Niccolò Machiavelli
tradus de Laszlo Alexandru
A venit prin urmare Cardinalul și a fost primit de meser Iacopo de’ Pazzi la Montughi, la vila sa de lîngă Florența. Conjurații voiau să-i prindă laolaltă, cu ajutorul lui, pe Lorenzo și Giuliano și, cu prima ocazie, să-i omoare. Au poruncit de aceea să fie invitat Cardinalul la vila lor de la Fiesole; unde Giuliano, din întîmplare sau dinadins, n-a venit; așa că, pierzîndu-se planul lor, s-au gîndit că dacă-l vor invita la Florența, cei doi neapărat vor veni; și dînd așa porunca, în duminica din 26 aprilie, fiind anul 1478, acest ospăț l-au stabilit. Gîndindu-se așadar conjurații că-i pot ucide în mijlocul ospățului, au fost sîmbătă noaptea împreună; unde au hotărît tot ce era de executat în dimineața următoare. Venind apoi ziua, Francesco a fost anunțat că Giuliano nu ajunge la ospăț. Atunci din nou s-au adunat șefii conspirației; și au decis că nu era de amînat, fiindcă era cunoscută de mulți și urma să fie descoperită. Și de aceea au stabilit să-i omoare în catedrala Santa Reparata [azi: Santa Maria del Fiore – n.t.]; unde fiind Cardinalul, cei doi frați după obicei vor veni. Voiau ca Giovan Batista să aibă grijă să-l omoare pe Lorenzo, iar Francesco de’ Pazzi și Bernardo Bandini, pe Giuliano. Giovan Batista a refuzat, fie că prietenia de odinioară cu Lorenzo i-a înmuiat sufletul, fie că alt motiv îl îndemna: a zis că nu va avea niciodată curajul să facă una ca asta în biserică, să pună laolaltă trădarea și sacrilegiul. Ăsta a fost începutul eșecului lor; fiindcă, încolțindu-i timpul, au fost nevoiți s-o lase pe seama lui meser Antonio da Volterra și a lui Stefano, preotul, doi care, prin obișnuință și fire, erau cu totul neputincioși de asemenea lucru: căci, dacă în unele fapte este nevoie de un suflet ferm și hotărît, trecut prin numeroase experiențe de viață și de moarte, cu atît mai mult este nevoie în acestea, unde adesea s-au văzut oameni pricepuți la arme și pătați cu sînge, cum le piere curajul. (…) După această consfătuire, s-au dus în templu, unde Cardinalul deja, împreună cu Lorenzo de’ Medici, venise. Biserica era plină de popor și slujba divină începuse, dar Giuliano de’ Medici încă nu era acolo; la care Francesco de’ Pazzi, împreună cu Bernardo, destinați să-l ucidă, s-au dus la el acasă pentru a-l căuta și cu rugăminți și meșteșuguri l-au condus în biserică. E lucru demn de amintit cum asemenea mare ură, asemenea ticăloșie puteau fi acoperite cu atîta voioșie și hotărîre de către Francesco și Bernardo: fiindcă, însoțindu-l spre templu, pe drum și în biserică, printre glume și vorbe tinerești, cu mîinile și brațele îl strîngeau, să-l vadă de are pe el platoșă ori altă apărătoare. Știau Giuliano și Lorenzo de vrăjmășia aspră a familiei Pazzi împotriva lor și cum voiau aceștia să le smulgă puterea în stat; dar încă nu-și temeau viața, ca aceia care credeau că, și dacă ar fi încercat ceva, ar fi făcut-o civilizat și nu cu atîta violență; de aceea și ei, negrijindu-se de propria soartă, se făceau că le sînt prieteni. Fiind așadar pregătiți ucigașii, unii lîngă Lorenzo, unde, pentru mulțimea din templu, puteau să stea cu ușurință și fără a da loc de bănuială, iar ceilalți lîngă Giuliano, a venit clipa stabilită; și Bernardo Bandini, cu o armă scurtă, pregătită dinadins, i-a străpuns pieptul lui Giuliano care, după cîțiva pași, a căzut la pămînt; peste el s-a azvîrlit Francesco de’ Pazzi, l-a umplut de răni și cu atîta rîvnă l-a izbit că, orbit de ura pe care i-o purta, pe sine însuși la un picior grav s-a tăiat. Meser Antonio și Stefano, de cealaltă parte, s-au năpustit peste Lorenzo și i-au dat mai multe lovituri, de l-au rănit ușor la beregată; dar, fie neputința lor, fie curajul lui Lorenzo care, văzîndu-se atacat, s-a apărat cu armele sale, fie că l-a ajutat cine mai era cu el, toate eforturile le-au fost zădărnicite. Așa că ei, înspăimîntați, au luat-o la fugă și s-au ascuns; dar apoi găsiți, au fost omorîți cu cruzime și tîrîți prin toată cetatea. Lorenzo, pe de altă parte, adunîndu-se cu prietenii pe care-i avea împrejur, s-a încuiat în sacristie. Bernardo Bandini, cînd l-a văzut mort pe Giuliano, încă l-a mai omorît pe Francesco Nori, bun prieten al fraților Medici, ori pentru că-l ura de multă vreme, ori pentru că Francesco se străduia să-l apere pe Giuliano; și, nemulțumit de aceste două crime, a dat fuga după Lorenzo, ca să ajute cu îndrăzneala și hărnicia sa la ceea ce alții, prin încetineala și nepriceperea