Etichete

, , , , , ,

VulcanescuÎn ultima perioadă a revenit pe scena publică discuția în legătură cu Mircea Vulcănescu. Ocazia a fost dată de rebotezarea liceului tehnologic din sectorul 4 al Capitalei, care-i purta numele. Oficialitățile statale au constatat că se impunea schimbarea numelui școlii, în virtutea legii 217/2015, care interzice elogierea prin statui, nume de străzi și nume de instituții a celor condamnați pentru crime de război. În discuțiile stîrnite pe marginea subiectului, în afară de cei ce-au protestat, reafirmînd valoarea intelectualului omagiat, au fost unii care s-au îndoit de temeinicia reprobării sale. Poate că unele fapte de odinioară le vor împrospăta memoria.

Mircea Vulcănescu a fost judecat și condamnat pentru apartenența și activitatea sa din guvernul totalitar al mareșalului Antonescu. În calitate de expert, a contribuit la spolierea comunității evreiești în timpul Holocaustului. De pildă, în ședința Consiliului de Miniștri din 19 noiembrie 1941 s-a discutat, printre altele, propunerea lui Ion Antonescu privind perceperea unei taxe bănești de la toți evreii. În dezbatere a ajuns suma efectivă. Unii au propus 30.000 lei. Alții au observat că e o sumă mare, care nu va putea fi achitată de evreii săraci. Măsura trebuie să fie corectă. “Este drept ca un om sărac să plătească 30.000 lei, ca și un Rotschild?” (I. Antonescu). Trebuie stabilite “cote proporționale” (idem).
“G-ral I. Sichitiu: Un plafon mai mic este mai echitabil. Să pornim de la cifra de 10.000.
M. Antonescu: Zece mii este prea puțin.
G-ral I. Sichitiu: Cincisprezece mii.
Mareșal I. Antonescu: Treizeci de mii e prea mult.
M. Antonescu: Dar între 10.000 și 30.000 este diferență.
M. Vulcănescu: Reprezintă trei miliarde.
G-ral N. Stoenescu: Reprezintă două miliarde și ceva.
Mareșal I. Antonescu: Dar dacă un evreu are 7 membri în familie?
M. Antonescu: Copiii și femeile nu plătesc.
G-ral N. Stoenescu: Cu 30.000 lei cotă minimă, avem două miliarde pe an.
M. Vulcănescu: Comunitatea dispune de această sumă. Poate plăti această sumă.
Mareșal I. Antonescu: Poate?
M. Vulcănescu: Da.
Mareșal I. Antonescu: Bine. Faceți aceasta. Prin urmare, și în această privință trebuie să apară în comunicat ceea ce am hotărît acum” (vezi Arhivele Naționale ale României, Stenogramele ședințelor Consiliului de Miniștri. Guvernarea Ion Antonescu, vol. V, octombrie 1941-ianuarie 1942, ediție de documente întocmită de Marcel-Dumitru Ciucă, Maria Ignat, București, 2001, p. 174. Pasajul a fost reprodus și într-o ediție mai accesibilă publicului larg, în vol. lui Dennis Deletant, Aliatul uitat al lui Hitler. Ion Antonescu și regimul său. 1940-1944, traducere de Delia Răzdolescu, Buc., Ed. Humanitas, 2008, p. 124-125.)

În cadrul dezbaterilor recente au fost invocate, prin reproducere fragmentară, cîteva opinii pozitive, formulate la adresa reputației intelectuale a lui Mircea Vulcănescu de către Jean Ancel. Dacă tot a fost menționat, istoricul evreu merită stima de-a nu fi răstălmăcit. Iată cîteva pasaje concludente pe acest subiect, din lucrarea sa Distrugerea economică a evreilor români (București, 2008). “Antonescu a decis ca rublele colectate de la populația din teritoriile eliberate să fie folosite parțial pentru confiscarea leilor deținuți de evrei, la o rată de schimb de 8 lei pentru o rublă. Dar subsecretarul de stat de la Ministerul de Finanțe, Mircea Vulcănescu, și responsabilii Băncii Naționale pe probleme tehnice au stabilit o rată de 40 de lei pentru o rublă, iar banii confiscați de la evrei au fost folosiți pentru a-i compensa pe țăranii români din aceste teritorii” (p. 231-232).

“Preschimbarea rublelor deținute de populația din teritoriile cucerite nu se încheiase încă. Subsecretarul de stat Mircea Vulcănescu a stabilit data de 25 octombrie ca termen limită pentru această operațiune. Într-o circulară adresată prefecților, primarilor și altor oficiali, acesta a hotărît ca declarațiile privind numărul rublelor pe care o persoană dorea să le convertească în lei să fie depuse nu mai tîrziu de această dată; întîmplător, acesta a menționat și inventarele întocmite în diverse lagăre cu privire la rublele deținute de evrei” (p. 235-236).

“Trebuie reținut că persoana numită să supravegheze confiscarea banilor deținuți de evrei, cea care semna clarificările trimise guvernatorului Basarabiei în numele ministrului de Finanțe, era Mircea Vulcănescu, un expert pe probleme fiscale și unul din intelectualii proeminenți ai acelei perioade” (p. 236).

“La 9 decembrie, subsecretarul de stat Vulcănescu a găsit necesar să-și reitereze instrucțiunile scrise conform cărora trebuia predat un inventar, aurul și argintul care nu erau sub formă de bijuterii să fie înmînate Trezoreriei Statului, iar bijuteriile vîndute prin intermediul Casei de Amanet” (p. 247).

“La 10 aprilie 1941, Vulcănescu i-a înmînat un memoriu detaliat ministrului de Finanțe, care, la rîndul lui, i l-a dat mai departe lui Antonescu. În acest memoriu, Vulcănescu, unul din reprezentanții de excepție ai intelighenției române, a scris că, pe viitor, aurul va rămîne măsura puterii și a independenței economice și că România trebuie să continue să strîngă prețiosul metal, astfel că, atunci cînd ‘ne vom elibera de constrîngerile războiului’, să se poată alătura sistemului economic al statelor cu economie liberă de piață” (p. 251-252).

Sînt simptomatice aceste discuții pentru manevra de presă – cam grosolană, la o privire de sus – pusă în scenă. Se ia un membru al guvernului totalitar al lui Ion Antonescu, complice activ la persecuțiile din timpul Holocaustului, responsabil în solidar cu toate deciziile guvernamentale ce au condus la eliminarea economică și decimarea fizică a unei comunități. Sînt înlăturate cu bisturiul toate informațiile negative despre individ, sînt atacați la persoană cei care solicită menținerea lui în oprobriu și se pretinde modificarea legii, pentru a fi reabilitat infractorul.

Drumul european, democratic, al României de azi are nevoie de modele pozitive, nu de  întoarcerea pioasă la scenariștii jafului și ai crimei.

Anunțuri