Scriitor în pandemie (2)

Etichete

Divina Comedie, Lectura lui Dante, literatura, Radio Cluj, Romain Gary, scriitor

Daniel Moșoiu: Am înțeles că urmează să apară, în trei volume, dacă nu mă înșel, Lectura lui Dante. La capătul a 22 de cărți pe care le-ați publicat pînă acum. Lectura lui Dante cred că încununează acest parcurs editorial.

L.A.: Așa este. E proiectul meu de suflet. Dar vreau să vă spun că, în viitorul apropiat, drumurile mele se “trifurcă”, nu se bifurcă. Am acest proiect, despre care cu drag o să spun cîteva cuvinte, Lectura lui Dante, 3 volume, sînt aproape 2.000 de pagini, acum fac ultima corectură și urmează să dau bunul de tipar. Mai am, gata corectată, o carte, o recapitulare a eseurilor mele mai vechi, care va apărea în Israel. Este o sinteză a scrierilor mele despre evrei și antisemitismul cu care s-au confruntat în cultura română. Asta va apărea ori la sfîrșitul anului în curs, ori la începutul anului viitor, la Editura Saga din Israel. Lectura lui Dante va apărea la Editura Cartier din Chișinău. Cum vedeți, eu lucrez la export în acest moment. Dar lucrez și la import, cu a treia direcție editorială. Pînă acum am scos patru volume cu traducerile mele din Nuvele pentru un an, de Luigi Pirandello, aici, la Editura Ecou Transilvan din Cluj.

D.M.: O altă obsesie…

L.A.: Volumul cinci l-am terminat deja de tradus, mai am douăzeci de pagini din volumul șase. Primele patru, cum spuneam, deja sînt publicate. Undeva prin luna ianuarie apar și următoarele două. Ca să ajung la șase. Deci astea sînt, pe scurt, cele trei direcții unde trudesc în paralel.

D.M.: Și veți încheia nuvelele lui Pirandello…

L.A.: Nu-nu. Fiindcă nuvelistica lui are cincisprezece volume. Așa că va trebui să avem bani și tutun, cum se spune. Adică energie de lucru. Dar, dacă reușesc să merg tot cu două volume traduse pe an, înseamnă că sînt un băiat harnic.

D.M.: Ei, de obicei sînteți harnic. Prolific.

L.A.: Pot să spun, fără falsă modestie, că dacă mă uit la mine de sus, am impresia că este etapa cea mai ocupată din toată biografia mea intelectuală. Cu aceste proiecte gigantice, fiindcă vorbim de vreo 3.000 de pagini cu publicare iminentă, ca autor și ca traducător, nu apuc să mă stresez prin casă că e virusul afară, că e pandemie. Eu n-am timp să dorm, mănînc mai rar, cînd îmi aduc aminte. E mai interesant așa, cînd nu ești liber să-ți zboare mințile pe pereți. Muncesc de nu-mi văd capul.

D.M.: Pentru dumneavoastră era tot un fel de stare de alertă, sau de urgență, și înainte.

L.A.: Da. Păi douăzeci și două de cărți, totuși, n-au fost simplu de scris. Darămite de publicat, să umblu după fiecare. Desigur, fără cele traduse. Fiindcă în total sînt peste patruzeci. În fine. Sînt un tip activ. După ce n-o să mai fiu, n-o să mai fiu nici activ. Mergem înainte, pînă cînd avem un orizont în fața noastră.

D.M.: Dar spuneți-mi, în toată această perioadă de pandemie, în starea de urgență, ați avut și dispoziția necesară pentru lucru? Pentru scris? Nu v-a afectat într-un fel?

L.A.: O-ho. Mă bucuram că n-am obligațiile celelalte: să mă scol de dimineață, să stau la tramvai, să mă duc la școală, nu mă chema lumea să țin conferințe (fiindcă nu s-au mai făcut conferințe), lansările de carte s-au mai rărit. A fost o delectare pentru mine că în sfîrșit mă pot concentra pe activitatea care mi se pare cea mai importantă, aceea de a scrie cărți. Nu, n-am nici un fel de traume cu pandemia. Și, din fericire, n-am avut probleme cu sănătatea. Dar n-am avut poate și pentru că n-am ieșit din casă. M-am bucurat că pot să stau acasă și să lucrez. Dacă accepți claustrarea aceasta… Însă noi, scriitorii, trăim mereu claustrați. A fost prozatorul acela de limbă franceză, care îl avea ca personaj pe comisarul Maigret, era singurul care își scria ostentativ cărțile în vitrină. Se așeza într-un magazin și oamenii treceau pe stradă, se uitau la el cum scrie cărți. Georges Simenon, parcă așa îl chema. Dar ăsta era un fenomen, fiindcă altminteri absolut toți scriitorii din lume, de toate limbile posibile, se retrag. Scrisul este un act intim, pînă la urmă, ca să-ți strîngi gîndurile, să-ți șlefuiești strategiile, să te concentrezi pe ceea ce ai de zis. Fiecare scriitor stă de vorbă cu cititorul său. Cu fiecare cititor în parte. Chiar și peste zece ani, peste douăzeci. Uite, Dante și-a pus ideile în pagină la 1300, și eu îl citesc cu delectare, acum, în 2020. Dar el a scris pentru mine, cu 700 de ani în urmă. Eu îl descifrez și stau de vorbă cu el. Și poate că tot așa, dacă mă va citi cineva pe mine, peste 10 ani, peste 15 ani, eu tocmai povestesc cu omul acela.

