. Virtuțile cercetării publicate de Ruxandra Câmpeanu își alătură și servituțile, atunci cînd analista devine plictisitoare și redundantă, prin avalanșa amănuntelor, prin ostentația supra-informării. Înțelegem treptat că avem de-a face cu o lucrare “universitaristă” (ceea ce n-ar trebui să ne mire, căci parcurgem o teză de doctorat), de nișă, înfundată în detaliul mărunt, care poate împinge la exasperare publicul larg.

După cinci sute de pagini, iată și revelația că asistăm la transpunerea în studiul literar a conceptului “clickbait”, din comunicarea electronică: se creează meșteșugit un titlu răsunător, de obicei exagerat, pentru a se “vinde” un conținut inadecvat. După ce-am citit pe copertă “regulile jocului”, “trepte și limite”, “compromis intelectual”, speram să aflăm despre contorsiunile morale și discreditările scandaloase ale unor cărturari de frunte, care au fost complici privilegiați la instaurarea comunismului în România. Nici pomeneală! Singura problemă de moralitate, pe care o percepe vag comentatoarea, ține doar de cîmpul literaturii. Eventual ni se vorbește de egoism, atunci cînd ni se arată cu degetul “atitudinea lui Călinescu față de colegii săi de breaslă: considerîndu-se în competiție deopotrivă cu contemporanii și cu predecesorii săi, autorul Istoriei literaturii române… nu se va implica în eforturile de reabilitare a personalităților de marcă ale criticii literare românești, după cum nu va lua poziție nici în favoarea congenerilor săi marginalizați sau atacați în presă”. Pentru a edulcora îndrăzneala dezvăluirii, autoarea o dublează cu o relativizare: “Trebuie spus că neimplicarea publică a lui Călinescu în apărarea altor critici nu a exclus implicarea sa privată în sprijinirea lor ca oameni, prin înlesnirea grelelor condiții de trai pe care erau nevoiți să le îndure cei marginalizați de regim”. Atunci cînd nu atenuează folosind strategia contrapunctului, avocata pe stil nou diluează fapta reprobabilă printr-un lanț de supoziții contrare: “Atît Vianu, cît și Călinescu s-au arătat deschiși la compromisuri, dar putem presupune că eforturile lor subtile de a reașeza istoria literară pe teren estetic au întîrziat redactarea unui tratat care nu ar fi putut să dea, la acea dată, decît o imagine deformată asupra literaturii române”. Așadar, da, “compromisuri”, dar și “eforturi subtile”, “teren estetic”, “putem presupune” că ei “au întîrziat” deformarea. Combate adînc!

Noli tangere circulos meos, ne strigă tînăra analistă, cufundată în nuanțele valorice ale literaturii staliniste, în timp ce în jurul aceleia o lume se prăbușea, alți scriitori putrezeau în pușcării, iar o societate întreagă era “ajutată” de Ralea-Călinescu-Vianu să își piardă speranța. Steinhardt-Marino-Goma-I.D. Sîrbu nu există pentru ea. Victimele nu au dreptul la cuvînt, în această carte ocupată cu piruetele de umplere, în culori vii, a portretelor îngălbenite. Scena e ocupată doar de problemele deontologice ale tovarășilor de drum. Singura etică posibilă este cea intra-literară. Repercutarea literaturii mincinoase asupra realității schilodite constituie o temă de pe altă planetă. 

Pînă la urmă povestitoarea se lasă totuși tulburată. Atunci cînd ajunge cu evocările istorice la libertatea cuvîntului de după căderea comunismului și se pomenește cu intervențiile indignate pe seama colaboraționismului fără scrupule, la care s-au pretat Ralea-Călinescu-Vianu, ea dezaprobă hotărît “discursul justițiar de după 1989”, îl persiflează ca fiind rudimentar pe M. Nițescu, cel care furnizase o avalanșă de citate penibile din epocă și le reprobase cu onestitate, îi combate pe Bujor Nedelcovici, Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, pentru “prioritatea verdictului în fața informației”.

Nu e treabă de toate zilele să citești o carte (groasă) de istorie literară, pe deplin amorală, care pe copertă îți promitea reevaluări etice. Drogul expirat al “rezistenței prin cultură” a mai produs încă o victimă. Ruxandra Câmpeanu n-a făcut saltul de la conțopist la intelectual.

