Scrisori către Mihail Sebastian (2)

Etichete

Angela Granet, inedit, interbelic, literatura, Mihail Sebastian, scrisori

INEDIT ✺ INEDIT ✺ INEDIT ✺ INEDIT ✺ INEDIT

15 August

Nu o să te mire desigur că n-am să-ți mai scriu. Îmi dai prea multe sfaturi și prea bune ca să mai am ce să-ți răspund. Alăturea datele cerute cari dacă n-au să fie îndeajuns de multe și de lămurite sunt gata să le complectez. 

Nu o să te mire desigur că n-am să-ți mai scriu, cel puțin un timp. Scrisoarea ta dovedește prea multă neînțelegere ca să încerc să explic ceva. Ne putem înțelege în multe feluri și nu trebue să cerem și mai mult.

Publicitate

Scrisori către Mihail Sebastian (1)

Etichete

Angela Granet, inedit, interbelic, Mihail Sebastian, scrisori

INEDIT ✺ INEDIT ✺ INEDIT ✺ INEDIT ✺ INEDIT

S-au păstrat puține mesaje trimise de Angela Granet către Mihail Sebastian – doar cele de la sfîrșitul relației lor, cînd tînăra își cunoscuse deja viitorul soț și încerca să se desprindă din prietenia cu scriitorul. Alesul ei a fost un economist mai în vîrstă, înstărit, cu casă la Predeal, care era în relații de prietenie și se vizita cu Beni, fratele lui Iosy. După venirea comunismului, cei doi soți au sfîrșit într-o cameră modestă, închiriată de la ICRAL, cu bucătăria la comun. 

Angela Granet (Einhorn) a păstrat scrisorile pînă la moartea ei, în 1979. Două prietene și nepotul de soră, pe-atunci adolescent, aveau de golit în grabă locuința. Una dintre ele le-a luat în păstrare. Cu puțin timp în urmă, bătrîna doamnă, ajunsă deja la 90 de ani, s-a înduplecat, la cererile nepotului lui Angi, și i-a restituit corespondența. El mi-a încredințat-o spre publicare.

Laszlo Alexandru

✿   ✿   ✿

6 Mai

Te rog să nu te miri că răspund așa de târziu scrisorii tale, dar cred că mi-e frică să scriu. Nu pot să farm o monedă decât într-o mână, sau s-o arunc în aer dacă sunt esuberantă, niciodată într-o cutie. Probabil că n-ai să mă crezi că înainte de a primi dela tine am vrut să-ți scriu. După aceia răspunsul meu trebuia să fie mărginit de dispoziția întâmplătoare pe care ți-o cunoșteam și de aceea stânjenit. Cu ajutorul lunei am preferat să nu-ți scriu, dar m-am gândit că nu e drept să nu-ți spun că ai scris cea mai complectă adresă pe care am primit-o de când stau la Ciclop, că m-a bucurat foarte tare scrisoarea ta și înfine că ești nedrept cu purtarea mea egală luând atâtea precauțiuni contra unei eventuale proaste dispoziții a mele.

Am respirat puțin și acum să-ți scriu ce fac. Învăț ca să-mi iau licența în Iunie. Ce am făcut până acum cred că o să te bucure, te-ai interesat doar întotdeauna de începutul meu, am lucrat de când ai plecat la Academie în condițiuni onorabile, adică ca bursieră a Băncii Naționale. Touchant nu? Îți închipui ce fericită am fost mai ales că am fost și încurajată. Mă întrebi dacă viu la Paris la anul. Cred că încep să vreau să viu cu toate că am încă ce învăța aici și intenționam să mai rămân. Mi-e frică ca odată cu licența să nu mă prindă alte ocupații cari să mă împiedice apoi.

Îți scriu din Brăila unde mai rămân puțin. Izi vine câteodată să mă vadă și-mi aduce cărți. Mi-am făcut conștiincios comisionul. Dacă ai timp și vrei să-mi scrii despre Paris și puțin de ce faci tu în el mi-ai face foarte multă plăcere.

