Luigi Pirandello, „Nuvele pentru un an”, vol. 11 și 12

Etichete

Editura Ecou Transilvan, Luigi Pirandello, Nuvele pentru un an

Iată că au apărut volumele 11 și 12 din seria amplă a nuvelisticii pirandelliene traduse de mine în română.

Anul viitor se va tipări volumul 13, cu care ne apropiem tot mai mult de finalizarea ansamblului.

Statistică 2023

Etichete

2023, accesări, blog, statistică

Platforma wordpress.com îmi oferă o statistică foarte exactă a accesărilor pe blogul meu de autor, laszloal. Anul 2023 a fost, din nou, unul cu o bună audiență: 8383 de accesări, dintre care 5748 de vizitatori unici.

Sînt indicate cele mai de impact contribuții ale mele și locul de unde au provenit cititorii. Pe locul întîi, cu 3229 de lecturi, au fost Gînduri către absolvenții mei, iar preponderent am fost găsit prin motoarele de căutare de pe internet.

Cele mai multe accesări, în anul care se încheie, au venit firește din România (6587), urmată de Statele Unite (292), Italia (191), Polonia (167), Marea Britanie (159), Moldova (157), Franța (145), Germania (139), Spania (86), Canada (61) etc. Acest clasament este un indicator și pentru răspîndirea pe glob a cititorilor de limbă română, întrucît blogul meu se exprimă preponderent pe această cale.

Vă mulțumesc pentru interesul cu care îmi urmăriți gîndurile. Să ne citim cu bine și în anii viitori. La mulți ani 2024!

Un caz de tristă incompetență

Etichete

film, Germania, profesor, scoala, The Teachers' Lounge

Filmul The Teachers’ Lounge (Sala profesorală) este propunerea Germaniei pentru premiile Oscar la categoria “Cel mai bun lungmetraj” și a primit Europa Cinemas Jury Label, Berlin, Premiul Goya pentru “Cel mai bun film european”, a fost nominalizat la Premiile Publicului Lux Awards 2024. Acțiunea se petrece într-un gimnaziu, unde protagonista, o profesoară sobră, uscată și serioasă, își desfășoară activitatea cu multă dăruire. Are parte de elevi cuminți, harnici și entuziaști. Vraja se destramă însă repede, cînd intervine un incident neplăcut. S-au furat niște bani în clasă. Directoarea vine și întrerupe ora, împreună cu alți doi profesori, le cere elevilor să-și pună portofelele pe masă, se trece la verificarea personală a fiecăruia. Dar Carla Nowak, cu sobrietatea sa profesională, în mod surprinzător, în loc să-și ajute colegii de cancelarie, sau măcar să păstreze o neutralitate impusă de situație, se solidarizează cu elevii, îi îndeamnă succint să nu răspundă la întrebări, să nu accepte controlul inopinat. O sumă nejustificată de bani este găsită la elevul turc imigrant, părinții săi sînt chemați la școală. Profesoara își continuă intervențiile punctuale de avocat al suspecților, în timpul scurtului interogatoriu, care se încheie cu retragerea bănuielilor nedovedite.

Apoi, însă, în timp ce își face copiile xerox, vede din anexa tehnică o profesoară cum sustrage mărunțișul din pușculița pentru mașina de cafea și se hotărăște să se implice pe cont propriu. Dascălul entuziast se schimbă în detectiv diletant. Își plasează cîteva bancnote în buzunarul sacoului, lăsat pe scaunul din cancelarie, iar laptopul deschis să filmeze orice mișcare. După o oră, cînd se întoarce, banii nu-s. Abia găsește un colț izolat, stînd pe WC, pentru a verifica surescitată filmările de pe computer. O mînă se strecoară subtil spre buzunarul ispititor, iar șoldul persoanei păcătoase este îmbrăcat în bluza inconfundabilă a secretarei școlii. Vai, ce surpriză! Tocmai femeia cumsecade, bună cunoscătoare a tuturor pașilor administrativi de urmat, printre puținii oameni care au primit-o amabil la noul loc de muncă, să fie o hoață vulgară? Carla Nowak rămîne buimăcită, șocată. Totuși se îndreaptă, cu sufletul la gură, spre biroul lipit de cancelarie, pentru a lămuri situația. Zîmbetul profesional, de pe chipul secretarei, pe măsură ce-i aude cuvintele, se schimbă în stupefacție, apoi în furie jignită, în fața acuzației insuportabile, pentru a izbucni în indignarea cu care o dă pe ușă afară. Următorul drum e spre biroul direcțiunii. Conducătoarea școlii este o persoană cu experiență, echilibrată și isteață, care s-a confruntat cu multe în viață. În loc să asculte explicațiile, vrea să vadă dovezile. Filmarea e totuși cît se poate de concludentă. Secretara este convocată, pentru o discuție lămuritoare în trei. În ciuda imaginilor pe care le privește, ea își continuă rolul de femeie furioasă, jignită, care contraatacă vehement și o acuză pe profesoară pentru filmările neautorizate, realizate într-o instituție publică. Totuși, pînă la încheierea anchetei disciplinare, suspecta trebuie să părăsească școala.

Oskar, fiul secretarei sancționate, este unul dintre elevii cei mai isteți din clasa profesoarei Nowak. Vestea despre întîmplarea neplăcută se răspîndește și copilul începe să încaseze remarci batjocoritoare, din partea colegilor răutăcioși. Carla se frămîntă teribil că, din cauza inițiativei sale justițiare, suferă pe nedrept copilul. Ar vrea să dea timpul înapoi, pentru a schimba mersul lucrurilor, dar nu mai poate face nimic. Se întîmplă însă, chiar invers, că iscusitul Oskar își convinge treptat colegii că mama lui este o victimă a profesoarei diabolice, care lansează acuzații mincinoase. Copiii încep să privească spre catedră cu suspiciune, apoi cu ură, apoi cu dezgust. Sfîșiată între varianta de a le explica, sincer, elevilor adevărul și a-l supune astfel pe micul Oskar unui nou val de batjocură, sau de a lăsa lucrurile să plutească în ambiguitatea lor, cu riscul de-a încasa ea însăși toată ostilitatea, Carla Nowak acceptă să-și sacrifice imaginea. Dar apoi lucrurile degenerează treptat. La ședința cu părinții, ajunge apostrofată brutal de aceștia, pentru ticăloșia revoltătoare cu care a determinat concedierea unei femei inocente. Acuzația este întărită de însăși fosta secretară, apărută la reuniune, udă de ploaie și mînioasă ca un Jupiter Tonans. Profesoara răspunde doar prin buzele agitate spasmodic, în căutarea aerului pentru a respira. Consiliul elevilor pregătește un nou număr din revista școlii, unde îi solicită un interviu cu fotografie. Firește că afirmațiile Carlei Nowak sînt răstălmăcite jignitor, împotriva celorlalți profesori și a școlii în ansamblul său. După ce i s-a retezat orice variantă de comunicare cu elevii și părinții, protagonista se pomenește învrăjbită și cu tot restul cancelariei. Din ea a mai rămas doar o victimă bezmetică, agitîndu-se haotic. Atunci cînd ajunge să vorbească singură de la catedră și toți elevii o ignoră disprețuitor, îi mai rămîne un singur lucru de făcut: îi ridică pe toți în picioare și-i obligă să țipe cu disperare, din străfundul plămînilor, după modelul pe care-l oferă chiar ea. O metodă didactică vecină cu neghiobia crasă, care-i împinge scurta carieră spre eșecul cel mai jenant. 

Nimic surprinzător, prin urmare, că îndrăznețul Oskar sparge ușa de sticlă de la vestiarul profesorilor, îi fură din geantă computerul cu imaginile furtului comis de mama sa, iar cînd profesoara se milogește de elev să i-l restituie, o pocnește cu laptopul peste figură de-o doboară într-un colț, o ia la fugă pe străzile orașului și, oprit pe un pod, îi zîmbește batjocoritor, înainte de-a azvîrli obiectul compromițător în apa rîului. De mirare că nu și-a propus să o și înjunghie pe această victimă ideală, de o prostie miorlăitoare.