(Steaua, nr. 6, iunie 2023, p. 44-45)

Gînduri către absolvenții mei

Etichete

absolvenți, scrisoare, sfaturi

Dragii mei,

Aș fi vrut să vă comunic aceste gînduri în ultima noastră oră de curs, așa cum am procedat de peste 30 de ani cu elevii mei. Din păcate n-am mai avut posibilitatea. Încheiați acum o etapă, a studiilor voastre liceale, care de obicei este evocată de cei mai mulți ca perioada cea mai frumoasă din viața lor. Vă veți uita mai tîrziu la fotografii, vă veți aminti momente care v-au marcat – dar nimic nu va mai fi cum a fost. Studiile universitare, alegerea unei profesii, întemeierea unei familii vă vor solicita întreaga atenție și implicare. Clopotul de sticlă care vă proteja se ridică acum și vă lasă în libertate, pe picioarele voastre. Ceea ce am încercat să vă transmitem noi, profesorii voștri, veți regăsi mai mult sau mai puțin, de la caz la caz.

Îmi amintesc cu regret că ați avut de depășit obstacole neobișnuite, care poate că v-au fortificat, dar pe care cu siguranță nu le-ați meritat. Abia am apucat să ne cunoaștem, în clasa a IX-a, să vă explic elementele de bază ale limbii italiene, și universul din jurul nostru s-a prăbușit într-o pandemie oribilă. Luni în șir nu ne-am mai revăzut, activitatea noastră – și a întregii planete – a fost paralizată de amenințarea unui virus necunoscut. Ați avut de învățat o lecție importantă: a solitudinii; să vă organizați activitatea între patru pereți, să fiți grijulii și prudenți. Poate că unii nici nu aveați atunci computer, doar telefon celular. Am dat cu toții peste o formă de viață alternativă, pe internet. Dar pînă să ajungem la descoperirea platformei Zoom și la posibilitățile educației la distanță, au mai trecut luni întregi și o vacanță de vară. Mă gîndesc că o treime din anii voștri de liceu i-ați petrecut cu ochii în ecran, efectuînd exerciții primite de la distanță – și știu că asta n-a fost corect față de voi.

Dar cu atît mai mari au fost apoi bucuria regăsirii, energia activității reluate împreună. Ați lucrat la orele mele cu toată dăruirea, entuziasmul și spontaneitatea – lucru pentru care vă mulțumesc. V-ați început studiile liceale cu silabisirea verbului la indicativ prezent și le-ați încheiat făcînd prezentări în italiană, la tablă, cu ajutorul proiecțiilor Power Point, despre Romantismul european, despre viața și opera lui Leopardi sau Manzoni. Poate că pentru voi era important, în acele momente, să nu uitați vreo idee. Dar eu vă spun acum că mai relevant a fost să susțineți în public o scurtă prelegere, într-o limbă străină. Peste unul sau două decenii s-ar putea să nu mai folosiți limba italiană, pe care acum o cunoașteți, sau să nu vă mai impresioneze poezia lui Leopardi – dar cu siguranță vă veți păstra dezinvoltura de-a realiza prezentări publice în limbi străine, pe noile subiecte care atunci vă vor interesa. Iar începutul l-ați făcut cu mine.

Sînt convins că nu veți uita filmul artistic, inspirat dintr-o nuvelă de Luigi Pirandello, pe care l-am realizat cu toții împreună. V-ați implicat foarte înflăcărați în acest proiect, apărut din senin. Ați citit volumele traduse de mine, ați ales povestea adecvată: trei dintre voi ați realizat scenariul, ceilalți v-ați împărțit rolurile și v-ați învățat replicile, iar alții ați acoperit partea de organizare. Poate ați înțeles că joaca era adevărată abia cînd am urcat în vagonul de tren, închiriat pentru noi, ne-am dispus în scenele stabilite, am pornit filmările și v-ați rostit replicile în limba italiană, în timp ce pe geam se perindau dealurile înzăpezite, iar alți călători se uitau la noi uimiți, din vagoanele alăturate și din gările prăpădite. A fost frumos, nimic de zis. Nu știu dacă se va îndrepta cineva, dintre voi, spre o carieră de actor sau scenarist, dar exercițiile de dicție și recitare în italiană, dominarea stresului individual și concentrarea pe pașii necesari în realizarea – inclusiv administrativă – a unui proiect colectiv vă vor fi cu siguranță de folos, în consolidarea experienței voastre profesionale.

M-am bucurat să particip în două rînduri, cu cîțiva dintre voi, la festivitățile de premiere ale concursului internațional “Uno, nessuno e centomila” din Agrigento, Sicilia, unde filmul nostru pirandellian a fost pe bună dreptate răsplătit. Astfel v-ați deschis orizontul și către întîlnirile culturale multinaționale: un nou pas în maturizarea voastră. Pe care unii ați consolidat-o participînd, în ultimele săptămîni, la proiectul european “Mille mani”, de redactare în limba italiană a unui roman, în colaborare cu elevi de la liceele de profil din Barcelona și Atena. Alt Premiu Special, obținut la Roma.