Angi

Mihail Sebastian: Scrisori de drag și dor (6)

Etichete

Angela Granet, inedit, interbelic, literatura, Mihail Sebastian, scrisori

INEDIT ✺ INEDIT ✺ INEDIT ✺ INEDIT ✺ INEDIT

Predeal în 19 August 1927

Să ne oprim, Angi, o clipă și să ne aducem aminte. Fără vorbe tari și fără hotărîri definitive. Ca doi oameni inteligenți, care înțeleg prețul cuvintelor și al gesturilor și care, de aceea, nu ar jertfi de dragul “eleganței” lor o prietenie.

Ne-am găsit acum câteva luni din întâmplare colegi, legați de îndatorirea unor servicii mici, reciproc. Întâlnirile noastre au depășit repede și timpul și intimitatea, în numele căreia îmi era îngăduit să viu la tine. Am căutat alt cuvânt. Camarazi. Am trecut dincolo de el și ne-am spus prieteni. O clipă la București și vorba asta chiar fusese neîncăpătoare. Am plecat repede de acolo și poate – cuvintele tale mi-o dovedesc – încă la timp. Te întreb – fără nici un fel de literatură – dincolo de vorbe și întâmplări, nu trebue să fi fost între noi doi reale înțelegeri și adevărate corespondențe, pentru ca, tocmai atunci când o așteptam mai puțin, să legăm un soiu de prietenie, care să fie și mai mult și mai puțin decât atât? S-a întâmplat chiar să găsim uneori frăția aceea, dincolo de care cuvântul nu își mai are loc. S-a întâmplat ca între noi asprimile să se simplifice – linie dreaptă.

Probabil au rămas, desigur au rămas neînțelegeri și necunoașteri. Cele de acum sunt un exemplu. Dar ceea ce se întâmplă e foarte firesc; noi ne cunoaștem de câtă vreme? Am călcat într-unul din locurile care nu ne aparțin amândurora. Trebuie să le părăsesc și pe celelalte? Eu nu așteptam plicul, pe care mi l-ai trimis. Nu este al tău. Prea e gest reflex, prea e demn, prea este bine plasat, prea seamănă a lecție de bunăcuviință dată unui domn impertinent, prea e tot ce nu trebue să fie între noi. Spuneam că noi suntem la vârste diferite. Tu te-ai supărat și mi-ai răspuns scurt, irevocabil, superb. Fără să vezi însă că și răspunsul ăsta îmi dă dreptate.

Pe cinstea mea, Angi, răspunsul tău l-am mai citit odată. Tot așa de lapidar, tot așa de negândit, tot așa de demn. Dar atunci aveam numai 19 ani. Era tocmai în vara trecută. Acum? Nici eu nu știu cât de departe sunt.

Dacă ai fi avut și tu 20 de ani atunci ai fi scris altfel. Dar știu eu? Asta nu are nici o importanță. Ce are importanță este că nu trebue să uiți ce ne desparte și ce ne apropie. Dacă prietenia noastră (cuvântul trebue citit absolut în marginile literelor sale – am aflat aici) prețuește ceva atunci ai să-mi răspunzi curând și odihnit.

Oricum stărui mult, să-mi anunți chiar numai în două cuvinte hotărârea ta. Ai să primești atunci o scrisoare lungă și lămurită. În chip de punct.

Mihail Sebastian: Scrisori de drag și dor (5)

Etichete

Angela Granet, inedit, interbelic, literatura, Mihail Sebastian, scrisori

INEDIT ✺ INEDIT ✺ INEDIT ✺ INEDIT ✺ INEDIT

Brăila în 24 Iulie 1927

În sfârșit sunt bolnav. Nopțile nedormite, lucrurile trudite, oboseala, necazurile, toate mizeriile astea școlare, pentru care eu am suficientă rezistență pentru a le duce până la examene, dar nu pentru a le suporta urmările și după aceea, se răzbună. Sunt bolnav de cinci zile. Doctorul pretinde că astăzi sunt sănătos și că nu am nimic decât o extraordinară oboseală. Eu însă simt că trebue să fie ceva mai mult. Într-un fel boala de acum slujește la ceva. Înainte o presimțeam; știam că trebue să vie, dar nu-i puteam lămuri nici proporțiile, nici gravitatea, nici urmările. Acum însă este prezentă; o pot măsura cu termometrul și o pot limita cu bunăvoința doctorului. Vreau să nu se întâmple nimic. Vreau să nu fie decât cu adevărat numai oboseală. Și vreau mai ales să-ți scriu curând și mult. Tu?

