Etichete

, , , , ,

Daniel Moșoiu: Am înțeles că urmează să apară, în trei volume, dacă nu mă înșel, Lectura lui Dante. La capătul a 22 de cărți pe care le-ați publicat pînă acum. Lectura lui Dante cred că încununează acest parcurs editorial.

L.A.: Așa este. E proiectul meu de suflet. Dar vreau să vă spun că, în viitorul apropiat, drumurile mele se “trifurcă”, nu se bifurcă. Am acest proiect, despre care cu drag o să spun cîteva cuvinte, Lectura lui Dante, 3 volume, sînt aproape 2.000 de pagini, acum fac ultima corectură și urmează să dau bunul de tipar. Mai am, gata corectată, o carte, o recapitulare a eseurilor mele mai vechi, care va apărea în Israel. Este o sinteză a scrierilor mele despre evrei și antisemitismul cu care s-au confruntat în cultura română. Asta va apărea ori la sfîrșitul anului în curs, ori la începutul anului viitor, la Editura Saga din Israel. Lectura lui Dante va apărea la Editura Cartier din Chișinău. Cum vedeți, eu lucrez la export în acest moment. Dar lucrez și la import, cu a treia direcție editorială. Pînă acum am scos patru volume cu traducerile mele din Nuvele pentru un an, de Luigi Pirandello, aici, la Editura Ecou Transilvan din Cluj.

D.M.: O altă obsesie…

L.A.: Volumul cinci l-am terminat deja de tradus, mai am douăzeci de pagini din volumul șase. Primele patru, cum spuneam, deja sînt publicate. Undeva prin luna ianuarie apar și următoarele două. Ca să ajung la șase. Deci astea sînt, pe scurt, cele trei direcții unde trudesc în paralel.

D.M.: Și veți încheia nuvelele lui Pirandello…

L.A.: Nu-nu. Fiindcă nuvelistica lui are cincisprezece volume. Așa că va trebui să avem bani și tutun, cum se spune. Adică energie de lucru. Dar, dacă reușesc să merg tot cu două volume traduse pe an, înseamnă că sînt un băiat harnic.

D.M.: Ei, de obicei sînteți harnic. Prolific.

L.A.: Pot să spun, fără falsă modestie, că dacă mă uit la mine de sus, am impresia că este etapa cea mai ocupată din toată biografia mea intelectuală. Cu aceste proiecte gigantice, fiindcă vorbim de vreo 3.000 de pagini cu publicare iminentă, ca autor și ca traducător, nu apuc să mă stresez prin casă că e virusul afară, că e pandemie. Eu n-am timp să dorm, mănînc mai rar, cînd îmi aduc aminte. E mai interesant așa, cînd nu ești liber să-ți zboare mințile pe pereți. Muncesc de nu-mi văd capul.

D.M.: Pentru dumneavoastră era tot un fel de stare de alertă, sau de urgență, și înainte.

L.A.: Da. Păi douăzeci și două de cărți, totuși, n-au fost simplu de scris. Darămite de publicat, să umblu după fiecare. Desigur, fără cele traduse. Fiindcă în total sînt peste patruzeci. În fine. Sînt un tip activ. După ce n-o să mai fiu, n-o să mai fiu nici activ. Mergem înainte, pînă cînd avem un orizont în fața noastră.

D.M.: Dar spuneți-mi, în toată această perioadă de pandemie, în starea de urgență, ați avut și dispoziția necesară pentru lucru? Pentru scris? Nu v-a afectat într-un fel?

L.A.: O-ho. Mă bucuram că n-am obligațiile celelalte: să mă scol de dimineață, să stau la tramvai, să mă duc la școală, nu mă chema lumea să țin conferințe (fiindcă nu s-au mai făcut conferințe), lansările de carte s-au mai rărit. A fost o delectare pentru mine că în sfîrșit mă pot concentra pe activitatea care mi se pare cea mai importantă, aceea de a scrie cărți. Nu, n-am nici un fel de traume cu pandemia. Și, din fericire, n-am avut probleme cu sănătatea. Dar n-am avut poate și pentru că n-am ieșit din casă. M-am bucurat că pot să stau acasă și să lucrez. Dacă accepți claustrarea aceasta… Însă noi, scriitorii, trăim mereu claustrați. A fost prozatorul acela de limbă franceză, care îl avea ca personaj pe comisarul Maigret, era singurul care își scria ostentativ cărțile în vitrină. Se așeza într-un magazin și oamenii treceau pe stradă, se uitau la el cum scrie cărți. Georges Simenon, parcă așa îl chema. Dar ăsta era un fenomen, fiindcă altminteri absolut toți scriitorii din lume, de toate limbile posibile, se retrag. Scrisul este un act intim, pînă la urmă, ca să-ți strîngi gîndurile, să-ți șlefuiești strategiile, să te concentrezi pe ceea ce ai de zis. Fiecare scriitor stă de vorbă cu cititorul său. Cu fiecare cititor în parte. Chiar și peste zece ani, peste douăzeci. Uite, Dante și-a pus ideile în pagină la 1300, și eu îl citesc cu delectare, acum, în 2020. Dar el a scris pentru mine, cu 700 de ani în urmă. Eu îl descifrez și stau de vorbă cu el. Și poate că tot așa, dacă mă va citi cineva pe mine, peste 10 ani, peste 15 ani, eu tocmai povestesc cu omul acela.