Vreau să știți că toată evoluția voastră, toate izbînzile consemnate, pe plan național și internațional, nu s-ar fi realizat fără sprijinul total oferit de școala noastră. Începînd cu Direcțiunea mereu preocupată de buna desfășurare a activităților, continuînd cu fiecare profesor care, pe domeniul specialității sale, s-a străduit să așeze o cărămidă și pînă la personalul administrativ, portarul și femeile de serviciu – cu toții v-au ajutat pe calea voastră spre succes. Acesta e un aspect pe care trebuie să-l tratați cu atenție. Întotdeauna, de acum înainte, este preferabil să nu vă încredeți doar în propriile puteri și intuiții, ci să vă lăsați ajutați de instituțiile care există pentru așa ceva. La fel cum ați învățat să colaborați, în diversele noastre proiecte, fiecare aducîndu-și partea sa de contribuție la conturarea succesului de grup, tot așa va trebui să vă identificați prietenii și aliații, pentru a construi alte proiecte împreună cu ei.

Adversarii voștri nu vor fi oboseala, descurajarea și eșecul de moment. Ele vor trece. O piedică mai insidioasă o să vă stea în cale. Feriți-vă de omul blazat, autosuficient și arogant, care vă va pretinde supușenie oarbă, cu unicul scop de a vă opri din drum, pentru a-și măguli propriile orgolii. Un astfel de personaj a învățat deja să-și aservească instituțiile, să le pună la treabă în folosul propriei imagini, nicidecum pentru încurajarea noilor veniți. Tocmai în aceste zile se vorbește de criza învățămîntului românesc, profesorii voștri sînt în grevă, ies pe străzi pentru a-și striga indignarea. Datorită acestei împrejurări mă văd și eu, acum, în situația de a comunica doar în scris cu voi, nu personal.

Să vă obișnuiți mereu să urcați, cu mintea, de la fenomenele concrete spre cauzele lor. “De ce se întîmplă asta?” Cînd veți constata că nu funcționează ceva, să-l căutați mereu pe arțăgosul proțăpit în drum. Nu înseamnă că veți putea să remediați totdeauna realitatea. Dar măcar o veți înțelege. Și nu e puțin lucru.

O ultimă sugestie. Să nu vă lăsați anchilozați de trecerea vremii, de acumularea succeselor și a eșecurilor, de gustul acru al compromisurilor, care e mai persistent decît cel dulce al șampaniei. Să nu deveniți voi înșivă proțăpitul arțăgos, care închide drumul altcuiva în viață. Eu vă văd, dimpotrivă, deschizînd noi ferestre către lumina soarelui.

prof. dr. Laszlo Alexandru
Colegiul Național “G. Barițiu”
Cluj-Napoca

8 iunie 2023

Trădarea intelectualilor

Etichete

Alexandru Florian, Ana Bărbulescu, antisemitism, hitlerism, Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România "Elie Wiesel", intelectuali, interbelic

Vestigiile Romantismului au transmis imagini încurajatoare, cu intelectuali din secolul al XIX-lea implicați în treburile cetății, devotați luptelor de unificare națională, dedicați binelui public. Cărturarii simțeau nevoia să întoarcă, asupra societății care i-a ajutat să se formeze, beneficiile gîndirii limpezi pe care au dobîndit-o. Fericite, vremurile de atunci. Odată cu evoluția politică a pretențiilor intelectuale, “luminătorii” poporului au descoperit că pot vinde, pe privilegii și avantaje personale, ceea ce odinioară dăruiau în folosul tuturor. Din arbitri ai binelui public, au devenit partizani ai facțiunilor adesea tulburi. După formarea României Mari în 1918, s-ar fi spus că patria și-a atins idealurile cele mai prețioase și va urma, pentru toată lumea, etapa de lapte și miere. Nu la fel gîndeau însă noii propagandiști ai antisemitismului, “o grupare culturală predispusă să își asume și să promoveze ura, pe baze identitare”, al căror activism “nu putea să aibă în plan cultural, dar și social, decît un efect: excluderea celuilalt, a alogenilor” (p. 226). Argumentațiile autorilor morali ai Holocaustului românesc sînt urmărite cu atenție, în noua apariție editorială semnată de Alexandru Florian și Ana Bărbulescu, Elita culturală și discursul antisemit interbelic (Ed. Institutului Național pentru Studierea Holocaustului din România “Elie Wiesel” și Ed. Polirom, 2022).