Pentru a fi bun profesor, trebuie să stăpînești conținutul științific al materiei de predat – iar Carla Nowak se învîrte ca peștele în apă printre subiectele pe care le abordează în fața copiilor. Pentru a fi bun profesor, trebuie să cunoști elementele pedagogice ale activității la catedră – iar Carla Nowak stăpînește cu dezinvoltură instrumentele meseriei sale. Pentru a fi bun profesor, trebuie să ai aptitudinile metodice, prin care să adaptezi conceptele educative abstracte la realitățile concrete de studiu – iar Carla Nowak găsește din zbor explicațiile și exercițiile cele mai potrivite. Pentru a fi bun profesor, trebuie să controlezi temeinic domeniul psihologiei școlare și să aplici fără ezitări regulile deontologice în școală. Aici, din nefericire, protagonista își demonstrează în repetate rînduri incompetența frapantă, care o conduce la eșecul final. Își suspectează global colegii din sala profesorală și, prin urmare, le refuză colaborarea și sprijinul binevoitor; o evită pe directoarea școlii, care i-a recomandat amabil să le dea ascultare oamenilor cu mai multă experiență; o acuză întemeiat pe secretara școlii, dar apoi nu demonstrează consecvență pe drumul ales. Parcă gestul ei justițiar a fost o izbucnire de moment, pentru care merită ea însăși să fie pedepsită. Dar cel mai grav derapaj psihologic îl demonstrează Carla Nowak în fața elevilor săi: sugrumată de empatie, pentru a-i feri de laturile urîte ale vieții, alege să le ascundă adevărul. Fie și cu prețul autosacrificării sale. Copiii, pe bună dreptate, îi percep jocul duplicitar și o transformă într-o țintă a disprețului colectiv. O țintuiesc la stîlpul infamiei.

Este lucru știut că implicarea afectivă a unui chirurg, care e obligat să-și opereze propriul părinte, poate conduce la eșecul operației. Acest fapt este valabil și în învățămînt. Profesorul sufocat de empatia excesivă față de elevii săi ajunge treptat să eșueze în toate celelalte compartimente ale profesiei. Filmul The Teachers’ Lounge (Sala profesorală) este ilustrarea concretă a acestei situații. Din păcate, falimentul se dovedește a fi nu doar al unei profesoare cu vocație, ci și al unei comunități întregi, deturnate din pricina unei triste incompetențe. Am ieșit din sala de cinema cu un acut sentiment de dezgust.

“Ce am învățat de la Dante?”

Etichete

Dante, dialog, Divina Comedie, Peter Demeny

Péter Demény: Ai avut un tour de force Dante: trei volume masive despre Divina Comedie, alături de alte câteva despre operă. Poți să te odihnești acum?

Laszlo Alexandru: Odihna este un lucru provizoriu pentru un scriitor, pentru un profesor care vrea să-și facă bine treaba. Sînt bucuros, firește, că am apucat să-mi văd publicate cîteva mii de pagini din principalul șantier de lucru, în cele șase cărți dedicate lui Dante Alighieri. Cred, totuși, cu cea mai sinceră autodiagnoză, în nevoia de a-mi concentra atenția pe viitor asupra ultimei părți din capodopera dantescă, Paradisul, pe care am explorat-o doar o singură dată pînă acum, prin traducere și comentariu. Insistența asupra numeroaselor comori ascunse în detaliile sale va fi necesară. 

Péter Demény: Dante, Shakespeare, Goethe sunt cei trei universali. Prin ce se deosebește opera dantescă de opera celorlalți monștri sacri?

Laszlo Alexandru: În primul rînd, deloc neglijabil, prin faptul că Dante i-a precedat cronologic. Poetul italian a putut, măcar teoretic, să le dea motive de meditație și inspirație lui Shakespeare și Goethe, dar cu siguranță nu invers! Amprenta personalității și a concepției filosofice aflate la temelia capodoperei celor trei creatori supremi ai literaturii universale este, la fiecare, unică și inconfundabilă. Dar scriitorul florentin și-a asumat, în mod conștient, misiunea unei imagini totalizatoare asupra Cerului și a Pămîntului, includerea sistemului universal al existenței umane într-un proiect filosofic-teologic exhaustiv, unde chiar elementele componente, identificate și situate într-o ordine armonioasă, vin să-și confirme artistul creator: “Poemul sacru, la care și-au dat mîna și cerul și pămîntul” (Par. XXV, 1-2). Apoi nivelul aspirațiilor individuale, plasate ca motor la temelia capodoperei literare, este simțitor diferit. În tragedia cea mai semnificativă a autorului englez, un prinț nefericit își conduce existența pentru ideea justițiară de a-l răzbuna pe tatăl său, ucis mișelește. În poemul cel mai cunoscut al autorului german, un savant își vinde sufletul pentru a opri curgerea timpului și a înfăptui binele comun. În faimoasa trilogie a autorului italian, protagonistul pleacă în explorarea ținuturilor de după moarte, ca să cunoască ansamblul universului și, ajungînd în fața lui Dumnezeu, descoperindu-i taina, să se mîntuiască prin credință. Deosebirile pot fi remarcate și de la distanță.

Péter Demény: Cunoști fiecare virgulă din Comedie. De ce te mai întorci la ea?

Laszlo Alexandru: Este un lucru știut în teoria literaturii că opera nu există de sine stătător, ea este adusă la viață și actualizată doar în timpul lecturii. O altă constatare frecventă spune că una și aceeași carte este percepută diferit, în funcție de cel care o citește: intră în joc universul personal de sentimente, emoții, antecedente biografice, inteligență, cultură, experiențe estetice etc. Un al treilea aspect, general acceptat, se referă la modificarea operei, odată cu evoluția în vîrstă a aceluiași cititor. Cei trei muschetari ne ținea cu sufletul la gură în copilărie, prin aventurile puse în scenă, ne înduioșa la maturitate, prin valorile general-umane presărate ici și colo de cîte un personaj, ne emoționează ironic la bătrînețe, fiindcă ne amintim de naivitățile pentru care sufeream, copilandri, la vreo scenă tristă. Dacă o carte oarecare devine așa de bogată, în procesul lecturii, ce să mai vorbim despre o capodoperă ca Divina Comedie?

Autorul medieval a explicat pe îndelete în Convivio, o lucrare de estetică literară, pe cînd vorbea despre polisemia mesajului biblic, că putem citi unul și același text pe cel puțin patru niveluri de înțelegere: literal, alegoric, moral și anagogic. Ceea ce Dante a constatat teoretic, în cazul Bibliei, a transpus apoi practic în poemul său. Ne referim desigur la o operă medievală, care impune prezența unei game ample de explicații și contextualizări, pentru a fi înțelească. (Nimic surprinzător, din moment ce pînă și la un meci de fotbal din zilele noastre există, în transmisiune directă, un comentator, ba uneori chiar doi comentatori, care ne explică detaliat modul în care mingea (nu) a intrat în poartă, după cum a văzut prea bine fiecare, pe cont propriu.) Iată, așadar, că aproape toate edițiile Divinei Comedii sînt însoțite de comentarii. Însă aceasta nu înseamnă că diversele apariții ar fi identice! Unii exegeți insistă pe lămurirea nivelului literal, alții se consacră pe nivelul alegoric, alții insistă pe învățăturile morale, unii teologi se apleacă asupra dezbaterilor anagogice. Există, firește, și abordările sectoriale: analize – mai mult sau mai puțin serioase – de matematică, astronomie, geografie, fizică, științe ale naturii, zoologie, gastronomie, istorie locală, ezoterism etc. 