Iosy

INEDIT ✺ INEDIT ✺ INEDIT ✺ INEDIT ✺ INEDIT

25-VII-927

Scrise eri, rândurile de pe pagina cealaltă nu au putut fi trimise până acum. Când astăzi ți-am primit plicul, am încercat regretul mare de a nu fi găsit aici un cuvânt bun. Știu bine că nici astăzi nu am să izbutesc. Totuși.

Mi-e greu să răspund acum nedumiririi tale. Am s-o fac poate

în scrisoarea viitoare (am s-o scriu probabil poimâine, fiindcă atunci mi se va fi sfârșit boala) și ai să înțelegi atunci. Poate că m-oi lămuri și cu povestea cerută. Dar fiindcă ții numaidecât la o probă de literatură neepistolară și fiindcă – mi-ai dovedit – nu ai superstiția genurilor pure, speculează, te rog, epic acest lirism latinesc și baudelairian.

Quum vitiorum tempestas
Turbabat omnes semitas
Apparuisti, Deitas,
Velut stella salutaris
In naufragiis amaris.

Vorbele acestea au nu numai calitatea unui latinism snob, dar și avantagiul de a nu fi înțelese de tine, fosta mea elevă de două ceasuri.

Încolo? Mi-e dor de tine și știu că vara asta ar fi trebuit s-o trăim împreună.

Despre cărți, școală, Civil etc. – în scrisoarea de Miercuri, când nădăjduiesc să țiu mai bine tocul în mână.

Doctorul ține morțiș să plec la munte. Pentru limpezirea și statornicirea mea oficială dincolo de o situație anumită, prezența mea în Brăila ar fi fost necesară. Totuși pentru vreo zece zile am să fiu la Predeal.

Mihail Sebastian: Scrisori de drag și dor (4)

Etichete

Angela Granet, inedit, interbelic, literatura, Mihail Sebastian, scrisori

INEDIT ✺ INEDIT ✺ INEDIT ✺ INEDIT ✺ INEDIT

Marți

Dragă Angi,

Nu am să-ți dau nici o explicație pentru absența mea de un an. (Poate mai mult decât atâta – nu știu bine.) Ești printre remușcările mele cele mai ascuțite și uneori, când trec podul peste Dâmbovița, în piața Senatului, spre casă, tremur la gândul că mi-ai putea ieși în cale – și atunci, mizerabil cum sunt în hainele mele militare, murdare și rupte, mă întreb ce ți-aș spune, cum aș explica lipsa asta imensă, pe care, te rog să crezi, cel dintâiu nu mi-o iert eu.

Am aflat târziu despre nefericirea pe care ați îndurat-o anul ăsta și încă odată am fost incapabil să fac ceea ce e firesc pentru toată lumea, să-ți trimet un cuvânt de condoleanță – dar toate astea mă dezarmează și mă încurcă, știind că la urma urmelor nu vor fi fost mulți, din cei care te-au vizitat sau ți-au scris, nu vor fi fost mulți care să se fi gândit la tine cu simpatia mea îndurerată și, recunosc, inabilă.

Și uite, acum, după atâta vreme, mă tem să viu, fiindcă nu știu cum să-ți spun bună ziua.

Nu vrei să-mi ușurezi sarcina? Dacă da, trimite-mi un cuvânt (Mihail Sebastian, Sfinții Apostoli 14), o carte postală, un rând, ca să știu că nu ești iremediabil supărată.

Vechiul tău prieten,

Iosy Hechter

P.S. Cartea pe care o primești a fost scrisă, în prima parte, mulțumită unei convorbiri lungi cu tine, la Corso. Citește și poate ți-o vei aminti.