Este vorba de adunarea într-un singur volum a unui șir de studii apărute prealabil în reviste prestigioase, de factură academică. Dar efectul este cu atît mai copleșitor, să vezi așezate în pagină, cu acribie, între ghilimele, citatele scandaloase și argumentele de îndemn la ură, discriminare și jefuire, vehiculate de Mircea Vulcănescu, Nicolae Iorga, A.C. Cuza, Octavian Goga, Nae Ionescu, Nichifor Crainic și Vintilă Horia. Mai ales că cei doi cercetători universitari le refac parcursul ideatic, în mod meticulos, prin recitirea foarte atentă a surselor istorice aflate la dispoziție, prin prezentarea lor pe un ton cumpănit, tinzînd spre obiectivitate. Are dreptate Armin Heinen să remarce, în prefața sa, că ne aflăm în fața unui paradox uimitor: intelectuali faimoși din interbelic au lansat teze incendiare, de factură cultural-politică, dar s-au mulțumit să le enunțe, n-au fost în măsură să le argumenteze prin propriile lor specializări științifice. “Istoricul (Iorga) nu a demonstrat istoric, clar și inteligibil; sociologul (Vulcănescu) nu a operat cu diferențe precise din domeniul științelor sociale; filosoful (Nae Ionescu) nu a raționat filosofic; economistul (Alexandru C. Cuza) nu a justificat economic; iar teologul (Crainic) nu a interpretat teologic” (p. 9). Toate acestea pentru a sublinia apăsat că nu cu producții “științifice” aveam de-a face, în cele mai multe împrejurări, ci cu o grosolană propagandă antisemită, infuzată cu deliberare publicului, sub masca de respectabilitate profesională a emițătorilor de otravă.

De ce s-au pretat ei oare la un asemenea activism social, de asasinat ideologic? Un răspuns concludent ne oferă analiza diacronică a militantismului lor (fiindcă abordarea sincronică, a stilisticii lor rebarbative, ne-ar umple de un dezgust instantaneu). Pentru Nicolae Iorga, cel de pînă la 1918, “balaurul evreiesc trebuie să plece”. Ulterior, prin pătrunderea în establishment și acapararea funcțiilor ministeriale, retorica antisemită feroce i s-a părut împovărătoare: savantul a îmblînzit tonul, și-a găsit alte obsesii vitriolante. A fost ucis, culmea, de legionarii care l-au întrecut în antisemitism. (Istoria nu-i scutește pe istorici de ironia sa.) Mircea Vulcănescu a fost un sociolog admirat pentru subtilitatea sa intelectuală pe hîrtie – dar care și-a pus inteligența la contribuție, în ședințele de guvern antonescian, pentru a da sfaturi de impact în jefuirea membrilor minorității evreiești, înainte ca aceștia să fie trimiși la deportare și la moarte. Unul a îndemnat la ură, pentru a se ridica la demnități, celălalt, pentru a se menține eficient în mijlocul lor. Setea de putere elimină scrupulele.

“Filosofia” lui Nae Ionescu e, toată, un uriaș sofism în acțiune, unde autorul trage cu ochiul la evenimentele politice internaționale, de înăsprire a situației europene, pentru a formula apoi, logic și legic, necesitatea persecutării evreilor. După ce-a ținut conferințe printre evrei și a fost perceput de ei ca un fel de aliat, noul agent de influență al hitlerismului declară semeț că “în numele națiunii, ca și în numele Domnului, totul este permis” (p. 135) și recomandă ritos asasinatul, deși uită să mai acorde predicatul cu subiectele: “Iosef Hechter, nu simți că te cuprinde (sic!) frigul și întunericul?”. G. Călinescu i-a urmărit mustăcind, în Istoria literaturii române…, fanfaronadele de inconsecvență, alții s-au mulțumit să-i admire visători automobilul sportiv de performanță, obținut din pușculița germană. Totul a fost rezolvat de mîna aspră a lui Carol al II-lea, care l-a pedepsit pe titirezul transferat din camarila regală în “ideologia” legionară.

Nichifor Crainic a făcut saltul de la elogierea lui Adolf Hitler, în gazetă, ca “marele erou al vremii” și “biruitorul Europei”, cel care “a deschis perspectivele unei Europe purificate de lepra iudaică” – la funcția de ministru al Propagandei Naționale și, ulterior, la cea de director al Companiei Naționale de Radio. “Biruința” i-a fost, totuși, de scurtă durată și nu l-a scutit de gustul arpacașului din pușcăriile comuniste.