Poemul dantesc mai are o particularitate unică, printre celelalte opere literare din istoria omenirii. De obicei recitim, după cîțiva ani, o carte care ne-a plăcut foarte mult și vrem să regăsim acolo bucuria de odinioară. Dar poate că a doua lectură, cînd sensurile generale ne sînt deja cunoscute și “surprizele” strecurate de scriitor printre rînduri nu ne mai iau pe nepregătite, este mai puțin delectantă. La a treia lectură, plăcerea estetică descrește în continuare. Prin recitire succesivă, opera literară riscă de obicei să fie împinsă spre degradare. A constatat ceva asemănător și Marcel care, lansat în căutarea timpului pierdut, pe măsură ce gusta iar și iar din madlenă, se pomenea că îi scade intensitatea emoției indefinibile. Dar, în cazul Divinei Comedii, lucrurile se întîmplă exact invers! Prima lectură este extrem de dificilă, numeroase înțelesuri ne scapă, mergem înainte mai mult din obligație (fiindcă o studiem la școală), sau sub imboldul unui magistru respectat, al unui specialist care ne inițiază, sau din încăpățînare intelectuală. La a doua lectură percepem deja mai ușor firul epic, întîmplările, personajele, aventurile (mai ales în Infern). La a treia lectură ne permitem luxul de a ne “scufunda” în explicațiile privind alegoriile, aluziile mitologice frecvente, bogăția universală a gîndirii autorului. În a patra lectură avansăm mai iute și ne lăsăm fermecați de performanța lirică uluitoare a poetului, rămînem gînditori în fața dezbaterilor filosofice pe care le pune în pagină. Așadar fiecare nouă recitire ne înzestrează cu mai multă dezinvoltură, în fața acestui uriaș poem medieval de 14.233 de versuri, structurat în versuri de cîte 11 silabe, dispuse pe terține și cu modelul fix de terza rima; ne dezvăluie noi și noi bogății culturale, prin intermediul cărora plăcerea noastră estetică sporește necontenit.

Péter Demény: În A urca la stele, sunt inserate mai multe convorbiri, și eseurile tale au un stil relaxat, colocvial. L-ai invita pe Dante la o șuetă?

Laszlo Alexandru: Cartea mea recentă, A urca la stele, la fel ca precedenta din serie, A revedea stelele, are o componență eteroclită, care se rotește în jurul aceluiași mare autor italian. Am inclus mici eseuri tematice, adnotări de pe blog, recenzii de carte, comentarii la apariții recente, dialoguri radiofonice sau din presa culturală, intervenții la cîteva conferințe. Tonalitatea cărții este, cu deliberare, diversificată și depinde totodată de publicul căruia mă adresam. Într-un fel (familiar, ironic) vorbeam cu elevii care constituiau, în majoritatea lor, publicul conferinței ținute la Baia Mare; în alt fel (aulic, ușor retoric) mă adresam specialiștilor români și străini, oamenilor de cultură care mă urmăreau în timpul conferinței susținute la Academia Română din București; în alt fel (dinamic, pe alocuri descriptiv, pe alocuri analitic) mă adresam universitarilor occidentali care aflau, poate prima dată de la mine, despre nuanțele traducerii românești a lui Dante de către George Coșbuc, în cadrul conferinței susținute la Universitatea Liberă din Bruxelles.

Acestea fiind zise, niciodată n-am pierdut din vedere nevoia de “a-l coborî cu picioarele pe pămînt” pe autorul Divinei Comedii. Sînt sigur că el însuși – care a ales cu bună știință să-și scrie poemul în limba italiană, a neguțătorilor și a cizmarilor, a politicienilor și a episcopilor, și nu în limba latină a savanților ascunși printre hîrțoage – s-ar uita azi cu o anumită stupefacție la eforturile de încifrare și complicare artificială a cuvintelor sale, din partea unor oameni ciudați, care au pierdut reperele vieții adevărate. Asta nu înseamnă, desigur, că am putea să-l tratăm pe Dante fără reverența cuvenită unuia dintre cele mai mari spirite din istoria omenirii. Dacă l-aș întîlni vreodată pe lumea cealaltă, i-aș adresa, cu respect, aceleași vorbe pe care i le-a spus și el lui Virgiliu: “Tu eşti maestrul meu şi autorul meu de căpătîi; doar tu eşti acela de la care am luat frumosul stil ce mi-a făcut onoare” (Inf. I, 85-87).

Tu se’ lo mio maestro e ‘l mio autore;
tu se’ solo colui da cu’ io tolsi
lo bello stilo che m’ha fatto onore.

Péter Demény: La un moment dat, Dante te-a ajutat să supraviețuiești. Te gândești la călătoria lui?

Laszlo Alexandru: Ai în vedere, probabil, un moment de cumpănă, pe care l-am evocat într-unul din dialogurile mele. Fiind internat la spital și fără posibilitatea de a citi, îmi petreceam orele nocturne, de neliniște, recitînd în minte și învățînd versuri din Divina Comedie. Însă, dincolo de exercițiile mnemotehnice, meditația la Dante mi-a fost de ajutor în numeroase momente ale biografiei. Este lucru știut că autorul pune în scenă cele mai ample situații, exprimă cele mai diversificate sentimente, stîrnite de numeroase raționamente pe marginea condiției umane. Aceste gînduri și reacții – cînd ale protagonistului, cînd ale autorului – sînt exprimate de multe ori “la cald”, sub impactul acțiunii literare în desfășurare, dar ele au, alteori, și înțelepciunea parenetică a perspectivei existențiale. 

Iată un exemplu. Protagonistul se cațără anevoios pe marginea unei gropi din Malebolge și, ajuns la capăt, se prăvălește ostenit. Dar Virgiliu, simbolul rațiunii, îl ceartă usturător, în legătură cu năravul păgubos al lenei. Iar mustrarea își face efectul instantaneu. “Suflarea mi-era din plămîni aşa de mulsă, cînd am fost sus, că nu puteam merge-nainte, ba chiar m-am aşezat pe loc. «De-acum trebuie de lene să te lepezi», a spus maestrul; «fiindcă şezînd în puf ori sub cuvertură, n-ajungi la faimă; fără de care viaţa cine şi-o consumă, aşa urme lasă după sine pe pămînt, ca fumul prin aer şi spuma prin apă»” (Inf. XXIV, 43-51).

La lena m’era del polmon sì munta
quand’ io fui sù, ch’i’ non potea più oltre,
anzi m’assisi nella prima giunta.

«Omai convien che tu così ti spoltre»,
disse ‘l maestro; «ché, seggendo in piuma,
in fama non si vien, né sotto coltre;

sanza la qual chi sua vita consuma,
cotal vestigio in terra di sé lascia,
qual fummo in aere e in acqua la schiuma.»

Iată alt exemplu. Virgiliu și Dante caută poteca pe unde să-și continue ascensiunea în Purgatoriu. Călăuza solicită informațiile necesare de la un grup de penitenți. Dar el nu se mulțumește doar cu adresarea retorică, de captatio benevolentiae, pentru a fi luat în seamă și ajutat cu informația dorită, ci strecoară, într-o situație banală, scînteia unei reflecții filosofice. “«Vai, duhuri alese, bine primite», a început Virgiliu, «pentru acea pace pe care cred că voi toţi o aşteptaţi, spuneţi-ne unde muntele neted zace, încît să se poată merge-n sus; fiindcă a pierde timpul, omului ce multe ştie, mult îi displace»” (Purg. III, 73-78).

«O ben finiti, o già spiriti eletti»,
Virgilio incominciò, «per quella pace
ch’i’ credo che per voi tutti s’aspetti,

ditene dove la montagna giace,
sì che possibil sia l’andare in suso;
ché perder tempo a chi più sa più spiace».

Am prezentat, pe un ton ușor ironic, în cartea mea recent publicată, situația unui autor american, Rod Dreher, care citește și vorbește despre Divina Comedie ca despre un self-help book. El notează că “o cititoare mi-a scris să-mi spună că s-a lăsat de fumat după treizeci de ani, în timp ce citea Purgatoriul în Postul Mare, spunînd că poemul a ajutat-o să se gîndească la dependența ei ca la ceva de care ar putea să se elibereze, cu ajutorul lui Dumnezeu. «Am simțit înțepături înnebunitoare și furnicături în piele, în timpul fazei de retragere a nicotinei, cînd am mai încercat să renunț», a spus ea, «dar citirea lui Dante m-a ajutat să-mi închipui senzația ca pe un foc purificator»”.