D.M.: Rebreanu avea nevoie de nopțile lui liniștite. Mihail Sebastian, pe care l-am invocat, de asemenea, nu putea să scrie dacă nu se retrăgea undeva, în liniște, singur și exonerat de celelalte obligații. Ne-ați promis cîteva cuvinte despre Lectura lui Dante, cele trei volume, care urmează să apară la Chișinău, la Editura Cartier.

L.A.: Da, e proiectul meu intelectual cel mai important. Am lucrat cam zece ani la el. Textul Divinei Comedii este complex și dificil de înțeles în primul rînd pentru italieni, care sînt “de-ai casei” și e limba lor maternă. Cei mai mulți italieni nu-l cunosc pe Dante. Ba chiar se cam feresc de el, fiindcă sînt intimidați, sînt impresionați negativ. E cineva, un artist, acolo, sus, la care nu putem ajunge. De ce? Pentru că închide o mare cantitate de informație, de erudiție, de istorie, de politică medievală, de cultură și civilizație antică și medievală, de date biografice dantești, detalii despre Florența și Italia etc. etc. Și nu există un cititor care să le știe pe toate. E absolut imposibil. Iar dacă nu le știi, nu înțelegi despre ce e vorba. Ca atare, textul poemului este foarte greu de urmărit și de citit. Pentru italieni, în primul rînd, ca să nu mai spunem pentru cei de alte limbi, străine. Cum se procedează? Dante are cinci variante complete în limba română. Ce-au făcut traducătorii de pînă acum: George Coșbuc, Ion Țundrea, Giuseppe Cifarelli, Eta Boeriu, sau profesorul bucureștean Alexandru Marcu, autorul unei versiuni în proză? Au luat versurile și le-au transpus pe românește. Însă asta nu ajută. Pentru că, opera fiind atît de complexă, științific și artistic vorbind, citești cuvintele, dar ele nu-ți spun nimic. Dădeam cuiva acest exemplu, zice Dante în cîntul XXVI din Infern că, atunci cînd musca cedează țînțarului, el a observat ceva. Cum adică: atunci cînd musca cedează țînțarului?! Citești, pricepi că-i o muscă pe-acolo, un țînțar, dar habar n-ai ce-a vrut să transmită poetul. Trebuie să vină cineva, care să-ți explice că pasajul se referă, în mod aluziv, la momentul înserării, cînd musca pleacă la culcare și apar țînțarii. Ei, dar dacă nu-ți descîlcește cineva dedesubtul, sau alegoria, sau simbolul, sau expresia încifrată, tu citești niște vorbe, însă ele nu te ajută cu nimic. Rămîi doar cu expresiile din poem și nu pricepi înțelesurile. Și atunci mi-am zis că nu e suficient să traduc versurile, cum au făcut ceilalți, trebuie să-i dau cititorului și explicațiile. Și am întrerupt după fiecare terțină, sau grup de două terține, fluxul poemului original, pe care l-am dat mai întîi în italiană, l-am tradus apoi în română, l-am explicitat pe urmă în română și după aceea am făcut o sinteză a criticilor despre Dante, din Evul Mediu pînă în secolul XX, referitoare la acel anumit pasaj. Sinteza asta am adunat-o din vreo șapte-opt ediții dantești italiene diferite, pe care le-am pus cap la cap și lucram în paralel, ca înnebunit. Terminam sinteza respectivă, treceam la următoarele trei versuri și la următoarele trei. Toată Divina Comedie are 14.230 de versuri. N-am mai văzut genul ăsta de abordare, pentru că operațiunea presupune, inevitabil, să fracturezi poemul. Toată lumea a avut un foarte mare respect pentru poezia dantescă și nu și-a permis s-o “rupă”. Ezitarea de natură etică și procedurală, pe care a trebuit s-o tranșez a fost că, dacă n-o “rupi”, n-o înțeleg cititorii. Mi-am zis că, în ciuda riscului de-a părea un tip ireverențios, importantă este înțelegerea semnificațiilor! Așa că m-am dus cu stilul ăsta de lucru pe vreo 2.000 de pagini, adică am luat fiecare vers, l-am tradus, l-am explicitat și apoi l-am trecut prin filtrul a trei-patru critici semnificativi.

D.M.: O muncă uriașă. Felicitări Editurii Cartier din Chișinău, pentru că a îmbrățișat această inițiativă.

L.A.: Și eu le sînt recunoscător că au sărit să-mi dea o mînă de ajutor la publicare.

D.M.: Da. Ai toată viața înainte ar fi un roman bun de citit, în vremurile noastre?

L.A.: Vaai, asta mi-a și scăpat din vedere! Tocmai apare ediția a patra a traducerii mele. N-am mai pus-o la socoteală, fiindcă nu mai am nimic de lucru la ea. Aici sînt atribuțiile editurii. Da, apare ediția a patra, în aceste zile, din Ai toată viața înainte, de Romain Gary, am semnat contractul, am expus și noua copertă pe pagina mea de Facebook.

D.M.: Și unde apare?