Octavian Goga a avut cel mai consistent proiect politic deliberat, de eliminare a evreilor din societatea românească și l-a pus în practică, în timpul celor 44 de zile ca prim-ministru. Legea dată de Goga, privind retragerea cetățeniei pentru numeroși evrei din România, a deschis calea spre Holocaust. Poetul care, în tinerețe, a interpretat vibrant “cîntarea pătimirii noastre” s-a preschimbat cu mult zel, la maturitate, în călăul pătimirii altora.

Într-o asemenea pleiadă, activismul deșănțat al lui Vintilă Horia – care, de la “Adolf Hitler și nu Napoleon Bonaparte este primul om politic al epocii moderne care merită calificativul de Mare European”, evoluează spre postul de atașat de presă la Roma și, apoi, Viena – reprezintă doar o pată măruntă în peisajul dezgustător.

Cei doi autori ai minuțioasei cercetări, Alexandru Florian și Ana Bărbulescu, punctează noul context ideatic în care evoluăm în prezent. Țara noastră este membră în NATO și UE, direcția politică asumată și implementată este democratizarea progresivă, tot mai accentuată. Într-o asemenea perspectivă devine zadarnică, de-a dreptul nocivă, campania de recuperare admirativă a unor nume prestigioase din interbelic, care și-au depus toată strădania în convingerea cititorilor de atunci că democrația este o greșeală, pluralismul este o neghiobie, toleranța față de concetățeni este o trădare. Toată zarva din prezent se datorează memoriei “bune”, sprijinite de organismele statale (în virtutea obligațiilor oficiale), care se ciocnește de memoria “rea”. Intelectuali insuficient informați, ziariști perverși în căutare de scandal, grupuri politice de extremă dreaptă sau grupări cu profil ortodoxist, autohtonist, depun eforturi demne de o cauză mai bună să ne întoarcă din drum, să ne explice că era mai interesant pe vremea cînd intelectualii proclamau în gura mare nevoia de persecuție. Trăim – în continuare – situații surprinzătoare.

Cireașa de pe tort e dată de curiozitatea autorilor cărții de a-i urmări pe unii dintre “eroii” lor și în perioada postbelică. Alexandru Florian citește migălos, de pildă, memoriile și jurnalele din anii ’70-’80-’90 ale lui Vintilă Horia, pentru a ne demonstra, cu numeroase citate, că pe lîngă faptele de presă din anii ’40, care i-au atras condamnarea judiciară de “criminal de război”, romancierul a rămas un memorialist duplicitar, care își rescrie trecutul extremist, un evocator admirativ al Gărzii de Fier și al lui Zelea Codreanu, un elogiator al dictatorilor moderni Franco, Salazar, Mussolini, Antonescu, Peron, Pinochet, etalîndu-ne pasaje ce abundă de comentarii rasiste și antisemite, formulate chiar după decembrie ’89. Nu știm dacă Dumnezeu s-a născut în exil, dar cu siguranță Vintilă Horia a murit în exil, profund nemulțumit că România nu și-a găsit vreun Hitler care să-i confere un nou destin măreț.

Măcar poetul Radu Gyr, care scrisese odinioară imnul legionar, a dovedit apoi mai mult umor involuntar, cînd a proslăvit socialismul glorios, în Glasul patriei din 1963. El s-a oțărît convingător la foștii săi tovarăși de idei, de peste hotare, cărora le-a dedicat poezia În zgardă:

“Cînd slovă și strădanie
se-nchină țării mele,
tu mîrîi, pocitanie
cu putrede măsele.

Cînd eu ca pe o rodie
gust pîrga dulcii Patrii,
în zgarda ta, jigodie,
de după gard mă latri…”

Propaganda hitleristă a provocat dezastre și tragedii, în tinerețe, și a murit de bătrînețe, copleșită de ridicol.

(Steaua, Cluj, nr. 5, mai 2023, p. 40-41)

Italia sufletească

Etichete

Adriana Ungureanu, Calabria, călătorii

Adriana Ungureanu publică la Ed. Eikon o carte incitantă, Calabria. Tărîm cu suflet de femeie. În primul moment, am rămas interlocat văzîndu-i titlul. Expresia “tărîm cu suflet” pot s-o înțeleg ca pe o figură de stil (metaforă? personificare? hiperbolă?), dar de ce “de femeie”? În Calabria s-au terminat bărbații? De unde atîta separatism gender? Pe urmă am primit cartea, am constatat că e cam groasă și voi avea de furcă pînă să-i vin de hac și mi-am dat seama că e un ascunziș în titlu. Sufletul acela de femeie, despre care vine vorba încă de la început, se referă chiar la autoare. Am priceput că proiecția este autobiografică, adică Adriana Ungureanu ne spune cum vede ea Calabria. 