lor, nu izbutiseră să facă. (…) Între timp Francesco de’ Pazzi și Bernardo Bandini, văzîndu-l pe Lorenzo scăpat și pe unul dintre ei, în care își puseseră toate speranțele, grav rănit, s-au înfricoșat. Drept care Bernardo, gîndindu-se cu aceeași hotărîre la salvarea sa, cu care s-a gîndit la atacarea celor doi Medici, văzînd lucrul pierdut, a fugit teafăr. Francesco, întors acasă rănit, a încercat dacă poate să urce pe cal (fiindcă planul era să fie încercuită moșia cu militari și să fie chemat poporul la libertate și la arme), dar n-a putut, așa de adîncă era rana și atîta sînge pierduse din pricina ei; la care s-a dezbrăcat, s-a azvîrlit în pat, gol, și l-a rugat pe meser Iacopo să facă ceea ce el n-a izbutit. Meser Iacopo, cu toate că era bătrîn și la tăvăleli din astea nepriceput, ca să-și mai încerce odată norocul, s-a suit pe cal cu vreo sută de oameni înarmați, pregătiți de asemenea ispravă, și s-a dus în piața Palatului, chemînd în ajutorul său poporul și libertatea. Dar fiindcă primul surzise de la averea și dărnicia familiei de’ Medici, iar cealaltă nu era cunoscută la Florența, nu i-a răspuns nimeni: doar Seniorii, care stăteau în partea de sus a Palatului, l-au salutat cu pietre și cu amenințări, cît s-au priceput, de l-au speriat. Și stînd meser Iacopo la îndoială, a fost întîlnit de cumnatul său Giovanni Serristori; care, mai întîi, l-a scos din tărăboiul făcut de ei, apoi l-a îndemnat să se ducă acasă, spunîndu-i că poporul și libertatea erau în inimile altor cetățeni la fel ca într-a sa. Lipsit așadar meser Iacopo de orice speranță, văzînd Palatul dușman, pe Lorenzo viu, pe Francesco rănit și de nimeni urmat, neștiind ce să mai facă, s-a gîndit să își scape, de poate, viața cu fuga. Și cu prietenii de-i avea cu el în piață, a ieșit din Florența să meargă în Romagna.
Între timp toată cetatea luase armele și Lorenzo de’ Medici, însoțit de mulți tovarăși înarmați, se întorsese acasă. Palatul guvernului fusese recucerit și toți cei care l-au ocupat, prinși sau uciși. Deja prin toată cetatea se striga numele de’ Medici; și bucăți din trupurile morților, ori înfipte în vîrful armelor, ori tîrîte prin cetate se vedeau; și fiecare, cu vorbe pline de mînie și gesturi pline de cruzime, îi căuta pe cei din familia Pazzi. Deja casele lor erau de popor ocupate; și Francesco, așa, în pielea goală, a fost smuls de acolo și, dus la Palat, a fost spînzurat lîngă Arhiepiscop și ceilalți. N-a fost cu putință, de la jignirile care pe drum i s-au spus și făcut, să scoată o vorbă de la el; ci, privindu-i țintă, fără altă durere, ofta în liniște. Guglielmo de’ Pazzi, cumnatul lui Lorenzo, aflat în casele acestuia, și prin nevinovăția lui, și cu ajutorul nevestei sale, Bianca, a scăpat. N-a fost cetățean care, înarmat sau nu, să nu meargă la casele lui Lorenzo, la necazul acela; și fiecare îi oferea ajutorul și avutul său; atît de mari erau faima și harul pe care familia aceea, prin înțelepciune și generozitate, le dobîndise. Rinato de’ Pazzi, mai apoi, s-a retras la vila lui; de unde, aflînd povestea, a vrut să fugă în veșminte străine: cu toate astea, a fost cunoscut pe drum și prins și la Florența condus. A mai fost prins meser Iacopo, pe cînd trecea Alpii; fiindcă, aflînd muntenii din Alpi povestea petrecută la Florența și văzîndu-l că fuge, au sărit pe el și l-au adus la Florența: nu i-a putut îndupleca, deși mult i-a mai rugat, să-l omoare pe drum. Au fost meser Iacopo și Rinato osîndiți la moarte, la patru zile de la cele petrecute. Și, printre atîtea ucideri făcute în zilele acelea, că erau pline drumurile cu hălci de oameni atîrnate, n-a fost privită cu milă decît cea a lui meser Rinato, fiind ținut om bun și înțelept, fără de înfumurarea celorlalți din familia lui. Și, ca să nu rămînă întîmplarea fără învățătură de minte, meser Iacopo a fost mai întîi pus în mormîntul strămoșilor săi; apoi, scos de acolo ca excomunicat, a fost îngropat lîngă zidurile cetății; și, de acolo iară dezgropat, cu funia cu care l-au ucis a fost tîrît gol prin toată cetatea; și apoi, cum nu i-au găsit loc de îngropăciune în pămînt, a fost azvîrlit în rîul Arno, care pe atunci avea apele umflate. Exemplu cu adevărat măreț al sorții, să vezi un om cu atîtea bogății și atîta fericire printre toți, să cadă așa de nefericit și cu așa năruire și în așa înjosire!
(fragment din Povești florentine,
în Steaua, nr. 2/2022, p. 28-29)
Laszlo Alexandru 
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.