Eu nu m-am lăsat de fumat citind Divina Comedie (n-am fumat niciodată), dar cu siguranță am învățat să mă scutur de lene, dacă vreau să mă dedic studiului, am înțeles că omul care știe multe n-are timp de pierdut cu lucruri mărunte – atîtea și atîtea alte înțelepciuni din viața cotidiană, pe lîngă marile adevăruri ale existenței.

Coșbuc la Firenze

Etichete

conferință, Divina Comedie, Firenze, George Coșbuc, traducere

A trecut mai bine de un secol de cînd George Coșbuc a umblat pe la Florența, în dorința de a-l cunoaște mai bine pe Dante. I-a povestit detaliile acestei curiozități prietenului Ramiro Ortiz, cu care s-a întreținut de mai multe ori, în vilegiatură, la mănăstirea Tismana. Profesorul italian i-a inclus poveștile în prefața traducerii complete a Divinei Comedii, a cărei apariție a îngrijit-o cu devotament, după moartea poetului român. “Ce mi-a spus Coșbuc în nopțile acelea de vară? E greu de spus, și niciodată n-am să-mi iert greșeala de a nu le fi scris a doua zi. (…) Mi-a spus că a început a traduce Divina Comedie după o traducere germană; că ceea ce a publicat la început în Convorbiri literare nu reprezintă decît această dintîi traducere; că pe urmă a învățat italienește și s-a dus la Florența pentru a învăța limba mai bine și pentru a face cercetări în bibliotecile de pe acolo; că pe urmă, după ce a tradus direct de pe originalul italian Purgatoriul și Paradisul, a revenit asupra traducerii Infernului, refăcînd-o de la capăt. (…) Un bilet de tramvai florentin (nr. 00153) din linia Piazza del Duomo – Settignano (din perforarea căruia se vede că poetul s-a urcat la stația Ponte sull’Affrico) îmi pune în mișcare imaginația și parcă-l văd pe traducătorul român al Divinei Comedii plimbîndu-se gînditor pe lîngă ceea ce se spune că a fost odinioară casa lui Dante.”

Azi am primit din Italia volumul Nouvellement traduit. Dante in altre lingue romanze, apărut la Franco Cesati Editore din Firenze. Cartea, publicată după sistemul academic “double blind peer review”, include multe din lucrările prezentate la Journées d’études internationales, de la Universitatea Liberă din Bruxelles, Faculté de Lettres, Traductions et Communication, 18-19 noiembrie 2021, și a fost coordonată de cei doi profesori bruxellezi organizatori ai conferinței, Claudio Gigante și Simone Ventura. Contribuția mea se intitulează George Coșbuc, il primo traduttore integrale della “Divina Commedia” in romeno. Mă bucur că, după mai bine de un secol, poetul din Bistrița a avut prilejul să revină, pe această cale spirituală, în orașul natal al lui Dante Alighieri.

Relatare despre crime

Etichete

crime, Cristian Manolachi, justiție, legionari

“Și Dumnezeu a zis: «Ce ai făcut? Glasul 
sîngelui fratelui tău strigă din pămînt la Mine».”
(Geneza, 4, 10)

Moștenirea istorică a legionarilor e foarte încărcată. Se cunoaște că a fost o mișcare extremistă românească din perioada interbelică, adeptă a violenței exacerbate. Dar a fost nevoie de căderea comunismului pentru ca studiile istorice obiective și profesioniste să-și facă drum spre lumină. Cea mai recentă e cartea publicată de Cristian Manolachi, Revolverul arhanghelului. Mișcarea legionară și mistica asasinatului politic (Humanitas, 2023), la origine o teză de doctorat realizată la Cluj, sub îndrumarea profesorului Toader Nicoară. Cercetarea se sprijină pe o amplă documentare științifică, utilizează surse numeroase și diversificate: presa vremii, diferite arhive oficiale, bibliografie de specialitate internă și internațională.

Încă de la început se realizează o cuprinzătoare sinteză a efectelor produse de fenomenul istoric cercetat: “prefecți de poliție uciși pe treptele tribunalului, prim-miniștri asasinați pe peronul gărilor ori mitraliați în automobilele de protocol, ziua în amiaza mare, foști prim-miniștri și miniștri executați sumar în pădurile dimprejurul Bucureștilor, miniștri, afaceriști sau ziariști atacați brutal în propriile birouri, studenți, profesori și rectori bătuți cu bestialitate (asta cînd nu erau împușcați direct pe stradă), foști demnitari de rang înalt suprimați în închisori și, deloc în ultimul rînd, evrei jefuiți și uciși cu sînge rece” (p. 7). Odată stabilite consecințele, se urcă à rebours, pentru a se explicita cum au fost toate acestea cu putință.

Legionarii le-au servit mulțimilor “rețeta unui cocteil mitologic” (p. 8), ce a atentat la temeliile statului de drept și se clădea pe cîteva elemente precise: trecutul idealizat, proiectarea unui viitor luminos, culpabilizarea străinilor pentru eșecurile din prezent, exaltarea naționalismului, promisiunea armoniei sociale, mitologia liderului perfect, de urmat cu ochii închiși, nevoia construirii Omului Nou. Liantul pentru toate acestea era fanatismul religios, aservit țelului politic. Gîndirea critică era urîtă cu patimă, iar conceptul de democrație era detestat cu dispreț. Prin potențarea violenței extreme, atît în conceptele enunțate și în stilul de intimidare, precum și în tehnicile diversificate de tortură sadică și crime dezinhibate, legionarii au izbutit să instituie o psihoză a fricii.

Multe din aceste fapte fuseseră deja stabilite. Aspectul în care excelează cercetarea lui Cristian Manolachi acoperă explicația istorică măruntă, “la firul ierbii”. Cum de autoritățile legitime ale statului n-au izbutit să contracareze creșterea progresivă a unei mișcări teroriste, care afișa din start asemenea metode de brutalitate atroce? Ce-i drept, politicile extremiste erau oricum într-o teribilă ascensiune pe plan european, așa că un butaș latino-balcanic nu era în măsură să tulbure haosul continental. Pe de altă parte, însă, “studenții creștini” și-au construit abil un aparat de propagandă masiv, în care demagogia scopurilor înălțătoare din viitor venea mereu să dea cu buretele peste realitățile criminale din prezentul lor.

Studentul Corneliu Zelea Codreanu, în toamna anului 1924, îl împușcă pe treptele tribunalului din Iași pe prefectul Constantin Manciu, din pricina “brutalității agenților de poliție” pe care victima i-ar fi coordonat. “Glonțul i-a trecut prin urechea stîngă, pătrunzîndu-i în creier și omorîndu-l pe loc” (p. 15). Alți doi ofițeri de poliție, grav răniți, ajung la spital. Încep să curgă declarațiile publice entuziaste, de sprijin la adresa criminalului, telegramele de solidarizare, de la studenți din alte centre universitare, presiunile complice de sprijin ale profesorului universitar A.C. Cuza. În cadrul procesului, care se organizează la Curtea cu Juri, “judecătorul este mai degrabă un arbitru între procurori și avocați, în timp ce soarta inculpatului cade în sarcina juraților” (p. 16). Pentru convingerea juraților că asasinul e inocent, se editează broșuri, se trimit scrisori de adeziune, se închină poezii criminalului, “Severinul clocotește”, se lansează un apel de solidaritate către “mamele române”, din partea nevestei ucigașului, se înscriu 19.600 de apărători în proces, persoane din toate categoriile sociale. Inculpatul ia cuvîntul și vorbește despre “amenințarea evreiască”; în loc să-și regrete faptele, le proslăvește (p. 18). Este achitat cu unanimitate, în ovațiile mulțimii. După cum notează îndreptățit autorul, sentința “legitimează violența politică și subminează instituțiile de forță ale statului” (p. 19).