Unii se vor întreba de ce nu ne uităm la televizor, sau nu răsfoim un ghid turistic, ca să aflăm acolo mai simplu datele de care avem nevoie. Găsim mai multe imagini decît în cartea asta. De ce să mai citim așa ceva? Răspunsul este că aici avem de-a face cu o abordare nu exclusiv din domeniul turismului. Să precizez că tot ceea ce este inclus în volumul acesta are la bază o experiență personală. Adică practic autoarea ne relatează, în mod foarte direct, fără fasoane, ce anume i s-a întîmplat. Avem garanția cea mai fermă a autenticității. Așadar nu sînt lucruri inventate, aflate din a doua sau a treia sursă, ci descoperim trăiri pe cont propriu. Ce-i drept, un prim capitol acoperă și alte spații italiene, alte localități vizitate de scriitoare, înainte de-a ajunge la destinația predilectă: Ponte di Piave (Veneto), Veneția, Verona, Bergamo etc. Chiar dacă regiunea din sudul Italiei este o țintă fixă, ea nu e și exclusivă. Descrierea și analiza cărții se apleacă, în general, asupra gîndirii și a spiritualității italiene.

Dar apoi obiectivul geografic se fixează cu precizie, atenția se focalizează aproape obsedant asupra Calabriei. Asta datorită faptului că familia s-a obișnuit să meargă efectiv în aceeași localitate calabreză, Guardavalle, în vacanța de vară, de-a lungul a peste zece ani de zile, în virtutea unor relații personale, de prietenie. Italienii au acest obicei de Ferragosto, că toate magazinele se închid și cu toții fug în vacanță, ca potîrnichile, unde văd cu ochii. În România încă era neobișnuită o asemenea mișcare socială, de refugiu estival din fața stresului. Autoarea pesemne că a luat obiceiul de la italieni și l-a întors tot asupra lor, fiindcă și-a făcut o destinație privilegiată din Calabria, în timpul verii. Adriana Ungureanu relatează foarte strîns și natural ce anume a văzut, ce anume i s-a întîmplat. Dar, mai ales, printr-o mișcare de introspecție, ne destăinuie cum a resimțit noile experiențe. “În accepțiunea generală, Paradisul este un loc în care domnesc exuberanța și abundența, iar prosperitatea devine accesibilă doar celor care și-o permit. Ce-i exclusiv nu-i pentru oricine și de aici toate avantajele care decurg din acest privilegiu. Pentru mine înseamnă mai degrabă un tărîm pe care îl vizitez cu drag din cînd în cînd, pentru un peisaj care-mi trezește pe moment imaginația, iar mai tîrziu nostalgii, unde domnesc pacea, buna energie și fericirea aparentă – musai cu apă și oameni puțini, dar cumsecade, apoi să mai fie verdeață, flori, cer senin și-un soare arzător, care să se reverse peste înălțimi finite, contemplate din abis ori zări nemărginite” (p. 45).

Pe canale de televiziune specializate sau în alte surse neutre și reci, profesionale, nu găsim latura sufletească, nu ni se transmit sentimentele vizitatorului. Acolo, prin regulă, prin definiție, ni se dau date concrete, cifre, fotografii cu străzi sau muzee. Contribuția de adîncime a acestei cărți se află în implicarea sufletească a autoarei. Pe lîngă cea intelectuală, firește, fiindcă Adriana Ungureanu este un cărturar veritabil și, atunci cînd merge într-un loc nou, se documentează în prealabil, ca să stăpînească informațiile de natură culturală, să nu pună piciorul în necunoscut. Ei îi sînt așadar foarte familiare situațiile de acolo, ni le prezintă și nouă, așa cum le-a găsit înșirate “obiectiv” prin documente, dar pe urmă desigur le combină, le aprofundează, cu o transmisiune în direct a sentimentelor încercate la fața locului. Trăirea este emoțională, de foarte multe ori, dar îmbinată mereu cu intelectul. Nu asistăm la extaze, la pierderi bezmetice în spațiu. Vedem o filtrare a sentimentelor, prin intermediul gîndirii.