L.A.: La Editura Univers, din București. Era, totuși, înainte de 1989, cea mai importantă editură de literatură străină din România.

D.M.: O-ho. Dacă voiai să fii la zi cu ce se publică în străinătate, urmăreai aparițiile din colecția “Romanul secolului XX”.

L.A.: E una dintre cărțile mele care s-au vîndut în cel mai mare tiraj. Pe lîngă Dicționarul italian-român și român-italian, care a avut de asemeni un tiraj măgulitor, la Editura Știința a Academiei Republicii Moldova, pe lîngă Memoratorul de limba italiană, din care am scos deja trei ediții – dar acestea sînt, desigur, pe latura strict pedagogică. Însă traducerea din Romain Gary, cu cele patru ediții succesive, a avut o evoluție foarte frumoasă. Ediția a doua, ca supliment la ziarul Cotidianul, s-a tras dintr-un șut în 20.000 de exemplare, care s-au epuizat într-o zi! Ce vremuri, ce vremuri…

D.M.: Am și ediția aceea. Da. Vremuri care aduceau aminte de tirajele cărților dinainte de 1989. Ce ați citit interesant, dincolo de preocupările dumneavoastră firești, legate de Dante, de Pirandello, în această perioadă? Ce ne recomandați?

L.A.: Fiind prins cu Dante, poate că îmi atrag atenția mai mult sintezele. Te pomenești că mă apropii și eu de o vîrstă a clasicismului… Mi-a atras atenția în primul rînd – și este un formidabil instrument de lucru – Enciclopedia geografică a Holocaustului din Transilvania de Nord, de reputatul profesor american Randolph Braham, alături de distinsul profesor clujean Zoltán Tibori Szabó. A fost tradusă această carte, din limba maghiară, de colega dumneavoastră de la TVR Cluj, Andrea Ghiță. E o investigație monumentală, scoasă tot la Editura Cartier din Chișinău, și care trece în revistă nenorocirea, tragedia Holocaustului în Ardeal, localitate cu localitate, numărul morților, numele victimelor și așa mai departe. Este o cercetare de mare suprafață, iar publicarea acestei cărți la noi reprezintă în sine un eveniment. Iar acum, alaltăieri, am primit cu interes din partea colegului Adrian Grănescu o monografie, Amurgul Daciei, eu fiind un colaborator din tinerețe al Editurii Dacia, am publicat acolo vreo patru cărți, pînă cînd n-am mai publicat la ei…

D.M.: Amurgul Editurii Dacia… nu al Daciei…

L.A.: Da. Așa a zis el în titlu: Amurgul Daciei. Cred că nu se gîndea la mașina Dacia și nici la Decebal cu Traian… De fapt pe copertă este clădirea fostului muzeu Emil Isac, unde și-a avut sediul, mult timp, editura cu pricina. Îi zice “amurgul”, dar de fapt este o sinteză, cu întreaga activitate a instituției de cultură, din anii 70, 80 și 90. Nu vreau să intru în detaliile cărții, fiindcă abia am primit-o, n-am studiat-o în profunzime. Dar pare o cercetare solidă și bine documentată.

D.M.: Ne-ați dat un bun subiect pentru următoarele ediții, un dialog cu Adrian Grănescu.

L.A.: Da, cred că s-ar bucura. E doldora de informații culturale.

D.M.: Într-un singur minut, avem motive să fim totuși optimiști?

L.A.: E important ca fiecare să aibă ce să facă. Dacă identifică acest lucru pe cont propriu, e și mai bine. Munca în echipă acum poate să se desfășoare numai on-line. Încercați, fiecare, să vă găsiți o ocupație. Ceva care vă place, vă ține absorbiți, și nici nu veți pricepe că afară se întîmplă lucruri grele, neplăcute, uneori tragice. Găsiți-vă de lucru!

(Radio Cluj, 26 oct. 2020)

Publicitate

Niște falsificări

Etichete

damnatio memoriae, editori, Humanitas, Romain Gary, traduceri

Am citit cu interes în revista România literară, nr. 16-17/2020, pasajele de prezentare a scriitorului Romain Gary și a cărții sale, care stă să apară la Ed. Humanitas, Educație europeană, trad. Daniel Nicolescu. Avem aici, după toate aparențele, o fișă profesională de tipul “viața și opera”, unde ni se înșiră momente semnificative din existența autorului, refugierea sa în Franța, studiile, participarea la război, distincțiile obținute, cariera de diplomat în diverse puncte de pe glob, căsniciile, sinuciderea. Atunci cînd vine rîndul cărților publicate de Romain Gary, ni se amintește un lung șir de creații semnificative, care l-au impus pe primul raft al literaturii contemporane. Cititorul, îndreptat deja cu mintea spre fragmentele de lectură promise, trece iute peste detaliul că titlurile sînt date în franceză, cu anii de apariție semnalați în paranteză, însă acolo unde există versiuni publicate de Ed. Humanitas, titlul e precizat și pe românește.