Mihail Sebastian: Scrisori de drag și dor (3)

Etichete

Angela Granet, inedit, interbelic, literatura, Mihail Sebastian, scrisori

INEDIT ✺ INEDIT ✺ INEDIT ✺ INEDIT ✺ INEDIT

Paris, 2 martie 1930

Duminică

Dragă Angi,

Ai să fi[i] mirată primind plicul meu. Sunt sigur. Ai să te gândești poate la curioasele ocoluri ale cunoașterii noastre, de atâtea ori întreruptă când ne așteptam mai puțin, de atâtea ori reluată când o uitam mai mult, la uitările mari care ne despărțiau sau la harnicele reveniri care ne făceau – după luni întregi – să ne spunem într-o bună zi câteva scurte cuvinte de bună înțelegere. Ai să te gândești la toate astea, ai să-ți amintești și îngăduința ta continuă și greșelile mele repetate,  și – recapitulând – ai să te întrebi de ce vine scrisoarea asta și ce caută.

Răspund eu: vine din pricina unui sentiment, pe care l-am regăsit adineauri pe stradă, asemănător unei emoții de mai demult. Și nu caută nimic.

Mai departe nu știu ce vei gândi. Supărată? Surprinsă? Indignată? (am plecat doar din țară fără să-mi iau rămas bun de la tine). Curioasă? Indiferentă? Sunt atâtea atitudini probabile, încât prefer să nu mi-o imaginez pe niciuna. Prefer chiar să cred că scrisoarea asta, pe care am s-o scriu până la capăt, nici nu are să ajungă în mâinile tale. Ceea ce de altminteri este foarte probabil, fiindcă eu nu-ți cunosc adresa, iar Izi pe care l-am rugat acum vreo două luni să mi-o comunice, nu mi-a răspuns nimic. Voi pune pe plic o adresă destul de vagă (e singura pe care o știu) și dacă peste o săptămână îl voi primi înapoi, voi înțelege încă odată că sunt oameni față de care întâmplarea te oprește să fi[i] așa cum ai vrea – și că tu ești dintre ei.

Făceam acum vreo două ceasuri (e 6 seara) socoteala lucrurilor, care ar putea să mă amuze în după masa asta de Duminică. Trebuiam să aleg între a sfârși un roman de Thomas Hardy, a scrie un foileton “frumos” despre Alain Fournier, a cărui ultimă carte de scrisori am găsit-o alaltăieri într-o librărie, a continua câteva pagini mai vechi sau în sfârșit a mă duce la un concert. Am renunțat însă pe rând la toate aceste proecte: romanul lui Hardy e prea lung pentru dispoziția mea momentană, literatură proprie n-am chef să fac și la concert nu risc să mă duc, pentru că drumul e lung și nu cunosc programul. La prânz, când mă întorceam de la Louvru, omnibusul a trecut prea repede pe lângă afișul concertului, ca să-l pot citi. Am ieșit deci din casă, puțin nedumirit și puțin trist. Nu știu dacă ești destul de activă, ca să cunoști melancolia de a nu avea nimic de făcut. Am bătut la ușa unui camarad brăilean și l-am întrebat dacă nu are chef să se plimbe. Băiatul a acceptat și ne-am trezit amândoi pe stradă, el fluierând un tango nou, eu o romanță din Gräfin Maritza, care e de o perfectă platitudine, dar care mă obsedează și Duminicile, pentru că altădată – la București – îl ascultam la petrecere în fiecare Duminică după masă, când mâncam în familie, la o mătușe melomană. Vremea nu era nici frumoasă nici urâtă, cerul nu era nici senin nici în[n]ourat, dar prin aerul ăsta neclar și neconsistent al Parisului de totdeauna trecea o aromă nouă de primăvară, pe care m-am obișnuit să o iau drept un parfum al Brăilei și care intră totuși în momentul ăsta chiar pe fereastra mea deschisă și ajunge până aici lângă mine, plină de o mie de amintiri mici, șterse, neînsemnate…

De ce îți povestesc ție toate lucrurile astea? Pentru că din învălmășeala lor, m-am trezit deodată cu dorința imediată de a-ți scrie. Dacă aș căuta explicații, le-aș găsi. Dar nu caut și nu vreau să găsesc. Cei care mă cunosc – și tu printre ei – știu că eu nu sunt un “perfect corespondent”. Sunt scrisori, cărora nu le răspund. Sunt altele pe care le trimit cu imense întârzieri. Sunt altele pe care le adresez des, abuziv, exagerat. Pentru că, vezi, scrisoarea suplinește într-adevăr pentru mine întrevederea. Și bucuria de a vedea pe cineva ascultă mai mult de voia întâmplărilor decât de politeța răspunsurilor.