E și acesta un aspect care merită scos în evidență, Italia este ținta predilectă a multor călători din România: destinație de vacanță, de voiaj, de documentare profesională, de perfecționare intelectuală etc. Există anumite locuri italiene predilecte, năpădite de turiști, ca Veneția, orașul lagunar, Florența, unde nu încapi pe străzile istorice de bulucul vizitatorilor, Roma, cu totul sufocată de oamenii veniți de pe tot globul, Napoli, frumusețea meridională, sau cetățile medievale, cu farmecul lor specific, din Toscana și Umbria: Perugia, Assisi etc. Practic toată Italia este un muzeu. În mod surprinzător, Adriana Ungureanu s-a dus unde să nu fie “agresată” de turiști, în Calabria, fiindcă acolo s-a nimerit să aibă amici. Și, cînd a ajuns prima dată acolo, a fost fascinată de locurile respective și a hotărît să tot revină. Guardavalle este un sat unde poți să te odihnești, să-ți faci prieteni, de la care să afli minunățiile locului, să umbli, să te învîrți în cercuri concentrice, pentru a descoperi alte obiective memorabile și să te îmbogățești tot mai mult, din punct de vedere sufletesc, iar acestea să le transpui apoi în carte. “Mă atrag locurile, mai puțin oamenii, aceștia dezamăgesc mai peste tot. Întotdeauna am căutat frumosul, oriunde mi se oferea sau mi se arăta ochilor. (…) Frumusețea este pretutindeni, dacă știm s-o descoperim. Uneori, cînd nu se lasă dezvăluită, trebuie s-o căutăm. Iar acolo unde nu există, cel puțin eu o inventez sau intervin s-o creez” (p. 374).

Un mare avantaj este că avem de-a face cu un colț de Italie rareori proiectat și publicizat în spațiul turistic. Italienii înșiși, la drept vorbind, cînd se gîndesc la Calabria, o asociază automat cu grupările infracționale, Mafia, ‘Ndrangheta, conflictele cu legea. Poate chiar le atrag altora atenția să se păzească, să nu pună piciorul acolo, dacă nu vor să-și lase oasele. Or iată că o zonă cu o faimă destul de îngrijorătoare pentru un străin oarecare este dezvăluită, scoasă la lumină, din punctul de vedere al trăirilor sufletești pe care le stîrnește. Practic – aș putea spune – intră în circuitul internațional un teritoriu foarte puțin cunoscut din peninsula italiană, în comparație cu marile puncte de atracție ale turismului, ce au devenit un loc comun să fie descrise, pictate, elogiate. Este un new entry în galeria destinațiilor de vacanță italiene. “Nu contează neapărat ce vezi pe unde treci, ci ceea ce simți, iar eu fusesem atunci tare fericită” (p. 530).

Cartea Adrianei Ungureanu merită să fie citită pentru această imagine sufletească proiectată asupra Sudului italian, care îi plasează demersul mai aproape de literatură decît de vilegiatură.

(Steaua, Cluj, nr. 3, martie 2022, p. 53-54)

Luigi Pirandello, „Nuvele pentru un an”, vol. 9 și 10

Etichete

Editura Ecou Transilvan, Luigi Pirandello, Nuvele pentru un an

Tocmai au apărut volumele 9 și 10 din colecția (completă în curînd) a amplei nuvelistici realizate de Luigi Pirandello, în traducerea mea.

Este de departe cea mai amplă transpunere în limba română a prozei scurte pirandelliene, cele 10 volume cuprinzînd un total de 143 nuvele. Următoarele două cărți din serie sînt deja gata de tipar și vor apărea anul viitor.

Memorator de limba italiană – ediția a patra

Etichete

gramatică, limba italiană, Memorator

Tocmai a apărut din nou Memoratorul de limba italiană, după ce edițiile precedente s-au epuizat deja. Doritorii îl pot obține scriindu-mi.

Cum notam în Cuvîntul înainte, „Constat cu uimire că, din toate volumele pe care le-am tipărit pînă acum, Memoratorul întrunește cele mai calde aprecieri. Oameni pe care nu-i cunoșteam m-au căutat pentru a-mi mulțumi că, prin intermediul acestei cărți, au avut de cîștigat în evoluția lor profesională. Nu pot decît să mă bucur că activitatea mea le este folositoare cititorilor”.

Simfonia lumii (3)

Etichete

Beethoven, Christian Berger, film, Simfonia a IX-a

Gabriel Prokofiev este un DJ și compozitor englez, nepotul compozitorului rus Serghei Prokofiev. Muzicianul de azi a compus “Beethoven IX – Symphonic Remix”, o lucrare pentru orchestră și instrumente electronice. Premiera este interpretată la Festivalul Beethoven din Bonn, iar autorul însuși acompaniază orchestra cu un laptop. “Pe măsură ce studiam Simfonia a IX-a a lui Beethoven, îmi amintea ce influență puternică a exercitat asupra muzicii care i-a urmat. Multe dintre tehnicile folosite de el, în special finalurile apoteotice, codele, dramatismul, energia și imboldul pe care le-a avut le găsim peste tot, mai ales în muzica de dans și în muzica electronică. Sînt parte din cultura noastră și își au de fapt originea în simfoniile lui Beethoven.”