După cum se știe, Romain Gary e singurul autor francez care a cîștigat de două ori Premiul Goncourt: odată cu numele său, pentru romanul Les racines du ciel (Rădăcinile cerului, trad. Sanda Oprescu, Buc., Ed. RAO, 2008), a doua oară cu numele Emile Ajar, pentru La vie devant soi (Ai toată viața înainte, trad. Laszlo Alexandru, Buc., Ed. Univers, ed. 1, 1993, ed. a 2-a, 2006, ed. a 3-a, 2013). Alte cărți i-au fost publicate în edituri românești semnificative: Regele Solomon (trad. Daria Laura Bârsan, Iași, Ed. Polirom, 2019), Alint (trad. Irinel Antoniu, Buc., Ed. Univers, 2015), Himere (trad. Liviu Papuc, Chișinău, Ed. Cartier, 2007), Dincolo de limita aceasta biletul își pierde valabilitatea (trad. Liviu Papuc, Chișinău, Ed. Cartier, 2007), Lady L. (trad. Anca Burlan, Ed. Elit Comentator, 1992), Clar de femeie (trad. Anca Bogdan, Buc., Ed. Univers, 1979), Groapa bunei speranțe (trad. Geo Dumitrescu, Buc., Ed. Univers, 1974), Prima dragoste, ultima dragoste (trad. Marcel Aderca, Buc., E.L.U., 1968, reluată la Buc., Ed. RAO, 2007).

Se vede cu ochiul liber că vreo cîteva zeci de oameni au trudit, de-a lungul deceniilor, să-l traducă pe Romain Gary în românește, să-l editeze, să-l tipărească, să-l pună în vînzare. Este elocventă procedura prin care Ed. Humanitas vîră la pomelnic doar propriile publicații și-i ascunde în decor, cu o clipire de geană, pe toți ceilalți. Mai ales că romanele cu cele mai importante premii ale francezului nu la trufașa antrepriză au văzut lumina realității. Sub aparența deontologică a fișei de autor, ni se vîră pe sub tejghea o tristă reclamă comercială.

Pe vremea ceaușismului, scriitorii români care plecau definitiv din țară erau șterși automat din spațiul public: numele lor nu mai putea fi pomenit în revistele literare, cărțile lor erau retrase din librării și biblioteci. În Roma antică s-a dat și un nume pentru acest abuz, aplicat pe pielea adversarilor: damnatio memoriae. Totuși n-am găsit pînă acum, la drept vorbind, ca brutala metodă punitivă să fie aplicată și la departamentul “lăcomie financiară”. Nu trece zi fără să învăț ceva.

Unii vor spune că fac din țînțar armăsar. Însă metoda falsificării, prin parțializare și deturnare a informației, tinde să devină stilul casei. Editoriale. Ni se prezintă cu tam-tam noua apariție Humanitas, Educație europeană. Printr-un lapsus de memorie, nu ni se spune că la traducerea ei a mai trudit, cu decenii în urmă, Geo Dumitrescu și-a publicat-o sub titlul Groapa bunei speranțe, în vreo două ediții diferite. Oricum, Romain Gary n-a luat cu asta Premiul Goncourt, cum scrie pe coperta Humanitas, ci Marele Premiu al Criticilor Francezi, cum scrie pe versiunea Geo Dumitrescu.

Eh, un fleac. Au fost ușor neatenți. Cînd vor tipări cartea, vor face necesara precizare. De acord. Dar, printr-un alt lapsus de memorie, nu aflăm detaliul că Promisiunea zorilor (trad. Daniel Nicolescu, Buc., Ed. Humanitas, 2018) e tocmai cartea transpusă de Marcel Aderca, Prima dragoste, ultima dragoste (Buc., E.L.U., 1968; RAO, 2007). În principiu e bine să se refacă traducerile cărților beletristice importante: la interval de cîteva decenii, orice limbă literară simte nevoia de primenire și actualizare. Dar de ce să nu-ți previi clienții că poate au mai citit asta odinioară?

Și nu mă gîndesc neapărat la romanul Dincolo de limita aceasta biletul își pierde valabilitatea, în traducerea lui Liviu Papuc. Aici ediția Humanitas (2019, 32 de lei) este reluarea ediției Cartier (2007, 20 de lei). Nu, nici acum nu se spune că e reeditare.

O carte bună își are povestea ei, biografia ei. Există bibliofili împătimiți, care ți-ar putea relata aventurile unei ediții rare din secolul al XVI-lea sau al XVII-lea. Borges era doar unul dintre ei și, la drept vorbind, le mai și inventa. Însă amestecarea cărților pe sub masă și aruncarea în ceață a drumului lor adevărat, pînă în mîinile cititorilor, reprezintă năravuri nu de intelectual, ci de geambaș. E trist să constați că există oameni care își fac osînza din obiecte pe care unii au asudat frămîntați, cînd le-au scris, iar alții au plîns impresionați, cînd le-au citit.

 

Apatrid

Etichete

apartenenta, apatrid, etnie, evreu, Gustav Mahler, Romain Gary

Găsesc pe internet următoarea meditaţie atribuită lui Gustav Mahler: “Je suis trois fois apatride. Comme natif de Bohême en Autriche, comme Autrichien en Allemagne, comme juif dans le monde entier” (Sînt de trei ori apatrid. Ca născut din Boemia în Austria, ca austriac în Germania, ca evreu în lumea întreagă).