A fost încântătoare (“charmante”) ultima noastră întâlnire. După amiaza aceea – nici nu-i mai știu data – ba da, mi-aduc aminte, era într-o zi de Vineri și mă întorceam de la un prânz luat în familia Grünberg – a fost de un calm, de o bună dispoziție, de o înțelegere comună, care m-a odihnit și m-a amuzat, m-a făcut curios și m-a liniștit, m-a împovărat cu mine însumi și mi-a redeșteptat vechi mustrări personale. Te asigur că au fost câteva din cele mai bune ceasuri ale mele. Niciodată n-am tăcut cu mai multă bucurie și n-am vorbit cu mai puțin efort, niciodată n-am simțit mai limpede cum o vorbă sau o pauză poate trece dela un om la altul, păstrând exacte și sensul și intenția și nuanța, care le-a fost dată. Țin minte că am plecat dela tine mulțumit. În zilele acelea înfrigurate, în care jucam pe un cuvânt plecarea mea la Paris (adică viața  mea însăși), împărțit între o mie de mici necazuri și o singură mare bucurie – am avut atunci un moment de calm.

Astăzi aș fi fost bucuros să te văd. Nu știu precis ce ți-aș fi spus, dar știu că aș fi încercat să regăsesc aceeași bună înțelegere.

Nu-ți scriu nimic despre Paris. Am auzit că se obișnuiește a fi în primul timp dezamăgit de frumusețile lui. Pentru mine e însă o cucerire, pe care mi-e teamă încă să o judec: cred însă că șederea mea aici, mai ales dacă va fi, așa cum sper, de trei ani, va fi decisivă. Dacă aș ști că-ți face plăcere, m-aș amuza să-ți povestesc unele lucruri. Dar e mai bine să las pe altă dată. (Nu râde: acest altă dată s-a plasat uneori la distanțe de un an, dar poate fi și la o distanță de o zi. Repet, sunt un detestabil corespondent.)

Mi-ar face plăcere să am vești despre tine. Azi voi să aflu ce lucrezi, ce citești, ce proecte faci… Te rog să nu crezi că optativul meu e insinuant. “Mi-ar face plăcere să știu…” nu implică deloc cererea unui răspuns. Ți-am mărturisit cu sinceritate, din capul locului, că scriu scrisoarea de față pentru că am plăcerea de a o face. Ori plăcerile mele nu vreau să îndatoreze pe nimeni. De altminteri eu am fost totdeauna curios să cunosc detalii și vești despre tine, dar – după cum vei fi observat –  nu totdeauna am făcut ceea ce trebuia, ca să le aflu.

Ar fi oare cu putință să vii la anul aici? Nu-ți spun cît de bine ar fi pentru tine și cât de instructiv pentru arta ta. Uite eu, care n-am deloc simțul plasticului și nu știu să văd lumea decât în abstracții, am început să învăț o mulțime de lucruri. Simplul fapt că privesc tablouri, asemuesc culori, disting planuri, îmi face o educație specială. Dar tu…

Azi dimineață – la Louvre – părul blond al unei femei de Velasquez avea precis strălucirea deschisă a părului tău, așa cum l-am văzut într-o seară la București, când eu venit înaintea ta, te-am privit făcându-ți loc în întuneric, urmată de Izi, până la locurile noastre.

Dacă se întâmplă să-l vezi pe Izi (am auzit că e la București) spune-i că mi-e tot atât de drag ca altădată. Fă comisionul fără să te miri și fără să întrebi.

Îți doresc o mulțime de lucruri bune.

Iosy Hechter

P. S. Scuză hârtia asta. M-am obișnuit cu ea și îmi plac proporțiile ei mari: te lasă să gândești. Și mai ales scuză-mi scrisul. Mă întreb dacă ai să-l poți descifra.