Pe acest model de impunitate, violențele merg înainte nestingherite, într-un activism politic intensificat: sînt recrutați studenți pentru noua mișcare, aceia care nu acceptă sînt acuzați că s-au vîndut evreilor și sînt bătuți, ziariștii democrați sînt bătuți, studenții evrei sînt bătuți. Cînd Zelea Codreanu este exmatriculat, pentru diversele sale violențe, de către Senatul Universitar, intervine salvator profesorul A.C. Cuza și Facultatea de Drept nu recunoaște decizia Senatului, bătăușul își continuă studiile netulburat. “Studenții creștini” pretind tot mai autoritar aplicarea de “numerus clausus”, pentru a elimina concurența profesională a tinerilor evrei. Într-un atentat eșuat, sînt trase patru focuri de revolver asupra casei rectorului Iacob Iacobovici, chirurg și profesor de medicină, care n-a acceptat excluderea evreilor. În plină stradă, la Cluj, rectorul Florian Ștefănescu-Goangă este rănit prin împușcare. Cursurile din universități sînt blocate de “studenții creștini”, în agresiuni cotidiene. Se întocmesc liste negre, de pedepsire a conducătorilor politici ostili violenței. După un complot împotriva demnitarilor statului, dejucat în ultimul moment, mulți legionari sînt închiși la Văcărești; motiv de mobilizare, în apărarea lor, a opiniei publice. Octavian Goga și alte personalități îi elogiază cu frenezie. Alt complot are loc împotriva studentului Vernichescu, bănuit de trădare. Moța îl împușcă de mai multe ori în pușcărie. La proces prevalează teza justițiarului, iar “crima este interpretată drept o tentativă de revigorare spirituală a națiunii” (p. 33). Jurații îl achită pe Moța, care este primit firește ca un erou, la ieșirea din închisoare. Deja se conturează metoda de acțiune a “studenților creștini”: “asasinat, achitare, glorie” (p. 34).

Cristian Manolachi își conduce cu mare acuratețe profesională investigația istorică. Notele de subsol sînt frecvente și fiecare citat din epocă este documentat cu precizie. Perspectiva de ansamblu se edifică prin oprirea la numeroase studii de caz, analizate în detaliu. Astfel se întîmplă cu situația uciderii elevului evreu David Falik (de legionarul Nicolae Totu), a atentatului împotriva patronului evreu Grünspan (legionarul Gheorghe Urziceanu), a împușcării subsecretarului de stat Angelescu (de Gheorghe Beza), a incendierii cartierului evreiesc din Borșa (sub conducerea preotului Ion Dumitrescu), a atentatului împotriva ziaristului Emanoil Socor (legionarul Dumitrescu-Zăpadă), a asasinării marelui proprietar de păduri Tischler Mor (căpitanul Emil Șiancu) etc. “Crimele și atentatele politice se vor succeda mai bine de un deceniu, între 1923 și 1934, fără ca vreo instanță de judecată să fi pronunțat vinovăția inculpaților” (p. 224).

Criza frapantă a justiției din România, care a fost incapabilă, în repetate rînduri, să sancționeze omorurile și abaterile flagrante de la normele sociale, a condus apoi la înființarea Mișcării Legionare, la asasinarea prim-miniștrilor I.G. Duca și Armand Călinescu, la executarea odioasă a unor personalități proeminente ca Nicolae Iorga. Statul român, pomenindu-se agresat în deplină impunitate, s-a văzut obligat să răspundă cu măsuri echivalente: scoaterea legionarilor în afara legii, detențiile prelungite, crimele justificate prin “tentative de evadare”, execuțiile sumare în piețe publice etc.

Cartea lui Cristian Manolachi este un impresionant memento asupra pericolelor la care se poate ajunge oricînd într-o țară, al cărei sistem de justiție nu-și face datoria. Tonul dezinvolt și privirea precisă cu care examinează atrocitățile, stilul pe alocuri zeflemitor cu care demontează demagogia pompoasă a propagandei extremiste îi confirmă maturitatea abordării. În locul lui, aș fi dat mai multă atenție problemei evreiești, care s-a plasat tocmai în epicentrul activității legionare criminale. Aș fi aruncat o privire și asupra unei analize fundamentale, cum e Raportul Final realizat de prestigioasa comisie internațională de istorici, coordonați de Elie Wiesel, precum și asupra monografiilor semnate de Radu Ioanid (Sabia Arhanghelului Mihail), Roland Clark (Sfîntă tinerețe legionară), Lucian Butnaru (Rasism românesc) sau Jean Ancel (Distrugerea economică a evreilor români). Dar acestea sînt detalii, firește, care nu-i știrbesc seriozitatea și implicarea.

(Steaua, nr. 9/2023, p. 48-49)

„A urca la stele. Noi contribuții la studiul lui Dante”

Etichete

conferințe, critica dantesca, Dante, eseuri

Mă bucur să anunț apariția celui de al șaselea volum pe care îl dedic cercetării lui Dante Alighieri.

Cartea adună o serie de eseuri despre valori specifice ale operei dantești și receptarea ei de-a lungul secolelor.

Partea a doua include o serie de conferințe despre Dante, pe care le-am susținut în cele mai diverse locații: Universitatea de Arte din Tîrgu Mureș, Uniunea Scriitorilor din Cluj, Biblioteca Județeană din Baia Mare, Academia Română din București, Universitatea Liberă din Bruxelles. Seria este închisă de o serie de dialoguri pe teme dantești, cu Emilian Galaicu-Păun, Amalia Lumei și Ovidiu Pecican.

Sper că va fi primită cu interes această carte de către cititori. Doritorii să i se adreseze cu încredere autorului.

Un gazetar cultural

Etichete

I. Maxim Danciu, presa, remember, Tribuna

Întîmplarea a făcut să-l cunosc pe I. Maxim Danciu cu aproape douăzeci de ani în urmă. Stătea așezat în capul mesei de ședințe din redacția Tribunei și părea stăpîn pe toate articulațiile vizibile și invizibile, care țin în viață și propulsează o revistă de cultură. Vorbea puțin, mai degrabă se uita la mine, din spatele norului stîrnit de fumul de țigară, cu o privire elocventă, dar totodată blajină, în care citeam tot ce n-aș fi vrut să-i spun. Publicasem deja în mai toate revistele culturale de prestigiu din țară, unde rezistasem în medie cale de cinci-șase articole. În furia polemică a lucrurilor pe care le aveam de transmis cu toată energia, eram văzut ca un specimen bizar, care pune totuși sîngele cititorilor în mișcare și le atrage atenția. Dar, în scurt timp, se dispensau cu toții, pe rînd, de argumentele mele contondente, de firea mea intratabilă. Decît să-și îndepărteze prietenii și susținătorii, din pricina eseurilor mele răspicate, coordonatorii altor publicații preferau să scape de mine, cu un tertip sau altul.

I. Maxim Danciu venea după experienţa de paisprezece ani ca secretar de redacţie la Tribuna, după ce-a constatat cît e de greu să menţii, pe valurile tulburi ale tranziţiei, bărcuţa unei întreprinderi altruiste, “non profit” din punct de vedere financiar. Numit redactor-șef, căuta o formă de a relansa gloria vechii publicații, rivala amicală de decenii a suratei Steaua. Așa m-am nimerit eu pe acolo. Știu că le-a mai propus și altor scriitori clujeni rubrici fixe în noua serie, unii au acceptat, au și început, dar apoi lucrurile s-au diluat. La pornirea mea în aventură – mediată de prietenul comun Ovidiu Pecican – i-am pus o singură condiție: să nu intervină fără acceptul meu în conținutul și forma textelor pe care i le trimit. Mi-a promis-o. Și știu că, în cîteva rînduri, nu i-a fost ușor să își țină promisiunea, sub bombardamentul de nedumeriri/uimiri/enervări/proteste ce însoțeau cîte o polemică mai contondentă pe care o găzduia.