Aceeaşi problemă identitară e trăită de Romain Gary, născut ca evreu de origine rusă în Lituania şi emigrat apoi în Franţa. După cum notează în Chien Blanc, “strămoşii mei tătari din partea tatălui erau autori de pogromuri, iar strămoşii mei evrei din partea mamei erau victime de pogromuri. Chiar că e o problemă”. Pentru a pune capăt întrebărilor legate de identitatea etnică, anunţă următorul arbore genealogic pentru fiul său Diego, născut din căsătoria cu actriţa Jean Seberg: “este din străbunic mongol, din mamă americană de origine suedeză, din bunică evreică, limba lui maternă e spaniola, deja de-acum, de la vîrsta de şase ani, este un excelent francez, guvernanta lui a hotărît să-l crească în religia catolică.”

Ai toată viaţa înainte

Etichete

Ai toata viata inainte, carte, cultura, Emile Ajar, Romain Gary, traducere

Mă bucur că Editura Univers vine pe piaţă cu a treia ediţie a romanului de succes Ai toată viaţa înainte de Romain Gary, tradus şi prefaţat de mine. Primele două s-au epuizat de multişor. Lansarea va fi la Tîrgul Bookfest din Bucureşti, vineri, 31 mai 2013, orele 18.30. Vor lua cuvîntul Aurora Liiceanu, Cristian Teodorescu şi Laszlo Alexandru.

Cînd a apărut cea de-a doua ediţie, în anul 2006, am scris un eseu intitulat Povestea unei cărţi. Îl recitesc şi constat că nu şi-a pierdut actualitatea. Îl reiau aici.

Dacă mi-a plăcut ceva în viaţă, aceasta a fost lectura.

Ca împătimit cititor de reviste culturale, acum douăzeci de ani am găsit un eseu memorabil în România literară, unde Eugen Simion prezenta romanul franţuzesc La vie devant soi. Era în 1986, dictatura comunistă din România făcea deja ravagii, lumina electrică se întrerupea la primele ceasuri ale serii (adică tocmai cînd ai fi avut nevoie de ea), mîncarea era raţionalizată pe bonuri şi liste individuale, în funcţie de zona de domiciliu, pîinea era pe cartelă, frigul băltea pătrunzător prin apartamente. Pe-atunci te gîndeai la Franţa ca la planeta Marte. Cînd ziceai Paris, îţi imaginai o călătorie prin cosmos. În mijlocul acestei dezolări extinse, criticul bucureştean povestea despre un roman occidental răsunător: destinul unui copil orfan, situat la marginea societăţii, care ajunge să descopere pas cu pas cruzimile şi nedreptăţile, dar şi valorile umane ascunse prin suburbii. După lectura comentariului din revistă, am rămas cu regretul că nu voi reuşi probabil niciodată să citesc şi eu cartea cu pricina.

Lucru cu atît mai supărător, cu cît am aflat că apariţia sa era strîns legată de o împrejurare ciudată. La vie devant soi se tipărea în 1975 sub semnătura unui oarecare Emile Ajar, se vindea repede în peste 1.000.000 de exemplare şi primea Premiul Goncourt, fără a fi fost recunoscut scriitorul din spatele textului. Abia în 1981, la un an după sinuciderea lui Romain Gary, s-a pus semnul identităţii între cei doi. Abia atunci s-a văzut că scriitorul francez şi-a înşelat definitiv cititorii şi criticii, reuşind să obţină a doua oară (situaţie fără precedent) cel mai mare premiu literar francez. Romain Gary era deja cunoscut datorită romanelor Education européenne, Les Racines du Ciel, La Promesse de l’aube etc. În perioada finală a publicat în dublu registru, atît sub proprie semnătură: Au-delà de cette limite, votre ticket n’est plus valable, Clair de femme etc., cît şi sub pseudonimul care i-a adus al doilea Goncourt – Emile Ajar: Gros-Câlin, Pseudo, Les Angoisses du Roi Salomon.

Atîtea nume sonore, atîtea cifre ameţitoare, atîtea premii impresionante! Din fundul de provincie întunecată a unei ţări comuniste congelate, e uşor de înţeles că nu speram să mă familiarizez vreodată cu ele. Poate e util să le explic aici cititorilor tineri că, în Clujul anilor ‘80, nu prea avea rost să treci pe la librărie. Puţinele cărţi lizibile erau strict autohtone şi se vindeau doar pe sub tejghea, unor pile-cunoştinţe-relaţii îndelung verificate, ori “la pachet”, în cele mai bizare combinaţii: Desant ‘83 şi documentele Partidului; Zmeura de cîmpie şi Manualul horticultorului. Unicul exemplar din Cel mai iubit dintre pămînteni l-am parcurs, săptămîni în şir, la sala de lectură a bibliotecii orăşeneşti, cu trepidaţia echivalentă surescitării date de fornicare.