D.M.: Rebreanu avea nevoie de nopțile lui liniștite. Mihail Sebastian, pe care l-am invocat, de asemenea, nu putea să scrie dacă nu se retrăgea undeva, în liniște, singur și exonerat de celelalte obligații. Ne-ați promis cîteva cuvinte despre Lectura lui Dante, cele trei volume, care urmează să apară la Chișinău, la Editura Cartier.

L.A.: Da, e proiectul meu intelectual cel mai important. Am lucrat cam zece ani la el. Textul Divinei Comedii este complex și dificil de înțeles în primul rînd pentru italieni, care sînt “de-ai casei” și e limba lor maternă. Cei mai mulți italieni nu-l cunosc pe Dante. Ba chiar se cam feresc de el, fiindcă sînt intimidați, sînt impresionați negativ. E cineva, un artist, acolo, sus, la care nu putem ajunge. De ce? Pentru că închide o mare cantitate de informație, de erudiție, de istorie, de politică medievală, de cultură și civilizație antică și medievală, de date biografice dantești, detalii despre Florența și Italia etc. etc. Și nu există un cititor care să le știe pe toate. E absolut imposibil. Iar dacă nu le știi, nu înțelegi despre ce e vorba. Ca atare, textul poemului este foarte greu de urmărit și de citit. Pentru italieni, în primul rînd, ca să nu mai spunem pentru cei de alte limbi, străine. Cum se procedează? Dante are cinci variante complete în limba română. Ce-au făcut traducătorii de pînă acum: George Coșbuc, Ion Țundrea, Giuseppe Cifarelli, Eta Boeriu, sau profesorul bucureștean Alexandru Marcu, autorul unei versiuni în proză? Au luat versurile și le-au transpus pe românește. Însă asta nu ajută. Pentru că, opera fiind atît de complexă, științific și artistic vorbind, citești cuvintele, dar ele nu-ți spun nimic. Dădeam cuiva acest exemplu, zice Dante în cîntul XXVI din Infern că, atunci cînd musca cedează țînțarului, el a observat ceva. Cum adică: atunci cînd musca cedează țînțarului?! Citești, pricepi că-i o muscă pe-acolo, un țînțar, dar habar n-ai ce-a vrut să transmită poetul. Trebuie să vină cineva, care să-ți explice că pasajul se referă, în mod aluziv, la momentul înserării, cînd musca pleacă la culcare și apar țînțarii. Ei, dar dacă nu-ți descîlcește cineva dedesubtul, sau alegoria, sau simbolul, sau expresia încifrată, tu citești niște vorbe, însă ele nu te ajută cu nimic. Rămîi doar cu expresiile din poem și nu pricepi înțelesurile. Și atunci mi-am zis că nu e suficient să traduc versurile, cum au făcut ceilalți, trebuie să-i dau cititorului și explicațiile. Și am întrerupt după fiecare terțină, sau grup de două terține, fluxul poemului original, pe care l-am dat mai întîi în italiană, l-am tradus apoi în română, l-am explicitat pe urmă în română și după aceea am făcut o sinteză a criticilor despre Dante, din Evul Mediu pînă în secolul XX, referitoare la acel anumit pasaj. Sinteza asta am adunat-o din vreo șapte-opt ediții dantești italiene diferite, pe care le-am pus cap la cap și lucram în paralel, ca înnebunit. Terminam sinteza respectivă, treceam la următoarele trei versuri și la următoarele trei. Toată Divina Comedie are 14.230 de versuri. N-am mai văzut genul ăsta de abordare, pentru că operațiunea presupune, inevitabil, să fracturezi poemul. Toată lumea a avut un foarte mare respect pentru poezia dantescă și nu și-a permis s-o “rupă”. Ezitarea de natură etică și procedurală, pe care a trebuit s-o tranșez a fost că, dacă n-o “rupi”, n-o înțeleg cititorii. Mi-am zis că, în ciuda riscului de-a părea un tip ireverențios, importantă este înțelegerea semnificațiilor! Așa că m-am dus cu stilul ăsta de lucru pe vreo 2.000 de pagini, adică am luat fiecare vers, l-am tradus, l-am explicitat și apoi l-am trecut prin filtrul a trei-patru critici semnificativi.