Între ianuarie 2005 și februarie 2013 am susținut o rubrică permanentă în revista clujeană Tribuna. În fiecare număr al publicației, la interval de două săptămîni, timp de 8 ani, mi-am spus părerea despre mișcările de idei general culturale sau specific literare. Le-am prezentat cititorilor numeroase cărți românești, cîteva filme, o piesă de teatru, multe reflecții și analize despre literatura occidentală, în special italiană și franceză. M-am avîntat în polemici aspre, cu replici contondente, la adresa unor scriitori, aspecte culturale, de carieră intelectuală, de imagine publică etc. Stăteam mereu cu bagajele strînse, pregătit să fiu pus pe liber, fiindcă în sinea mea luasem hotărîrea să nu recurg la jumătăți de măsură. Dar miracolul se prelungea.

În loc să fiu dat afară, mi s-a solicitat să-mi intensific ritmul colaborărilor la Tribuna. Cu noile deschideri ale tehnicii, s-a lansat site-ul revistei, care a inaugurat un blog de profil. Erau vremuri incitante, nimeni nu știa ce trebuie să conțină un blog de publicație culturală, toate regulile se inventau atunci. Am acceptat să-mi asum un jurnal de comentarii literare, care firește că îmi reflecta scrisul mușcător. În paralel prozatorul Ovidiu Pecican a demarat redactarea, în episoade zilnice, a unui roman foileton satiric, despre moravurile balcanice ale urbei noastre ardelene. În doi ani de activitate perseverentă, am adunat acolo și am publicat primele două volume de “însemnări pe blog”: Viața de zi cu zi (277 p.) și Exerciții de singurătate (296 p.). Colegul Pecican a finalizat, după aceeași metodă, romanul Bokia, ale cărui conotații usturătoare erau de asemeni evidente.

Toate acestea n-ar fi fost posibile fără sprijinul în aparență nonșalant, dar de fapt tenace și consistent, venit de la redactorul-șef al revistei. Omul care, la prima întîlnire, mi s-a părut ezitant și incredul, a dovedit de-a lungul anilor o fermitate de granit în susținerea vocii mele, atît de incomode pentru alții. Revista Tribuna şi-a reimpus, sub conducerea lui, ţinuta elegantă şi consistenţa, graţie echipei redacționale. De la deschiderea către cele mai diverse grupări intelectuale, la încurajarea tinerilor scriitori români, dezbaterea problemelor literare acute, reflectarea iniţiativelor locale şi regionale, prezentarea scriitorilor străini şi a publicaţiilor occidentale, ori numerele tematice dense, dedicate unui autor ardelean sau festivalului internaţional de film, nimic n-a fost scăpat din vedere. Firește că valoarea numerelor era variabilă, în funcție de colaborările primite, dar parcă toată lumea începuse treptat să ia lucrurile în serios. Din ecourile pozitive sau replicile iritate, care veneau din diverse puncte cardinale, devenise limpede că publicația a depășit nivelul molcom al mediocrității provinciale și, dacă îți apărea semnătura în acele pagini, erai citit cu atenție.

O altă inițiativă fecundă a fost înființarea Editurii Tribuna. Revista nu producea profit, de bună seamă, dar surplusul creat putea fi întors către sprijinirea autorilor revistei, în publicarea volumelor scrise de ei. Așa mi-a venit și mie rîndul la un moment dat, I. Maxim Danciu mi-a propus să-mi tipărească o carte. Aveam chiar două gata, dar am avut o idee mai bună. Lucrasem în anii aceia la reconstituirea ultimei lucrări a profesorului meu din facultate, Teodor Boșca. Traducător de mare prestigiu și cu o deschidere poliglotă europeană, îmi relatase pe cînd eram student despre ultimul său proiect de anvergură, Poezia preromantică a mormintelor, o antologie cu textele originale în engleză, franceză, germană, italiană și spaniolă, cu transpunerile sale precise, cu o amplă prefață introductivă și fișe de prezentare bio-bibliografică în dreptul fiecărui autor. Manuscrisul fusese terminat, predat la editură, dar apoi profesorul Boșca murise brusc și cartea n-a mai apărut. Anii trecuseră, situația se schimbase. Am luat calea fostei edituri, de acolo am ajuns la Arhivele Statului, pentru a regăsi cu peripeții singurul exemplar dactilografiat, l-am fotocopiat și am transcris sutele de pagini pe computer – dar îmi lipsea editura care să-și asume financiar o asemenea lucrare amplă și pretențioasă. Un argument al meu a fost că însuși Teodor Boșca optase, cu decenii în urmă, să publice pasaje din șantierul său de lucru în coloanele Tribunei de odinioară. Așa că toată echipa revistei s-a mobilizat în jurul proiectului meu de suflet și întîmplarea a făcut ca, în octombrie 2007, exact la 20 de ani de la decesul lui Boșca, să țin în mîini ediția cartonată, finalizată la o calitate superioară, a acestei cărți de excepție. Așa cum m-a ajutat pe mine atunci, cu aerul său neutru și în aparență indiferent, care simula placiditatea și neatenția, sînt convins că bătrînul gazetar literar i-a sprijinit cu dezinteres și pe mulți alții din jurul său.

La începutul anului 2013, I. Maxim Danciu a fost debarcat de la conducerea Tribunei, fără prea multe formalisme, sub pretextul pensionării. După alte cîteva luni, cătrănit și grav bolnav, s-a mutat într-o lume diferită. Regăsesc azi surprins, pe internet, dedicația mea plină de recunoștință către el, pe unul dintre volumele pe care i le-am oferit. Cartea e scoasă la vînzare într-un anticariat on-line. Și, odată cu asta, amintiri de toate calibrele vin să-mi dea tîrcoale. A fost frumos totuși.

(Steaua, nr. 8/2023, p. 43-44)

Prima școală

Etichete

întîmplări, copilărie, școală

Mama unui elev mă roagă să-l învoiesc de la ultima oră: mîine e invitat la aniversarea celor 50 de ani de la înființarea fostei lui școli generale. O bună ocazie să-mi aduc aminte că, exact în ziua aceea, am pus piciorul în școala respectivă, ca elev în clasa întîi. Atunci a început totul.

Țin minte că era un noroi înfiorător peste tot, împrejur, nu existau nici drumuri, nici poteci asfaltate. După primele zile, toată școala era potopită de noroaie, pe coridor. După cîteva experimente zadarnice, s-a hotărît ca toți copiii să vină de acasă cu “pantofi de schimb”: la intrarea în școală îți lepădai bocancii noroioși, încălțai niște teniși sau papuci (cum le ziceam noi). Lîngă fiecare ușă de clasă erau încolonați bocancii mărunți, cu imense mustăți noroioase, care ne așteptau să ne întoarcem acasă.

În gimnaziu eram cel mai bun din clasă la limba germană, dar aveam o fire turbulentă și agitată, mereu cu nota scăzută la purtare. Magiștrii făceau eforturi zdravene s-o scoată la capăt cu mine. O zgripțuroaică se răstea de fiecare dată să mă potolesc, fără mari succese, și nici n-avea cum să mă depuncteze excesiv. După cîteva amenințări, pe care le-am ignorat cu indiferență, mi-a cerut să ies în fața clasei, să mă sprijin cu mîinile de catedră. Jocul era destul de nou, am fost curios ce are de gînd. Ea a înhățat mătura din colț și mi-a croit una zdravănă peste fund. La început toți am fost uimiți, dar apoi s-a declanșat un hohot general de rîs și ea s-a înfuriat mai tare, fiindcă gestul său didactic s-a dus de rîpă. Singurul lucru neplăcut a fost că mătura fusese în prealabil intens utilizată pentru activitatea adecvată și, la contactul cu posteriorul meu, a stîrnit un nor imens de praf. Eram la Școala Generală nr. 17 din Mănăștur și nimic nu părea inadmisibil.