Mihail Sebastian: Scrisori de drag și dor (2)

Etichete

Angela Granet, inedit, interbelic, literatura, Mihail Sebastian, scrisori

INEDIT ✺ INEDIT ✺ INEDIT ✺ INEDIT ✺ INEDIT

Brăila în 24 Septembrie 1927

Probabil când ai să citești rândurile astea vei fi primit deja cărțile. Nu mai puțin, trebue să explic această enormă întârziere, în care eu nu am altă vină decât aceea de a nu-ți fi dat Civilul încă dela București. Iată ce s-a întâmplat. În timpul șederii mele la Predeal, un văr din Buzău “și-a împrumutat” Civilul fără să mă întrebe și fără să mă anunțe. Venit acasă, i-am cerut imediat printr-o scrisoare să mi-l trimeată. Am stăruit. Am reîn[n]oit rugămintea cu domnișoara Max, care plecase la Buzău și mi-a făgăduit că ea însăși are să ți-l expedieze direct. Nu știu precis de ce, nu a putut s-o facă totuși. Între timp eu am fost puțin bolnav. Am primit bucuros invitația lui Baltea de a sta o săptămână la vie și de aceea n-am putut continua stăruințele, bănuind că d-ra Max a făcut tot ce trebue.

În sfârșit azi a plecat Izi la Buzău pentru bacalaureat și de astă dată sunt sigur că chiar el – după cum mi-a făgăduit de câteva ori – ți le-a trimis.

Te rog să mă erți. Cred că nu este vina mea și totuși nu sunt împăcat. Aș voi să știu că ai suficientă vreme să prepari și că în orice caz întârzierea asta nu are să aibe urmări. Aș voi să te știu în afara examenelor, liniștită.

Este tot ce ți-aș putea spune chiar dacă proporțiile scrisorii ăsteia nu ar fi îngrădite de anumite conveniențe.

 

Mihail Sebastian: Scrisori de drag și dor (1)

Etichete

Angela Granet, arta, inedit, interbelic, literatura, Mihail Sebastian, scrisori

INEDIT ✺ INEDIT ✺ INEDIT ✺ INEDIT ✺ INEDIT

Pe la sfîrșitul adolescenței, scriitorul Mihail Sebastian a schimbat cîteva scrisori cu tînăra și grațioasa Angela Granet. Erau amîndoi evrei, ambii din Brăila, oameni sensibili și cu gust artistic. El era pasionat de literatură, dar studia dreptul și filosofia la București, cu o tentativă de a-și da doctoratul la Paris. Ea a studiat dreptul în Capitală, dar și artele plastice (sculptura). După cîteva decenii, nepotul ei a moștenit scrisorile din arhiva familiei și mi le-a încredințat spre publicare. Să vezi scrisul ordonat și sigur, întipărit pe foaia îngălbenită, îți dă cu trecerea timpului o emoție singulară.

Laszlo Alexandru

✿   ✿   ✿

Predeal în 10 August 1927

Cunosc și eu deopotrivă cu tine păcatele cuvântului scris. Despuiat de tot ce este propriu fiecăruia – glas, gest, privire, un tot inefabil, care nu prețuește decât unic și definitiv într-o singură clipă – rămâne doar literă, cerneală. Mi-a fost totdeauna nespus de greu să scriu în prieten și frate. De cele mai multe ori am fost prost, insuficient, sau deloc înțeles și deasemeni nici eu n-am înțeles scrisul altuia. Greutățile acestea ale genului sunt cu atât mai mari pentru femei – făcute să gândească cu zâmbetul și să vorbească cu sunetul. Căci ce rămâne din ingenuitatea și emoția – minoră dar reală – a cuvântului femeiesc dincolo de intimitatea unui interior, dincolo de tăcerea sa împrejmuitoare, dincolo de o întreagă lume de lumini și surâsuri? O prietenă veche și bună a mea – cu un glas superb, cald și ciudat de Hedda Gabler și cu niște ochi de o expresivitate rară și prețuită niciodată suficient – m-a plictisit de câte ori mi-a scris, dar îmi era tare drag s-o ascult chiar atunci când vorbiam numai eu.