D.M.: O muncă uriașă. Felicitări Editurii Cartier din Chișinău, pentru că a îmbrățișat această inițiativă.

L.A.: Și eu le sînt recunoscător că au sărit să-mi dea o mînă de ajutor la publicare.

D.M.: Da. Ai toată viața înainte ar fi un roman bun de citit, în vremurile noastre?

L.A.: Vaai, asta mi-a și scăpat din vedere! Tocmai apare ediția a patra a traducerii mele. N-am mai pus-o la socoteală, fiindcă nu mai am nimic de lucru la ea. Aici sînt atribuțiile editurii. Da, apare ediția a patra, în aceste zile, din Ai toată viața înainte, de Romain Gary, am semnat contractul, am expus și noua copertă pe pagina mea de Facebook.

D.M.: Și unde apare?

L.A.: La Editura Univers, din București. Era, totuși, înainte de 1989, cea mai importantă editură de literatură străină din România.

D.M.: O-ho. Dacă voiai să fii la zi cu ce se publică în străinătate, urmăreai aparițiile din colecția “Romanul secolului XX”.

L.A.: E una dintre cărțile mele care s-au vîndut în cel mai mare tiraj. Pe lîngă Dicționarul italian-român și român-italian, care a avut de asemeni un tiraj măgulitor, la Editura Știința a Academiei Republicii Moldova, pe lîngă Memoratorul de limba italiană, din care am scos deja trei ediții – dar acestea sînt, desigur, pe latura strict pedagogică. Însă traducerea din Romain Gary, cu cele patru ediții succesive, a avut o evoluție foarte frumoasă. Ediția a doua, ca supliment la ziarul Cotidianul, s-a tras dintr-un șut în 20.000 de exemplare, care s-au epuizat într-o zi! Ce vremuri, ce vremuri…

D.M.: Am și ediția aceea. Da. Vremuri care aduceau aminte de tirajele cărților dinainte de 1989. Ce ați citit interesant, dincolo de preocupările dumneavoastră firești, legate de Dante, de Pirandello, în această perioadă? Ce ne recomandați?

L.A.: Fiind prins cu Dante, poate că îmi atrag atenția mai mult sintezele. Te pomenești că mă apropii și eu de o vîrstă a clasicismului… Mi-a atras atenția în primul rînd – și este un formidabil instrument de lucru – Enciclopedia geografică a Holocaustului din Transilvania de Nord, de reputatul profesor american Randolph Braham, alături de distinsul profesor clujean Zoltán Tibori Szabó. A fost tradusă această carte, din limba maghiară, de colega dumneavoastră de la TVR Cluj, Andrea Ghiță. E o investigație monumentală, scoasă tot la Editura Cartier din Chișinău, și care trece în revistă nenorocirea, tragedia Holocaustului în Ardeal, localitate cu localitate, numărul morților, numele victimelor și așa mai departe. Este o cercetare de mare suprafață, iar publicarea acestei cărți la noi reprezintă în sine un eveniment. Iar acum, alaltăieri, am primit cu interes din partea colegului Adrian Grănescu o monografie, Amurgul Daciei, eu fiind un colaborator din tinerețe al Editurii Dacia, am publicat acolo vreo patru cărți, pînă cînd n-am mai publicat la ei…

D.M.: Amurgul Editurii Dacia… nu al Daciei…

L.A.: Da. Așa a zis el în titlu: Amurgul Daciei. Cred că nu se gîndea la mașina Dacia și nici la Decebal cu Traian… De fapt pe copertă este clădirea fostului muzeu Emil Isac, unde și-a avut sediul, mult timp, editura cu pricina. Îi zice “amurgul”, dar de fapt este o sinteză, cu întreaga activitate a instituției de cultură, din anii 70, 80 și 90. Nu vreau să intru în detaliile cărții, fiindcă abia am primit-o, n-am studiat-o în profunzime. Dar pare o cercetare solidă și bine documentată.

D.M.: Ne-ați dat un bun subiect pentru următoarele ediții, un dialog cu Adrian Grănescu.

L.A.: Da, cred că s-ar bucura. E doldora de informații culturale.

D.M.: Într-un singur minut, avem motive să fim totuși optimiști?

L.A.: E important ca fiecare să aibă ce să facă. Dacă identifică acest lucru pe cont propriu, e și mai bine. Munca în echipă acum poate să se desfășoare numai on-line. Încercați, fiecare, să vă găsiți o ocupație. Ceva care vă place, vă ține absorbiți, și nici nu veți pricepe că afară se întîmplă lucruri grele, neplăcute, uneori tragice. Găsiți-vă de lucru!

(Radio Cluj, 26 oct. 2020)