Cărţile de calitate se cumpărau, aşadar, din două surse diferite: de la tîrgul de vechituri (aşa-numitul Oszer) sau de la anticariat. Tîrgul se ţinea în fiecare duminică dimineaţa. Într-o periferie etern prăfuită, în mijlocul maşinilor “Dacia” revopsite, al bicicletelor tip “Ukraina”, al casetelor cu muzică populară şi al diverselor reminiscenţe (haine zdrenţuite, pantofi scîlciaţi, pulovere scămoşate – ba o dată am văzut la vînzare şi chiloţi second hand!), puteai găsi uneori, expuse pe mesele de piatră sau chiar pe jos, volume de Faulkner şi García Márquez, Nikos Kazantzakis şi Knut Hamsun, Malcolm Lowry şi Aldous Huxley, Yasunari Kawabata şi Ryunosuke Akutagawa, ori chiar Istoria credinţelor şi ideilor religioase de Mircea Eliade (cumpărată în ani succesivi, pe măsura apariţiei celor trei volume). În schimb la anticariatul din centrul oraşului aveam mai puţin succes. Concurenţa cu alţi cititori febrili era devastatoare şi, neghiob cum eram, îmi lipseau “pilele” cu desăvîrşire. Mă consolam cu niscaiva cărţi în limbi străine, mai puţin vînate de lectori amatori: Madame Bovary, Germinal sau Le grand Meaulnes; Divina Commedia cu comentariul lui Tommaseo, I promessi sposi sau Il gattopardo.

Zică cine ce-ar zice, dar curioase şi ciudate şi nebănuite şi întortocheate-s căile Domnului literaturii. În 1988, după un inventar prelungit la anticariatul din Cluj, dau buzna printre primii cumpărători spre rafturile împrospătate cu cărţi franţuzeşti şi găsesc ediţia princeps din La vie devant soi! Singur şi neştiut de nimeni, mă îndrăgostesc de această carte, o citesc şi o recitesc din doască-n doască, o traduc – de plăcerea mea şi de amoru’ artei – şi o retraduc în română (în total: 3 transcrieri). Apoi o colaţionez cu versiunea în limba maghiară (Elöttem az élet, Bukarest, Kriterion Könyvkiadó, 1981, traducere de Bognár Róbert), mult inferioară celei reuşite de mine în română. O spun cu tot orgoliul!

Timp aveam berechet, nu-i vorbă. Doar ce făcuserăm un scandal de pomină la şefii din Capitală, fiindcă fuseserăm obligaţi să participăm, fără a fi întrebaţi, la un curs opţional despre Folclorul literar românesc. Noi, studenţii de la Facultatea de Filologie, am avut ingenuitatea de-a întocmi chiar liste cu semnături de protest către Ministerul Învăţămîntului! E-hei, ce vremuri erau acelea, cînd i-am dat telefonic un ultimatum secretarului C.C. al U.T.C., Mircea Cranta, şi l-am anunţat că, dacă nu rezolvă problema noastră în 48 de ore, o delegaţie de studenţi clujeni va merge cu pancarte şi afişe să demonstreze în centrul Bucureştiului! Eram în anul 1988. De rezolvat fireşte că nu s-a rezolvat mare lucru, dar nu mult timp mai apoi, profesorul Dumitru Pop perora de la catedră, în cadrul cursului semestrial monografic despre Pluguşor, în timp ce eu, în boala livrescă a tinereţii şi patima vinovată a studenţiei, transcriam harnic pe sub bancă traducerea romanului Ai toată viaţa înainte.

Să fiu crezut: habar n-aveam cum trebuie să faci ca să tipăreşti o carte. Mi s-a spus doar că singura instituţie românească autorizată să publice romane străine era pe-atunci Editura Univers din Bucureşti. Şi că în prealabil e nevoie să obţii un copyright. Iată-mă aşadar, din proprie iniţiativă, trimiţînd o scrisoare spre Paris, la Editura Mercure de France. Le relatam succint povestea mea de student sărac, care s-a îndrăgostit nu de-o fată, ci de-o carte, La vie devant soi a lui Romain Gary, şi le ceream voie s-o public în România. Trăiam ultimele luni ale dictaturii ceauşiste, pînă şi ilustratele expediate cu salutări de la Eforie Nord erau atent cenzurate, nu-mi făceam iluzii că misiva mea internaţională va ajunge la destinaţie. Dar probabil s-a petrecut o minune, căci a ajuns! Mesajul meu naiv, nimerit în capitala europeană a culturii, a reuşit pesemne să înduioşeze. Mi s-a răspuns, după nici două săptămîni, dîndu-mi-se acordul de principiu. Urma ca eu, traducătorul, să-mi găsesc o editură din ţară, care să încheie actele oficiale de colaborare. Îmi tremura de emoţie mîna în care ţineam scrisoarea occidentală, pe hîrtie albastră fină, cu încrustaţii în relief şi antet colorat în roşu. Mi se părea că totul e doar un vis prea frumos ca să fie adevărat.