Altul avea o personalitate captivantă. Era glumeț, imprevizibil, exigent și bun showman. Lucrul care îmi displăcea la el era că, atunci cînd prindea un elev că n-a învățat sau nu și-a scris tema de casă, făcea o mină tristă, se scărpina în bărbie, își mușca nervos mustața și, fulgerător, îi ardea o palmă aspră peste falcă. Era un bărbat scund, un pic obez, cu mîini de muncitor agricol. Biata victimă, luată prin surprindere, era proiectată vreun metru mai într-o rînă. “Vezi că te-a lovit 25-ul barat!”, spunea el ironic, pentru a masca prin zeflemea brutalitatea gestului. Troleibuzul 25 lega centrul orașului de cartierul nostru periferic și rău famat, iar 25-ul barat era o cursă mai rapidă, cu stații mai puține. Dar eu îl admiram fiindcă avea un stil de predare foarte logic și rațional, punea suflet în orele pe care le ținea și momentele de spaimă se alternau cu cele de ilaritate și divertisment. Eram tot timpul cu mîinile pe sus să răspund și m-a lăudat adesea pentru sîrguință. Într-o zi, la sfîrșitul orei, a venit la banca mea să-mi spună că vrea să vorbească neapărat cu amîndoi părinții mei, să-i chem la școală. I-am zis că asta nu se va putea, de-a lungul anilor s-au aranjat să lucreze în ture diverse (el de dimineață, ea de după-masă sau de noapte), tocmai pentru a avea grijă de noi. Dar profesorul Rotta a insistat că era absolut obligatoriu să fie amîndoi prezenți. S-a creat panică la noi acasă, cînd s-a aflat mesajul, părinții erau siguri că voi fi dat afară din școală, ce-am mai isprăvit din nou? Mă știam nevinovat, cu ocazia aceea, și eram doar nedumerit ce vrea omul ăla cu mine. Cînd s-au prezentat părinții, foarte speriați, nici n-au intrat în clădire, m-au pus să-l chem pe el în curte. Profesorul a venit zîmbind, a făcut cunoștință cu ei și, după cîteva replici de circumstanță, le-a spus că sînt “brînză bună în burduf de cîine” (mai auzisem expresia asta). Totuși germana o știam foarte bine și ar fi păcat să se piardă acest talent deosebit. Așadar le propunea să găsească pentru mine o familie de sași, prin zona Sibiului, unde să fiu trimis pe timpul vacanței de vară, să vorbesc cîteva luni doar în limba respectivă, cu care voi putea apoi să-mi construiesc un viitor important. Era nevoie însă de acordul lor și de o anumită contribuție financiară. Părinții mei îl ascultau cu emoție, mama mea și-a șters o lacrimă. Erau siguri că voi fi exmatriculat și, cînd colo, aflau că un om străin mă laudă, pariază pe viitorul meu și se oferă să mă ajute. A fost prima dată cînd ceilalți, din familia mea, s-au uitat la mine cu o anumită curiozitate și nedumerire. Ce-o fi fost de capul meu? Însă, firește, nimeni nu avea resursele să mă trimită la studii.

Pe Răzvan Rotta l-am revăzut după cîteva decenii, în studioul unei televiziuni, unde amîndoi intram în direct, la o emisiune despre Decembrie 1989. El devenise faimos, cu fotografiile pe care le-a realizat, în cursul evenimentelor sîngeroase din centrul Clujului; eu relatasem în diverse cărți despre experiențele șocante trăite în Mănăștur și despre revoluționarii împușcați pe Calea Moților. El, între timp, se făcuse un prosper om de afaceri; eu eram profesor de italiană. În momentele amabilităților de familiarizare, cu invitații, cu ziariștii, înainte de pornirea telecamerelor, am apucat să-i spun că mi-a fost profesor de germană la Școala Generală 17, își mai amintește oare? A înțepenit brusc, s-a uitat adînc în ochii mei, de parcă tocmai s-a năpustit într-o călătorie fulgerătoare, cu 40 de ani în urmă. I-am așteptat senin examinarea. Dar în privirea lui era doar ceață și, după cîteva clipe, a scuturat ușor din cap cu regret. Trecutul nu se întoarce pentru toată lumea la fel.

(Răsunetul cultural, Bistrița, nr. 9/septembrie 2023, p. 4)

Drumul unui scriitor (3)

Etichete

literatură, preferințe, recomandări, scriitor

Dialog Alexandra Vlădoiu – Laszlo Alexandru

Cum am debutat ● Aspecte din viața literară ● Evoluția în timp ● Autori preferați

A.V.: Vă mulțumesc că mi-ați răspuns la întrebare atît de amănunțit. Deseori am auzit expresia că nu există un bun scriitor fără un bun cititor. Și voiam să vă întreb care credeți că sînt autorii de bază? Sau ce credeți dumneavoastră că ar trebui să citească un tînăr al secolului XXI, care ar dori să apuce pe acest drum?

L.A.: Sigur că am documentarea teoretică și practică, prin studiile pe care le-am făcut, privind valoarea literară, topurile din literatura română sau cea străină. Dar vă spun sincer că aveam această fibră nonconformistă, încă din primii mei ani de cititor. Chiar dacă interiorizam normativa. Iată, de pildă, Sadoveanu, “marele prozator al literaturii noastre”… Îl detest rece pe Sadoveanu. Pot să citesc cartea lui N. Manolescu despre el, am și comentat-o, dar asta nu înseamnă că o să-mi placă vreodată acel prozator. Eventual o să mă amuz puțin de serpentinele sau zigzagurile pe care le face Manolescu, pentru a-l scoate credibil pe Sadoveanu. Mă rog, asta e altceva. Așadar am fost totdeauna un cititor rebel, care mergea să citească ce-i place, nu fiindcă îi spun alții că trebuie să vadă cutare text, care e important. Așa că pot să dau o listă de autori, care mie mi-au plăcut, deși poate că ei nu sînt neapărat departe de clasamentul oficial. Doar că sînt și unii de pe lista canonică, pe care eu îi detest. Primul autor, mai presus de toți ceilalți, este clar că e Dante Alighieri, că altfel nu mai pierdeam cîțiva zeci de ani din viață să-l studiez și vreo zece ani să tot scriu despre el. Ne-ar trebui un dialog separat ca să vă explic, cum am făcut deja cu alții, de ce mi se pare important Dante. Să rămînem tot în zona literaturii italiene, dacă vorbim de valorile clasice și de cele contemporane. În prima categorie, firește că Boccaccio este un foarte amuzant și simpatic scriitor, în Decameronul, am elaborat un studiu ca postfață, care a apărut în vreo cinci ediții ale capodoperei respective, la Ed. Paralela 45, unde am arătat de ce este un mare autor, din punctul meu de vedere. Pe linie de importantă literatură clasică, trebuie inclus neapărat Alessandro Manzoni, deși el nu mi-a plăcut la început. Și aici a fost o întîmplare ciudată. Am devenit profesor de italiană, eram obligat să-l predau pe Manzoni, iar eu nu-l citisem decît fragmentar. Nu-mi plăcea, datorită stilului său lung, lălăit, este exact invers față de Dante. L-am tot răsfoit și spuneam diverse generalități la clasă. Dar, după cîțiva ani, o fostă elevă, care asistase la orele mele – pe care eu le-am considerat placide și nesărate, convenționale, tocmai fiindcă nu mă atrăgea autorul – a ajuns să lucreze la Biblioteca Județeană din Cluj. Era ceva dată rotundă, de la nașterea sau moartea romancierului, și ea mi-a propus să țin o conferință acolo despre Logodnicii (I promessi sposi). Cînd am auzit-o, mi-am pus mîinile în cap: “Vai, tocmai pe ăsta l-ai găsit?”. Ea mi-a spus, foarte entuziasmată, că i-au plăcut mult orele făcute de mine, cu cincisprezece ani înainte, le-a ținut minte și de acolo i-a venit ideea. M-am mirat și eu de ce auzeam. I-am acceptat invitația, dar, în ciuda spontaneității și a altor calități personale, am totuși o seriozitate profesională indiscutabilă, a abordării științifice, și mi-am spus că nu mă pot duce să țin o conferință cu cartea necitită integral. Toate ca toate, dar m-aș disprețui pe mine însumi. Abia atunci m-am apucat să-l citesc într-adevăr pe Manzoni: greu, scrîșnit, mă pierdeam prin sintaxa lui, mă învîrteam prin frazele care nu se mai terminau, cinci rînduri, șapte rînduri. Dante, din două cuvinte alăturate, te aruncă în culmea sublimului sau în străfundul abjecției. Este extraordinar, acesta e stilul pe care îl prefer. Manzoni era exact pe dos. Strîngeam din dinți și mă blestemam că am acceptat să țin conferința aceea. Dar îmi repetam îndemnurile la supunere benedictină și mergeam înainte, cu mari eforturi. L-am terminat. Însă, pe măsură ce avansam, de la pagina 300 încolo, și cînd m-am apropiat de pagina 600 și am trecut de ea, m-a captivat tot mai mult și am devenit un fan al lui Manzoni. I-am descoperit adevărata valoare ieșită din comun, însă care pretinde efort și transpirație pentru a fi apreciată. Am pus apoi mult suflet, am susținut o conferință în care m-am implicat afectiv, nu numai intelectual și științific. Cu ocazia aceea ciudată și cu întîrzierea de rigoare, mi s-a revelat Alessandro Manzoni. Și firește că mai sînt mulți alții. În literatura contemporană italiană, primul nume care îmi vine în minte este al lui Stefano Benni, un excelent artist specializat în jocuri de cuvinte. I-am tradus cu delectare vreo două nuvele și i le-am publicat prin presa literară de la noi. Benni este un meseriaș al limbii italiene, un prozator care a elaborat și scenarii de film etc. Iar, în literatura română, cel mai îndrăgit autor al meu este Ion Luca Caragiale, o spun foarte pe șleau și fără să mă ascund după deget. După aceea, venind mai către noi: Camil Petrescu, romancierul, dramaturgul. Iar pe plan poetic: Bacovia. Mai degrabă el, decît Eminescu, de pildă, care este prea formalist și oficializat și folosit în toate prilejurile. Dar Bacovia este cu totul impresionant, sigur, vorbesc despre perioada lui inițială de creație, mai ales primele două volume, fiindcă pe urmă decade, se rarefiază, dă și el de comunism și începe diverse compromisuri în plan liric. Cam acestea ar fi numele de referință pentru mine, în poezie, proză, dramaturgie.