Să nu ne înșelăm, Angi. Scrisorile noastre oricât de credincios schimbate (și aici s-ar cuveni paranteza unei mustrări tari, pentru neatenția ta și pentru cele 12 zile, care au distanțat ultimele tale două plicuri) nu vor ști niciodată să înlocuiască prezența noastră. Cuvintele – numai pentru faptul că sunt citite și asta cu două zile mai târziu – se vor dezacorda până a nu mai fi înțelese. Amintește-ți cele două, trei seri dela București, când “la tine” găsiți într-o egalizare simplă și bună, la aceleași înălțimi, aproape și în același loc, vorbele erau puține și tăcerile mari. Spune-mi, dacă noi amândoi am fi niște vrăjitori și am putea scăpăra din vorbe viață, retrăind biblica transformare a pietrii în apă, am putea odată numai să călcăm – la depărtarea de acum – serile de atunci? Ai dreptate așteptînd revederea noastră pentru a-mi spune anumite lucruri. Și eu am deasemeni dreptate tăcând gândurile mele. Să ști[i] însă că nu sunt într-un chip, care ar putea să slujească liniștirii tale. Nu, depărtarea nu este un termometru sentimental; exagerează sau reduce, exasperează sau uită, intensifică sau mumifiază. Pentru noi lucrul este cu atât mai adevărat cu cât vremea trăită împreună nu a fost îndeajuns de lungă și nu totdeauna îndeajuns de adevărată pentru a ne fi putut cunoaște între hotare și posibilități. Nu protestez împotriva împrejurărilor care ne-au despărțit în vara asta. Eu știu că ce se întîmplă, trebue să se întâmple și ce este se cuvine. Dacă ar fi fost altfel? Dacă ar fi fost altfel rândurile acestea nu ar fi fost scrise și noi știe Dumnezeu unde ne-am fi găsit. Vorbele rămân vorbe. Le repeți cu credința că într-adevăr cuprind un înțeles și într-o zi când viața te dezminte și te obligă să trăiești altfel te oprești nedumirit și intimidat ca un școlar. La ce slujește tot ce am spus eu – teoretizând – în acest an din urmă, cel mai mobil și mai neașteptat an al meu, dacă într-o zi tu m-ai dus pe drumuri, credeam eu, deplin închise mie, iar în altă zi după aceea m-am trezit emoționat și tremurând în sângele unei iubiri vechi? Și – precizez – la ce ar sluji să-ți spun acum ce am gândit în scrisoarea trecută, sau chiar ce gândesc acum, când la toamnă, peste o săptămână, peste o zi, sau poate peste un ceas când ploaia de afară va fi încetat, totul va fi altfel.

Tristețea ta nu mă îngrijorează. O așteptam. Aș fi vrut însă să nu vie, pentru ca încă odată și la timp să-mi dezminți socotelile. Probabil că dacă am fi fost împreună ai fi fost altfel, nu pentru că prezența mea ar fi avut virtuți terapeutice, dar fiindcă tu – posesoarea unui foarte real și propriu dramatism – ai nevoe de înțelegere imediată pentru ca să trăiești alert și în afară. Este o insuficiență a ta. Ce vrei? nu trăiește cineva 20 de ani singur, ca pe urmă ieșind pe stradă, să uite. Dar, să vezi, are să treacă. Tulburările de azi sunt necesare și binevenite. Cine la 5 ani nu a sărit prin cerc, la 7 nu și-a schimbat dinții, la 10 nu a citit “Cuore”, la 13 nu a încercat nelămurirea și începutul dragostei de carne, la 16 nu a citit poezii, la 17 nu a iubit, la 18 nu a jurat, la 19 nu a plâns și la 20 nu a râs, trebue să trăiască toate vârstele astea odată și de-odată. Sunt desigur și de cei care mor bătrâni fără să le fi cunoscut. Dar nu dintre ei se alege viața. Eu nu regret nimic din ce mi s-a întâmplat până acum. Nu sângerează nimeni de prisos; nu plânge nimeni nerăsplătit; nu urlă nimeni zadarnic.

Dacă în tristețile tale de astăzi este într-adevăr aurul, pe care îl lămuresc și îl doresc eu atunci taci și așteaptă. Așteaptă-te pe tine.

Iosy

Am scris în grabă și fără să recitesc. Probabil că nu ți-aș mai fi trimis scrisoarea.

Nu mă bucură hotărârea amânării Romanului. Dacă nu poți învăța mult, învață puțin. Trebue să-l dai în toamnă, cel puțin ca să încerci. 100 pagini din “partea generală” știute bine nu e puțin până cum. Probabil am să rămân aici până la sfârșitul lunii. Poate mai târziu. Poate mai devreme.