Mi-am continuat utopica aventură adolescentină luînd calea Bucureştilor, spre Editura Univers. Casa Scînteii era pe-atunci înconjurată brîuri-brîuri cu paznici, portari şi “miliţişti”, de parcă ţara toată s-ar fi năpustit într-acolo, la împărţirea colacilor. Cu un strop de ambiţie şi un plus de perseverenţă, urc totuşi spre etajele terminale ale building-ului stalinist. Ajung pe fotoliul din faţa lui Romul Munteanu pentru a-i argumenta, pe un ton perfect demagogic, necesitatea publicării acestui roman despre… mizeria occidentală şi despre… nefericirea din societatea capitalistă. Acela îmi rînjeşte complice pe sub sprîncene, apoi îmi obiectează că romanul e, totuşi, cam “porcos”. E-te, al naibii, apucase şi el să-l citească! Mă trimite totuşi, “pentru negocieri”, la Angela Cismaş, responsabila departamentului de traduceri din limba franceză. O doamnă foarte în vîrstă, foarte sobră, foarte ţeapănă şi foarte surdă. Îi spun strigînd că am venit să le propun spre publicare romanul lui Emile Ajar-Romain Gary (iar în sinea mea, cu groază: oare şi ea l-o fi citit?). Îmi dau seama că nu mă aude, îi repet de trei ori fraza şi apoi văd cum se schimbă la faţă de spaimă. Îmi zice indignată că, în ziua de azi, e absolut imposibil să-l publici în România pe Alfred Jarry (!). Şi că sînt un provocator. Şi că vreau să destabilizez. Şi că să ies imediat afară. Degeaba urlu că nu e Jarry, e Ajar-Gary! Degeaba îi arăt scrisoarea originală din partea editurii franceze. Ea îmi subliniază cu pixul, barbar, insistent, cîteva pasaje pe imaculata foaie lucioasă, iar apoi mă dă afară, sec, din birou. Înainte de-a-i trînti uşa, apuc să-i zbier ceva despre incompetenţă. Nici astăzi nu-mi dau seama dacă m-a auzit.

Nu ştiu ce-a fost atunci: efectul nopţii nedormite, pe trenul insalubru spre Bucureşti? Indignarea pentru modul cum fusesem tratat? Disperarea că nu pot publica traducerea gata făcută a unei cărţi excepţionale? M-am îndreptat spre parcul somptuos de lîngă Piaţa Scînteii şi m-am trîntit epuizat, de-a lungul, pe prima bancă apărută în cale. A durat doar o secundă. Apoi am constatat că m-am lipit. Banca fusese proaspăt vopsită în verde. Eram mînjit din creştetul capului, în josul cefei, pe tot spatele, pe blugi, pînă la glezne. Între a izbucni în hohote de plîns şi a mă tîrî pe fund, prin iarba deasă, în încercarea de a-mi şterge cît de cît hainele, am ales instinctiv a doua variantă.

La Editura Univers am revenit, cu aceeaşi propunere, în primăvara anului 1990. Între timp se întîmplase o revoluţie. Accesul în clădire era infinit mai simplu: împingeai poarta şi luai liftul. Romul Munteanu lipsea din biroul directorial. M-a întîmpinat un domn distins şi înţelegător, Nicolae Alexe, despre care am aflat că era redactor-şef. M-a trimis la inevitabila Angela Cismaş, al cărei comportament se mai şlefuise. Deh, situaţia era alta. Am fost invitat să las oferta şi să mai vin pe-acolo, la anu’ şi la mulţi ani! Şi, efectiv, după alte zeci de insistenţe telefonice ale mele şi după alţi trei ani şi jumătate, în care s-au schimbat, pe rînd, directorul editurii, redactorul-şef (pensionat), lectorul de carte (pensionat), secretara (de două ori), ei bine, miracol!, romanul tradus şi prefaţat de mine a ajuns să fie tipărit!

Au trecut alţi treisprezece ani de la aceste aventuri. Alaltăieri am aflat cu surprindere că ziarul Cotidianul îşi lansează noul supliment de carte, în tiraj impresionant şi la preţul unui ştrudel, tocmai cu traducerea mea din Romain Gary. O doamnă îmi povesteşte entuziasmată că acest volum, citit de la o copertă la alta şi apoi reluat mereu, la anumite intervale, a fost marea ei dragoste din tinereţe; că i l-a dăruit chiar logodnicului, înainte de nuntă. Alte persoane mă înconjoară telefonic cu afecţiunea lor nestăvilită.

Mă uit în urmă la tot ce s-a întîmplat şi nu ştiu ce să zic. Poate că efortul meu n-a fost inutil.

La dreapta-mprejur! (1)

Etichete

Acolada, extremism, Gheorghe Grigurcu, Romain Gary

Într-o scenă emblematică din cartea de succes a lui Romain Gary, Ai toată viaţa înainte, copilul Momo se uită mirat la fotografia din tinereţe a protectoarei sale, iar apoi o compară cu ceea ce vede în faţa ochilor. Una şi-aceeaşi persoană, şi totuşi ce îngrozitoare degradare, odată cu trecerea vremii! “Are o poză în care avea cinşpe ani, înainte de exterminările nemţilor, şi nu-ţi vine să crezi cînd o priveşti că din asta va ieşi într-o zi madam Roza. Şi era acelaşi lucru la celălalt capăt, era tare greu să ţi-o imaginezi pe madam Roza la cinşpe ani. N-aveau nici o legătură. Madam Roza la cinşpe ani avea un frumos păr roşcat şi un zîmbet de parcă o aşteptau o mulţime de lucuri grozave înaintea ei, în viaţă. Mă apuca durerea de burtă cînd o vedeam la cinşpe ani şi pe urmă acuma, în starea ei de lucruri. Viaţa a prelucrat-o, ce mai. Cîteodată mă pun în faţa unei oglinzi şi încerc să-mi imaginez cum voi arăta după ce-o să mă prelucreze viaţa, îmi trag gura-ntr-o parte cu degetele şi mă strîmb în toate felurile.”