A.V.: Mă gîndeam să încheiem, dar nu înainte de-a vă pune o ultimă întrebare și a vă adresa o ultimă rugăminte. Rugămintea era să transmiteți un mesaj către cititorii dumneavoastră. Iar întrebarea este legată de scriitorii de rînd, care vor să publice și n-au curajul, sau poate nu știu de unde să înceapă: ce sfaturi le dați? ce încurajări?

L.A.: Sînt diverse strategii personale, în funcție de caracterul fiecăruia și de disponibilitățile fiecăruia. Există cei care se adaptează, din fragedă tinerețe, își identifică un grup de apartenență, un idol, apropiat sau nu de gusturile și preocupările lor, iar pe urmă fac eforturi să intre în cercul respectiv, eventual chiar prin exces de zel, își vînd spontaneitatea pe altarul regulilor găsite la fața locului. Dacă doresc să procedeze astfel, n-au decît. Degeaba le spun că n-a fost soluția mea, fiindcă ar ridica din umeri și fiecare își vede de drumul lui în viață. Pe de altă parte, dacă ții la adevărurile tale, trebuie să fii pregătit să și lupți pentru ele, să fii conștient că nu de puține ori vei rămîne complet singur și va fi nevoie, chiar și atunci, de perseverență împotriva tuturor obstacolelor, vei primi tot felul de refuzuri, unele pe față, altele mediate și strecurate pe la spate. Sigur, soluția este să te dai pe brazdă, să zici cum zic ei, să iei virajul, să intri în rînd și să te conformezi. Dar eu, dacă n-am făcut asta de-a lungul a 30 de ani – am debutat în 1991, cu articolul acela despre Ion Barbu, apărut în România literară, iar volumul de debut s-a publicat în 1996, Între Icar și Anteu – sînt prea bătrîn deja. Și atunci eram prea bătrîn să mă dau pe brazdă. Dar cu internetul nu mai e nici o problemă. Am vreo trei bloguri, două site-uri, două pagini pe Facebook, pagină pe Instagram, pagină pe Twitter, nu mai știu cîte posibilități de expresie, pe care singur mi le-am făcut. Am construit o revistă poliglotă, timp de vreo zece ani, am implicat acolo 116 autori români și străini, 15 traducători, texte în engleză, franceză, italiană, inclusiv poezii în turcă, diverse desene, fundal muzical clasic etc. Cînd am inventat asta, cu douăzeci de ani în urmă, cred că toți mă considerau sărit de pe fix. Dar ideea era să-mi construiesc instrumentele. Și, pe urmă, lumea văzînd că merg înainte și nu tac din gură, a început să mă bage în seamă, din moment ce tot vorbesc și nu mă plictisesc. Am ajuns să-mi public cărțile pe la diverse edituri, unele chiar prestigioase, dar repet, erau instituții care agreau ce am eu de spus. N-am avut situații în care să-mi frămînt creierii cam ce ar prefera editura sau revista respectivă și iute să-i ies în întîmpinare, cu vreo două cărți și trei articole. Așadar sfaturi către tinerii scriitori: cine e mai independent, să rămînă așa! Cu tot riscul și toate pierderile de rigoare. Cine e mai conformist (ca să nu folosesc alte cuvinte), să rămînă așa! O să vadă dacă o să-i placă. Mie nu mi-ar fi plăcut, în orice caz. “Să fii tu însuți!”. Nu așa era sfatul din Faust al lui Goethe? Să fii tu însuți, cel care ești, și vei vedea cum va fi viața. Degeaba încerci să schimbi pe cineva. Eu sînt și profesor și am învățat că cea mai mare greșeală a unui profesor e să încerce să-și facă elevii sau studenții să semene cu el. Doamne ferește, așa ceva este o nebunie! Fiecare om trebuie tratat în mod unic și indivizibil, cu originalitatea lui, cu capacitățile sale intelectuale și morale și, de la caz la caz, se pot alterna sau pot coincide recomandările și sfaturile. Dar, oricum, este vorba aceea: nu-mi da sfaturi că știu să greșesc și singur. Greșeala este, pînă la urmă, cel mai bun profesor în viață. Trageți tare și greșiți, fraților!

A.V.: Și un mesaj pentru cititorii dumneavoastră?

L.A.: Un mesaj pentru cititorii mei? Dacă mă căutați, mă găsiți. Vă învîrtiți pe Google, cărțile mele le puteți descărca, unele dintre ele, le puteți achiziționa pe altele. De fapt ei cam știu, fiindcă unii mă urmăresc pe internet și mă citesc. Multe dintre textele mele le expun întîi pe blog. N-am o finalitate lucrativă a scrisului, ca să mă îmbogățesc, este efectiv un hobby. Ca atare îmi public eseurile pe blogul meu, la acces liber. Am făcut un blog cu nuvelele lui Pirandello, pe care le tot traduc și am ajuns la volumul 8. Acelea se pot citi liber. Lectura lui Dante de asemeni se poate vedea, am deschis un alt blog, dedicat exclusiv acestui subiect. Lumea își poate lua cartea pe hîrtie, sau o poate consulta pe internet. Dar sigur că nu e același lucru, pe computer îți obosesc ochii, parcurgi tot cîte zece versuri și te oprești. Însă internetul omoară distanțele. Dacă este cineva din America și nu poate să-mi cumpere cartea, intră fragmentar pe bloguri și își face o idee.

A.V.: Noi încheiem aici. Le mulțumesc tuturor celor care au fost și azi alături de noi.