Profesorul surd de muzică Paul Whittaker tocmai ne interpretează o scurtă piesă la pian. Iar apoi ne explică: “Percep muzica parțial prin vibrație, dar mai mult mă bazez pe ceea ce văd pe partitură. Cînd îmi scot aparatele auditive, nu aud absolut nimic. Dar în momentul în care am o partitură, o deschid, o citesc, știu în mintea mea exact cum sună. Cînd apăs o clapă a pianului, ciocănelul lovește o coardă, vibrațiile îmi urcă pe braț, iar fiecare notă se simte diferit. Este foarte ușor să corelez ceea ce văd, cu ceea ce simt și fac”. “Să auzi și apoi să-ți pierzi auzul e o pierdere enormă pentru oricine, mai ales cînd ești interpret și compozitor. Evident că Beethoven s-a izolat tot mai mult. Sigur, mai avea prieteni și vizitatori. Surditatea are acest efect asupra ta. Dacă te gîndești la cultura vieneză a anilor 1800, oamenii se întîlneau în cafenele, pentru că acolo aflau noutățile și discutau politică. Dacă nu auzi și nu participi la conversație, te simți lăsat pe dinafară, exclus. Izolarea este problema cu care mă lupt cel mai mult.”

La Sao Paulo, în Brazilia, cea mai mare favelă de cocioabe sărăcăcioase este Heliopolis. Viața zilnică e marcată aici de criminalitate și droguri. Institutul Baccarelli îl aduce pe Beethoven printre oamenii de la periferie. Peste o mie de copii și tineri primesc aici lecții de muzică și au format 4 orchestre, 14 coruri și peste 40 de grupuri muzicale. Cei mai buni s-au adunat în Orchestra Simfonică Heliopolis, cu care pot să cîștige și niște bani. Nicoli Correia Martins este violonistă în cadrul orchestrei. Ea exersează permanent, acasă, lîngă mama și sora ei, sau la școală. După ce și-a cumpărat cu greu vioara, “am știut că asta vreau să fac cu viața mea. Nu-mi pot imagina viața fără vioară. Nu pot. Cînt cu ea, muncesc cu ea. Toată viața mea, absolut tot ce fac, se învîrte în jurul viorii. Nici măcar nu-mi pot imagina o zi fără ea. Mă tem că mi-aș putea rupe mîna. Cum aș mai cînta atunci? Nu se poate întîmpla una ca asta. Nu pot trăi fără muzică”. Daniel Alves da Rocha cîntă la violoncel. Cînd merge “acasă”, locuiește de fapt sub niște trepte, într-un hol de la intrare. Își lasă instrumentul muzical pe pat, fiindcă în rest nu prea mai este loc. Dar se pregătește mereu pentru marele concert.

Studentul surd Benjamin Moreno, care într-o vizită cu clasa a avut ocazia să dirijeze de probă, cîteva clipe, orchestra ce pregătește concertul Beethoven din Barcelona, ne spune: “Întotdeauna mi-a plăcut muzica. Cu urechea dreaptă, pot simți vibrația. Cu stînga, aud puțin. Cînd eram mic, auzeam. Mereu ascultam muzică. Mă emoționa. Uneori, dacă muzica era tristă, îmi venea să plîng. Îmi dădea tot felul de stări. Acum aud doar în trupul și în mintea mea. Senzațiile sînt adevărate, pentru că îmi dau fiori. Prima oară cînd am auzit muzica și mi s-a făcut piele de găină, a fost emoționant. Nu mai simțisem asta niciodată. La fel simt și acum. Simt nu doar cu urechile, ci cu tot trupul. Simt peste tot. Inima îmi bate mai tare cînd ascult. Mă face foarte fericit”.

Iar apoi concertul Beethoven începe în Japonia, la Osaka; în Spania, la Barcelona; în Germania, la Bonn; în Congo, la Kinshasa; în Brazilia, la Sao Paulo; în Austria, la Salzburg. Cu toții – interpreți, spectatori – și-au îmbrăcat hainele de sărbătoare, chiar dacă sînt foarte deosebite, după climă și continente. Spectatorii surdo-muți catalani comentează între ei, prin limbajul semnelor, sunetele muzicii, așa cum le intuiesc din vibrații. Simfonia a IX-a de Beethoven este foarte intens trăită, chiar și după două secole, peste tot în lume.