Mi-am amintit de situaţia cu pricina într-un alt context, în timp ce citeam un text absolut scandalos, semnat de şeful revistei Acolada în nr. 3/2012. Faima de om integru a lui Gheorghe Grigurcu s-a consolidat mai cu seamă în primul deceniu de după revoluţia din 1989. În tinereţe supravieţuise anevoie, fără a plăti excesiv pe altarul dictaturii. Pentru a debuta şi-a se menţine în presa literară mai scăpase, e adevărat, cîte-o poezie despre glorioasa armată sovietică eliberatoare, ori ne-a explicat în versuri că “Mîna lui Lenin indică / Perpetuu viitorul…”. Însă perioada zenitului şi-a savurat-o în devălmăşia postdecembristă. Cacofonia urlată a cuvîntului necenzurat, tocmai recucerită, a fost sfidată de intervenţiile metronomice ale lui Grigurcu. Vocea lui placidă şi fermă relua, mereu şi mereu, imperativul judecăţii etice. Nu era suficient să admirăm marile nume ale literaturii române, era obligatoriu să le examinăm şi calităţile civice. Călare pe cai mari, criticul ne indica direcţia de urmat: “Funcţionează încă un aer – nu putem a-i spune decît pe nume, adică ipocrit – de menajare a unor nume sonore ale literelor noastre. Ca şi cum autorii în cauză ar putea fi mai buni scriitori, mai mari caractere, mai strălucitoare pilde de civism dacă ascundem ceea ce se ştie că a existat mai puţin demn în comportarea lor. Ca şi cum închizînd ochii în faţa răului, ne-am imagina că-l desfiinţăm întru gloria unei literaturi idealizate (în folosul cui?). E vechea politică a struţului. Or, practicînd-o, nu obţinem decît o tergiversare, o jalnică amînare a descoperirii adevărului inevitabil. Se produce un fals nu doar în actele istoriei literare, ci şi în mecanismul conştiinţei noastre, ce devine complice cu compromisul pe care se sileşte în van a-l escamota” (vezi, de pildă, vol. Amurgul idolilor, 1999, p. 165, dar exemple copioase în aceeaşi direcţie pot fi găsite în numeroase alte pagini).

“Eu nu-s nenea Victor Hugo”

Etichete

Alexandru Jurcan, La vie devant soi, Romain Gary, Simone Signoret, traducere

Primesc de la dl. Alexandru Jurcan, critic de film şi profesor de limba franceză, articolul său care urmează a fi publicat în revista “Tribuna”:

Cred că am citit destule cărţi şi fac o afirmaţie pe care o pot oricând argumenta: traducerea lui Laszlo Alexandru a romanului La vie devant soi de Romain Gary (Emile Ajar) este uluitoare, perfectă. Nu, nu mi-e teamă de aceste cuvinte, deoarece am stat zile întregi în compania originalului şi a traducerii. Verva, umorul voluntar şi involuntar, ironia, duioşia, jocurile lingvistice, dialogul – toate acestea se regăsesc în remarcabila traducere în româneşte. Romanul Ai toată viaţa înainte a devenit repede un bestseller, recompensat cu premiul Goncourt. În 1975, la apariţie, cartea era semnată de… Emile Ajar. După sinuciderea lui Gary, adevărul a ieşit la iveală.
Tot Laszlo Alexandru m-a ambiţionat să caut şi să văd filmul izraelianului Mizrahi din 1977, inspirat de celebrul roman (Laszlo scria într-un articol din Tribuna despre roman-film-teatru… pornind de la cartea lui Gary). În film joacă Simone Signoret în rolul doamnei Rosa. Ce personaj şi ce actriţă pe măsură! A primit César de la meilleure actrice pentru acest rol. Am… iubit-o pe Signoret din 1965, de la Corabia nebunilor a lui Kramer. În 1960 ea a primit premiul Oscar, ca şi Claudette Colbert în 1935, Juliette Binoche în 1997 şi Marion Cotillard în 2008. Unde e acum Signoret? În cimitirul Père-Lachaise, din cauza blestematului cancer pancreatic. Stă lângă infidelul soţ Yves Montand, decedat cu şase ani mai târziu.
Deodată băiatul Momo vorbeşte fără oprire: „Îmi veneau în cap toate deodată, fin’că începeam întotdeauna cu sfârşitul sfârşitului, cu madam Roza în stare de lipsă şi tatăl meu care o omorâse pe mama, fin’că era psihiatric”. Apoi el se scuză că nu e echipat pentru a povesti, mai e timp până va deveni un “nenea Hugo”, deoarece – crede el – toţi oamenii sfârşesc prin a scrie Mizerabilii.
Emoţionant până la duioşie extremă e capitolul în care Rosa moare în pivniţă, în “altarul” ei. O nevoie acută de un spaţiu protector, doar al său. Momo o veghează, potopit de sfârşeala lumânărilor, dormind lângă ea, machiind-o, sperând în derularea timpului spre început, aşa cum a văzut că se poate face în cabina de montaj a unui film. Doar că aici guvernează un implacabil feroce, lipit strâns de condiţia umană. În “cuibul evreiesc” şi tot timpul Simone Signoret e de o naturaleţe debordantă. Poate că se metamorfozase în Madame Rosa, aşa cum se întâmplă cu geniile artistice.
Alexandru Jurcan